La 17 ani în anii '80, așteptând o lume nou-nouță

Cronica volumului Ziua în care a murit John Lennon de Gelu Diaconu 

(Casa de editură Max Blecher,  2019) 

Gelu Diaconu este poet, prozator și jurnalist cultural (realizatorul site-ului o mie de semne). A publicat volumele de poezie: Antipoeme (2008), Resurse interioare (2012) ,Blues (2013), Resurse umane 

(2016), și Mother (2018), și romanele Fabian (2006), Sebastian (2018) și Oblivion (2019, exclusiv online). În anul 2019 a publicat la Casa de editură Max Blecher, cel mai recent volum de poeme, intitulat Ziua în care a murit John Lennon. 

Volumul este conceput sub forma unui jurnal intim ținut la vârsta de 17 ani, în care poetul își fixează în bolduri de memorie, ca pe niște insecte în insectar, cele mai profunde trăiri ale sale de la acea vârstă, începând cu sentimentul de frustrare pentru lipsa de sens a vieții sale, generat, în parte, și de lipsa de tact pedagogic a părinților săi: "nu cunosc pe nimeni/ cartierul mi-e încă străin/ și-n general/ habar n-am ce rost am pe lume// tata zice că nu sunt bun de nimic/ fiindcă nu-s în stare să-l ajut/ la reparatul mobilei/ mama urlă că n-are aragazul instalat/ și nu poate să își pună oalele la fiert// (...)// e bine să nu ai nimic de făcut/ deși imi pun deja problema/ că la 17 ani ar trebui să am un sens în viață// mă gândesc că am tot timpul/ să o iau de la capăt/ cărțile nu îmi spun mare lucru/ & în general e o mare plictiseală"; trecând prin criza mistică, generată de confuzia spirituală propagată de ateismul științific: "încă nu știu ce relație am cu Dumnezeu/ prietenilor le spun că sunt ateu/ și că nu cred în îngeri păzitori"; și culminând firește cu primii fiori ai dragostei: "i-am spus fata-din-cabina-telefonică/ iar visurile au început să vibreze/ că spirala incandescentă a reșoului de 2000 de wați".

Foarte important este în "jurnalul" lui Gelu Diaconu faptul că acțiunea se petrece în plină "epocă de aur", în anii '80, pe când comunismul părea că nu are să mai predea vreodată ștafeta unui alt regim politic. Sunt acei ani de lipsuri materiale extreme, dublate însă și de o sumă de lipsuri culturale ce se resimțeau la fel de acut. Tinerii erau ahtiați să facă rost prin orice fel de mijloace de casete sau viniluri cu muzica celor de la Beatles,  Queen,  AC/DC, Led Zeppelin sau Rolling Stones. Iar în materie de cărți, într-un peisaj cultural dominat de Vasile Alecsandri, Calistrat Hogaș și Adrian Păunescu, un poet ca Mircea Ivănescu era considerat paria, iar eventualii  săi cititori primeau același stigmat: "proful de româna seamănă cu un jeleu roz/ ne pune să facem analize literare/ și să memorăm poezii de v. alecsandri/ nu reușesc să fac nici una/ nici alta// într-o zi tata mi-a adus de la topografie/ un vraf de cărți/ am găsit printre ele/ un volum de "poesii nouă" semnat m. ivănescu/(...)/ mi-a plăcut așa mult/ încât m-am oferit să-i recit câteva poezii/ jeleului roz/ pe măsură ce-i dădeam înainte/ culoarea jeleului se schimba în roșu/ mi-a zis că asta nu e poezie/ & m-a întrebat cine mai este și m. ivănescu ăsta/ am luat notă proastă/ ceea ce m-a făcut să-l urăsc/ pe v. alecsandri". 

Interesant este că, deși Gelu Diaconu adoptă de la un capăt la celălalt al volumului un ton autobiografic și confesiv, povestea lui capătă aerul unei povești universale, ca și cum el nu ar fi fost decât un "specimen" al categoriei "adolescent comunist dezorientat și resemnat", menit să ilustreze situația întregii sale generații. De altfel, el chiar se referă în câteva rânduri la întreaga sa generație, pe care o consideră ratată și fără niciun viitor (din fericire, în acest sens s-a înșelat), și în numele acestei generații el poartă o corespondență cifrată cu extratereștrii, rugându-i "să arunce odată nucleara/ și lumea să o ia în sfârșit/ de la capăt". 

Așadar, în cartea sa, Ziua în care a murit John Lennon, Gelu Diaconu reproduce simultan portretul unui tânăr de 17 ani, al unei generații "ratate" și al unei epoci obsedante, definită prin lipsa unor repere culturale și spirituale reale, ce nu anunța nimic bun. Maniera minimalistă și oarecum degajată în care acesta reproduce peste ani trăirile sale din adolescență lasă să se vadă și luciditatea omului matur de astăzi care a reușit să discearnă, privind prin prisma tuturor evenimentelor politice, sociale și culturale desfășurate de atunci și până astăzi, mersul și rostul propriei sale vieți.  

De bună seamă, volumul este impecabil realizat si din punct de vedere literar, Gelu Diaconu demonstrând încă o dată, dacă mai era nevoie, că este un poet matur, ce știe să mânuiască cu măiestrie armele stilisticii și ale esteticii literare și să jongleze fără emoție cu meandrele poeziei contemporane.

Haiku vs. Harakiri

Cronica volumului "Noaptea Sfântului Alcoolomeu (antologie de haikuuri)" de Octavian Perpelea 

(Editura Casa de pariuri literare,  2017) 

Recunosc, cunoscându-l pe Octavian Perpelea grație volumului său de poeme "Cu dricul pe contrasens" (editura frACTalia), în care l-am descoperit ca unul dintre puținii poeți români de satiră socială asumată, și ca unul ce jonglează natural cu "arme" ca ironia, autoironia, sarcasmul, și răspărul bine țintit, și urmărindu-l apoi pe Facebook, unde confirmă zi de zi calitățile mai sus menționate, în momentul în care am văzut titlul acestui volum de buzunar, am rămas pentru câteva secunde nedumerit: Perpelea scrie haikuuri? Dar după primele pagini m-am dumirit: Perpelea, tot Perpelea!

Ce se întâmplă în "Noaptea Sfântului Alcoolomeu"? Pornind de la convingerea, întemeiată de altfel, că genul liric numit haiku, specific exclusiv spațiului și mai ales spiritului nipon, nu poate fi reprodus sub nicio formă de alte culturi, fiind definit printr-o serie destul se amplă de reguli privind atât forma (17 silabe distribuite în sistem 5-7-5) cât și fondul (nu se admit metafore, trebuiesc surprinse două medii de viață diferite) ce nu pot fi respectate decât în limba japoneză, și de la constatarea faptului că, dimpotrivă, tot mai mulți poeți din întreaga lume se declară autori de haikuuri, Octavian Perpelea realizează cea mai inedită colecție de fake-haikuuri. 

Dar acest lucru nu ar fi fost cu totul special (poate doar prin prisma faptului că ar fi fost 100% regizat), dat fiind că, în naivitatea lor, cei care se consideră autori de haikuuri, nu reușesc să scrie decât niște parodii involuntare ale genului, dacă Perpelea nu ar fi dus pariul cu sine la un alt nivel și nu ar fi inventat, tot în registrul parodic, mustind de absurd, suprarealism și intertextualitate, nu mai puțin de treizeci de scurte bio-bibliografii ale unor autori inexistenți, "culeși" din cele mai non-nipone țări cu putință, cum ar fi Belarus, Bulgaria,  Rusia, România, Republica Moldova, Peru, Cehia, Congo, Columbia etc., printre care s-au strecurat totuși (pentru a spori confuzia) și trei japonezi get-beget (semn că nici în Țara Soarelui-Răsare nu mai umblă azi haijinii cu haikuuri în coadă). 

Ineditul suprem vine însă din faptul că haikuurile atribuite fiecărui autor inventat,  reflectă pe deplin biografia acestuia. Pentru a exemplifica acest fapt, voi reda aici doar trei exemple, nu atât din rațiuni de spațiu (internetul fiind o infinită coală de hârtie), cât mai curând pentru a nu vă devoala mai mult decât ar fi necesar pentru a vă stârni interesul. 

"Franz Kubasek ( din volumul "Călătoria Dosarului în Țara Perforatorului") - Se naște în 1971, la Praga, și descinde direct din tradiția administrației cezaro-crăiești. Despre un individ ca el, Adrian Năstase ar fi spus că linge dosare, în realitate, el le pipăia, le așeza într-o ordine perfectă, le trata ca pe niște ființe casante față de care nutrea un sentiment vecin cu adorația. 

***

funcționarul îngropat 

sub hârtii simte cum 

munca îl înalță 

***

un fel de gândac pe perdea 

privesc mai atent și observ că e 

umbra mea"

Seghei Hogeakov  (haikuuri din volumul "trei fese pe zi") - Născut pe 3 decembrie 1979, la Moscova. Săgetător cu ascendent în Taur, Hogeakov ar putea fi creionat cu formula cu care Cioran l-a descris pe Diogene Cinicul: "libidinos și pur". Folosește scrisul în scop pur instrumental, că harpon pentru femei. 

***

un sfârc tânăr 

și tare se simțea singur 

atunci am apărut eu

***

din 1997 încoace 

m-am culcat cu 351 de femei

libidoul nu crede în lacrimi 

***

plouă de 24 de ore la Moscova 

blocurile sunt tot mai gri 

femeile tot mai umede

"James Dowell ( selectate din volumul "homeless 2.0") - Un adevărat Diogene al secolului XXI, James nu dă nici două flegme pe tot ce s-a cucerit de la Adam încoace în materie de igienă.  

***

adorm sub pod 

acoperit cu ziare îmi țin de cald 

știrile mondene  

***

de câteva minute mi-am băgat capul 

într-o pungă nu mai pot respira dar măcar

 arăt mai bine.

Ceea ce este încă și mai interesant la acest volum de parodii este faptul că Octavian Perpelea, rămânând fidel crezului său artistic, nu parodiază strict fenomenul alterării haiku-ului original prin meandrele imposibilei imitații, ci totdeodată pune sub semnul ridicolului o întreagă serie de metehne ale omului contemporan (indiferent de țara de baștină), majoritatea având la bază tendința acestuia de a nu se mai raporta la niciun set de valori, la nicio tradiție păstrată intactă și de a umbla prin viață fără un scop bine determinat.

"Noaptea Sfântului Alcoolomeu" se dovedește astfel a fi un mod alternativ de a dinamita noapte minții tuturor popoarelor.  Să sperăm că se va solda cu un oarecare succes, măcar pe plaiurile mioritice. 

Dar să rămânem totodată realiști. 

Femeia care dispare din viață și reapare în vis

Cronica volumul Miss Houdini de Ligia Keșișian

(editura Charmides, 2019)

 

            Poeta Ligia Keșișian, cunoscută în lumea cultural-artistică și ca director artistic al unor festivaluri multi-culturale: Kinodiseea (filme pentru copii) și Balkanik Festival (muzică, dans și cultură balcanică) și mai nou ca  DJ-one woman show ce își propune să readucă în prim-planul scenelor de club artiști din zona muzicii lăutărești autentice, și-a lansat în toamna anului 2019, la doi ani de la „seismicul” debut cu volumul Mici cutremure (editura Charmides, 2017), cel de-al doilea volum de poeme, intitulat Miss Houdini, apărut tot la editura bistrițeană Charmides.

Aș spune dintru început că acest nou volum se diferențiază de cel dintâi în primul rând printr-o mai mare concentrare de imagini, de stări, de tensiuni. De asemenea este și foarte compact, poemele țesându-se în preajma personajului Miss Houdini, fără îndoială un alter ego, conceput în registrul oniric, al autoarei.

Numele domnișoarei fiind inspirat de cel al celebrului iluzionist american de origine maghiară, Harry Houdini (Erik Weisz), rămas nemuritor grație abilităților sale de a se face nevăzut, și de a apărea uluitor în alt loc, principala super-putere a acesteia este aceea de a dispărea sau de a se ascunde, dar nu spre uluirea unui public ahtiat de senzațional, ci mai curând pentru a se proteja pe sine de propriile trăiri ce ating uneori cote alarmante: „zîmbesc frumos și nu mă dau de gol/ las apele să-și vadă de drum nu pot/ face nimic să opresc vertijul spaima/ dar mă pricep atît de bine să le ascund// cînd au arătat cu degetul spre mine și m-au acuzat că mint/ n-am lăsat să se vadă./cînd i-am rugat să vină și mi-au spus că nu se poate/ n-am lăsat să se vadă./ cînd m-au asigurat că se întorc/am dispărut eu prima”.

Și unde să te ascunzi de propria-ți viață, când se dezlănțuie furtuna existențială, dacă nu în vis, în carapacea impenetrabilă a fanteziei, locul în ai deplina libertate de a-ți construi o lume după placul sufletului: „O noapte nouă dintr-un an nou/ așteptat ca un tren într-un sat/ și eu am văzut luna/ într-o primăvară din ’90 cînd/ am plecat desculţă pe drum cu ochii/ închiși pînă la marginea/ unei ripe/ au început să mă latre cîinii/ din vale atunci am mușcat/ din lună ca dintr-un imens fursec cu unt/ săream printre planete/ ușoară ca frigul/ o vreme am rămas/ în afara timpului și a somnului/ mîncam cartofi cruzi de pe cîmp/ și fumam chiștoace de ţigări aruncate/ pe lîngă casele oamenilor/ jocurile copilăriei deveniseră levitaţia/ deasupra rîului roșu/ curăţam de scaieţi blana animalelor/ și căutam rîme în pămîntul ud/ într-o zi au apărut/ un bărbat orb și o femeie fără șira spinării/ un mănunchi de șerpi înnodaţi/ le arăta drumul/ mi-au spus că vor/ să găsească soarele din mijlocul pămîntului/ au intrat/ să se scalde în jăratecul meu/ în care animalele mici își găseau/ de bunăvoie sfîrșitul/ o vreme i-am hrănit cu pește crud/ șerpii erau blînzi dormeau pe spatele meu/ eu nu dormeam niciodată/ săream de pe o planetă pe alta/ atunci existam cu adevărat/ în această noapte nouă din acest an nou/ am rupt capul iepurelui și m-am întrebat/ pentru prima dată/ ce înseamnă/ să d i s p a r i”.

 

Fantezia și onirismul ilustrate în poemul de mai sus, se mențin la cote înalte pe tot parcursul volumului, comportând totodată și o mare varietate de forme de manifestare. În lumea creată de Miss Houdini, nu sunt toate roz, fapt pentru care suprarealismul acesteia, stors direct din teascurile naumiene, va îmbrăca adeseori haina sfâșiată (și sfâșietoare) a visceralismului de tip Roberto Bolaño, care abundă în scene decupate din filmele thriller & horror: „mă gândeam la tine/ și chiar atunci/ pe stradă o mașină a intrat într-o motocicletă/ iar capul șoferului s-a izbit puternic de fereastra mea/ și s-a făcut țăndări”.   

Într-adevăr, poemele Ligiei Keșișian ar putea fi însoțite de avertismentul „nerecomandat cardiacilor”, fiind presărate la tot pasul cu scene de violență extremă (mutilări și auto-mutilări). Însă ceea ce face ca acestea să nu-i producă totuși cititorului (cel puțin celui forjat în meandrele poeziei visceraliste) niciun fel de stări contradictorii, este faptul că, fiind în mod explicit roade ale unei fantezii ce se mișcă în deplină libertate, sunt lipsite de acel fatalism dat de întâmplările petrecute în viața reală și declanșate exclusiv de mașinăria ingrată a determinismului. Altfel spus,  în lumea visului și cel mai mare rău este mai puțin rău decât cel petrecut în viața reală, pentru simplul fapt că este un rod al fanteziei, nu unul al răutății gratuite întâlnite în realitate.

De bună seamă, nu tot ceea ce se întâmplă în realitate este un rău absolut. Se pot întâmpla și lucruri bune sau mai degrabă aparent bune. Pentru că bunătatea sau bunele intenții sunt foarte greu de cuantificat în lumea reală, ele fiind mai tot timpul viciate de factorii externi ce știrbesc libertatea originară a omului. Astfel, într-o mediu impur, oamenii ajung să inventeze puritatea, pentru simplul motiv că au nevoie de o barcă de salvare, de mântuire a sufletelor. Acest fenomen este surprins foarte bine de către Ligia Keșișian în poemul Nimic nu mai e de spus, pe care îl voi reda în întregime inclusiv pentru valoarea sa estetică: „nu ne mai spunem nimic/ las fenomenele meteorologice extreme să vorbească/ pentru mine gura ta e plină de pămînt// am aflat că o să pleci departe/ să nu-mi scrii// în orășelul acela sunt iepuri mici/ care noapte de noapte o să roadă/ într-o zi o să te trezești fără carne pe tine/ și lumea o să spună iată zeul/ ce bărbat frumos acum sfînt/ toate fecioarele să-i sărute oasele să le cureţe cu limbuţa/ îţi voi trimite cărţi poștale cu/ animale mici/ pe care le-am sacrificat pentru tine/ animale care trăiau în urechile mele printre coaste și/ animalul cel mai preţios din coapsă// dar acela deja va fi reînviat/ ia uite sfîntul cu oasele goale și gura plină de pământ/ nimic nu mai e de spus”.

            Ceea ce este cu adevărat interesant la poemele Ligiei Keșișian este atmosfera de sinceritate pe care acestea o emană, chiar și atunci când este clar că avem de a face cu roade ale fanteziei, ale visului. Ca și cum visul/fantezia ar fi propria ei realitate. Idee ce mă duce cu gândul la celebrul dialog dintre pictorița mexicană Frida Kahlo (al cărei spirit planează subliminal și în poemele din Miss Houdini) și pictorul francez André Breton, conducătorul mișcării suprarealiste din Paris, dialog în cadrul căruia, Frida, fiind încadrată de Breton în curentul artistic pe care îl patrona, refuză afilierea la acesta, motivând că ea nu pictează altceva decât realitatea ei interioară. Se prea poate ca la fel să stea lucrurile și în cazul Ligiei Keșișian.  

  

 

„Să ai grijă, Răducane”

 „Să ai grijă, Răducane”

Cronica volumului Recviem vesel pentru tata de Radu Paraschivescu

(Editura Humanitas, 2020)

 

Pierderea unor oameni dragi, fie ei membri ai familiei sau prieteni foarte buni, este fără doar și poate foarte dureroasă. În primă fază, moartea unui om pe care-l porți în suflet este sinonimă cu absurdul, cu cea mai groaznică nedreptate a unui Dumnezeu devenit dintr-odată rău. Apoi intervine resemnarea și conștientizarea faptului că tot ceea ce îți rămâne de făcut este să-i păstrezi celui plecat, memoria vie. Să nu îl uiți niciodată. Să-ți amintești de el în fiecare zi. Iar în acest punct devine foarte importantă maniera în care alegi să îl reanimi pe cel absent în mintea și mai ales în inima ta.

Scriitorul Radu Paraschivescu, un om pentru care umorul pare să domine, în compoziția ADN-ului spiritual, toate celelalte trăiri, a înțeles că cel mai înțelept lucru este să îți aduci întotdeauna aminte de cei dragi cu zâmbetul pe buze, mai ales dacă amintirile pe care le-ai acumulat în cursul vieții și al viețuirii împreună, permit acest lucru. Drept pentru care a și conceput acest volum de proze scurte memorialisto-umoristice dedicate tatălui său, la împlinirea a patru ani de la trecerea în veșnicie, pe care l-a denumit, uzând de un oximoron cu valențe muzicale, Recviem vesel pentru tata. Pentru cine nu cunoaște termenul, recviemul este o specie muzicală, o compoziție corală cu orchestră, prin definiție tristă sau sobră, compusă și cântată la moartea sau cu prilejul comemorării unei persoane. De ce vesel, este lesne de înțeles. Dar de ce totuși recviem? Poate pentru că tatăl a fost un meloman înrăit, poate pentru că dincolo de nevoia de umor, rămâne totuși și acea doză de durere camuflată cu grijă, poate câte un pic din fiecare, ceea ce este de altfel cât se poate de firesc.

Recviemul lui Radu Paraschivescu este compus din nouă proze scurte (spre medii), prin care el alege să împărtășească publicului său cititor o serie de momente amuzante petrecute de-a lungul vieții, în compania tatălui său. 

Prima povestire, Eclipsa se va ține la manej, surprinde câteva momente în care tatăl îi povestește fiului (alintat fără excepție cu un sufix augumentativ, Răducane), momente din viața sa petrecută la Liceul Militar din Cernăuți, care abundă de un umor involuntar izvorât din prostia și mai ales din infatuarea gratuită a profesorilor care nu se prea potriveau în postul acordat. Ca o scurtă mostră, voi reda chiar contextul care a dat și titlul acestei proze: „Există, îmi dau seama când stăm la povești, o ștafetă a absurdului cazon. Ba chiar și a prostiei. Uscăturile nu pot lipsi din niciun codru al mândrei armii române. Colonelul Petre Scafaru, comandantul meu din 1979-1980 de la UM 01352 din Constanța și un rezervor nesecat de inepții, ar fi fost invidios pe cotizanții liceului militar din Cernăuți. De exemplu, pe subofițerul care-i adună pe elevi în careu într-o dimineață, la prima oră, spre a le da o veste de neamânat:

- Din ordinul domnului colonel comandant, mâine va avea loc o eclipsă de soare. La eclipsă vor lua parte toți domnii elevi. În caz de ploaie, eclipsa se va ține la manej”.

 Urmează Șed. cu păr., o sarabandă de evocări comice ale vizitelor întreprinse de tatăl elevului Radu Paraschivescu la școală, fie cu ocazia oficialelor ședințe cu părinții, fie cu alte ocazii ivite ad-hoc, în care accentul pică, prin rotație, fie pe imbecilitatea unor profesori semi-analfabeți sau mai mult decât aserviți politicii comuniste, fie pe reacțiile întotdeauna savuroase ale părintelui pus în fața unor situații limită, fie pe capacitatea elevului pus pe șotii, de a scăpa de fiecare dată basma-curată, fie pe mixul dintre cele trei. Nu voi da citate din această povestire pentru că aș risca să fiu nedrept, fiecare frază fiind egal îmbibată în cel mai pur umor „școlăresc”.

În povestirile, Istoria face trotuarul pe străzi, și Titi Șmotru din Uranus, cititorul este invitat la o lecție de istorie și geografie (2 în 1) a Bucureștiului. În prima dintre ele, accentul pică pe malaxorul de schimbat numele străzilor, mai întâi, la intrarea în comunism, cu nume ale unor „personulități” din mecanismul de propagandă socialistă, apoi la ieșirea din comunism cu nume din adevărata istorie; iar în cea de-a doua, este evocat un cartier șters cu totul de pe harta urbei, și anume cartierul Uranus. Tot în aceasta este evocat și spiritul de microbist rapidist al tatălui și este surprinsă o secvență haioasă de pe stadion. Tema iubirii pentru fotbal a tatălui, dar de această dată pusă față în față cu cea a fiului, este exploatată, cu mult mai mult umor, dat fiind și contextul mult mai generos, în proza Cum să-ți placă, domnule... ăștia?, în care asistăm la „confruntările” de viziune asupra fotbalului dintre cei doi microbiști antitetici.

Diferențe de viziune, de data aceasta artistică, și mai cu seamă, muzicală, sunt înregistrate și în povestirea Zgârie-Geam și Estropică, în care tatăl și fiul se „contrează” cu privire la diferența de manifestare a spiritului de meloman, cel dintâi preferând, firește muzica clasică și tolerând, mai curând de dragul mamei (pe care o alintă, invariabil, cu suavul apelativ, fetiță), muzica ușoară italiană, iar cel de-al doilea fiind un proaspăt aderent la curentele muzicale moderne, pop, rock, punk și altele asemenea. Disputele muzical-culturale se desfășoară de cele mai multe într-un cadru familial, în jurul mesei de rummy, sport al minții ce stârnește la rândul său alte orgolii, alte mici frustrări și inevitabil, alte hohote de râs. Umorul de sorginte familială este de asemenea reluat, cu mai mare amploare și în proza cu un nume phoenixcian, Hei, bunic, cu proteză erai șic, în care nu doar bunicul evocat în titlu devine „victimă” a talentului de povestitor al autorului, ci fiecare dintre membrii familiei, fie ei locuitori ai capitalei, ai Moldovei sau ai Banatului, acestea fiind cele trei zone în care s-au risipit „paraschiveștii” și rudele prin alianță.

Un caz unic este proza The Facts of Life (în care apare și replica pe care am redat-o în titlul acestei cronici), care surprinde discuțiile sau mai degrabă non-discuțiile dintre tată și fiu, pe tema vieții sexuale a celui din urmă. Aici comicul este stârnit nu de întâlnirea dintre două caractere diferite, cum este cazul în celelalte întâmplări, ci de punerea față a față a două monumente, unul mai mare și altul mai mic, de stânjeneală. Tot aici primim bonus și un fragment, elocvent în econimia subiectului, din Rămășițele zilei de Kazuo Ishiguro.   

Ultima povestire din volum, și singura în care se fac simțite și melancolia, și tonul elegiac (tristețea pură, anunțătoare de lacrimi, având în continuare interzis în paginile acestei cărți), este intitulată Ultimul catren și este de altfel, singura în care tatăl nu mai apare evocat cu una dintre ieșirile lui comice (adeseori involuntare) din timpul vieții, ci se ivește strict în amintirea fiului, în contextul rememorării unor discuții serioase despre bătrânețe. Este momentul revederii casei părintești, în absența ambilor părinți, și momentul în care autorul ia contact pentru prima dată cu ultima poezie scrisă de tatăl său, dedicată, cum altfel, fetiței lui:

„Doamna Paracetamol

A răcit azi-noapte.

Suferă în mi bemol

Și blestemă-n șoapte”.

 Cu aceste versuri și-a încheiat tatăl cariera poetică, cu acestea și-a încheiat și fiul cartea dedicată tatălui, așadar, cu acestea închei și eu cronica dedicată acestei cărți, nu înainte de a vă reaminti că cel mai frumos mod în care putem păstra vie amintirea celor dragi plecați în veșnicie este de a ne readuce în memorie momentele vesele petrecute împreună.