„Iubirea e un sfânt ventriloc”

 

Cronica volumului de poeme, Stepă și transă de Dumitru Fanfarov

(Casa de Editură Max Blecher, 2020)

 

Biografia oficială a lui Dumitru Fanfarov este una cât se poate de simplă, aș spune chiar telegrafică. S-a născut în anul 1993, la Chișinău. Stop. A studiat Litere la Universitatea „Transilvania” din Brașov. Stop. Este poet și MC. Stop. A debutat în anul 2020 cu volumul de poeme Stepă și transă, la Casa de Editură Max Blecher. Stop.

Ceea ce nu se scrie în biografie este însă adevărata carte de vizită a lui Dumitru Fanfarov. Și aceasta deoarece el este o prezență cât se poate de efervescentă în peisajul poeziei române contemporane, fiind un adevărat performer. Poezia sa este în același timp poezie pură și muzică hip hop. De altfel, înainte de a debuta în volum, el s-a făcut remarcat mai ales în calitatea aceasta de permormer, de poet declamator, de poet hip-hop. Iar textele din volum au fost mai întâi „răpăite” pe diverse scene poetice din România sau Republica Moldova. Desigur, nu a fost primul din această breaslă, altminteri nouă în peisajul cultural românesc, dar ceva tot are el aparte. Poate graiul cu accente moldave, poate temele abordate, deși, după părerea mea, cred că farmecul lui Fanfarov vine tocmai din întâlnirea, sau mai bine spus, îmbrățișarea plină de patos, dintre ceea ce poate fi numită, fără teama de a greși, poezie pură, bazată pe metaforă atât lirică cât și socială și retorica declarativă descrisă prin succesiunea de beat-uri, create atât din rimele finale cât și din rimele interioare ale versurilor.

Și totuși, despre ce scrie/ declamă Dumitru Fanfarov, și cu ce teme își cucerește el publicul? Ca orice rapper, scrie și „cântă” despre lipsuri. Dar nu despre lipsurile sale personale, deși le mai atinge, inevitabil, și pe acelea, ci preponderent despre cele sociale, despre acele lucruri care, prin absența lor, determină mersul șchiopătat al lumii. Despre lipsurile care fac să nu meargă lucrurile așa cum ar trebui în lumea aceasta. Și încă din primul poem taxează lipsa de empatie dintre oameni și lipsa de orientare a acestora către adevăratele valori ale vieții: „de-ar fi cineva să ne apuce de șolduri/ când ne ducem la fund/ și-o coadă de pește să ne pună în loc/ să ne trimită prin beznă/ cu lampionul între ochi/ să ne iubească distanța frânghiei/ ce se roade de pod/ când nasul tău de porțelan se umple de sânge și os/ de ți-am putea auzi sufletul cum râde cu hohot/ acolo acolo pe margine am vrut să ajungem cu toții// aveai nevoie de-o liniște de natura duratei/ satisfacția groparului/ pe măcură ce coboară/ epuizarea reconfortantă a muncitorului/ pe măsură ce i se sfârșește tura/ jocurile măsurii și ale duratei/ eu n-am crezut niciodată/ avem nevoie de bani nu-mi mai vorbi de împlinire/ toată înțelepciunea din lume nu-mi stă la degetul mic/ al unui singur poem// vreau gestul suprem/ cartoful de aur nespălat de sudoarea frunții/ roca plină de pământ între muchii/ piesa la care te uiți și nu înțelegi/ pe ce și-au aruncat colecționarii banii/ și cum dracu` bucata asta de sărăcie reușește să facă piața// bătaia nervoasă și alertă în cap/ până îmi țopăie maimuțele în jurul focului/ fără până/ fără așteptări și frână/ fără// sunt toate orele tale de muncă în plus/ speedul tras în două cu lacrimi și muci/ deși viteza de absorție a milei de sine/ e cam redusă”.

O altă lipsă pe care o mai pune pe tapet Dumitru Fanfarov este lipsa reperelor spirituale din viețile noastre. Și poemul în care o face, și în care prezintă și câteva dintre efectele dezastruase ale acestei lipse, dintre care cele mai greu de dus sunt depresia și moartea, este poate cel mai ritmat poem din volum, poate tocmai pentru ca mesajul să prindă cât mai bine, să se infiltreze cât mai subtil și totodată temeinic pe sub pielea și în mințile și sufletele noastre: „și-mi mai torn ca poetul o gură de vin/ între dinți marlboro mai roșu decât hellboy/ valhalla hello/ puștii cad de pe bloc ca un tetris morbid/ doamne prinde-mă în brațele tale te rog/ crucea-i de lego și darțu-i pe corp/ soarele apune de 12 ori/ intră la fix 10 puncte în cord/ ce pula mea vreau și eu să mă joc// a doua decadă intru din plin/ ca moartea pe-un porsche într-un autobuz/ la un party de mc cu masca pe bot/ parcă-i party de gabori ce-și mănâncă tortul/ costumul meu de panteră roz/ îmi învârt coada pe beat ca un diavol/ veteranii vor să dea dar nu pot/ că amintirea e prea vie/ și poeții-s morți// trec zile trec nopți/ unu ăși mută creieru-n cord/ altul învârte timona la bord/ crunt își înfundă plânsul de zor/ că lumile apun în spatele nostru/ unul visează o comoară sub pod/ și pleacă în lume să-și caute un loc/ altu e prins digital în miracol/ altu e în drum spre gara de nord/ mai scrie o strofă în marele joc/ altu mai face un beat/ undeva într-un cort”.  

Bineînțeles că Dumitru Fanfarov, care este poet până în măduva sufletului, cu tot ce implică asta, nu putea să nu tragă un semnal de alarmă și pentru absența iubirii autentice, reale, pure și pentru înlocuirea acesteia cu tot felul de surogate convenționale: „orașe mari desigur/ în care să-și poată purta trupurile/ ca pe o formă de continuitate a iubirii în spațiu// totul începe ca-n filmul străvechi al unei mari iubiri/ suprarealiste/ în care protagoniștii își devorează unul altuia corpurile/ atletice și canceroase/ transferându-le alchimic între cele veșnice/ până când moartea ne va despărți/ scrie pe eșarfele ce le poartă la ochi/ beznă albă stropită de sângele propriilor sexe/ ca prima noapte nupțială a bunicii Valentina/ în care și-a crestat pizda cu cuțitul ca să fie crezută// și te cred când îmi spui/ și mă crezi când îți spun// fiindcă iubirea e o voce la unison/ ce se ridică de-acolo de jos/ iubirea e un sfânt ventriloc/ cu o aureolă verzuie cu sfârc/ ca un diavol-de-mare cu aripi drept vulve/ planează cântând pe muntele venus/ predică fără o vorbă cuvântul întrupat/ hormonal confesiv convulsiv/ în mâna c-un mădular circumscris// molecular neliniștea mușcă din noi neîntrerupt/ în tot raiul vine o toamnă să împrăștie îndrăgostiții/ ca pe frunze ce se usucă/ doar înotătorii eterni neostoiți și nebuni/ doar călătorii pădurii de nerv/ ce-au ajuns la fâșia florii de sulf/ doar cei ce-au văzut deșertul printre coaste cum suflă/ și-au visat la mai mult/ doar ei vor cunoaște declicul vital și intern/ doar ei vor cunoaște ieșirea din pattern”.

Acestea fiind spuse, nu îmi mai rămâne decât să vă îndemn să îl căutați pe Dumitru Fanfarov, fie în librării, fie pe internet, să îi citiți poezia sau să îi urmăriți performance-urile și cel mai important, să lăsați ca arta lui și mesajele sale să vă intre pe sub piele, în minte și în suflet.

Posibile apocrife marca Giovannni Papini

 Martorii Calvarului de Giovanni Papini,

Editura Universalia, 1990

 

Giovanni Papini este un autor cel puțin interesant, dacă nu chiar de-a dreptul straniu. Născut în 1881, într-o modestă familie florentină, nu a avut șansa unei educații serioase în primii ani de viață. Totuși, fiorul cunoașterii l-a posedat încă din copilărie, ceea ce l-a transformat într-un autodidact pătimaș, ce a ajuns la o cunoaștere mult mai vastă și mai completă decât a multor contemporani ai săi. Deși ateu în primii ai de formare, se convertește la catolicism și astfel scrie două opere de marcă: Viața lui Iisus și Sfântul Augustin. Dar convertirea lui nu a estompat câtuși de puțin, așa cum poate ar fi fost de așteptat, spiritul critic și tendința spre explorarea și expoatarea zonelor obscure ale vieții și lumii. Așa se face că după convertire publică controversatul roman  Gog, mult discutatul tratat Diavolul, precum și, nu mai puțin discutabilul volum de povestiri, intitulat Martorii Calvarului, asupra căruia ne vom apleca în cele ce urmează.

În cartea Martorii Calvarului, Giovanni Papini construiește sau reconstruiește șapte povești (număr cu bogate semnificații mistico - religioase), dintre care primele șase au ca protagoniști șase persoane reale dintre cei implicați într-un fel sau altul în Patimile Domnului nostru Iisus Hristos, iar ultima aduce în scenă două personaje ficționale, care însă, „negociază” peste secole tragedia hristică.  

În prima povestire, Ispitirea lui Iuda, cel pus sub lupa distorsionată a ficțiunii este Iuda Iscarioteanu, apostolul damnat, cel ce l-a vândut pe Hristos, agonisindu-și astfel, atât sfârșitul tragic prin prânzurare, cât și stigmatul etern al trădării. În reinterpretarea sa, Papini îl surprinde pe Iuda chiar înaintea întâlnirii cu Diavolul care-l ispitește să-l vândă pe Hristos, și îl descrie ca pe un ins cu o trăire nedefinită, captiv între neputința de a-l iubi desăvârșit pe Iisus și neputința de a se dezice de El și de învățătura sa; apoi construiește întregul proces de ispitire, bazat, bineînțeles pe clasicul tertip diavolesc de a jongla atât cu mistificarea adevărului revelat, cât și cu minciuna sfruntată, finalizat cu o imagine iconică: „Vorbind astfel, necunoscutul s-a ridicat, l-a luat în brațele lui osoase pe Iuda, care stătea nemișcat, și i-a dat o lungă sărutare pe buze. Iuda n-a răspuns la acel sărut, dar s-a simțit brusc eliberat de vraja care îl învăluise și îl copleșise până în acel moment și a închis ochii. Când i-a deschis, Satana dispăruse”. Imagine ce spune multe despre documentarea pe care autorul a făcut-o în legătură cu tema tratată, întrucât gestul de a săruta sau de sufla în gura cuiva era asimilat cu gestul de a-i trinsmite celuilalt, ceva din ființa ta, din suflul tău vital. Astfel, prin sărutarea pe buze, capătă sens și concretețe, inclusiv cuvintele Scripturii care spun că „diavolul a intrat în Iuda”.

Cea de-a doua povestire este dedicată lui Barabba, tâlharul eliberat de Pillat, la cererea expresă a iudeilor, în urma unui tertip al procuratorului roman ce avea drept scop eliberarea lui Iisus Hristos. Două aspecte atrag atenția aici: primul ar fi legat de etimologia numelui său, Bar – Abban însemnând în ebraică „Fiul Tatălui”, fapt ce optimizează o analogie ce pune și mai mult în vedere caracterul de jertfă al Patimilor: „Fiul Omului a murit pentru Fiul Tatălui, și ăsta e un lucru bun; așa trebuia să se întâmple după Cărțile Sfinte. Primul om cu adevărat fiul tatălui a fost, după cum știi, fiul cel mare al lui Adam, Cain. Și el a fost ucigaș, ca și tine, ca toți oamenii. Dar Domnul nu a dat voie să fie ucis Cain. Fiecare generație are un Cain, un Fiu al Tatălui, un Barabba, un ucigaș. Dar Fiul Domnului, adică Iisus, și-a imitat Tatăl și nu a dat voie să fii ucis. Dar crezi că viața este o răsplată? Nu înțelegi că, dimpotrivă, este pedeapsa cea mai cumplită?”; iar cel de-al doilea vizează transformarea psihologică a lui Baraaba, și cu precădere sfârșitul vieții sale: în viziunea lui Papini, acesta va fi la rândul său crucificat tot pe Golgota, din ordinul lui Pillat, pe care a vrut să-l asasineze din cauza „condamnării la viață”,  la patruzeci de zile după răstignirea Mântuitorului.

În cea de-a treia povestire, Urechea lui Malhus, este urmărit traseul sinuos al unui personaj obscur, dar care atrage atenția asupra sa, prin simplul fapt de a fi numit, deși prezența sa cvasi - discretă în episodul patimilor, nu o impunea. Pe numele său real, Ezechil, auto-numitul Malhus, cel ce se visa rege (Melek), nu poate ierta sub nicio formă gestul lui Petru de a-i fi tăiat urechea în toiul misiunii ce ar fi trebuit să-l propuleseze în cele mai însemnate funcții la curtea arhiereului Caiafa. Nici măcar minunea săvârșită de Hristos prin care îi vindecă rana pricinuită de Petru, nu înmoaie inima stăpânită de orgoliul puterii a slugarnicului personaj. Ura sa nu cunoaște limite. Astfel, el îl va urmări pe Petru în toată activitatea sa, căutând să se răzbune. Iar când ziua cea mult așteptată pare să fi sosit, și anume ziua în care Petru urma să fie executat prin răstignire, la ordinul lui Nero, Malhus este la rândul său luat drept creștin și primește un supliciu demn de mitul eternei reîntoarceri: i se taie și urechia pe care o mai avea.

Un alt destin construit aproape de la zero de către Papini este cel al lui Simon Cirineanul (Omul din Cirene), cel pe care romanii l-au silit să-i ducă crucea lui Iisus până pe Golgota. Acesta, în pofida faptului că este beneficiarul unor minuni prin care Dumnezeu îl răsplătește pentru gestul său de omenie de a-l fi ajutat pe Iisus pe drumul Crucii, și chiar în ciuda convertirii familiei sale la creștinism, rămâne până la moarte un om cu inima învârtoșată, nu atât în legea iudaică, cât mai curând în ignoranță și-n platitudine sufletească. Semn că gestul său din ziua răstignirii Mântuitorului, a fost făcut strict din lașitatea de a se opune ordinului soldaților romani. Ceea ce surprinde și mai mult este faptul că, de la un punct, el începe să-și facă un titlu de glorie din fapta sa, pe care însă, în continuare, nu și-o asumă și sufletește. Drept urmare, el va sfârși tragic și oarecum ironic, ceea ce este deja o marcă papiniană, fiind luat drept creștin și ucis în rând cu ceilalți martiri. Greu de crezut totuși că s-a și învrednicit astfel de cununa martiriului.

Cea de-a cincea povestire, îl are ca protagonist pe Caiafa, marele – preot al poporului evreu, cel care a condus ostilitățile ce au dus la răstignirea lui Iisus. Grație fanteziei creatoare a lui Papini, îl regăsim pe acesta în primele zile de după Pogorârea Duhului Sfânt, când Apostolii încep deja să propovăduiască fără teamă în Ierusalim și prin împrejurimi. Întrucât timidele semnale ale conștiinței sale îl pun într-o situație delicată cu sine însuși, el are impresia că întreg poporul murmură împotriva sa. Așa că, vrând să se răzbune, caută să-i aresteze pe Ioan și Petru, cei mai activi dintre apostoli, spre a-i risipi  astfel pe ceilalți și pe toți creștinii. Însă, confruntarea cu aceștia, nu are efectul scontat. După ce inițial, uzând de sofisme și speculații de tot felul, încearcă să îi convingă pe cei doi apostoli de faptul că el nu a făcut altceva decât să contribuie la împlinirea profețiilor și astfel la mântuirea poporului, el sfârșește, în urma respingerilor succesive venite din partea celor doi, prin a se da pe față și a-și face o laudă din faptul că numai el a avut curajul „să ucidă un Dumnezeu”. Soarta sa: nebunia.

Ultimul dintre personajele reale luate în vizorul penei lui Papini este nimeni altul decât Pilat din Pont, procuratorul roman al cărui nume a devenit ulterior sinonim cu lașitatea, ignoranța, slugărnicia și mai ales cu „spălarea pe mâini”, adică cu neasumarea responsabilităților. După ce îl dă la moarte pe Hristos, în urma amenințărilor iudeilor cu denunțarea la Cezar, Pilat intră într-o febră a vărsării de sânge fără precedent în istoria procuratorilor romani din Iudeea. El masacrează fără nicio judecare anterioară, grupuri întregi de evrei. Ecoul faptelor sale ajunge însă la Roma, astfel că, este destituit și chemat în exil în Cetatea Eternă. Pilat ajunge acolo, însoțit de trei obsesii: dezvinovățirea generală, spălarea mâinilor, atât la propriu cât și la figurat, și cea mai acută, întrebarea: Ce este adevărul?. Firește că niciuna dintre acestea nu-l vor impresiona pe noul Cezar, smintitul Caligula, care îl va declara nebun, îl va lăsa liber dar îl va pune sub observație și va uita curând de el. Pilat însă, nu va uita niciodată de obsesiile sale. Și confundând un lac adânc cu un mic lighean plin cu apă, nu își va spăla doar mâinile, ci se va scufunda cu totul în el, aflându-și astfel sfârșitul. Acest sfârșit al lui Pilat nu a fost întru totul inventat, el fiind confirmat de către istoricul Eusebiu, în lucrarea „Istoria ecleziastică”.

În fine, ultima povestire din volum și singura ale cărei personaje sunt strict ficționale, îi aduc față în față pe rabinul Sabbatai ben Șalom și pe Papa Celestin al VI-lea. În mod cu totul surprinzător, rabinul îi declară papei că întregul neam evreiesc este dispus să se lepede de legea lui Moise și să îmbrățișeșe învățătura lui Iisus, intrând astfel, în bloc, în Biserica Catolică. Dar înainte chiar ca reticentul Papă să apuce să-și declare bruma de entuziasm, apare și unica condiție pe care o impun iudeii pentru convertirea lor generală: eliminarea din cărțile Noului Testament a locurilor în care se vorbește despre răstignirea lui Hristos și de rolul jucat de ei în această tragedie divino – umană. Cum au decurs tratativele din acest punct în colo, vă las pe fiecare dintre voi să aflați, citind cartea, pentru că merită cu prisosință. Voi spune doar că, dacă în creionarea celorlalte personaje, Papini s-a folosit de textele scripturistice sau de alte izvoare istorice, în construirea celor două personaje ficționale s-a bazat exclusiv pe concepția aproape unanimă pe care o au catolicii despre evrei și, probabil, viceversa.

Așadar, Martorii Calvarului este o carte în care spiritul creator al literatului își dă mâna atât cu adevărul istoric izvorât din Scripturi și din multe alte scrieri ale istoricilor oficiali, dintre care îi putem aminti pe Fericitul Ieronim, Sfântul Teofilact sau Josephus Flavius, cât și cu mania speculației ce-i bântuie uneori pe cei ce își propun să construiască o istorie cât mai vie, având la dispoziție prea puține piese din stratul real al respectivei istorii.

Din punct de vedere narativ, fiecare dintre cele șapte povestiri este construită impecabil, având întotdeauna o intrigă solidă și adeseori surprinzătoare și un deznodământ demn de tragediile grecilor antici, în care binele triumfă, iar răul este pedepsit de către divinitate, restabilindu-se astfel ordinea firească a lucrurilor.

 

  

 

O iubire mai mare decât toate legile firii

Cronica romanului Căderea de Paul Țanicui

(Editura Polirom, 2022)

 

Paul Țanicui este o personalitate complexă și complet atipică în peisajul literar românesc contemporan.  A absolvit Facultatea de Film din cadrul UNATC București, dar de-a lungul timpului a fost: vânzător de cărți, marochiner, săpător de fântâni, vânzător de cârnați italienești, topitor de plumb într-un atelier de vitralii, copywriter, producător muzical,  și bineînțeles, regizor și scenarist, dintre producțiile pe care le-a regizat numărându-se: Iagalo (România, 2001), Mousse au chocolat (România - Franța, 2009) și Two Lives (România, 2011). Ca scriitor a publicat: Trăind pe credit (reality-book, Brumar, 2012), Quimera (roman, Humanitas, 2015), Contre-jour (roman, Curtea Veche Publishing, 2018), Cealaltă inimă (poezie, ArtHalle & Humanitas, 2016 - cu cinci gravuri de Ciprian Mureșan), Inima de cealaltă parte (poezie, Paralela 45, 2019), Comedia țiganilor (album biografic dedicat faimosului Taraf de Haidouks, Curtea Veche Publishing, 2019) și Căderea (roman, Polirom, 2022). Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Voi începe prin a spune că romanul Căderea este unul atipic și din câte cunosc eu, unic în peisajul literar românesc contemporan, și vom vedea în curând și de ce consider acest lucru.

Primul înveliș al poveștii, sau dacă vreți, expoziția, trece drept unul destul de uzitat: Martin Plant, un regizor american, vine să toarne o producție cinematografică în România, în zona Transilvaniei. Aici o cunoaște pe Ana-Maria Iacob, scenografa cu care trebuie să facă echipă. Se îndrăgostesc reciproc și, pe repede-înainte are loc nunta, la Brașov, într-un cadru destul de restrâns. Pentru că timpul și profesionalismul îi presează, luna de miere este redusă la doar două săptămâni în care cei doi tineri însurăței urmează să colinde colinele transilvane. Până aici nimic nou, nimic ieșit din comun. Numai că, în cea de-a treia zi a sejurului, Ana-Maria dispare efectiv, ca și cum ar fi înghițit-o pământul sau vreun portal spre o altă dimensiune. Se fac tot felul de cercetări, este căutată prin toate râpele, dar degeaba. Martin este anchetat de poliție, fiind principalul suspect, dar nu i se poate stabili nicio vină. Familia fetei, îndurerată, dar și resemnată, îl roagă să se întoarcă în America și să își continue viața. Numai că el nu renunță la căutări, ci le transferă pe un alt plan.

Mai exact, primind de la tatăl fetei jurnalul acesteia, Martin decide să îl citească din scoarță-n scoarță sperând să afle detalii neștiute despre soția sa dispărută. Și într-adevăr descoperă faptul că aceasta era pasionată de mistica iudaică și că avea „comunicări” cu îngerii menționați în Tora, Cabala sau Talmud. Un astfel de înger îi desenează în vis planul unei case, de fapt un Templu al lui Solomon, la scară redusă, (probabil cam în aceeași manieră în care Iulia Hașdeu îi dictează tatăului său planul pentru castelul de la Câmpina). Martin are o revelație și înțelege că trebuie să construiască acest edificiu chiar pe locul în care soția sa a dispărut, fiind convins că în momentul în care construcția va fi gata, soția lui va reapărea în această dimeniune și vor fi din nou împreună și fizic (căci sufletește o simpte mereu alături).

Pentru a nu vă răpi bucuria lecturii și a descoperirii deznodământului, voi trece sub tăcere atât obstacolele pe care le-a avut de înfruntat pentru a-și duce la bun sfârșit acest proiect ambițios și pentru unii chiar nebunesc, cât și rezultatul eforturilor sale aproape supraomenești. Voi spune doar că a fost rând pe rând, păcălit, atacat și tâlhărit, sedus, agasat de autorități și suspectat de satanism de către localnicii habotnici, în frunte cu preotul satului, care nu vedeau cu ochi buni construirea unui edificiu fără o finalitate clară și logică. De altfel, sub acest aspect, avem de-a face cu o radiografie cruntă dar sinceră a societății românești de astăzi: lipsa totală de scrupule în fața unei victime sigure și tendința de a demoniza tot ceea ce nu înțelegem.

Dar să revenim la tema centrală a romanului lui Paul Țanicui și să vă spun de ce consider eu că este unic în peisajul literar românesc: cu siguranță nu am în vedere relația de dragoste propriu-zisă dintre un american și o româncă (e plină literatura, inclusiv cea românească, de relații interetnice), nici dispariția subită a eroinei (vezi romanul Dispariția de Cosmin Perța, în care dispare un sat întreg) și nici măcar infuzia de elemente din mistica iudaică (acestea regăsindu-se și în volumul de proză, În punctul lui rebbe G. de Dan Alexa), deși Paul Țanicui nu apelează gratuit la acestea, precum Dan Alexa, ci construiește o bună parte din intrigă pornind chiar de la idei mistice evreiești; ci însăși ideea că o persoană dispărută pur și simplu din lumea aceasta, văzută, a trecut într-o altă dimensiune, cu care nu se poate comunica decât prin intermediul vibrațiilor înalte, dintre care cea mai puternică este, fără îndoială, iubirea, că nu doar prin moarte se poate trece într-o altă lume și mai ales că dragostea adevărată trece și peste moarte dar și peste aceste categorii aristotelice de tip material/imaterial, văzut/nevăzut: „E frumos și e liniște pe culme în lumina dimineții. Un abur viu plutește deasupra pământului, sevă din seva ierbii în toată splendoarea ei neîntinată de picior de om. Aerul e curat ca o cămașă albă de nuntă, asemenea celei pe care Martin o îmbracă acum, calm, fără grabă, adie vânt proaspăt și răcoros dinspre munte cu toate miresmele lui neștiute. Primesc ce mi-a fost dat. N-am fost nicicând mai fericit, am înfruntat greul cu tărie și curaj. Dragostea ce ți-o port vine de dincolo de timp și ea se va desfășura în frumusețe și în har, nici un fir de îndoială nu se va strecura între mine și tine. E voia noastră și nimeni și nimic n-o va putea clinti”.

Așadar, Căderea de Paul Țanicui este un roman de dragoste atipic, în care iubirea își dă mâna cu misterul și cu mistica pentru a oferi cititorilor o poveste de neuitat dar și un subiect foarte puternic de pus în războiul de țesut idei al minții. 

„Nu vorbim de automatisme vorbim de inimi de filigran”

 

Cronica volumului de poeme, buncărul de origami de Ioana Vintilă

(Casa de editură Max Blecher, 2022)

 

Ioana Vintilă (născută în 1997, la Sibiu) este inginer biotehnolog, cu un masterat în biotehnologie moleculară și poetă. În anul 2016 a obținut premiul al II-lea la concursul PEN International New Voices Award. A debutat în 2018, în urma câștigării concursului de debut al Casei de editură Max Blecher, cu volumul de poeme, Păsări în furtuna de nisip, la Casa de editură Max Blecher. A primit două premii pentru debut: „Iustin Panța” și „George Bacovia”. În anul 2022 revine cu un al doilea volum de poeme, buncărul de origami, la aceeași Casă de editură Max Blecher. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Aș începe prin a spune că din punctul meu de vedere noul volum al Ioanei Vintilă reprezintă un salt imens față de primul său volum, și nu în ceea ce privește calitatea estetică a poeziei sale, ci în privința forței poetice. Spun asta deoarece dacă în primul volum ieșea la rampă mai mult „inginerul”, poemele fiind ireproșabile din punct de vedere estetic și al construcției, dar cumva sterile din punct de vedere al emoțiilor, în buncărul de origami, deși nu dezbracă haina inginerului, păstrând aceeași apetență spre rigoarea frazării și spre folosirea unor termeni specifici backgroundului său profesional, aceasta își dă voie să își exprime liber emoțiile, ceea ce face ca poezia ei să fie mult mai vibrantă și mult mai puternică din toate punctele de vedere.

Despre ce scrie Ioana Vintilă în acest nou volum? Aș răspunde prin a spune că însuși titlul volumului este o metaforă ce ilustrează foarte bine conținutul acestuia, mai exact ideea că cei mai fragili suntem atunci când ne dorim cu tot dinadinsul să părem duri și impenetrabili. Idee pe care o dezbate de-a lungul tuturor celor trei cicluri poetice din care se compune volumul: înmormântarea solară, în camioanele măcelăriilor lumii și pledoarie pentru mâna dreaptă a tatălui, în fiecare dintre acestea în mod cumva diferit.

Încă de la primul poem din ciclul inițial (și inițiatic), poeta ne atrage atenția că vom avea de a face cu un subiect greu digerabil: moartea și doliul, sau mai precis modul în care percep moartea cei rămași în urma celui plecat în altă dimensiune. Mai mult decât atât, aceasta își rezervă dreptul de a face o triere a cititorilor, astfel încât să nu arunce mărgăritarele înaintea porcilor: „cei ce au văzut ochii limpezi ai șamanilor berberi/ se închină trupurilor fără vlagă,/ înconjurate de margaretele de la ceas de seară// cei care au mâini curate să tacă,/ au tot dreptul la asta// cei ce se-aruncă-n recife splendide,/ sufocându-se cu cerneala caracatițelor/ să uite că au fost aici,/ nici nu se compară durerea// cei ce înfruntă moartea cu surâsul călugărițelor/ de la orfelinate,/ să-și astupe gurile, mai au până s-ajungă în locul cel mai moale// cei considerați a fi precoci/ să-și îndese în gât revolta, n-avem nevoie de încă niște perdanți/ virgini, cu papion în loc de floare-n butonieră// cei ce-au umblat pe cuie sau cărbuni încinși/ să mulțumească/ n-a fost, până la urmă, ce trebuia să fie (cesiu)// iar pe cei care n-au priceput o iotă din poemul ăsta/ să nu-i compătimiți”.

Odată trecuți de acest triaj cvasi dantesc, ce s-ar fi putut rezuma foarte bine prin celebrele versuri ale bardului italian: „lăsați orice speranță voi cei care intrați”, putem înainta în infernul poetic al Ioanei Vintilă. Și dacă în prolog am avut de a face cu o abordare cultural-metaforică a problemei, în care ne-am plimbat ca prin muzeu printre șamani berberi, călugărițe de orfelinat și fachiri ratați, ajunși la al doilea poem ne ciocnim de lumea reală a poetei și de primul ei contact direct cu moartea, care poate fi numit, prin metonimie, primul contact al inocenței cu moartea: „una dintre primele amintiri e lângă grădinița la care am mers,/ pe vară timpurie,/ la amiază,/ cu un soare puternic & orbitor scurgându-se zemos pe frunzele crude// în ziua aia am tras de timp să văd cum se unduie razele pe costumașul meu roz,/ cum se filtrează printre coroanele groase, până-n ochii de cărbune ai unchiului// acasă, mama m-a schimbat într-o rochiță neagră cu guler alb/ mi-a pus dresuri și pantofiorii de lac,/ apoi m-a dus s-o văd pe bunica// cu mâinile încrucișate pe piept/ și monede ruginite pe ochi,/ palidă, cu gura ușor întredeschisă,/ știind, după multă vreme, unde se află// mama m-a trimis să îi culeg flori// am țopăit până-n grădină, i-am cules crini imperiali,/ iar după ce i i-am așezat pe pieptul micuț,/ îmi place să cred că i-am făcut/ (când nu se uita nimeni)/ semnul crucii pe frunte// așa cum mi-l făcuse ea când m-au adus de la maternitate,/ poate ultimul gest cu mintea dezvelită de pielițe - / inima, se știe -/ rămâne chiar și-atunci acolo/ : descuamată// gata de strigat// gata de jug”.

În cel de-al doilea ciclu al volumului, în camioanele măcelăriilor lumii, Ioana Vintilă schimbă cumva paradigma și trece de la deplângerea celor dragi plecați dincolo, la atacarea virulentă a tuturor constructelor sociale sau teoriilor legate de doliu, indiferent de cine au fost emise acestea, arătând „teoreticienilor” că în cazul doliului nu poate fi vorba despre niciun fel de obiectivitate, ci fiecare îl trăiește în mod diferit, în funcție de capacitatea minții și a sufletului propriu de a reacționa la durerea provocată de ruperea fizică de cineva drag: „Freud spunea că doliul nu e o afecțiune patologică,/ ci doar o dispoziție spre tărâmul patologicului// cu alte cuvinte: nu ești bolnav/ cu alte cuvinte: ți-e bine, va trece fără concediu medical// nu ți-ai fracturat vertebrele într-un accident de mașină/ nu ți-ai rupt piciorul la schi/ nu ai făcut hernie de disc/ n-ai luat E.coli/ nu-i vreo neoplazie/ n-ai gripă/ n-ai litiază renală sau pneumonie// ești bine// funcțional// doar indiferent la glumițele de la cafea/ hainele pătate cu puțin gem de mure// nu ieși cu prietenii la un concert/ comanzi pizza pe care o mănânci singur// iar asta nu se facturează la final de lună”; „consolarea mic-burghezilor de la miezul nopții când/ noaptea e spartă de vocea sopranei care se pișă pe legea marțială/ & aplauzele vin în convulsii dintre blocurile reci și ude de sânge/ o imagine a libertății sau poate doar a miserupismului/ o rupere de ritm în colos care dă trepidații masei de grăsime/ îndeajuns încât jeleul să tremure/ din toate încheieturile”.

În ultimul ciclu a volumului, pledoarie pentru mâna dreaptă a tatălui, accentul nu mai pică exclusiv asupra morții și a doliului, ci prin extrapolare și asupra durerii propriu-zise, indiferent de sursa acesteia. Și chiar dacă, în centrul ciclului acestuia final stă poemul vădit personalist și cvasi-confesiv care îi dă și titlul, până să ajungă acolo poeta scoate din nou din mânecă arma ironiei descrisă mai sus, atacând de această dată un studiu (științific?) care a ajuns la concluzia că durerea poate fi măsurată (ca și cum ar folosi asta cuiva): „durerea are unitate de măsură. se numește dol. există/ și instrumente pentru a măsura pragurile durerii -/ dolorimetre - sau palmometre (versiunile mai noi, bazate/ pe aplicarea presiunii în loc de căldură ca stimul)/ teoretic, corpul uman poate suporta până la 45 doli/ (excepție făcând nașterea pe cale naturală, unde 57/ doli electrocutează trupul mamei iar și iar, pe durata/ travaliului, expulzia fătului inundând receptorii durerii,/ refluxul cel mai firesc)// mă tot gândesc câți doli marchează pierderile, absențele/ telefonul din miezul nopții/ doctorul în halat murdar ieșind din camera pacientului/ știrile despre ce e aproape și distrus sistematic/ fetițele împușcate, acoperind cu trupurile lor micuțe/ trupurile micuțe ale fraților/ câți strângerile în brațe scurte, grăbite, care nu se vor/ continua o altă dată/ Iisușii de marmură coborâți pe brațe în adăposturi/ antiatomice/ sfârșiturile tinerilor, înveliți în piele care plesnește de sănătate/ corpurile inerte de sub dărâmături// (...)// mă gândesc la un ghid al durerii. fiecare tip asociat cu/ numărul de doli corespunzător. să știi cât te-ncape. cât/ poți tu să duci. să te gândești că, dacă ai suportat x, mai/ poți și x+2. dacă ai suportat moartea prematură a unui/ prieten, o să duci și moartea bruscă a bunicii în brațele/ tale. sunt doar la o distanță de câțiva doli, într-un final.// o matematică simplă, în fond/ & solzi de reptilă/ șmirghel/ piele de porc”.   

În ceea ce privește poemul dedicat suferinței tatălui, cu redarea căruia voi și încheia această cronică, acesta vine ca o chintesență a capacității poetei de empatie și de rezistență (ajutată de pastile) la durere. Totodată este o formă de a ne arăta încă o dată, cât suntem de fragili în fața durerilor celor dragi, pe care am prefera să le transferăm asupra noastră, de a le închide o dată pentru totdeauna în buncărul de origami al inimii noastre: „ai avut mereu mâinile aspre/ mâini care zgâriau ușor obrajii mei acneici// mâini care băteau cuie, dădeau cu șmirghel, tăiau și puneau cant/ pe mobilele mic-burghezilor care le voiau  la comandă// cu mâinile astea ai cărat dulapuri câte zece etaje, pe scări,/ mai bine de 30 de ani// cu mâinile astea ne-ai ținut pe mine și pe T. să trecem strada/ ne-ai adunat cireșe cu care ne-am mânjit gurile până la urechi// cu degetele din care acum au mai rămas doar cioturi umflate/ mi-ai tăiat moțul acasă când era epidemie de gripă// atelierul e tot mai prăfuit &/ mi se înoadă stomacul când te văd încercând să deschizi o sticlă de apă// degetele alea nenorocite de silicon nu ajută la nimic/ au fost doar un pretext în plus de umilire la cozile CNAS-ului// nu cred că locul de parcare pentru șoferi cu handicap,/ biletele de autobuz la reducere/ sau ce inutilități se mai flutură ca fiind un avantaj o să fie liantul de care-avem atâta nevoie// & spune-mi, tată, cum pot să-nlocuiesc toate astea/ când am vertebre de sticlă și mușchi de nisip// și indiferent cât aș încerca s-o scot la capăt/ pumnul meu de pastile e mai mare decât al tău”.

Zece minute de reculegere

Cronica romanului Mar del Plata de Claudio Fava

(Editura Lebăda Neagră, 2022)

 

Claudio Fava (născut la 15 aprilie 1957 în Catania, Sicilia) este jurnalist, scenarist, scriitor și politician italian. Este coordonatorul Secretariatului Național al Partidului Ecologia Libertà. Până în 2009 a fost deputat în Parlamentul European al Stângii Democrate. A scris pentru diferite ziare și posturi de televiziune, despre teme diverse și adeseori incomode, precum lupta de înăbușire a Cosa Nostra din Sicilia sau procesele dificile de pace din America de Sud. A scris numeroase cărți, atât singur cât și în colaborare, dar în limba română i s-a tradus doar romanul Mar del Plata, apărut în anul 2022 la editura Lebăda Neagră, traducerea fiind semnată de Ingrid Beatrice Coman-Prodan. Asupra acestui roman, apărut în Italia în anul 2013, mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Mar del Plata este de asemenea un roman incomod, care publicat într-o altă epocă ar fi putut fi unul fatal, un roman 100% istorico-politic și 100% psihologico-simbolic, întrucât tratează tema dictaturii militare a lui Jorge Rafael Videla, care între anii 1976–1981 a ținut efectiv Argentina sub teroare.

Mar del Plata este numele unei echipe de rugby argentiniene ai cărei jucători au fost aproape în unanimitate uciși, unul câte unul, de către ortacii lui Videla, poate cel mai sângeros dictator al Argentinei. Vina lor? Inițial suspiciunea nefondată de a fi comuniști, ce plana doar asupra a trei dintre cei cincisprezece jucători, care participaseră la unele manifestări studențești non-violente și în mare măsură și apolitice, apoi sfidarea pe care restul echipei au arătat-o față de călăii colegilor lor. În ce a constat sfidarea? După uciderea lui Mono, primul dintre cei lichidați, colegii lui au cerut voie să păstreze un minut de reculegere în memoria acestuia, minut care s-a transformat în.... 10 minute de reculegere. Gestul acesta a fost îndeaproape observat și analizat, în tribune aflându-se unul dintre slugile lui Videla, un oarecare Montonero, fost arbitru de rugby, om ros de o mie de frustrări care spera să-și recapete stima de sine mințindu-se că servește patria. 

După uciderea următorilor doi coechipieri, gestul s-a repetat. Sfidarea a fost din nou pedepsită, iar de data aceasta li s-a recomandat să părăsească cu toții și campionatul de rugby, pe care erau pe punctul de a-l câștiga, dar și țara. Ba mai mult, li se garanta exil politic în Franța, la Paris.

Băieții au refuzat, crimele au continuat, până când din echipa de bază nu a mai rămas decât un singur jucător, Raul, care s-a ambiționat să reînnoiască echipa după fiecare pierdere suferită, reușind astfel să termine campionatul.

Sfidându-și călăii și refuzând să-și părăsească patria și să renunțe la dragostea lor pentru rugby, jucătorii de la Mar del Plata s-au transformat într-un simbol al rezistenței, al demnității, al curajului de a spune NU, al curajului nebun de a nu se da la o parte din fața călăilor lor. De asemenea este foarte important de spus faptul că, deși băieții au fost arestați rând pe rând, niciunul dintre ei nu și-a denunțat vreun coechipier, dovedind astfel un puternic sentiment de camaraderie și nu în ultimul rând dovedind că sunt bărbați adevărați, deși majoritatea dintre ei aveau sub douăzeci de ani.
Sicilianul Claudio Fava a dat un roman deosebit de puternic și incredibil de bine concentrat, reușind în mai puțin de 150 de pagini să reconstruiască atmosfera apăsătoare din acei teribili ani 1976–1981 în care frâiele Argintinei au stat în mâinile unui singur călău maniac: Jorge Rafael Videla. Cu siguranță avem nevoie de astfel de romane. De cât mai multe astfel de romane, poate în felul acesta învățăm istoria și învățăm cum să facem să nu mai lăsăm să se întoarcă episoadele ei negre și sumbre. 

„În numele iubirii am spălat vase”

Cronica volumului de poeme Vax de Gabriela Feceoru

(Editura Charmides, 2022)

 

Gabriela Feceoru (n. 1993, Petroșani), este o poetă româncă absolventă a Masteratului Istoria Literaturii și Sistemul Critici Literare, UMFST „George Emil Palade” din Târgu Mureș. Colaborează cu diverse reviste literare și platforme culturale: Planeta Babel, DLITE, Discobolul, Zona nouă, Astra, Steaua, Familia, Bucovina literară, Apostrof, România literară, Literatura de azi. A lucrat la revista Vatra și la monden.ro. Este fondatorul și administratorul blogului literar gabrielascrie.ro. A debutat în anul 2017, la editura Cartea Românească, cu volumul de poeme blister. Au urmat volumele: vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv (Charmides, 2019), Aștept primăvara și vine – Dragoș (Casa de pariuri literare, 2022), și vax (Charmides, 2022). Apare în antologiile: #Rezist!Poezia (Paralela 45, 2017), Poezie călătoare, vol II (Cartea de după, 2021), Singuraticele (Neverland, 2021). Este nominalizată la mai multe premii naționale, dintre care cele mai importante sunt: Premiul Național pentru debut în poezie ”Iustin Panța”, 2017 și Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – OPUS PRIMUM, 2018. În cele ce urmează mă voi apleca asupra celui mai recent volum de poeme al său, vax, apărut în anul 2022, la editura bistrițeană Charmides.

Aș începe prin a spune că titlul volumului ne pune în fața unui dublu antagonism. Pe de o parte, scurtimea titlului contrastează cu lungimea poemelor și în ultimă instanță cu cea a volumului (124 de pagini, destul de mult pentru o carte de poeme), iar pe de altă parte, titlul în sine, vax, care desemnează, prin prisma expresiei pur românești, vax albina, un lucru lipsit de importanță, contrastează cu profunzimea temelor dezbătute poetic, dar uneori și prozaic, în volum. Pentru că poeta Gabriela Feceoru nu spune aici în niciun caz lucruri lipsite de importanță, ba chiar dimpotrivă.

Poemele din vax sunt în primul rând ultra - confesive și ultra - personaliste, sunt, am putea spune, un jurnal în versuri, retroactiv, al unei perioade foarte încărcate din toate puntele de vedere din viața poetei, și anume, perioada sarcinii și a primei perioade a maternității, în care aceasta a trebuie să se confrunte și cu statutul de mamă singură, care a pus-o în mari dificultăți, atât din punct de vedere personal, cât și social.

 

Volumul începe în forță cu un poem în care poeta înmagazinează toate stările psihice și psihosomatice prin care a trecut din momentul aflării faptului că va fi mamă și până după naștere. Avem de a face cu o sarabandă de trăiri din sfera frustrărilor, mai mult sau mai puțin îndreptățite, născute în mintea unei femei care nu se simțea pregătită să devină mamă, a unei femei pentru care frumusețea trupului pare să contrasteze dramatic cu bucuria de a fi mamă: „eu și prietena mea ne aflam într-un  restaurant/ din Oradea. în baie la demisol am rugat-o să-și ridice/ bluza cum eu îmi ridicasem rochia cu fața la oglindă// abdomenul meu era perforat dar al ei nu/ voiam să mă pun față în față cu adevărul pe care nu îl mai cunoșteam/ atunci fusese ultima dată înainte de sfârtecare/ când mi-am privit abdomenul în fața unei alte oglinzi// și mi-am spus: voi deveni mamă./ înainte îmi plăcea să port lenjerie intimă din două piese/ înainte aveam sânii fermi/ înainte aveam abdomenul ferm// priveam abdomenul mamei mele și o întrebam/ dacă îi place cum arată/ nu îi plăcea/ sigur nu-i plăcea// nu am rămas alături de bărbatul cu care am conceput copilul/ cel care mi-a văzut burta umflându-se dar care nu a atins-o niciodată/ când iubitul mei pune mâna pe abdomenul meu pentru prima dată/ și apoi. și apoi. îmi vine să plâng.// o stare de milă față de lezarea pielii mele./ o stare de milă pentru retina lui și pentru degetele lui./ o stare de milă pentru efortul meu de a mă accepta./ o stare de milă pentru efortul lui de a-mi rămâne alături.// când dintre toate corpurile eu sunt un corp lezat/ și când aprindem lumina și sunt goală am un corp/ uscat și ofilit și de aceea nu mai știu care e vârsta mea/ și de aceea nu mai știu că sunt tânără.// sunt inteligentă dar nu pot să fac o magie ca asta să/ treacă. sunt frumoasă până la piept/ dar hainele sunt măști pentru femei/ dar hainele sunt măști pentru femei”.

În continuare poeta își pune sufletul și mintea pe tavă fără niciun fel de menajamente, arătând cititorilor toată stările prin care a trecut în prima perioadă a maternității: de la durerea provocată de despărțirea de tatăl copilului, pe care fără doar și poate l-a iubit, la disperarea de a fi mamă singură, de la ruptura interioară dintre nevoia de a rămâne femeie, de a fi admirată de bărbați, de a iubi din nou și de a fi iubită și statutul de tânără mamă care vine la pachet cu o sumă de etichete sociale, la tendința de a-și renega propriul copil, de la relația tensionată cu părinții care își asumă rolul de bunici-părinți, la nevoia de a recupera timpul pierdut departe de copilul său, totul culminând cu asumarea deplină a maternității și a copilului, cu dorința de a-i dovedi dragostea ei, de a fi iertată de fiul pe care, pentru scurte perioade de timp a simțit că l-a abandonat în grija bunicilor: „intru în acest document ca în viața mea/ am douăzecișicinci de ani acum dragul meu/ și nu sunt stabilă cum credeam că voi fi/ primăvara tot îmi place liliacul și/ iarna tot am în minte podurile înghețate// apa înghețată și pașii noștri pe apă/ cât curaj am avut să pășim împreună și/ atunci cum te-am ținut la pieptul meu/ și tu cât erai de mic dar eram mai grei/ ca oricând în acea iarnă conservată de ger// la douăzeciși cinci de ani îmi este dor de tine/ așa cum îmi va fi și la 30 și la 40 și la 50/ la douăzecișicinci aș vrea să plimb iar/ căruciorul și tu să nu faci nimic doar să te miri/ îmi e dor de tine la acești// 25 de ani ai mei pentru că tu mi-ai/ dat o definiție a iubirii când ai întins mâinile/ când mi-ai prins sânul și te-ai hrănit când te-ai/ conectat cu mine chiar dacă eu refuzam/ eu te-am refuzat tu nu m-ai refuzat pe mine// mâinile tale în aer cu care mâini nu știam eu ce să fac/ pentru că erau atât de mici și ale mele nu sunt foarte mari/ corpul tău pe care nu știam să-l spăl pentru că nu/ voiam să fiu acuzată de maltratare nu aveam chef să/ te îmbrățișez dar tu aveai chef nu aveam chef să te văd// dar ochii tăi m-au privit ca pe o mamă de care aveai nevoie/ și pentru că tu aveai nevoie de o mamă ți-am/ sărit în ajutor voiai să prinzi jucării dar nu puteai și ți-am/ prins degetele ți-am arătat cum se face și tu ai zâmbit/ și atunci am simțit nevoia să-ți aduc toate jucăriile mai aproape// am simțit nevoia să nu te mai chinui să apuci jucăriile dar să le ai/ lângă tine erai numai liniuțe tot vărgat de body erai un spectacol/ solar erai inima mea nou născută eu o chiuvetă cu vase/ pline de mâncare și voiam să fac să fie totul bine ca noi doi/ să avem parte de afecțiune așa că în numele iubirii am spălat vase”.   

Așadar, Gabriela Feceoru ne propune în noul său volum de poeme, o adevărată mărturisire publică, 100% sinceră și 100% poetică, despre lupta dintre feminitatea sa și maternitatea sa. O face, așa cum am mai spus, fără menajamente, și totodată fără excese stilistice (poeticul țâșnind din însăși sinceritatea poetei), asumându-și toate riscurile inerente și toate posibilele etichete, cum ar fi cea de mamă neasumată/ denaturată, sau cea de femeie egoistă care nu se gândește decât la feminitatea ei. Personal, cred că nu trebuie nicidecum judecată, ci dimpotrivă, consider că mărturia ei trebuie ascultată, sau în cazul de față, citită cu maximă empatie, și după posibilitatea fiecărui cititor, înțeleasă. Sunt convins că inclusiv acesta a fost și motivul pentru care poeta a ales să publice această carte, acela de a se înfățișa lumii, cum îmi place mie să spun, în duhul gol, nu pentru a fi judecată ci pentru a fi înțeleasă și îmbrățișată, dar și pentru a se putea înțelege ea pe sine însăși pentru ca mai apoi să își poată asuma toate stările și eventual pentru a se putea ierta.