Poezia ca liturghie, ca spovedanie, ca mărturisire de credință

 

Cronica volumului Ale noastre dintru ale noastre de Moni Stănilă

(Casa de editură Max Blecher, 2020)

 

Poeta și prozatoarea Moni Stănilă, născută în județul Timiș, dar stabilită de mai mulți ani la Chișinău, s-a remarcat încă de la debutul său, cu volumul Pastoi paravoz. Confesiunile dogmatistei (Ninpress Charmides, 2009), prin maniera unică de a împleti în scrierile sale, pasiunea pentru teologie, domeniu căruia i s-a dedicat în anii studiilor de licență și master, și cele mai noi tendințe literare, asigurându-și astfel locul în panoplia douămiismului românesc. Volumului de debut i-au urmat cărțile: Sagarmatha (Tracus Arte, 2012 - poezie), Al 4-lea (Tracus Arte, 2013 - roman), Colonia fabricii (Cartea Românească, 2015 - poezie), O lume din evantaie pe care să nu o împarți cu nimeni (Charmides, 2017 - poezie), Războiul solomonarilor (Polirom, 2018 – roman pentru copii), Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare (Polirom, 2019 – biografie romanțată) și Țipă cât poți (Polirom, 2020 - roman).   

Cea mai recentă carte a sa este un nou volum de poezie, intitulat, Ale noastre dintru ale noastre. Titlul este o parafrază după replica liturgică, „Ale Tale dintru ale Tale, Ție îți aducem de toate și pentru toate”, care se folosește în cultul creștin ortodox pentru a sublinia faptul că darurile aduse de creștini pentru săvârșirea Sfintei Liturghii, sunt închinate lui Hristos, fiind luate din darurile pe care Acesta, în nemăsurata Sa purtare de grijă, le-a oferit credincioșilor săi. Parafraza însă își propune mai degrabă să atragă atenția asupra pericolului care-i pândește pe creștini, anume acela de a uita, din cauza egoismului și a unei exagerate stime de sine, că obiectul sau destinatarul darului este Hristos, și nu sinele său.  

Volumul este structurat în două părți, un preambul de o mai mică dimensiune, intitulat vom fi mai înalți la ieșire și corpul de bază, Ale noastre dintru ale noastre, nouă ne-am adus de toate și doar pentru noi. Este foarte posibil ca inclusiv cu această împărțire, poeta să fi urmărit o parafrază generală a structurii cultice a Sfintei Liturghii, împărțită la rândul său în Liturghia catehumenilor, sau a celor chemați la botez, tot cu rol de preambul și Liturghia credincioșilor. În fond, și poezia este sau ar trebui să fie tot o formă de liturghie, de a jerti Cuvântului, cuvântul.

În cadrul primei părți, poeta își propune să ne înfățișeze o zi obișnuită din viața sa, care începe la ora șase dimineața, cu nelipsita fugă după troleu, și se încheie în miez de noapte, cu fireasca meditație la mersul lumii și al vieții. Numai că între aceste două momente, se desfășoară o adevărată cursă cu obstacole pentru realizarea tuturor sarcinilor propuse sau necesare, în care obstacolele sunt constituite dintr-o paletă largă și variată de forme prin care omul ține să își afirme și să își cultive autonomia față de Dumnezeu: goana nebună după achiziții, tendința de a își satisface toate poftele, de a frauda, de a fura, de a minți și chiar mai grav, de a se minți pe sine. La răstimpuri, acest preambul critic este presărat cu pasaje scrise în „dulcele stil clasic”, cu ritm și rimă, ce aduc mai curând a cântare, menite să crească eficiența mesajului transmis, astfel încât acesta să ajungă mai ușor și să se fixeze mai pregnant în conștiința celor chemați la botezul pocăinței: „După ora nouă poftiți,/ avem al doilea dejun, ca la hobiți./ Porții mai mari pentru cei umiliți/ și obidiți,/ porții amare/ pentru cei ipocriți,/ mai poftiți,/ salate de fructe pentru cei oropsiți./ Nu vă sfiiți/ avem inimi în jar/ pentru căsătoriți./ Fiți fericiți!/ Al doilea dejun e pentru/ toți cei smeriți./ Farfurii goale doar/ pentru zgârciți./ Oase cu măduvă grasă/ pentru dinți ascuțiți./ Nu flămânziți,/ avem de la biscuiți/ până la carne și cartofi prăjiți,/ luați cât doriți,/ nu vă lăsați păcăliți./ Avem/ al doilea dejun ca la hobiți,/ seviți./ Nu trebuie să plătiți./ Într-o zi toți muriți,/ fiți pregătiți/ toți muriți/ mai devreme sau mai târziu,/ scria în meniu”.

În corpul de bază al volumului, asistăm la o nouă confesiune a dogmatistei, în sensul că poeta alege să își pună sufletul pe masă, în văzul lumii, să își mărturisească toate păcatele, temerile și zbaterile, dar și mulțumește pentru momentele de revelație, ca într-o spovedanie publică, așa cum se obișnuia în bisericile și catacombele creștinismului primar. În mod paradoxal însă, deși poeta se mărturisește pe sine fără ocolișuri, de la începutul până la sfârșitul acestui maraton confesiv, nu se va sesiza niciuna dintre tendințele de care s-ar putea face vinovați cei tentați să apeleze la acest gest: nici falsă scrupulozitate, nici bigotism, nici fanatism, și cu atât mai puțin, vreo urmă de fățărnicie. Și aceasta deoarece ea I se adresează în primul rând lui Hristos, drept pentru care nu are de ce se sinchisi de ce spun oamenii din jurul ei, respectiv cititorii. Ea stă la un taifas amical sincer, de taină, uneori ludic, cu Cel căruia i se cuvine de fapt darul sinelui, cel mai de preț dar pe care îl poate omul oferi: „În copilărie erai prietenul meu cel mai bun,/ acum ești prietenul meu cel mai serios.// Mai râdem și noi câteodată împreună,/ când stau la fereastra avionului, iar Tu ferești/ pe alocuri pătura de nori doar atât cât să îmi arăți mie/ crestele tăioase ale munților Tăi, ridicați pe litere. Și eu râd,/ bat din palme, îmi lipesc nasul/ de geam să văd cât mai dedesubt.// Iar ceilalți pasageri mă privesc cu milă:/ la vârsta asta și n-a mai zburat niciodată cu avionul”.

A nu se considera însă că cititorul este complet ignorat sau că este chemat doar la a fi un  martor neutru la dialogul poetei cu Hristos. Nicidecum. Ci la răstimpuri, ea i se adresează direct și cititorului, chemându-l la slujirea de mărturisitor al credinței, al lui Hristos. De altfel, chiar așa și începe corpul principal al cărții: „E timpul să vorbești răspicat despre/ Hristos. Aerul foșnește în plămânii noștri. Indice/ de confort 0./ Sunetul fitilului de lumânare la prima aprindere./ Dacă nu tu, atunci eu. Indice de fericire crescut./ Dacă nu tu, atunci cine?/ Sufletul se ridică la suprafața cerului – o gălușcă/ albind împinsă deasupra de apa în clocot”.

Așadar, cu noul său volum de poezie, Moni Stănilă realizează o nouă mărturisire de credință, chemând totodată și pe cititori să i se alăture în demersul de a-L mărturisi pe Iisus Hristos lumii, mai ales acestei lumi în curs de secularizare și desacralizare. Deși conștientă de riscul de a fi considerată fanatică, medievală, bigotă, pupătoare de moaște, retrogradă, ea nu se sfiește niciun moment să spună ce simte, ce crede, ce gândește în legătură cu fenomenul religios. Pentru ea, trăirea în Hristos, sau efortul constant de a trăi conform învățăturii Acestuia, precum și mărturisirea credinței creștine, nu sunt nimic altceva decât firescul vieții, decât viața însăși, despovărată de aparențe, de ipocrizie, de egoism și de orice altă formă de a-L ascunde pe Hristos. Și așa ar trebui să fie pentru toți creștinii.   

În numele tatălui...

 

Cronica volumului Dansul memoriei de Monica Pillat

(Editura Baroque Books & Arts, 2020)

 

Monica Pillat este nepoata poetului Ion Pillat şi a pictoriţei Maria Pillat-Brateş și fiica lui Dinu şi a Corneliei Pillat, născută la 8 octombrie 1947, la Bucureşti. A absolvit Facultatea de limbi germanice, secţia engleză-română (1970) și un doctorat în literatură comparată (1978).  A fost profesor în domeniul literaturii engleze şi americane, la Catedra de limbi străine a Institutului Pedagogic din Bucureşti (1970-1972) şi apoi la Catedra de literatură engleză a Facultăţii de limbi străine, Universitatea Bucureşti (1973-2005). Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, la secția de poezie. Pe lângă poezie a scris însă și proză și critică literară, fiind totodată și autoarea unor cărți de interviuri. Dintre cărțile sale amintim: Corăbii (Cartea Românească, 1970 – poezie), Imaginaţia ecoului (Cartea Româneascã 1981 –poezie), Duet în alb (Humanitas, 2016 – poezie), Întredeschideri (antologie liricã 1970-2019, Baroque Books & Arts, 2019 – poezie), Cei 13 şi misterul (Tineretului 1968 – proză- premiată de U.S.R.); Corabia Timpului (Ion Creangă 1976- proză), Invitaţie la vis (Humanitas, 2014 – proză), Croitorul de cãrţi, (Baroque Books & Arts, 2019), Ioana Celibidache, o mãtuşã de poveste (Humanitas, 2011 – interviuri), Modernitatea nuvelei fantastice a lui E.A.Poe teză de doctorat (TUB, 1983- critică literară).

Cea mai recentă carte de proză a doamnei Monica Pillat se numește Dansul memoriei și a apărut în anul 2020, la editura Baroque Books & Arts. Volumul reunește două mici romane, distincte atât ca subiect, cât și ca manieră narativă: primul, aflat la intersecția dintre ficțiune cu influențe de fantasy și biografie romanțată, este intitulat În cușca libertății, iar al doilea, profund autobiografic, poartă numele, Drumul spre Emaus. Cele două sunt însă legate de un fir roșu ce împrumută însă calitatea definitorie a unui nod gordian: figura tatălui, a lui Dinu Pillat, ce cu siguranță nu poate fi ștearsă, ruptă, tăiată sau extirpată din mintea, sufletul sau amintirea fiicei.

În cușca libertății, roman ce debutează sub zodia fantasy, spune povestea Iuniei (care se dovedește a fi un alter ego al autoarei), o preadolescentă aflată în clasa a V-a, ce găsește în fața porții un manuscris bătut la mașină, din care lipsesc primele 132 de pagini și cine știe câte pagini din partea de sfârșit, și care, pe de o parte se dovedește a avea puteri miraculoase, iar pe de alta servește drept miză principală într-o anchetă complicată desfășurată de Securitate, organul de control și opresiune din timpul regimului comunist: „Într-o dupã-amiazã de octombrie, abia întoarsã de la şcoalã, am dat, la poarta casei noastre, de un volum decolorat, cu foi bãtute la maşinã. L-am ridicat de jos, n-avea coperţi, nici autor, nici titlu, şi începea cu pagina 133, iar cea cu numãrul 204 nu era ultima, cãci se-ncheia cu o silabã dintr-un cuvânt neterminat. L-am luat cu mine visãtoare şi am intrat în curtea aurie. (…). Un roi de presupuneri îmi dãdea roatã minţii: ce joc nãstruşnic mi se pregãtea odatã cu gãsirea acelei vechituri? Avea oare-nãuntru un secret pe care trebuia sã-l descifrez? Mi se cerea poate sã schimb ceva din ce fusese închipuit acolo? Dupã un timp, am revenit la pagina 133.

- Nu îmi explic de ce nu mai apare Paul, se frãmântã doamna Corleanu.

Pe când se îndrepta spre geam, şalul i se desprinse de pe umeri. Anton întinse mâna, oprindu-l din cãdere, şi i-l înfãşurã din nou pe spate.    

- Nu cred cã se va-ntoarce prea curând, rosti întunecat.

Se ridicase din fotoliu şi, dupã ce îşi îndreptã costumul gri, destul de şifonat, îşi trecu degetele groase prin barba rarã, cenuşie. Pe urmã murmurã, ca pentru sine, în timp ce pãrãsea sufrageria:

- Eu, unul, ştiu ce-am de fãcut..

Ceilalţi doi inşi rãmaserã de veghe lângã catafalc.

Era fragmentul ce trãgea cortina nu doar peste capitolul absent, ci peste un întreg alai de scene care îmi rãmânea necunoscut. Pe când stãteam în cumpãnã, neîndurându-mã sã las lectura, dar parcã nici sã o continui, am auzit cum se deschide, cu un scrâşnet, poarta. M-am repezit sã vãd cine intrase-n curte.

M-am pomenit în dreptul unui ins înalt, cu tenul smead şi barbã cenuşie. Din cadrul uşii se desprinsese, deja, tata care-i ieşea-n întâmpinare. Îmi fãcu semn şi mie sã m-apropiu:

- Anton, colegul meu din studenţie, şi Iunia, fiica mea, ne prezentã zâmbind.

Omul se înclinã politicos şi îmi întinse mâna. Pãrea ieşit din prima filã: era leit cu personajul care purta costumul gri, la fel de şifonat.

- Paul s-a-ntors pânã la urmã? l-am cercetat cu înfiorare.

- Cum, vã cunoaşteţi? a strigat tata uluit.

- Numele lui apare într-o carte, m-am fãcut roşie la obraz.

Strãinul tresãri surprins, apoi rãspunse încruntat:

- Paul lipseşte cam demult”.

            Așa începe mini-romanul În cușca libertății. Și din acest început putem deduce faptul că manuscrisul conținea povestea unor persoane reale. Treptat se va devoala și faptul că aceste persoane nu doar că apar în paginile romanului respectiv, ci însăși viața lor se va desfășura pas cu pas exact ca în carte. Așadar, avem de a face cu un roman profetic, cu o scriere magică ce funcționează și ca medium, asigurând comunicarea între persoane aflate la mari distanțe, atât temporare cât și spațiale.

            Povestea ciudatului manuscris poate fi redată, pe scurt, astfel: tatăl Iuniei și gemenii Paul și Anton au fost colegi de facultate și prieteni foarte buni. La mica petrecere de la sfârșitul facultății, cei trei își fac jurăminte de prietenie, își fixează o revedere peste 25 de ani în același loc, ba mai mult, îi încredințează tatălui Iuniei, singurul care dovedea talent literar, să scrie o carte despre ei, despre prietenia lor. Cei trei se despart apoi, mergând fiecare pe drumul său, atât la propriu cât și la figurat. Tatăl Iuniei își ia în serios misiunea și scrie romanul pe care îl va numi chiar În cușca libertății.

Doza de insolit vine tocmai din faptul că tot ceea ce acesta scria în roman, se întâmpla întocmai în realitate. Astfel, el a profețit fuga lui Paul, precum și transformarea lui Anton în agent al Securității. Tocmai de aceea era atât de vânată această carte, pentru că în paginile ei se aflau răspunsurile multor întrebări incomode. Iar pentru a pune mâna pe ea, securiștii nu se vor sfii să o terorizeze pe Iunia cu întrebări bizare și amenințări, cu atât mai puțin să îl aresteze și tortureze pe tatăl acesteia, în speranța că le va preda manuscrisul.

Spuneam mai sus că acest roman are și o latură biografică, iar aceasta constă tocmai în faptul că în realitate, scriitorul Dinu Pillat a fost arestat de Securitate și condamnat la 25 de ani de temniță, chiar din cauza unei cărți la care lucra, numită, În așteptarea ceasului de Apoi, în care acesta dorea să demonstreze faptul că Mișcarea Legionară nu era susținută de Germania, ci chiar de către Uniunea Sovietică, ceea ce ar fi fost o jignire cruntă pentru conducerea României comuniste, aservită URSS-ului. Tot autobiografic este și faptul că torționarul real al lui Dinu Pillat s-a sinucis la scurtă vreme după ce acesta îi declarase că l-a iertat, la fel cum s-a întâmplat și cu personajul Anton din roman, alter-ego-ul torționarului.

 

Cel de-al doilea mini-roman, Drumul spre Emaus, al cărui nume, de sorginte biblică, este o metaforă a căutărilor mistice a autoarei, este mai curând un colaj de amintiri, de episoade memorialistice, prin intermediul cărora cititorul o va însoți pe Monica Pillat atât prin grădinile mănăstirii Văratec, pe străzile Parisului, la brațul Antoniei, femeia care îi va oferi cele mai teribile lecții despre viață, moarte și viața cea veșnică, pe băncile Universității din Corvallis, unde va avea o serie de revelații din spectrul religiei și al misticii, cât mai ales prin „grădina” amintirilor despre tatăl său. Căci așa cum am spus și mai sus, figura acestuia este nelipsită din mintea și sufletul fiicei sale, unde își împarte locul cel mai ales cu Însuși Tatăl cel Ceresc. Iar faptul că așa stau lucrurile, stă mărturie și fragmentul cu care se încheie Drumul spre Emaus: „O dată, în Săptămâna Patimilor, în Vinerea Mare, pe când înconjuram biserica, împreună cu o mulţime nelămurită de oameni, cu lumânările scânteind în mâini, m-a copleşit deznădejdea morţii lui Iisus, de parcă tocmai fusese luat atunci de pe cruce, iar eu însoţeam convoiul martorilor. Unde erau cei două mii de ani interpuşi?Urmărită de durerea visului, am căutat răspuns în iubita Carte şi ochii mi s-au oprit pe cuvintele: În casa Tatălui meu multe locaşuri sunt… Mă duc să vă  gătesc loc…Nimeni nu vine la Tatăl meu decât prin Mine. Aşa mi s-a lãmurit că dorul meu de tata era dorul de Dumnezeu care mã fãcea să întrezăresc bucuria drumului pierdut, îndelung căutat, dintr-o dată regăsit. Pe când mă minunam, am simţit cum suie din pământ, cum se adună, în aerul răcoros, lunecând prin frunzişuri, cum vin, prin miresmele plutitoare ale dimineţii, cei care nu mai sunt”.

Cele două scrieri ale Monicăi Pillat se disting în primul rând prin limpezimea și cursivitatea discursului narativ, ambele povești curgând asemenea unui râu, cât și prin armonia pe care aceasta reușește să o obține între real și fantastic, între trecut și prezent, între melancolie și prezență, între proză și poezie, între amintirile brute și haina narativă în care acestea sunt înveșmântate. De asemenea este de apreciat și faptul că prin Dansul memoriei, ea reușește să mențină vie amintirea lui Dinu Pillat, cel care a fost nu doar unul dintre intelectualii de marcă ai României moderne, cât și unul dintre reperele sale morale, alături de toți cei care, întemnițați fiind, pe nedrept, și torturați atât fizic cât și psihic, cu bestialitate, au știut să își păstreze libertatea interioară, cea a credinței și a conștiinței. Atâta timp cât aceste repere nu vor fi uitate, România mai are o șansă să rămână o țară demnă.  

 

 

           

Poetul Octavian Soviany, la aniversare

 Cronica volumului de poeme Șaizecișișase de Octavian Soviany

(Casa de editură Max Blecher, 2020)

 

Octavian Soviany este fără doar și poate unul dintre cei mai mari scriitori români contemporani, fiind printre cei foarte puțini care reușesc să obține o armonie între cantitate și calitate. Este poet, prozator, dramaturg, critic și istoric literar, desfășurând totodată și o susținută activitate de traducător din limba franceză. În materie de poezie, până în acest moment a oferit cititorilor săi nu mai puțin de cincisprezece volume și antologii, printre care se numără: Ucenicia bătrânului alchimist (debut), Scrisori din Arcadia, Praful, pulberea și revoluția, Apocalipsul suav, Călcâiul lui  Magellan sau E noapte în Arhipelag.

Ajuns anul acesta la vârsta de șaizeci și șase de ani, o vârstă ce reprezintă dublul vârstei hristice sau a bărbatului desăvârșit, poetul a lansat un nou volum de poeme denumit chiar șaizecișișase, editat de Casa de editură Max Blecher.

Fiind un volum aniversar, în paginile acestuia poetul își face nu atât un bilanț, cât mai curând o radiografie psihologică, cognitivă și emoțională, trecând pe curat ideile, gândurile sau credințele sale despre viață, iubire și moarte, dar mai ales despre poezie și destinul poetului, fapt întru totul eligibil, dat fiind faptul că, între viața lui Octavian Soviany și poezia sa, se poate pune fără ezitare semnul egalității. De altfel, acest lucru transpare și din poezia cu care se deschide noul volum: „Mie poezia/ mi-a făcut/ numai rău,/ mi-a amputat/ toate organele,/ mi-a furat/ până și/ saliva din gură,/ până și/ aerul din plămâni./ Pe mine/ poezia/m-a făcut om”.

De altfel, din acastă poezie cu valoare de ars poetica, vedem și direcția stilistică și estetică pe care poetul o abordează în acest volum, și anume o simfonie în spiritul unui visceralism bine temperat între o estetică minimalistă, definită prin contragerea lexicului până la limita elipsei și cultivarea unor figuri de stil din familia oximoronului și a paradoxului.

O temă predilectă în poezia lui Octavian Soviany este dragostea, pe care nu se sfiește să o abordeze și din perspectiva trupescului și a sexualității, delimitându-se astfel de poeții ce fac exces de pudoare, suavitate sau sentimentalism. În acest volum însă, carnalul devine vag imaterial, dar nu pentru că ar fi fost recucerit de puritatea spiritului neprihănit, ci pentru că, pierzându-se în negura amintirilor, trupul femeii iubite se destrupează, se descompune, se năruie: „Țin între degete/ apa și cred/ că te mângâi pe coapse./ Aerul și-a pus/ fusta ta roșie/ care/ îți dezvelește/ picioarele până sus./ Iar în spatele nostru/ începe să ningă./ Numai golul/ poate să ningă/ așa liniștit/ parcă ar spune/ o rugăciune”; „Primul ți-a/ dispărut sexul./ Apoi/ sânii și coapsele./ Brațele/ ți s-au desprins/ ceva mai târziu,/ odată cu prima zăpadă./ Șoldurile/ ți s-au prefăcut/ într-un ceas cu nisip,/ Din gura ta ies acum/ niște viermi pământii/ lungi cât mahabharata,/ Iar brațele mele/ nu mai au ce să îmbrățișeze”.

Când vine vorba despre moarte, Octavian Soviany jongleză cu trei abordări diferite: una suavă, profund poetică, care de altfel leagă destinul poetului de moarte, ilustrată în poezia dedicată poetului Adrian Diniș, plecat mult prea devreme dintre noi, la vârsta de numai 32 de ani: „Poeții mor mereu în/ locul altora,/ pentru că mor mai ușor,/ pentru că/ n-au picioarele/înfipte în pământ/ cu atâta vigoare,/ pentru că sufletul lor/ e mereu gata-gata să se/ desprindă”; una aparent religioasă, în fond profund anti-religioasă, întrucât surprinde  și pune în balanță modul de a privi moartea a celor două categorii extremiste de (non)credincioși și anume scrupuloșii și laxiștii morali: „Stăm la coadă la moarte/ și ne jucăm./ Unii cu banii,/ alții cu soarta popoarelor./ - Oare voi trece/ prin urechile acului - / întreabă bogatul îngrijorat?/ - Ba o să ne ia/ dracu pe toți - / i se răspunde/ din ultimul rând”; și una cât se poate de realistă și în egală măsură pe deplin poetică, ce ilustrează din câteva tușe ușor îngroșate, condiția de muritor a omului: „Văd pretutindeni/ sfârșitul./ Omul e iarăși/ gol și/ neputincios, cu/ toată tehnica și/ metafizica lui./ Luna se/ uită la/ mine/ ca un cal/ mare și galben/ venit de la răsărit./ Și nu-mi mai/ pot lua de pe umeri/ capul de rinocer./ Fiecare cuvânt/ mă condamnă la neputință./ E ca ultima/ gură de aer/ de dinainte”.

Deși în poezia de mai sus accentul cade pe nimicnicia omului și pe evanescența sa pământeană, ultimele trei versuri lasă să se întrevadă și credința poetului în viața de după moarte. Iar maniera subtilă în care sugerează această credință îl plasează în vecinătatea misticilor care, știind că nu pot numi marile adevăruri despre viață și moarte, aleg să le sugereze prin diverse analogii. Iar această alăturare a poetului de marile spirite ce zăresc lumina adevărului de dincolo de negura materiei, o susține și următoarea poezie: „Nimeni nu/ poate descrie/ un înger./ Vai, închipuirea noastră/ e prea omenească/ și credem că e destul/ dacă-i punem/ o pereche de aripi!”.   

 Și pentru că am spus la începutul acestei cronci că volumul șaizecișișase este în primul rând despre poezie, voi reda în continuare alte două poezii, având de asemenea valoare de artă poetică și care, puse una lângă cealaltă, se constituie într-un oximoron augumentat, arâtând de fapt poziția exactă pe care o are poetul față de poezie: „Scrisul cu sânge:/ Ce utopie!/ De fapt/ fiecare poem/ ar trebui/ să semene cu/ o apocalipsă”; „Niciun poem/ nu e mai frumos/ decât floricica asta galbenă/ și fără miros/ pe care o/ țin între degete”.

Așadar, pentru Octavian Soviany poezia este o perpetuă simbioză între urât și frumos, între scabros și delicatețe, între țipăt și șoaptă, între trup și suflet, între nebunie și speranță, între moarte și viață/înviere. Iar acest fapt este ilustrat foarte bine și în poezia următoare, pe care o consider o  sinteză a acestui volum, și cu care de altfel, voi și încheia această cronică:

„Am 66 de ani.

Am fost multă vreme

constructor de

dirijabile

într-o republică

maoistă.

Am spălat

chiloții murdari

ai istoriei.

Am vrut

să cresc fluturi

într-un crater din lună

și n-am reușit.

Duc în spinare ceva

mic și uscat

ca mumia unei

pisici”.

 

 

 

Conflictul israelo-palestinian, ilustrat în romanul „Dimineți în Jenin” al scriitoarei palestiniene Susan Abulhawa

Cronica romanului „Dimineți în Jenin” de Susan Abulhawa

(Editura Polirom, 2017) 

În anul 1947, O.N.U. a adoptat o rezoluție prin care dispunea ca statul Palestina să își împartă teritoriul cu nou înființatul stat, Israel. S-a dorit a fi o măsură pentru instaurarea păcii în teritoriu, dar s-a dovedit a nu fi decât punctul de pornire al unui conflict armat ce durează până astăzi. Despre acest război s-au scris sute, poate chiar mii de cărți și studii istorice. Dar toate acestea nu au putut focusa dramele celor implicați, acest rol revenind literaturii. Scriitoarea palestiniană Susan Abulhawa, surprinde în romanele sale, Dimineți în Jenin și Albastrul dintre cer și ape, drama unor familii palestiniene ce au fost forțate să-și abandoneze căminul pentru a face loc israelienilor; maniera brutală în care s-au efectuat manevrele de strămutare a populației palestiniene, întotdeauna însoțită de manevre militare, provocând moartea unor membri și mutilarea trupească și sufletească a celor rămași în viață.

Susan Abulhawa este scriitoare și activistă pentru drepturile omului. Ea s-a născut în Palestina, în 1970. Este fondatoarea şi preşedinta Playgrounds for Palestine, organizaţie dedicată protecţiei drepturilor copiilor palestinieni. A publicat proză scurtă în antologiile colective Shattered Illusions şi Searching Jenin, iar eseurile şi comentariile ei politice au ajuns cunoscute în întreaga lume. În anul 2002 a scris primul său roman, Dimineți în Jenin, (titlul inițial fiind Cicatricea lui David) inspirat de războiul israeliano-palestinian. Cel de-al doilea roman având același punct de plecare, Albastrul dintre cer şi ape, a devenit bestseller în douăzeci de ţări. Ambele romane au fost traduse în limba română de către Irina Bojin, respectiv Mihaela Negrilă și publicate la editura Polirom în anii 2017, respectiv 2016. În prezent, Susan Abulhawa are cetăţenie americană şi trăieşte împreună cu familia în Pennsylvania.

Dimineți în Jenin (traducere în limba română și note de Irina Bojin), primul roman despre conflictul israelo-palestinian al autoarei Susan Abulhawa, pornește, conform mărturiei acesteia, de la o nuvelă a lui Ghassan Kanafani despre un băiat palestinian care a fost crescut de familia de evrei care îl găsiseră în casa în care se instalaseră în 1948, în contextul în care redistribuirea teritoriilor și a spațiilor de locuit nu s-a mai făcut conform dispozițiilor O.N.U., adică într-o atmosferă de pace și bună înțelegere, ci prin luarea cu asalt, deseori sub amenințarea armelor, de către evrei, a populației palestiniene, forțată astfel să se retragă în mare grabă, să se refugieze din bătaia armelor evreiești.

Autoarea ilustrează în acest roman destinul unei familii palestiniene din satul Ein Hod, a cărei liniște va fi definitiv spulberată de către acțiunile militare din anul 1948, când trupele israeliene au luat cu asalt așezarea lor, în tendința imperialistă de a cuceri noi teritorii pentru populația evreiască, în condițiile în care, în urma decretului O.N.U. din anul anterior, se decisese coabitarea pașnică a celor două națiuni în hotarele noului stat Israel. Astfel, comunitatea din Ein Hod ajunge în tabăra de refugiați de la Jenin.

Patriarhul familiei era Yehya Mohammad Abulheja. Împreună cu soția sa, Basima, au doi fii: Hasan, care încă din copilărie dezvoltă o frumoasă prietenie cu un copil de evreu, Ari Perlstein, ai cărui părinți trecuseră prin lagărele naziste de exterminare, și Darweesh. Romanul urmărește în amănunt soarta familiei lui Hasan, care se căsătorește cu Dalia și au împreună doi băieți, Yousef și Ismael, și o fată, Amal. În fatidicul an 1948, când are loc prima invazie israeliană, Ismael este răpit din brațele Daliei de către un soldat evreu și dăruit soției sale, care suferea din cauza faptului că nu mai putea avea copii, ca urmare a abuzurilor sexuale la care fusese supusă de către naziști, în Germania. Micuțul primește un nume evreiesc, David, și va deveni un soldat israelian nemilos, care în următorul act al conflictului, cel din 1967, stând față în față cu fratele său, Yousef, va prefera să îl maltrateze pe acesta decât să îl recunoască de frate, deși asemănarea dintre ei era izbitoare. În urma acestui episod, atât Hasan cât și Dalia își pierd viața. Yousef intră în Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP) condusă de Yasser Arafat, iar Amal, rămasă orfană, este trimisă la un orfelinat-școală din Ierusalim, iar după absolvire reușește, printr-o bursă, să ajungă în S.U.A. pentru a-și continua studiile. În 1981 se întoarce la Jenin, îl cunoaște pe Majid, un doctor, prieten al fratelui ei, se căsătorește cu acesta și împreună vor avea o fiică, pe Sara. Însă aceasta va trăi fără tată, acesta murind în urma unor bombardamente israeliene în timpul unei alte serii de violențe, în timpul cărora își va pierde viața și familia lui Yousef, fiica acestuia, Falasteen și soția Fatima, care era însărcinată cu al doilea copil. Din fericire, Amal reușise, la insistențele soțului și fratelui ei să se întoarcă în S.U.A. În 2001, David, care între timp află că era de fapt palestinian, reușește să dea de urma surorii lui, pe care de altfel nu o cunoscuse niciodată și cei doi se întâlnesc, tot în State. Un an mai târziu, se întorc împreună în Jenin, dar această revenire, va fi fatală pentru Amal, care va muri făcându-se scut uman în fața fiicei sale.  

            Susan Abulhawa rezumă foarte bine drama celor trei frați, în aceste două fraze: „Trei frați, născuți în leagănul unei nesfârșite tragedii. Despărțiți unul de celălalt, dar urmăriți etern de șoaptele rupte din conștiința celorlalți”.

            Aceasta a fost pe scurt istoria familiei lui Yehya Mohammad Abulheja, întinsă pe patru generații, o familie, am putea spune, simbol, fiind pe deplin încredințați că aceasta a fost doar una dintre miile de familii palestiniene hăituite, atacate, destrămate, decimate, sfâșiate și maltratate atât fizic, cât și psihic și mai ales sufletește.

Privind însă mai în amănunt povestea acestei familii, care poate fi socotită și drept o metonimie a întregului popor palestinian și a războiului pe care acesta îl poartă perpetuu cu evreii, începând din 1948 până în ziua de astăzi, ies la iveală cel puțin trei teme care, deși lasă impresia că nu reprezintă decât situații aleatorii, izolate, devin totuși definitorii pentru desfășurarea acestui conflict inter-etnic/ inter-religios, și anume: tema prieteniei între doi reprezentanți ai celor două tabere, ilustrată de prietenia dintre arabul Hasan și evreul Ari; capitalul de ură și frustrare pe care l-au acumulat evreii în urma experiențelor trăite în perioada Holocaustului provocat de naziști în Europa, și pe care și-l revarsă acum asupra palestinienilor; și dualitatea S.U.A., care pe de o parte se prezintă ca un țărm sigur de refugiu pentru palestinienii care reușesc să fugă din calea războiului, iar pe de altă parte sprijină în mod asumat „cauza evreiască” (am pus ghilimele întrucât din punctul meu de vedere, acțiunile evreiești nu mai servesc demult cauzei, adică necesității vitale de a avea un cămin al lor, ci sunt în mod vădit acțiuni de cucerire, de împilare, de subjugare și de distrugere nejustificată, îndreptate asupra unei populații arabe complet lipsită de apărare).

Tema prieteniei inter-etnice și inter-religioase, explorată în acest roman, îmi place să cred că are ca scop promovarea ideii că dincolo de orice formă de război va exista întotdeauna o oază sau chiar o sămânță de umanitate, de toleranță, de dragoste frățească, care ține vie ideea de omenie în general și menține speranța că lumea aceasta nu va sfârși într-un război total în care toți oamenii să se ucidă între ei fără pic de resentiment:

„Hasan se așeză pe pământ alături de Ari.

- Păi ziceai că vor un stat „evreiesc”.

- Da, dar cred că îi vor lăsa pe arabi să rămână pe loc, l-a luat gura pe dinainte pe Ari.

- Vasăzică imigranții ăștia au să mă lase să stau pe propriul meu pământ? A ridicat Hasan vocea.

- Hasan, nu asta am vrut să spun. Tu îmi ești ca un frate. Aș face orice pentru tine sau pentru ai tăi. Dar ceea ce s-a întâmplăt în Europa... lui Ari i se pusese un nod în gât amintindu-și de oribilele imagini din lagărele morții pe care le văzuseră amândoi.(...).

- Întocmai, Ari. Ceea ce a făcut Europa. Nu arabii. Evreii au trăit dintotdeauna aici. De-aia au și venit acum în număr mult mai mare, nu-i așa? În timp ce noi ne închipuiam că au venit pur și simplu ca să găsească un adăpost, că sunt niște amărâți care doreau să scape cu viață, ei strângeau arme ca să ne dea afară din casele noastre.  Hasan nu era atât de supărat pe cât părea pentru că înțelegea durerea lui Ari. Citise despre camerele de gazare, despre lagăre, despre ororile de acolo. Și era adevărat: ochii doamnei Perlstein arătau de parcă viața îi părăsise cu mult timp în urmă. (...).

Anticipând conflictul care avea să izbucnească, Hasan zise:

- Dacă arabii pun mâna pe Orașul Vechi, du-te la mătușa Salma. Știi unde stă. Are o casă mare, ai să te poți ascunde acolo”.

            Fragmentul acesta a atins, după cum s-a putut lesne vedea și tema nazismului și a ororilor pe care le-au avut de îndurat evreii în lagărele de concentrare și exterminare organizate de germani în toate teritoriile cucerite de acestea, la Auschwitz, Birkenau, Buna, Gleiwitz, etc. Temă ce va reveni în prim plan în cadrul cu răpirea lui Ismael, fiul Daliei și a lui Hasan, care va deveni David, fiul lui Moshe și al Jolantei, evreica ce nu mai putea avea copii, din cauza violurilor repetate la care fusese supusă de către soldații SS în timpul Holocaustului: „Fața Jolantei a înflorit ca un boboc primăvara. Instinctul matern i-a alungat depresia, strigoii, nefericirea. Ținea în brațe copilul mult dorit, pe jumătate îmbătat, murdar și mutilat. Îl înconjura cu cele mai aprige doruri, fără să-i pese că era arab. În ziua aceea află primul lucru din ceea ce avea să învețe despre arabi: că își circumcid băieții. Jolanta se îndrăgostii.

- Ce frumos e, Moshe, i-a mărturisit tremurând de bucurie.

- El... copilul... părinții lui....

Moshe nu știa nici el ce avea să spună, așa că i-a fost recunoscător Jolantei când l-a întrerupt:

- Taci. Nu vreau să știu nimic. Spune-mi doar atât, Moshe: e fiul nostru?

- Da, iubire. Are nevoie de o mamă.

- Atunci îl vom numi David, în amintirea tatălui meu, a hotărât Jolanta și Moshe, fericit, s-a întors la Ein Hod cu băutura”.

            Realitatea Holocaustului îndreptat de către naziști împotriva evreilor este o realitate istorică ce nu poate fi tăgăduită. Faptul că acesta a fost un genocid uman, din nou nu poate fi tăgăduit, și niciun om, întreg la minte nu poate să nu nutrească o minimă empatie față de victimele nazismului. Întrebarea care se pune, legim, zic eu în acest context este următoarea: Justifică durerea evreilor, crimele și răpirile pe care aceștia le-au îndreptat la rândul lor împotriva arabilor palestinieni, care în acest caz nu sunt cu nimic mai vinovați față de evrei, decât au fost vinovați evreii față de germani? Eu îndrăznesc să consider că nu, cum de altfel, nicio crimă nu trebuie să fie justificată de o altă crimă, indiferent de circumstanțe.

            În ceea ce privește poziția pe care o au S.U.A. în acest conflict, este cât se poate de clar că interesele politice și financiare pentru care oferă sprijin militar Israelului sunt unele cât se poate de consistente. Nefiind un expert în geopolitică și mai ales în jocuri de culise internaționale, căci nu mă îndoiesc de existența acestora, nu voi căuta să numesc aceste interese. Voi reveni însă cu o întrebare, la fel de legitimă, și având din păcate, același răspuns dinainte stabilit: Faptul că S.U.A. și-au deschis brațele pentru a-i primi pe toți imigranții palestiniei ce au reușit să scape de ororile armatelor evreiești, le derogă de responsabilitatea și de vina că sunt unul dintre principalii furnizori de arme și logistică de război pentru statul Israel, cel care și-a propus să îi extermine în masă pe palestinieni? După cum spuneam, răspunsul este unul singur: NU.  

Căutarea și aflarea lui Dumnezeu și a sensului vieții

 

Eugene Ionesco – Căutarea intermitentă

(editura Humanitas, 2017)

 

Pentru majoritatea cititorilor, Eugene Ionesco este doar marele dramaturg, părinte al teatrului absurd, el însuși trecând astfel drept un prototip al bufonului modern. Poate unii îl preferă totuși pe Ionesco, cel din ”Nu”. Cu siguranță există și mulți cititori anti-Ionesco, care îl taxează pentru excesul său de anti-românism din vremea tinereții sale. Dar oare câți pot spune că l-au cunoscut și înțeles pe de-a întregul? Poate doar cei care au citit cartea sa intitulată foarte sugestiv: ”Căutarea intermitentă”, în care Eugene Ionesco se prezintă pe sine în toată umanitatea sa, în umbra căreia și artistul și negativistul se micșorează până la nivelul la care mai pot fi abia zăriți.

Concepută în limba franceză în anul 1987, purtând numele original: ”Une quete intermittente”,  lucrarea a fost publicată pentru prima dată în limba română în anul 2004, la editura Humanitas, în cadrul colecției ”Seria Ionesco”, în traducerea lui Barbu Cioculescu. Ediția de față este cea de-a doua în limba română, fiind o revizuire a celei dintâi traduceri.

”Căutarea intermitentă” este un jurnal al autorului, în care acesta își notează cele mai intime gânduri ale sale. Momentul care pare să fi generat ”ținerea” acestui jurnal l-a reprezentat un eveniment marcant din viața oricărui om: sărbătorirea Nunții de aur.

Deși debutează cu un eveniment de familie, și deși cartea în sine este dedicată soției, Rodica și fiicei, Marie – France, totuși jurnalul nu este eminamente unul de și despre familie, așa cum ai fi tentat să crezi după primele pagini. Firește că se regăsesc și foarte dese referințe la familia marelui dramaturg. Dar accentul cade mai degrabă pe ”duelul” sufletesc ce guvernează forul interior al acestuia, dintre momentele de căutare avidă a divinității și momente în care acesta se lasă pradă unei angoase generalizate, vecină cu depresia. Dar, deși putem vorbi realmente despre un duel între cele zbateri sufletești, în cele ce urmează voi vorbi despre fiecare dintre acestea pe rând.

Și voi începe cu angoasa, numai de dragul de a încheia cu frumoasele ”poezii” generate de căutarea lui Dumnezeu. Interesant este totuși că și atunci când vorbește despre angoasa sa, sau sub imperiul acesteia, Ionesco o face, conștient sau nu, tot poetic: ”...aceste răni ale neantului, ale hăuri ale vidului, aceste riduri ale Nimicului, aceste uitări. În casa mea de oase, prin ferestrele deschise, prin golurile căscate, se-nvârtesc vânturile, furtunile absenței, ale nopții fără stele, cea neagră, sau o neagră eternitate, o neagră eternitate a absenței”.

Firește, se ridică întrebarea: care să fie motivele deselor atacuri de angoasă care tulbură liniștea unui om aflat încă ”în vogă”, a unui artist ale cărui piese se joacă încă cu succes pe marile scene ale lumii, fiind montate de marii regizori ai vremii, având în distribuție cei mai buni actori ai momentului? Un prim răspuns ar putea fi găsit tocmai în rândul ”ispitelor” ce țin de latura artistică a vieții sale, și anume perpetua revenire a exceselor de vanitate ce însoțesc, asemenea unui geniu malefic, cariera oricărui artist de succes. Iar una dintre aceste vanități stă sub zodia ”eternului” război dintre el și Samuel Beckett, război cauzat de faptul că acestuia i se acordă în mod abuziv titlul de ”părinte al teatrului absurd”: ”Nu pot să-mi împiedic obsesiile, vanitatea, frământarea. Oricum, e foarte enervant să auzi spunându-se sau să citești într-un articol că Beckett este promotorul teatrului zis al absurdului. Totuși eu, în regia lui Nicolas Bataille, am reprezentat, în 1951, Cântăreața cheală, la Noctambules, și în 1951, Lecția, la Théâtre de Poche. În aprilie 1952, Scaunele, la Théâtre du Nouveau – Lancry, în regia lui Sylvain Dhomme. În 1953, Victimele datoriei, cu Jacques Mauclair; în 1954, Amadeu sau Scapi de el cu greu, în regia lui Jean-Marie Serreau. (...) Beckett, în schimb, nu și-a făcut apariția în teatru decât la sfârșitul lui 1953, cu În așteptarea lui Godot. (...) Se spune că Beckett scrisese Godot încă din 1947. Dar a fost foarte discret. De altfel, primele încercări de scriere a Cântăreței chele, care se intitula atunci Englezește fără profesor, le scrisesem deja în 1943, în România, și pot cu ușurință aduce dovezi”.

Interesant cum, în însăși momentul în care își dezvăluie această nemulțumire, el se arată conștient de faptul că vanitatea aceasta nu îi face bine. Și cu toate acestea, nu ”îl poate ierta” pe Beckett nici mai târziu, și caută să își convingă cititorii de minusurile scrierilor acestuia: ”Beckett e prea lucid, prea rece, prea calculat, foarte (prea) conștient de ce trebuie și ce nu trebuie să spună. N-a lăsat nici un loc în opera lui, în el, nici mirării, nici contemplației, nici lucidității secunde a iraționalității, profunzimii (sale) mai negre decât umorul lui negru. Face ”stil” din mizeria lumii și a sa, și a noastră. De-aia e limitat. Poate chiar mediocru – în ciuda (sau din cauza) științei sale. Mestecă întruna gânduri negre, e limpede, prea limpede. De-aia place. Nici o greșeală, nicio delăsare, nimic întâmplător la el. De-aia nu va mai plăcea”. Așadar, un război total, atât cu rivalul său din teatru, cât mai ales cu propria sa conștiință.

Rămânând încă în zona angoaselor, trebuie spus că mare parte dintre acestea erau prilejuite de dragostea imensă față de familia sa; dragoste care, pe fondul conștientizării tot mai accentuate a bătrâneții și a iminenței morții, se transformă într-o grijă excesivă, aș zice chiar obsesivă: ”Mă gândesc cu o neliniște imensă la viitorul fiicei mele, la situația ei amenințată...Cred că ea crede, că gândește prea mult în mine. Dar ea nu va putea trăi de pe urma operelor mele... Cine mă va mai citi? Cine îmi va mai juca piesele? Ce va deveni ceea ce se numește o piesă? Piese de cenușă”; ”Pradă angoasei, iau loc la masa noastră obișnuită și aștept câteva minute. Apoi, febril, nerăbdător, mă duc să telefonez din nou. Mi se spune că ea venise, plecase din nou, apoi, către locul în care mă găseam. Suspin de ușurare: mă reașez. Apoi o văd sosind, micuță, scumpa, biata mea. Ea e pierdută fără mine, eu sunt fără ea pierdut, înnebunit. Ne regăsim mereu. Până în momentul când unul dintre noi nu-l va mai regăsi pe celălalt. Numai dacă, și ar fi frumos – am muri împreună”; ”Câtă dragoste pentru Rodica. Câtă dragoste pentru Marie–France. Câtă teamă pentru Rodica, câtă teamă pentru Marie-France. Câtă angoasă, câtă compasiune. Aș vrea să știu să mă rog, mai cu seamă să știu să mă rog pentru ele. Nu sper decât în eficacitatea rugăciunii: ea depinde de cel pentru care te rogi și de cel care se roagă. Dacă rugăciunea n-ar fi eficace, atunci cine ar putea fi?”

Cel din urmă citat dintre cele alese spre a ilustra marea dragoste ce a purtat-o Ionesco familiei sale, m-a făcut pentru o clipă să-mi pun întrebarea dacă nu cumva tocmai această grijă excesivă pentru soție și fiică, l-au condus pe maestru spre cele spirituale. Dar mi-am dat seama că un om ce vorbește despre rugăciune cu atâta patos, cu siguranță nu mai este un novice pe calea credinței. Dar dacă ar fi totuși să căutăm o origine a acestor căutări religioase, am găsi-o tot într-o străfulgerare de gând a acestuia: ”Speranța nu se poate naște decât din disperarea cea mai adâncă, mai autentică”. Așadar, trebuie ca acesta să fi gustat din plin această disperare adâncă, astfel încât să fi simțit nevoia de a naviga cu toate pânzele sus către speranță, către lumină, către divinitate.

Acestea fiind spuse, voi porni alături de Eugene Ionesco, la pas, pe calea ce duce la aflarea lui Dumnezeu, spre credință, spre abandonarea totală în brațele lui Iisus. Iar un prim pas pe care acesta îl face, este conștientizarea, ușor timidă, a existenței unui adevăr divin: ”Cred deci, într-un anumit fel, în adevărul etern, în adevărul divin, în lupta lui Dumnezeu împotriva Satanei”. Așadar, încă departe de adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu, acesta pornește pe cale, pășind cumva din camera obscură a conceptelor.

Un al doilea pas îl va fi constituit conștientizarea faptului că pentru a ajunge la Dumnezeu sunt anumite căi de urmat. Și odată cu acest al doilea pas, asistăm și la prima ”ceartă” dintre sinele căutător al luminii și alter-egoul cel atât de indecis, fie din vanitate, fie din lene, fie din smerenie: ”Nu prin literatură ajungi în vecinătatea lui Dumnezeu, trebuie să-I vorbești cu cuvinte potrivite, cu cuvinte verificate. Drumul ne este totuși indicat. Cuvintele pot să fie mute. Tăcerea meditației e grăitoare. Totul e indicat, jalonat pe cărarea strâmtă a Harului. Însă eu nu urmez cărarea, cărare pe care se văd totuși urmele de pași ale altora. Sunt urme peste tot. Nu știu, sau nu pot, sau nu doresc să fiu pe o cale bătută. Bătute sau nu, toate drumurile pot sfârși prin a duce la El. Eu nu sunt pe nici o cărare, bătută sau nu. Bat pasul pe loc. (...) Și, mai cu seamă, mă întreb: oare-L iubesc cu adevărat? Nu știu. Știu totuși un lucru: îmi este indispensabil. Asta e, oare, Iubirea?”.

Un al treilea pas, și cel asupra căruia zăbovește cel mai mult Ionesco, este cel ce stă sub semnul strigătului disperat al tatălui băiatului mut din Evanghelia după Marcu, acel ”Cred, Doamne, ajută necredinței mele” (Marcu 9, 24), cel atât de citat de N. Steinhardt în toate scrierile sale. Și asemenea celui din Evanghelie, cel ce acum este tatăl propriei neputințe, îndrăjnește să se apropie de Dumnezeu, dar numai prin intermediul lui Iisus: ”Dumnezeu inaccesibil. Dar, în Iisus, accesibil. De aceea s-a făcut El, cel nenumit, Iisus, a luat numele de Iisus. Cred, poate. Da, mi se pare că cred, fără să cred prea tare că cred”; ”Eu nu sunt la înălțimea celor care știu că cred, nici a celor care cred fără să o știe. Dar poate că și eu cred fără să cred că cred, fără să prea știu dacă cred sau nu cred. Doamne, fă să cred în Tine!”.

Este plin de duioșie și demn de scos la lumină, un gând al marelui dramaturg, în care acesta încearcă să facă pace între activitatea sa literară și dragostea sa de și spre Dumnezeu: ”Poate că Dumnezeu știe. Iar eu nu. Poate, în ceea ce am scris, am ajutat, poate că totuși i-am făcut plăcere lui Dumnezeu?? Am avut, poate, în operele mele clipe de rugăciune, inconștient, clipe de spiritualitate... spiritualitate dincolo, deasupra putreziciunii”.

Nu voi mai reda aici pasaje de pe calea către lumină a lui Eugene Ionesco. Ar însemna să rescriu aproape jumătate de carte. Voi încheia expunerea despre preocupările religioase ale acestuia, cu două revelații: una cât se poate de ortodoxă, iar cealaltă, de-a dreptul meta-ortodoxă. Astfel, cea dintâi, îl are în centru pe Iisus, cel prin care Dumnezeu devine accesibil: ”Mă tem de Dumnezeu. Îl iubesc mai mult în fiul Său: El este un prieten. El este fratele meu: nu suntem noi, cu toții, fiii lui Dumnezeu, Fecioara nu e Ea mama noastră? Suntem copiii lui Dumnezeu”. Cea de-a doua revelație se referă la aspectul mistic al credinței, la experiența mistică, și vine ca un pansament peste toate rănile prilejuite de absurdele războaie religioase și confesionale din toate timpurile: ”Este însă evident că experiențele mistice sunt mărturii de necontrazis; ele sunt comprehensibile, sunt de o universalitate comunicabilă, sunt o formă de cunoaștere cu totul autentică; și, o știam, o uitasem, misticii de diferite, de cele mai diferite tradiții spirituale se întâlnesc, se confirmă unii pe alții, misticii ortodocși sau catolici, rabini ai Torei, sufiții musulmani din Persia, de pretutindeni, din toate timpurile...”.

În urma acestui ultim citat al cronicii acesteia, mă întreb stupefiat: cum de un rebel, un veșnic nemulțumit, un perpetuu angoasat, un novice într-ale credinței, reușește să aibă o revelație de așa anvergură, în vreme ce capi de Biserici și ”trimiși ai diverșilor dumnezei, pe pământ” nu au avut-o și s-au războit și încă se mai războiesc ”în numele lui Dumnezeu”?

Concluzia acestei cărți nu poate fi așadar alta, decât aceea că Eugene Ionesco, a fost înainte de toate și peste toate la un loc, un căutător ardent al luminii și al Adevărului. Și că, iată, le-a și găsit, spre pacea sufletului său. Iar această carte ce ajunge încă o dată la noi, trebuie să ne fie, nouă, tuturor, oameni vădit religioși sau timizi pășitori spre calea ce duce la Adevărul dătător de viață, un mic îndrumător și însoțitor pe cale, alături, firește, de alte cărți ale altor oameni ce au reușit în cursul vieții lor să meargă pe această cale, și care au lăsat jaloane luminoase pe aceasta.

 

Romeo Aurelian ILIE