Labiș, în luptă cu inerția roșie

 

Cronica romanului Labiș. Jurnalul pierdut de Cosmin Perța

(Editura Polirom, 2022)

 

Cosmin Perța (născut în 1982, în Maramureș) este poet, prozator și eseist. A absolvit Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și și-a definitivat studiile literare la Universitatea din București, cu un masterat și un doctorat. În prezent este lector la Universitatea Hyperion din București. A publicat mai multe volume de poezie, proză și eseu. Debutează în anul 2002 cu volumul de poezie, Zorovavel (Grinta, Cluj-Napoca). Dintre celelalte volume de poezie amintesc: Santinela de lut (Vinea, 2005), Fără titlu (Paralela 45, 2011) și Cântec de leagăn pentru generația mea (Paralela 45, 2018). Ca prozator a debutat cu romanul, Întâmplări la marginea lumii (Cartea Românească, 2007) și s-a impus cu trilogia formată din romanele: Teofil și Câinele de lemn (Herg Benet, 2012), În urmă nu mai e nimic (Polirom, 2015) și Arșița (Paralela 45, 2019). Cele mai recente apariții editoriale ale sale sunt: Anisia și uneltele fermecate (roman pentru copii, Polirom, 2021), Dispariția (roman, Polirom, 2021) și Labiș. Jurnalul pierdut (biografie romanțată, Polirom, 2022). Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Labiș. Jurnalul pierdut face parte din colecția Biografii romanțate, coordonată de Adrian Botez. Pentru a crea o biografie cât mai aproape de adevăr, și cât mai puțin romanțată sau idealizată, Cosmin Perța a optat pentru o formulă inedită, aceea de jurnal fictiv, deși nu 100% fictiv, printre însemnările „reproduse din imaginație” regăsindu-se inclusiv file din jurnalul real al lui Nicolae Labiș. De altfel, acesta a considerat firesc să nu scrie nimic nedocumentat, consultând în prealabil cât mai multe surse bibliografice, în special volume de mărturii ale celor ce l-au cunoscut foarte bine pe poet, cum ar fi Stela Covaci, Lucian Raicu sau Gheorghe Tomozei. De altfel, lista completă a surselor cercetate se regăsește la finalul volumului.

Jurnalul „rescris” de Cosmin Perța are în vedere ultimii ani din viața lui Nicolae Labiș, mai exact intervalul 15 septembrie 1952, data admiterii poetului la Școala de literatură „Mihai Eminescu” (pe care va ajunge să o denumească cu amară ironie, „școala de oripilatură”) și ziua morții acestuia, 21 decembrie 1956. Deși este un interval de timp relativ scurt, putem observa foarte bine dinamica transformării acestuia din copilul precoce dar naiv, în tânărul, la fel de precoce, dar incredibil de lucid. Vedem de asemenea și lupta lui atât cu lumea literară, cât și cu sine însuși, dusă în numele credințelor sale legate de politică și poezie. Și nu întâmplător le-am așezat în ordinea aceasta, ci pentru că la Nicolae Labiș, va predomina întotdeauna ideea politică sau mai bine spus, idealul politic.

Și aici avem de a face cu poate cea mai virulentă controversă care s-a țesut în jurul lui Labiș, aceea că ar fi fost un poet tipic comunist, aservit partidului și cauzelor acestora. Moment în care se impune să facem, pe baza romanului biografic al lui Cosmin Perța, la rândul său documentat, o precizare: tânărul Labiș a fost într-adevăr, marxist, prin convingere. Dar el credea în marxismul originar, așa cum fusese el gândit de Marx. Ori în momentul în care a observat că între teoria acestuia și modul în care era înțeles și aplicat comunismul în România, era o diferență ca de la cer la pământ, el s-a dezis de Partidul Comunist Român, la care nu a aderat de altfel niciodată, ba mai mult, a început și și-a asumat activitatea subversivă de denigrare a acestuia: „Sunt un poet politic, mă consider așa, cred cu tărie în idealurile comunismului, dar în numele „revoluției” în care cred văd cum mi se refuză accesul la valorile exemplare ale literaturii. Comunismul lor pare total golit de marxism, de marxismul curat. Or, fără acela nu are sens. Epoca greșește, îmi e tot mai clar, și ceva în ființa mea se revoltă. Dacă e să aleg între creația spirituală și principiile lor revoluționare, o voi alege pe cea dintâi. Sunt un poet politic, dar nu pentru politica lor. Și, dacă marxismului curat îi opun un dogmatism obscur, demagogie și convenționalism, eu mă desprind de acestea și voi cânta în poemele mele doar amintiri, fapte trăite, sentimente și gânduri, infuzate de ce e mai bun în natura umană și de viziunea unei iluminări prin revoluția culturală în care cred”.

Un alt aspect important pe care pune accentul Cosmin Perța este atmosfera inchizitorială din cadrul Școlii de literatură: elevii sunt în permanență urmăriți și percheziționați, li se interzice cu desăvârșire orice contact cu literatura interbelică, considerată, de „mai marii literaturii” de atunci, ca fiind burgheză și decadentă, cea mai grea anatemă căzând pe operele lui Arghezi, Barbu, Blaga sau Bacovia. De altfel, o vizită la casa lui Arghezi de la Mărțișor, îi putea costa pe tinerii aspiranți chiar exmatricularea. Cu toate acestea, Labiș riscă enorm făcând un adevărat „trafic de carte vie”, frecventând anticariatele și aducând în internat o mulțime de cărți interzise, fapt ce nu va rămâne, de bună seamă, nepedepsit. În acest context se conturează și imensa prăpastie culturală și mai ales morală căscată între autorii aserviți Partidului, dintre care cei mai josnici se dovedesc a fi Sadoveanu și Beniuc, și grupul tinerilor scriitori aspiranți, cu inimi curate și însetați de literatură bună, ce gravitează, conștient sau nu în jurul lui Labiș, aici intrând Gheorghe Tomozei, Imre Portik, Aurel și Stela Covaci, Lucian Raicu, Radu Cosașu, Alexandru Andrițoiu, Ion Băieșu și alții. De altfel, Labiș observă cât se poate de bine prăpastia aceasta morală și nu pierde ocazia de a o amenda: „Este menirea poetului să spună adevărul? Eu cred că da. Cu ce costuri? Asta n-o mai știu. Este adevărul în sine poezie? Nu. Dar știu că fără de adevăr poetul e doar o paiață, indiferent de cât de talentat ar fi. Orice talent trebuie pus în slujba adevărului pentru a nu-l irosi. Aceasta este conceptia mea”.

O nuanță aparte în portretul pe care Cosmin Perța i-l face lui Labiș este raportarea acestuia la sine însuși; astfel, descoperim un Labiș având deplina conștiință a valorii sale, a talentului și precocității sale, dar totuși un Labiș în egală măsură modest, care își vede și punctele slabe și este conștient de faptul că mai are multe de învățat, că este loc de evoluție în poezia sa: „Mă acuză unii și alții că nu sunt „modest”. Sunt modest, dar nu în accepțiunea comună și limitată. Sunt conștient de înzestrarea mea poetică, sunt conștient că poemele mele sunt mult mai bune decât ale multora și sunt conștient că am un scop în viață pe care cei mai mulți nu îl au. Asta nu mă poate face modest așa cum își imaginează ei. E o prostie să fii modest în fața proștilor. Dar sunt modest pentru că îmi cunosc limitele, chiar dacă sunt mult peste ale altora, ele există. Sunt modest pentru că îmi cunosc locul și rolul în societate. Sunt modest pentru că nu cer și nu mă aștept niciodată la ceva nemeritat. Sunt modest pentru că nu urmăresc mărire, ci valoare, nu câștig, ci calitate. Sunt modest și recunosc talentul, măreția și valoarea altora, mulți, la fel de buni sau mai buni decât mine. Sunt modest pentru că urmăresc să fac doar binele și generozitatea mea este forma mea de modestie. Nu voi fi însă niciodată modest, adică supus, în fața nedreptății, a mitocăniei, a lipsei de valoare, a semidocților, a oportuniștilor, a înfumuraților, a dogmaticilor, a trădătorilor, dictatorilor, călăilor și limitațiilor cu pretenții de genii”.

Firește, descoperim în această biografie romanțată și alte fațete ale lui Labiș, cum ar fi dragostea sa față de familie, și în special față de sora sa mai mică, Margareta, atașamentul față de locurile natale și față de lumea satului, în general, și nu în ultimul rând, lupta sa interioară pentru relația cu valorile religioase, acutizată mai cu seamă de aderarea ideologică la valorile marxismului, care presupun printre altele și negarea oricărei forme de evlavie religioasă. Altfel spus, un Labiș complex, adeseori controversat, dar un Labiș cât se poate de viu, de uman, de real. Cosmin Perța reușește din plin să îl readucă în atenție pe acest poet-fenomen, până mai ieri amenințat de uitare. După lectura Jurnalului pierdut, am început să citesc poezie de Labiș, deci față de mine, autorul a câștigat pariul. Sunt convins că și față de alți cititori. În ceea ce mă privește, recomand cu toată încrederea Labiș. Jurnalul pierdut.

 

 

 

O lume nebună, nebună de tot

 

Cronica romanului Să trăiești cu o presiune constantă de Alina Pietrăreanu

Editura Paralela 45, colecția Prima dragoste, 2022

 

Alina Pietrăreanu (născută în 1997, la Câmpulung) este actriță, regizoare, performer și scriitoare. A absolvit facultatea de actorie la UNATC și masteratul de Studii Literare din cadrul Universității din București. Este prezentă cu proză în revista Iocan și în antologia Pasageri (Editura Paralela 45, 2019). În 2020 a înființat asociația culturală Șangri-La Artistic Ground. Câteva luni pe an predă un curs de Performance Writing, în care combină actoria cu scrierea creativă. În anul 2022 debutează în volum cu romanul Să trăiești cu o presiune constantă, apărut la editura Paralela 45, în colecția Prima dragoste, colecție dedicată romanelor Young Adult. Asupra romanului său de debut mă voi apleca în cele ce urmează.

Aș începe prin a spune că, deși apare sub emblema Prima dragoste și într-o colecție dedicată adolescenților, romanul Alinei Pietrăreanu nu este nicidecum vreo siropoșenie de duzină. În primul rând, el nu este eminamente un roman de dragoste. Și chiar dacă vizează și acest subiect, dragostea, aceasta se transformă cumva într-un fel de atmosferă de fond care fie generează, fie întreține, fie rezolvă, probleme și conflicte cât se poate de serioase și mai ales foarte veridic ilustrate. Pentru că ceea ce dă cu adevărat greutate acestui roman (altminteri destul de subțire din punct de vedere al întinderii), este tocmai cumulul de subiecte puternice pe care autoarea reușește, nu doar să le înglobeze în structura cărții, sub formă de „salată de probleme”, ci să le și trateze destul de în profunzime. Ne vom întâlni pe parcursul romanului cu teme ca: misoginismul-agresiv-criminal, problema egalității de gen, depresia la adolescenți, avortul, conflictele familiale, identitatea de gen și lupta pentru asumarea acesteia, conflictul dintre politicile de stânga și cele de dreapta, consumul de stupefiante și de spiritualități alternative și în general, haosul (aproape involuntar) din viața adolescenților aflați pe de o parte într-o perpetuă căutare de valori, dar pe de alta într-o la fel de perpetuă nevoie de a nega anumite valori.

Pe scurt, în acest roman aproape 100% realist (veți vedea la momentul potrivit unde se termină realitatea), Alina Pietrăreanu construiește și dirijează două fire narative, având în centru două lumi aparent distincte, care spre jumătatea cărții încep să se întrepătrundă (atât firele cât și lumile), pentru ca spre final să se realizeze unirea deplină a acestora. Iar aici trebuie evidențiat talentul scriitoricesc al autoarei, întrucât nu este la îndemâna oricui să îmbine planurile narative, astfel încât totul să pară firesc și natural.

Astfel, avem pe de o parte, o gașcă de adolescenți, fete și băieți, cu vârste cuprinse între 16 și 20 de ani, fiecare ducând cu sine câte o povară existențială cu ramificații și urmări cât se poate de serioase (sunt copii fie abandonați de părinți la naștere, fie proveniți din familii dezorganizate sau monoparentale, fie purtând stigmatul bogăției lipsite de dragostea părintească), care au însă un obiectiv comun, acela de a fonda o grupare neomarxistă, denumită explicit și totodată ludic, „Stânga-împrejur” și de a schimba lumea, implementând, prin manifeste și acțiuni concrete, o nouă formă de comunism, centrată pe egalitatea de gen și de șanse și pe desființarea corporațiilor și a marilor imperii financiare, care adâncesc pe zi ce trece prăpastia dintre clasele sociale.

De cealaltă parte avem de a face cu o grupare relativ secretă, de bărbați, dar și adolescenți naivi, care se autointitulează inceli, abrebiere de la involuntary celibat („o cultură online de bărbați albi heterosexuali care se cred opresați de femei fiindcă ei cred că nu s-au născut atractivi și că femeile nu se vor uita niciodată la ei dacă nu se încadrează în anumite standarde de frumusețe”), uniți între ei de ura împotriva femeilor, comandați despotic de o căpetenie malefică numit, „Marele D.” (aici paralelele cu Marele Arhitect din Francmasonerie și cu Fratele cel Mare al lui Orwell, sunt cât se poate de transparente, dar tocmai pentru a pune în lumina dimensiunea negativă a personajului), care pun la cale o mare „revoluție”, o mare „epurare sexuală” ce ar consta în mutilarea și uciderea cât mai multor femei, pe care de altfel reușeșsc chiar să o pună în practică, ucigând nu mai puțin de trei fete, în trei orașe diferite. Ce-i drept, în privința acestui plan narativ, romanul capătă valențele unei distopii. Sau cel puțin speranța într-o lume ce nu și-a pierdut de tot discernământul, ne obligă să credem că avem totuși de a face cu o distopie, și că sintagma folosită de mine în titlul cronicii acesteia rămâne totuși doar o parafrază după melodia celor de la B.U.G. Mafia.

Dar dincolo de aceasta, de încadrarea strictă într-un anumit gen literar, romanul Alinei Pietrăreanu rămâne unul numai bun de luat ca reper, fie doar și numai pentru diagnosticarea tarelor sociale cu care ne confruntăm zi de zi. Pentru că, așa cum am mai spus, romanul nu este doar despre adolescenți, este despre toate categoriile de vârstă. Putem spune că avem dinaintea ochilor o radiografie socială, care nu arată tocmai bine, și care ar trebui cel puțin să ne pună pe gânduri. Este un semnal de alarmă că lumea în care trăim nu este în niciun caz pe o cale luminoasă.

            Aș spune în încheiere că Alina Pietrăreanu a reușit un debut cu dreptul, pentru care merită toată atenția lumii literare și mai cu seamă a cititorilor.

 

 

Oare orice alegere este totodată și o crimă?

 

Cronica romanului Scrisoare pentru un copil niciodată născut de Oriana Fallaci

(Editura Lebăda Neagră, 2022)

Oriana Fallaci (1929 - 2006) a început studiile în medicină și chimie, la Universitatea din Florența, s-a transferat ulterior în domeniul artei, dar nu a absolvit facultatea. În anul 1946 debutează ca jurnalist, fiind corespondent special pentru ziarul italian Il Mattino dell`Italia central. Începând cu anul 1967, a fost corespondent de război în Vietnam, Orientul Mijlociu și America de Sud. A realizat interviuri foarte incomode cu personalități marcante ale politicii secolului XX: Yasser Arafat (om politic palestinian), Golda Meir (prim-ministru israelian), Indira Gandhi (prim-ministru al Indiei), Deng Xiaoping (politician chinez) sau Henry Kissinger (secretar de stat american). A fost un adversar redutabil al Islamului, pe care l-a considerat noul fascism, contestând modul în care erau tratate femeile musulmane. A militat de asemenea împotriva avortului. Cărțile sale au fost traduse în peste 21 de limbi și au fost recompensate cu numeroase premii internaționale pentru pace, progres, cultură și pentru jurnalism. La editura Lebăda Neagră din Iași, au apărut în seria de autor Oriana Fallaci, volumele: Sexul inutil. Călătorie în jurul femeii (2021), Cele șapte păcate ale Hollywoodului (2021) și Scrisoare pentru un copil niciodată născut (2022). Asupra celei din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Aș începe, în mod atipic pentru mine, cu un citat din carte, mai exact, cu primele rânduri ale cărții, și aceasta din două motive: atât pentru faptul că stilul Orianei te cucerește de la primele cuvinte, cât și pentru că din aceste prime fraze ne facem cea mai exhaustivă imagine asupra întregului context în care urmează să se desfășoare acțiunea romanului: „Noaptea trecută am știut că exiști: picătură de viață scursă din neant. Stăteam în întuneric, cu ochii larg deschiși și brusc, în acel întuneric, s-a aprins o scânteie de certitudine: da, erai acolo. Existai. Ca și cum primisem un glonț în piept. Mi-a stat inima. Și când a început iar să bată, cu bubuituri surde, bombardamente de stupoare, mi-am dat seama că mă prăbușesc într-un hău în care totul era confuz și înspăimântător. Și iată-mă acum, ferecată într-o frică ce-mi scaldă chipul, părul, gândurile. Mă pierd în ea. Încearcă să înțelegi: nu e frică de ceilalți. Nu-mi pasă mie de ceilalți. Nu e frică de Dumnezeu. Nu cred în Dumnezeu. Nu e frică de durere. Nu mă tem de durere. Mi-e frică de tine, de întâmplarea care te-a smuls din neant pentru a te agăța de pântecele meu. N-am fost niciodată pregătită să te primesc, chiar dacă te-am așteptat îndelung. Mi-am pus mereu cumplita întrebare: dacă nu ți-ar plăcea să te naști? Dacă într-o zi mi-o vei reproșa strigând:

- Cine ți-a cerut să mă aduci pe lume, de ce m-ai adus aici, de ce?”.

Așadar, avem de a face cu o femeie cu convingeri secularist-umaniste (ceea ce din start ne spune că nu trebuie să judecăm cele expuse în roman, din perspectivă religioasă), care realizează că a rămas însărcinată, iar acest fapt o tulbură peste măsură, pentru că în mintea ei se instalează o întrebare cât se poate de legitimă: deși ea și-a dorit întotdeauna un copil, nu poate totuși să nu se gândească dacă nu cumva copilul nu vrea să se nască? Dacă născându-l îi nesocotește libertatea de a nu exista în lumea aceasta. Ce nu reiese însă din acest fragment sunt două date ale problemei care o complică foarte mult, ajungând într-un fel sau altul să determine și deznodămânul poveștii, care va fi unul fără happy-end, cum de altfel sugerează și titlul, și anume: prima: sarcina a survenit în urma unei relații nesigure, oarecum pasagere, cu un bărbat imatur, nepregătit să își asume rolul de tată, și care nu vede decât soluția avortului; a doua: totul se petrece într-o societate într-atât de pervertită de libertinaj, de secularism, de ideea de carieră și de frica de asumare, încât absolut toată lumea din jurul ei, prietena ei cea mai bună, medicul ginecolog sau șeful de la serviciu, o sfătuiesc să avorteze, fiecare dintre aceștia invocând diverse pretexte, care mai de care mai egoiste, centrate însă toate în jurul valenței ei de „femeie tânără cu o carieră de succes ce nu merită întreruptă de apariția unui copil”. Singurii care au făcut excepțieau fost părinții ei, care au asigură că vor fi alături de ea indiferent de ce decizie va lua în legătură cu sarcina. Așa se face că, deși în primă fază, ea este decisă să păstreze sarcina, toată această avalanșă de voci care îi strigă pe diferite tonuri: „avortează!”, „scapă de acest obstacol inutil din viața ta”, „fii o femeie liberă”, o fac să își pună întrebări tot mai serioase în legătură cu rostul și urmările aducerii pe lume a unui copil. Ba mai mult, inoculându-i-se ideea că este posibil să fie o sarcină cu probleme în urma căreia ea ar putea să moară la naștere, ajunge chiar,  să pună în balanță dreptul la viață al copilului cu dreptul ei la viață, sau mai bine zis, dreptul la viață al unei făpturi încă nedesăvârșite din punct de vedere biologic, cu dreptul la viață al unei persoane care are toată viața înainte.

Iar toate aceste gânduri îi sunt transmise punct cu punct fătului ce se dezvoltă în pântecele ei, romanul fiind scris aproape 100% sub forma unei lungi scrisori adresate acestuia, așa cum de altfel aflăm încă din titlu. Iar fătul pare să fi receptat absolut fiecare mesaj al mamei sale (fapt ce amintește și de cazul fătului din Copilul divin de Pascal Bruckner), iar decizia de a nu se mai naște, i-ar fi aparținut în totalitate lui, așa cum reiese din cele mărturisite, post-mortem (dacă termenul poate fi folosit și pentru moartea fătului în pântec) mamei sale, pentru a-i liniști conștiința și pentru a o asigura că nu a greșit cu absolut nimic pe toată perioada în care l-a purtat în pântece.

Așadar, avem de a face cu un roman, deși de mici dimensiuni (aproximatix 130 de pagini), de o complexitate uluitoare, antrenând teme și idei din sfera psihologiei, a filosofiei, a medicinei, a dreptului, dar mai ales a bio-eticii, dar cumva acea parte a bio-eticii care nu presupune și implicarea religiosului, ci care privește și analizează viața, în sine, ca proces de sine stătător. Deși sunt și teolog, am ales de la bun început să citesc și să analizez această carte ținând seamă exclusiv de orientarea religioasă a autoarei, sau cel puțin a personajului. Așa că nu voi emite, în niciun fel, păreri teologice cu privire la avort sau la dreptul la viață. Ce rămâne însă, și asupra acestui aspect ar merita reflectat îndelung, este lupta femeii, a mamei care nu a mai putut fi mamă, cu propria ei conștiință, care în contextul dat, funcționează poate chiar mai apăsător decât frica de a răspunde în fața lui Dumnezeu.

Fără a se substitui și fără a nega sau bagateliza poziția Bisericii în problema avortului, consider că și varianta propusă de Oriana Fallaci prin prisma acestui roman, trebuie să fie luată în calcul atunci când am fi tentați să judecăm în vreun fel sau altul, o femeie care alege să dispună de viața ei sau a fătului din pântecele ei. Pentru că, oricum am privi noi lucrurile din afară, cea care rămâne față în față cu propria ei conștiință, este tot femeia. Iar în fața conștiinței, nu se știe niciodată cine este de fapt călăul și cine victima.