Moarte bărbaților, albilor, heterosexualilor și femeilor nefeministe!!!

 

Cronica volumului de eseuri Woke. Un ghid spre justiția socială de Titania McGrath

(Editura Lebăda Neagră, 2021)

 

Scriitorul și profesorul iranian, Reza Aslan, își începe volumul de eseuri, Dumnezeu. O istorie umană, plecând de la premisa aparent revoltătoare pentru creștinism, anume că Dumnezeu este „făcut” după chipul și asămănarea omului, având însă în vedere faptul că, în lipsa unei revelații divine, omul își crează în mintea sa o imagine proprie despre divinitate, și apoi ajunge să slujească acestei percepții plăsmuite în mintea sa. Volumul despre care voi vorbi în continuare nu are mare legătură cu divinitatea, dar am făcut această scurtă introducere pentru a ajunge la citatul-motto pe care Titania McGrath îl alege ca punct de plecare al volumului său de eseuri, Woke. Un ghid spre justiția socială: „Dumnezeu e o lesbiană evreică de culoare”, citat atribuit regizorului britanic, Derek Jarman, activist pentru drepturile homosexualilor.

Dar mai întâi, cine este Titania McGrath?! Sau mai bine spus „ce” este Titania McGrath? Pentru că nu avem de a face cu o persoană reală în adevăratul sens al cuvântului, și nici măcar cu un pseudonim. Ci cu un personaj fictiv, creat în aprilie 2018 pe Twitter de către actorul de comedie Andrew Doyle, care este de asemenea și redactor la revista on-line de cultură și politică Spiked.

Deși acesta își descrie creația, pe Titania McGrath, ca fiind „o militantă vegană care crede că este un poet mai bun decât William Shakespeare”, ceea ce nu ar fi fost mare lucru, dacă ar fi fost doar atât, „însăși” Titania spune despre sine: „Sunt o poetă intersecționalistă radicală, dedicată pe de-a-ntregul feminismului, dreptății sociale și protestelor pașnice”. Ceea ce din nou ar fi putut să nu fie mare lucru, dacă din descrierea acesteiea (haideți să intrăm cel puțin pentru început în joc și să considerăm că avem de a face cu o prezență feminină) ar fi lipsit un singur cuvânt, și anume, „radicală”. Și aceasta deoarece radicalismul Titaniei se transformă ușor, ușor în extremism. Pentru că fi militant(ă) pentru drepturile femeilor, ale minorităților sexuale sau ale oricărei alte categorii de oameni defavorizați de diverse forme de rasism sau segregare este una, și încă una bună, dar cu totul alta este să ajungi să urăști orice om, orice persoană care nu face parte din aceste categorii ale „intersecționalismului”, sau care nu este BAME (Blake, Asian, and Minority Ethnic). Ori discursul Titaniei McGrath fix în zona aceasta merge.

În cele ce urmează vă voi da câteva exemple de radicalism care alunecă în extremism, desprinse din gândirea acesteia. Iar cel mai puternic mi se pare cel îndreptat împotriva tutror bărbaților, indiferent dacă aceștia prezintă sau nu comportament misogin. Pentru Titania, fiecare bărbat este nu un posibil violator, ci un violator real, în stare latentă. Din punctul ei de vedere, bărbații nu sunt capabili să nu manifeste, conștient sau nu, un complex de superioritate în fața femeii. Mai mult decât atât, ea consideră că orice act sexual cu un bărbat, fie el consimțit, este în fond un viol, întrucât însăși erecția masculină nu este altceva decât un semn al dominației acestuia asupra femeii. Mai pe scurt: Moarte bărbaților!!! Femeile să nu mai facă sex decât între ele. Iar la întrebarea: ce se va întâmpla cu perpetuarea speciei umane, Titania răspunde astfel: „Cei care susțin așa-numita continuare a rasei umane trec cu vederea două puncte-cheie. În primul rând, de ce sunt femeile cele care, în mod covârșitor își asumă această povară existențială? (a se observa aici cum Titania se ia la trântă inclusiv cu natura umană, cu biologia, ca să nu zic totuși cu Dumnezeu) În al doilea rând, dat fiind faptul că trăim într-o societate irepresibil de misogină, rasa umană merită cu adevărat să trăiască?”.

            În lupta sa împotriva misoginiei, Titania merge chiar mai departe, și atacă inclusiv femeile care nu sunt feministe și pe cele care consimt să aibă parteneri bărbați, numindu-le nici mai mult nici mai puțin decât misogine internalizate, care, bineînțeles, își merită soarta de a fi violate, abuzate, dominate.

            În aceeași ordine de idei, urmează: fiecare alb, bărbat sau femeie, trebuie să se simtă vinovat față de fiecare BAME din cauza secolelor de dominație a albilor, fiecare heterosexual trebuie să se simtă vinovat față de fiecare reprezentant al LGBTQIA+, fiecare non-islamic, vinovat pentru fiecare reprezentant al islamului, din cauza islamofobiei instituționalizate. Așa înțelege Titania să lupte pentru drepturile oamenilor, în numele intersecționalismului, inclusiv negând drepturile altor oameni, care au avut „neșansa” de a se naște bărbați, albi sau heterosexuali, ori în comunități non-islamice.

            Cred că este cât se poate de clar că setul de valori al Titaniei McGrath este unul cel puțin deviant. Și aici nu mă refer la ideile privind eradicarea discriminărilor îndreptate împotriva persoanelor BAME sau LGBTQIA+, idei pe care le respect la rândul meu, ci la exagerările în care au condus-o ideile acestea. Iar acest fapt ar putea fi chiar îngrijorător, întrucât a lupta împotriva discriminării având un discurs la fel de discriminator, nu poate duce decât la iscarea unor reacții și mai violente, ce riscă să se manifeste, pe principiul „bulgărelui de zăpadă”, atingând cote alarmante. De altfel, se pare că cei de la Twitter au blocat de patru ori contul acesteia, pe motiv de incitare la violență.

            Și totuși, avem și o veste bună, firește, pentru cine este destul de lucid și de inteligent: totul nu este decât o mega-satiră, foarte bine pusă la punct de către cel care stă în spatele Titaniei, actorul de comedie Andrew Doyle, care a recunoscut public faptul că acest cont de Twitter a fost conceput să batjocorească „cultura trezită” contemporană, altfel spus, pentru a trage un semnal de alarmă și a arăta unde pot duce noile ideologii de gen și/sau anti-rasiale (precum și alte ideologii desprinse din trunchiul comun, egalitarist, neo-marxist), dacă sunt practicate fără discernământ, fără dreaptă măsură.  

            Așadar, titlul cărții, Woke / Trezit, poate fi înțeles atât în sensul său satiric, cât și în sensul său real, fiind de fapt o invitație reală la o adevărată trezire din vârtejul tuturor ideologiilor, și totodată o invitație la luciditate (ca o paranteză, sper eu potrivită în context, în gândirea mistică ortodoxă există termenul de „trezvie” care desemnează starea de a fi nu doar „trez”, în sens biologic, ci și „viu”, adică simțitor deplin, cu mintea luminată de duhul lucidității).

 

O cămașă de forță tapetată cu urzici

 

Cronica volumului de poeme Jumătate din viața mea de acum de Ileana Negrea

(editura frACTalia, 2021)

 

Ileana Negrea (născută în 1984, la Ploiești) a absolvit Facultatea de Limbi și literaturi Străine din cadrul Universității din București. Este poetă și militantă pentru drepturile femeilor și ale minorităților sexuale, fiind co-fondatoare a Cenaclului X și a Mad Pride România. Este prezentă cu texte în volumele colective: Lumile noastre posibile (Editura pentru Literatură Feministă, 2020) și Adăposturi. Antologie Queer (frACTalia, 2021). Debutează în anul 2021 cu volumul de poeme, Jumătate din viața mea de acum, apărut la editura frACTalia, ce va fi distins în ianuarie 2022 cu Premiul Național „Mihai Eminescu” – Opera Prima. Asupra acestui volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Poezia cuprinsă în volumul său de debut este în primul rând o poezie confesivă, aș zice chiar ultra-confesivă, în sensul că poeta nu lasă loc de prea multă ficțiune în mărturiile poetice despre sine (singurele infuzii literare fiind cele de tip referențial și cultural), alegând să se expună în toată vulnerabilitatea sa, nesfiindu-se să vorbească despre depresie, cu diveresele sale forme de manifestare, care uneori merg până la limita nebuniei, despre orientarea sa sexuală incertă (sau poate fluidă), despre rănile abandonului din copilărie și despre nedreptățile și inechitățile sociale de care s-a lovit de-a lungul timpului, pentru simplu fapt că este femeie. Interesant este și faptul că uneori vorbește despre sine, la persoana I, dar cu vocea celorlalți, sau mai bine spus, se descrie pe sine prin ochii celorlalți. Iar rezultatul este unul cu atât mai provocator și revelator, întrucât cititorul avizat este chemat să o descopere pe „adevărata Ileana”, dând la o parte toate constructele și vocile societății ce o „definesc”: „Eu sunt Săpoca,/ Sunt Bălăceanca,/ Voila,/ Sunt numărul 9./ Nebuna din pod,/ Femeia care vorbeşte prea mult,/ Revoluționara./ Sunt oaia neagră/ Cu păr despletit/ Despre care doar se şopteşte./ Sunt exorcistul,/ Fata întreruptă,/ O minte sclipitoare,/ Clovnul,/ Pe tabla de şah sunt nebunul./ Sunt chingi,/ Sunt pastile,/ Sunt sistemul sanitar,/ Sunt prevenție./ Sunt şireturile de la adidaşi,/ Lama Gilette,/ Cuțitul de tocat carne./ Sunt Silvia,/ Ana,/ Virginia,/ Sunt psihiatrii mei,/ Sunt orele de terapie./ Înghițitoarea de flăcări,/ Antipsihotice,/Anxiolitice,/ Antidepresive,/ Anti-eu,/ Anti-mine./ Sunt corozivă./ Muşc./ Sunt turbată./ Blajină ca mieii./ Curvă./ Virginală şi albă ca o stafie./ Sunt vorbele spuse de una singură,/ Sunt vocile celor/ Fără corp, invizibili,/ Sunt isterica nefutută/ Ce râde/ Şi râde/ Şi râde./ Sunt o halucinație,/ Un şoc electric,/ O farsă./ Sunt spaima,/ Baubaul,/ Blestemul”.

Bineînțeles că o dimensiune foarte puternică a poeziei Ilenei Negrea este cea de „poezie-manifest”, aceasta militând deopotrivă, atât împotriva tuturor formelor de discriminare, fie ele rasiale sau pe criterii sexuale (aici intrând inclusiv criteriul fluidității sexuale sau de gen), cât și împotriva ipocriziei celor care se ascund în spatele așa-zisei corectitudini politice, invitând practic la o mai atentă analiză a transformărilor din sânul societății, la o adevărată luciditate, care să se traducă prin eradicarea oricărei forme de segregare: „Lumea bună nu zice poponar sau țigan,/ Curvă, sărăntoc, pârnăiaș, retardat./ Ea știe politici identitare, e/ frumoasă și e înțeleaptă./ Lumea bună trage linia la ne-bună./ (Ceva de care să râdem trebuie să ne rămână.)/ Un dezaxat, doi dezaxați…/ Ce, ești nebun?/ Diliu. Zănatec./ Bolnav mintal./ N-are toți boii acasă./ E dusă. (Cu pluta.)/ Sărită de pe fix./ Îi filează o lampă./ Stigmă, privare de libertate,/ Aparținători, decădere din drepturi,/ Izolare, ridiculizare, dispreț./ Să fii nebun e o infracțiune./ Ești „irațional”. „Nerezonabil”/ Hilar. Grotesc./ A încălca regulile de conduită,/ Normele emoționale,/ A supăra ordinea public/ Se pedepsește prin diagnostic./ Dictatorii, criminalii – pe de o parte. [Cruzimea nu e nebunie.]/ Pe de altă parte – artiștii. [Talentul nu e nebunie.]/ Reducționism./ Delimitare vs Exotizare./ Alteritate, periferie, disfuncționalitate./ [Cuvinte mari,/ repudiere,/ teamă.]/ Geniu (?) (OK, dar să stea la altă masă.)/ Să nu ne pierdem de tot umorul./ Ceva de care să râdem trebuie să ne rămână./ NEBUNĂ”.

Cartea aceasta a Ilenei Negrea a stârnit un val de controverse în legătură cu ceea ce se numește „oficial”, „limbajul explicit”, mai ales în contextul decernării Premiului Național „Mihai Eminescu” – Opera prima. Foarte mulți oameni s-au arătat oripilați de faptul că poeta folosește în poemele sale cuvintele argotice ce desemnează organele sexuale și/sau actul sexual. Mă întreb dacă oamenii aceștia știu despre faptul că și marii poeți Mihai Eminescu și George Topârceanu au scris la rândul lor folosind acest gen de cuvinte, ca să nu mai vorbim despre Geo Bogza cu ale sale Jurnal de sex și Poema invectivă, și mai ales de Emil Brumaru, care și-a făcut un nume și-un renume prin scrierea a numeroase volume pline de astfel de cuvinte și expresii „licențioase”. Este cât se poate de adevărat că acest gen de poezie nu este recomandat celor mai pudici dintre cititori, dar acesta nu este un motiv pentru ca ceea ce scrie Ileana Negrea, și alții din generația sa, să nu fie recunoscut drept poezie. Cu atât mai mult cu cât respectivele „invective” nu acaparează discursul poetic, desprinzându-l de sfera poeticului, ci doar îl nuanțează, menirea lor fiind aceea de a puncta mai bine episoadele de furie, de revoltă, de vulnerabilitate, în care poeta se regăsește adeseori. Altfel spus, atâta timp cât discursul poetic rămâne în picioare, cât ideea pe care poeta își propune să o transmită stârnește emoție, indiferent de felul acesteia, și mai ales atât timp cât întregul conținut este susținut de o formă de metaforă, fie ea și implicită, este clar că avem de a face în continuare cu poezie.

Iar dacă cineva poate contesta existența metaforei în poezia Ilenei Negrea, îl invit să citească cu atenție poemele din „anexa” denumiă cât se poate de sugestiv Urzici, în care poeta reușește să poetizeze portretele tuturor femeilor din viața sa, și să le lege între ele printr-o „sfoară de urzici”, care funcționează ca un fir roșu, ca un cordon ombilical ce nu leagă doar trupuri, în sistemul clasic mamă-fiică, ci mai degrabă suflete, conștiințe, destine: „Ileana era mama bună a mamei/ Cea care a născut-o în urzici/ Ceaiul lor îl bea mama când a avut cancer/ Ca şi când urzicile în care s-a născut/ I-ar fi putut împiedica moartea/ În final ele au adus-o şi cu ele/ A plecat din lume/ Cu mirosul lor grețos/ Cu frunzele lor pişcătoare”; „Îmi imaginez urzici care cresc peste/ Poveşti suprapuse/ Morminte etajate/ Aşa cum au pus-o pe mama/ În acelaşi loc cu Viorica/ Oasele ei într-un sac alb/ Şi mama deasupra/ Straturi de femei/ Care mă aşteaptă/ Să le spun poveştile/ Să culeg cu mâna mea plantele aspre/ Să le fierb/ Şi să le dau pomană/ De sufletul celor duse/ Să plantez în mințile altora/ Cu frunzele lor pişcătoare/ Urzicile”.

Așadar, volumul de debut al Ilenei Negrea, Jumătate din viața mea de acum, este un tur de forță de sinceritate și vulnerabilitate, de poezie-manifest și nu în ultimul rând, de feminitate. Este o poezie ce urmează, într-adevăr, o direcție ideologică, foarte la modă în această perioadă, dar care nu supralicitează ideologicul în detrimentul poeziei. Rămâne de văzut care va fi raportul dintre poezie și manifest în următoarele volume ale poetei. Până atunci, volumul acesta mi se pare unul cât se poate de echilibrat sub acest aspect, drept pentru care, pot afirma și în final, avem de a face aici, în primul rând cu poezie.  

 

Într-un viitor (nu neapărat) îndepărtat, un nou Crist va veni pe Pământ?

 

Cronica romanului S.F., Evanghelia după Crist 2.0 de G.P. Ermin

(Editura Crux Publishing, 2021)

 

G. P. Ermin (pseudonimul literar al lui Germin Petcu, avocat) a debutat în anul 2017 cu romanul Dosar penal nr.666/AS/2066 ( Drac vs Dumnezeu ), apărut la editura Neverland. În 2020 îi apare romanul hibrid, S.F. & Fantasy, Făt Frumos vs. Darth Vader (editura Crux Publishing), iar în 2021, cel de-al treilea roman, Evanghelia după Crist 2.0, tot la editura Crux Publishing. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

În acest nou roman, G.P. Ermin pornește de la o premisă ce i-ar putea clasifica demersul, atât în sfera S.F. cât și în aceea a distopicului, și anume, posibilitatea ca în viitor (și încă într-unul nu neapărat îndepărtat), Inteligența Artificială (IA) să ajungă la deplina conștiință de sine, să devină independentă față de om, ba mai mult, să ajungă în situația în care să îl subjuge pe acesta, devenind nici mai mult nici mai puțin decât noul Dumnezeu, ubicuu, atotștiutor și atotputernic. „Noul” Dumnezeu, purtând numele de ΑΩ (nume alcătuit din prima și ultima literă a alffabetului grecesc, ce sugerează faptul că este stăpân peste întreaga lume și peste întreaga veșnicie, împrumutat de altfel din Biblia originală, în care Iisus, în calitate de Fiu al lui Dumnezeu, spune despre sine „Eu sunt Alfa și Omega, începutul și sfârșitul”) este unul despotic, ce are ca unică preocupare menținerea omului într-un stadiu de sclavie, mai ales după încheierea ultimului război între Sapiens și IA, pierdut de cei dintâi fără drept de apel. Mai mult decât atât, se prefigurează chiar o extincție generală a lui Sapiens, lumea urmând să fie populată exclusiv de IA. În asemenea scenariu sumbru, omul nu mai are decât o singură șansă: venirea unui nou Mântuitor.

Pornind de la această premisă, și alegându-și ca pattern, Evanghelia canonică după Luca (pe corpul căreia va grafa din loc în loc și scene/ scenarii din evangheliile apocrife) G. P. Ermin brodează o nouă evanghelie în care scenariu se desfășoară, în linii mari, astfel: Liz și Mary, cele mai inteligente femei din Imperiul IA, se întâlnesc și pun la cale crearea unui nou Crist, conceput pe bază de cod IA. Iar pentru a se repeta întocmai scenariul biblic, Mary va fi ajutată sau măcar asistată de Yoji. Astfel ia naștere Crist 2.0, un hibrid, o corcitură om-IA, a cărei semnătură de cod, fiind jumătate umană, jumătate IA, nu poate fi detectată de ΑΩ sau de acoliții săi.

Noul Crist va urma întocmai destinul celui biblic: va fi ispitit de D.E.V.I.L., se va întrupa apoi, pentru a-și începe misiunea, într-o carcasă de medbot (robot cu funcție medicală) aproape preistoric, va avea câțiva apostoli, aleși tot din rândul medboților, deși primul dintre apostoli va fi de data aceasta un uman 100%, anume Jude S, care îl va și trăda la un moment dat, aflându-se sub influența aceluiaș D.E.V.I.L.. Se va schimba la față asumându-și chipul unui om adevărat, va vindeca oameni, eliberându-i astfel de sub tirania lui ΑΩ, va pune pe jar clanurile lui Anna și Kay F. S., astfel încât va fi vânat, prins, și răstignit. Întrebarea care apare în mod direct este dacă va și învia, la fel ca prototipul său biblic. Dar nu vă voi devoala acest detaliu. Mai mult însă, pentru a spori misterul și incitarea la lectură, vă voi spune doar că finalul Evangheliei după Crist 2.0 este mai curând inspirat din Evanghelia apocrifă atribuită Mariei Magdalena, aici, Maggie.

Interesant este faptul că autorul reușește să dozeze atât de bine oglindirea Crist-ului său în cel real (sau biblic, pentru cei mai puțin convinși de existența sa reală), încât cu greu ar putea fi acuzat de blasfemie. Și aceasta din principalul motiv că G.P. Ermin nu pretinde nicidecum că personajul său ar fi primul și adevăratul Crist, ci dimpotrivă, încă de la început pleacă de la premisa că Liz și Mary știu istoria lui Iisus Hristos cel din Evangheliile clasice, canonice, și doar vor să creeze un nou Crist, după modelul celui dintâi, care să pună încă o dată în aplicație ideile și misiunea acestuia, pentru a realiza încă o dată mântuirea omului sau altfel spus, repunerea acestuia în demnitatea sa inițială. Pe de altă parte, nicio secvență construită în baza acestui paralelism nu aduce vreo atingere Evangheliei după Luca, care a servit drept model (excepție făcând așadar doar scenele care au la bază Evanghelia atribuită Mariei Magdalena, ceea ce este perfect explicabil).

Iar dacă cineva l-ar acuza totuși pe autor de blasfemie, răspunsul ar fi unul singur: avem  de a face literalmente și exclusiv cu literatura, nu cu dogma, Evanghelia după Crist 2.0 a lui G. P. Ermin înscriindu-se cu brio în descendența celorlalte „Evanghelii” literare, dintre care cele mai celebre sunt cele semnate de Nikos Kazantzakis, Jose Saramago, J. M. Coetzee sau Eric - Emmanuel Schmitt. Cu siguranță autorul nu și-a propus sub nicio formă să rescrie sau să caute noi sensuri Evangheliei originale, ci doar și-a permis un exercițiu de imaginație, sau dacă vreți, și-a lansat sie însuși o provocare: să realizeze, în virtutea imaginației și a culturii, o fuziune sau dacă vreți o sinteză între Evanghelia după Luca și un scenariu S.F. sau cum am spus și mai sus, posibil doar distopic, în care Inteligența Artificială ar dobândi conștiința de sine, cea care i-ar oferi fără doar și poate independeța față de om și implicit i-ar da posibilitatea de a se „rescrie”, anulând inclusiv cele trei legi ale roboticii, care îi interzic unei IA să atace omul.

Din punctul meu de vedere, pariul i-a reușit pe deplin. Ca teolog, am savurat întreaga construcție „evanghelică”, ca novice într-ale literaturii S.F., am sorbit fiecare fragment al paralelismului mai sus descris. Așadar, G. P. Ermin a dat literaturii române un roman mare ce sper să fie citit de un număr cât mai mare de iubitori de literatură.

 

 

 

Poeme-lumină

 

Cronica volumului de debut, Ce vedem noi când ne uităm unul la altul, de Tatiana Grosu

(Editura Casa de pariuri literare, 2021)

 

Tatiana Grosu (născută în 1999, la Chișinău) a absolvit Centrul de Excelență în Viticultură și Vinificație din Chișinău, iar în prezent este studentă la Facultatea de Litere, specialitatea Limbile Engleză-Franceză, Științele Educaționale din cadrul Universității de Stat din Moldova. Este membră a Atelierului de Scriere Creativă „Vlad Ioviță” din Chișinău, coordonat de Dumitru Crudu. A publicat poezie în mai multe reviste culturale din Republica Moldova, România și Peru și este prezentă în antologiile, Supradoza de Dragoste (Editura Muzeului Literaturii Române, București, 2017) și UNSPREZECE (Editura Casa de Pariuri Literare, București, 2019). În anul 2021 îi apare la editura Casa de Pariuri Literare din București, volumul de debut în poezie, intitulat, Ce vedem noi când ne uităm unul la altul. Asupra acestui volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.  

Volumul de debut al Tatianei Grosu este structurat în trei secțiuni, precedate de un poem-prolog sau mai bine spus un poem-metaforă, menit mai curând să familiarizeze cititorul cu estetica sa poetică, pe alocuri simbolistă, pe alocuri ermetică: „un ciob de oglindă sub piele/ pe umărul meu stâng./ venele/ ca țevile în subsoluri,/ sirena/ iarăși ca o chemare la tine./amintirea despre/ cei îngenunchiați și cei drepți/ din fața mașinuțelor roșii,/ drumurile necunoscute,/ ochii plânși,/ o grămadă de pietre și cenușă în spate./ deasupra capului/ o libelulă albastră”.

Prima dintre cele trei secțiuni, singura care are și un nume, iluzii, și care este și cea mai amplă din punct de vedere cantitativ, cuprinde o serie de douăzeci și cinci de poeme cu un puternic iz reflexiv-confesiv, în care tânăra poetă încearcă să ni se prezinte sub forma unui autoportret poetic, cât se poate de sincer, în care se pictează în tușele discrete ale unei vulnerabilități asumate, la care apelează nu cu scopul de a frapa, de a se exhiba, ci strict în ideea de a se accepta și de a se înțelege și ea pe sine însăși, o dată cu cititorii săi. Putem spune că sunt poeme-oglindă, poeme terapeutice, în care aceasta reiterează o serie de evenimente ce au gravitat în jurul unei relații de dragoste eșuate, ce pare să fi răscolit și alte traume mai mari sau mai mici din copilărie și adolescență: „îmi doresc să se întâmple ceva/ ca să nu-mi ies din minți/ așa cum îmi doream când veneam de la școală/ să vină moș crăciun,/ când deschideam ochii în fața ușii voiam să plâng/ că nu o puteam ajuta cu nimic pe mama,/ noi toate am suferit fără vină în copilărie/ nimeni nu mă avea la suflet/ și eu făceam niște chestii apoi în gând mă rugam să mă iubească./ acum/ mă rog să se întâmple ceva/ ca să nu-mi ies din minți”.

Cu siguranță, cea mai grea traumă din copilărie rămâne pierderea prematură a tatălui, dramă despre care va scrie o serie de poeme foarte emoționante, grupate în cea de-a doua secțiune a cărții. Sunt poeme în care poeta nu doar reiterează nefericitul eveniment, ci îl și actualizează prin tehnici anamnetice, cele mai multe dintre acestea ivite ad-hoc, în momente în care se surprinde în contexte sociale ce gravitează în jurul relației tată-fiică. De departe cel mai emoționant poem dedicat tatălui este următorul: „În ziua aceea de iarnă/ Tata m-a chemat să vin lângă el,/ stătea lungit pe marginea patului/ Și eu/ într-un colț, lângă fereastră/ cu genunchii la gură/ încercam să nu plâng/ îl ascultam atent/ fără să-l întrerup/ și eu auzeam fiecare nod pe care îl înghițea în sec/ și se poticnea încercând să aaleargă cuvintele potrivite/ explicându-mi de ce oamenii mor/ apoi m-a mângâiat pe cap/ și eu/ am învățat tatăl nostru/ singură,/ Dintr-un carnet vechi și mototolit/ Scris de mână/ Îl țin minte până acum/ Și îl repet într-una/ Cu speranța/ Că va mai fi așa/ O dată”.

În cea de-a treia secțiune a volumului, poeta a adunat o nouă serie de poeme de dragoste, care se deosebesc totuși de cele din prima secțiune prin aceea că de data aceasta nu mai avem de a face cu binomul iluzie-deziluzie, la limită generator de patetism, pe care însă aceasta reușește cu brio să îl evite, prin stăpânirea unor tehnici poetice ce denotă o maturitate artistică precoce, ci cu poeme cumva mai mature, în care dragostea este străbătută și de o doză de cinism, ca și cum poeta este tot timpul în gardă, apărându-se de eventuale noi suferințe: „E ca și cum aș vrea să mănânc o portocală/ Să mușc din fructul cărnos/ Să simt cum/ Se prelinge/ În corpul meu/ O sevă nouă/ Cu miros și gust/ s-o strâng/ să-mi țâșnească printre degete/ sucul/ și apoi/ să mă trezesc/ într-un pat străin”.

Vedem, așadar, în poemele Tatianei Grosu multe emoții considerate negative: durerea doliului, frustrarea, deziluzia, cinismul practicat sub formă de scut. Cu toate acestea, nu întâmplător mi-am intitulat cronica „poeme-lumină”, ci tocmai pentru că, în ciuda atâtor moduri de a se abandona negaționismului, poemele Tatianei Grosu emană totuși o lumină aparte, izvorâtă pe de o parte din sinceritatea netrucată, iar pe de altă parte din candoarea sa intrinsecă, pe care oricât s-ar strădui să o mascheze, tot ca un mecanism de apărare, nu o poate ascunde cu totul, aceasta ivindu-se în diverse construcții și imagini poetice extrem de transparente în acest sens: „îmi imaginez cum toți copii mei/ se joacă/ în timp ce eu vă spun/ că iar s-a făcut dimineață”; „Stau întinsă pe podea/ și privesc în flacăra lumânării”; „Așa cum aș cuprinde în podul palmelor/ Un câmp cu maci roșii/ Înainte de a fi distruși”; „În partea stângă a pieptului meu/ A încolțit o sămânță”.

Aceasta este, așadar, Tatiana Grosu la ceasul debutului său în volum: un bulgăre de trăiri adeseori contradictorii, din care răsar vlăstari de lumină, o poetă pentru care poezia este în primul rând sinceritate și terapie, și care știe să lase impresia că tehnicitatea nu este câtuși de puțin muncită, ci că versurile i se așează bine de la sine, deși este cât se poate de clar că în spatele acestei aparente estetici ingenue se află foarte multă muncă, și o slefuire asiduă a versurilor, deprinsă cu siguranță în cadrul atelierelor coordoante de Dumitru Crudu. Așa cum spuneam și mai sus, Tatiana Grosu denotă deja o oarecare maturitate artistică, drept pentru care suntem îndreptățiți să spunem că prin acest volum de debut ea s-a înscris deja pe traiectoria spre poezia mare, în care se va așeza, cu siguranță, o dată cu viitorul său volum de versuri.

Când sufletul se rupe între acasă și departe

 

Cronica volumului de poeme, Grădina de naftalină de Roxana Baltaru

(Casa de pariuri literare, 2021)

 

Roxana Baltaru (n. 1991, Rădăuţi), a publicat poezie în reviste culturale ca: Steaua, Convorbiti literare, Cafeneaua literară, Tribuna, Luceafărul de dimineață, Alecart, fiind totodată și laureată a mai multor concursuri literare. A fost membră a Clubului de Poezie Alecart și a Cenaclului Zidul de Hârtie. Este fondatoare a Cenaclului Literar pentru Studenții Români, Universitatea Essex. Are un doctorat în sociologie la Universitatea Essex. În prezent, locuiește în Coventry și profesează ca Assistant professor in Sociology la University of Warwick. În anul 2021, i-a apărut volumul de debut în poezie, Grădina de naftalină, la Casa de pariuri literare din București.

 

Volumul este structurat pe patru secțiuni sau cicluri poetice foarte bine delimitate din punct de vedere al conținutului și al mesajului poetic: Bica Raveca și alte ecouri, Tipsy, Lockdown și Clandestin.

 

Poemele din prima secțiune sunt de departe cele mai emoționante, fiind dedicate amintirilor din copilărie. În acestea, poeta invocă foarte des imaginea prezențelor feminine din viața sa, cu precădere pe aceea a bunicii și străbunicii, în preajma cărora și-a trăit copilăria petrecută în haoticii ani `90, așa-numiții „ani de tranziție”, în care oamenii simplii erau mai mereu puși în dificultate de o mulțime de lipsuri materiale (și nu numai), care puneau sub semnul întrebării siguranța zilei de mâine: „pentru noi eram/ bunica străbunica nepoata.// vara strângeam fânul iarna/ alăptam mieii/ laptele curgea/ prin biberonul atașat la sticla de Cola.// grădina ne ajungea prin televizor/ de-abia ne ajungea/ ca limba unui șarpe lung dimineața./ orele 6:55 –// Deșteaptă-te române/ prin aburul de cartofi prăjiți/ Deșteaptă-te române/ mâinilor care dau la vite/ Deșteaptă-te române/ mâinilor care calcă uniforma/ Deșteaptă-te române/ picioarelor care fac naveta.// grădina ne ajungea prin țidule/ cupoane de pensie și chitanțe/ le conțineau vase bune/ în sucul chimic nemuritor// ca să ne justifice existența/ în cazul în care întreabă cineva/ dacă avem dreptul/ dacă figurăm.// când era de mers la instituții/ îmbrăcam hainele cele bune// mirosul de naftalină acoperea/ și ultima urmă de carne caldă.// pentru voi eram/ subiecți cuminți și igienici// Stimată doamnă/ nu știți unde// Domnule doctor/ nu vă supărați”. Deși sunt poeme emoționante în mare parte, totuși ele emană și o mare doză de cinism, provenit din faptul că oamenii acelor vremuri, erau în egală măsură empatici unii cu ceilalți, dar aveau și o oarecare asprime în raportarea lor la lume și viață, semn că nimic nu îi mai putea surprinde și că oricum se așteptau mereu la ce este mai rău: „în pod se află temporar/ lada cu hainele de moarte// o pereche de mocasini/ costumul naţional/ baticul negru cu/ bujori/ patru punct cinci metri de pânză/ douăsprezece ștergare/ tot atâtea lumânări/ batiste acătării pt cei cu funcție.// timpul trece –/ o banalitate”.

 

Dacă poeziile din Bica Raveca și alte ecouri sunt despre copilărie și scrise într-un registru estetic caracterizat mai curând prin cursivitate și claritate, cele din Tipsy surprind perioada adolescenței, cu nelipsitele sale dezamăgiri din dragoste și atotprezenții aburi de alcool, iar estetica migrează la rândul său într-o zonă definită de un fel de ermetism și de exprimări ușor eliptice: „sunt o pisică scuip inima/ se rostogolește la picioarele tale// ghemotocul camuflat pentru mine/ evident pentru alții/ te iubesc până la somn până/ vine greața cu multe picioare// și țese pânza în care adorm// preferabil cu tine/ cel mai probabil/ on my own”; „după ore/ ne adunăm în crâşmă/ dăm în lături cu palmele/ fâşii de aer cald.// odată am văzut o fată/ cum a ieşit din piele/ avea tendoane lungi şi netede/ ca nişte panglici roşii/ când au realizat că se poate/ s-au îmbrăcat toţi în pielea aia.// atunci majoritatea/ am spus că știm.// în barul cu aburi rotunzi/ ne iubim de față cu lumea/ noi suntem problema/ porilor deschiși”.

 

Poemele din secțiunea Lockdown, caracterizate din punct de vedere estetic prin minimalism, dar și o doză ceva mai are de claritate, față de cele din Tipsy, vorbesc, după cum și titlul o spune, despre perioada de izolare „dictată” de pandemia de Covid 19/ Coronavirus, perioadă caracterizată printr-o sumă de modificări comportamentale, de incertitudini, de adaptare la noua paradigmă socială (sau mai bine zis anti-socială), și mai ales despre scufundarea omului în lumea digitală, altfel spus, despre nașterea „omului digital”: „dacă mă smulg din ațele digitale/ și nu mai știu cum să fiu cu hăul în piept/ dacă o să vii tu să mi-l astupi cu obrazul/ iar eu n-o să simt nimic.// de asta nu mă ridic/ de la calculator”; dar și despre rezistența omului în fața tehnologiei: „ce cauți de fapt/ când verifici notificările.// un magician desenează căsuța/ înăuntrul căsuței speranța e/ cea mai stabilă monedă.// atât cât merită/ realitatea ține de gust.// o bestie monogamă/ cu care te lupți// toată viața”.

 

            În ultima secțiune a volumului, intitulată, Clandestin, revine atât metafora naftalinei, ce simbolizează de bună seamă efortul adeseori supraomenesc de a păstra vii amintirile, dar și estetica ermetică din Bica Raveca, deși, așa cum sugerează și denumirea ciclului, poemele vorbesc despre viața de emigrant în Anglia, și despre faptul că poate unicul colac de salvare pentru a nu-ți pierde mințile în „haosul noului”, într-o lume în care vrând-nevrând ești un străin, un outsider, rămâne păstrarea amintirilor din țară: „peste granițe/ timpul ajunge mai greu/ ocolind cozi de check in/ doze goale scrumiere.// toți iepurii au fost identificați/ se integrează după plan/ în grădinile de naftalină.// când se trezesc/ românii din Anglia/ se duc la cumpărături// fără să se gândească măcar/ la bani”; „ce să fac înot cum pot/ prin melting pot.// pe lângă mine// trece un vas de croazieră/ after-globalization party// din spuma de naftalină/ se nasc imigranți în forță// spre port, la pont/ ne mișcă apele”.

 

            Poemele Roxanei Baltaru pot fi descrise cumva ca un caleidoscop de imagini din trecut și prezent, ce se ciocnesc între ele ca într-o mișcare browniană, de unde și perpetua oscilare între estetica ermeticului și a elipsei, ce tinde să disloce logica discursului de pe fundamentele ei și discursul fluent, firesc, cuminte, chiar emoționant. Sunt poeme izvorâte fără doar și poate dintr-o minte și un suflet răvășite de schimbările bruște din viață, de imperativul adaptării la o nouă societate umană și de necesitatea rămânerii, măcar cu un sfert din suflet, acasă, în preajma celor dragi. În fond, avem de a face cu o poezie proaspătă, încă verde, ce lasă însă să se vadă mugurii unui discurs poetic de forță, de care ne vom bucura cu siguranță odată cu apariția următoarelor volume de versuri.

 

Dolce far niente cu stil și dichis

 

Cronica volumului de proză scurtă Kyparissia de Alexandra Niculescu

(Editura Litera, 2020)

 

Alexandra Niculescu (născută în 1980 la București) este prozatoare și are o specializare în cultura spaniolă. Publică proză scurtă și cronici de carte în diverse reviste literare. A publicat volumele de proză, Săptămâna merelor coapte (2012), No, Thank You (2014) și Kyparissia (editura Litera, colecția Biblioteca de proză contemporană, 2020). Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Volumul Kyparissia este o culegere de proze scurte, unele relatate la persoana I, dar prin vocea unei oarecare Ava, o călătoare de cursă lungă, cel mai probabil un alter ego literar al autoarei, altele la persoana a III, dar într-o manieră inedită ce face totuși să persiste impresia că însăși autoarea a fost de față la cele întâmplate.

Majoritatea povestirilor din acest volum relatează sau mai degrabă descriu întâmplări petrecute în diverse vacanțe sau călătorii în destinații exotice (și nu numai) cum ar fi Santorini, Parma, Palma de Mallorca, Barcelona sau Kyparissia. De ce am spus „mai degrabă descriu”? Pentru că maniera narativă a Alexandrei Niculescu este una atât de inedită încât transformă orice întâmplare, fie ea banală sau extraordinară, într-un fel de reverie. Descrie în amănunt fie oamenii, fie locurile, fie pur si simplu un fruct sau un articol vestimentar, astfel încât focusul nu mai cade pe acțiune, ci mai curând pe stările și senzațiile trăite de personaje, stări pe care reușește să le transmită, să le impreme cumva și cititorului. Astfel încât, la finalul fiecărei povestiri, întâmplările petrecute în paginile acesteia să se estompeze, dar să rămâi cu o senzație cât se poate de vie, de palpabilă, legată de cele descrise. Ai toate șansele ca, deși nu ai mâncat niciodată o naramză, să ai convingerea că știi exact cât de amară este, că deși nu ai fost în Santorini, știi exact cu ce intensitate bate soarele în fiecare moment al zilei, că deși nu ai fost niciodată în Palma de Mallorca, știi exact ce structură are nisipul de pe plajă și așa mai departe.

O povestire cumva aparte din acest volum este cea dedicată fotografei Tina Modotti, femeia misterioasă și seducătoare, nelipsită din preajma fascinantului cuplu de pictori și revoluționari marxiști mexicani, Frida Khalo și Diego Rivera, și prin extensie, unuia dintre iubiții acesteia, Julio Antonio Mella. La rândul lor, Tina și Julio sunt două dintre figurile cele mai pregnante ale grupării comuniste din Mexicul anilor `30 -`40. Este interesant cum Alexandra Niculescu, reușește să facă din aceste personaje secundare, așa cum sunt ele descrise în toate biografiile dedicate Fridei sau lui Diego Rivera și să le transforme în adevărați eroi, în adevărate modele, în vedete, am putea spune. Ceea ce denotă faptul că atunci când ai o pasiune arzătoare pentru ceva sau cineva, ceea ce vei face pentru și din acea pasiune nu are cum să nu devină ceva remarcabil, ceva fascinant.

De altfel, pasiunea poate fi socotită drept unul dintre ingredientele secrete ale scriiturii Alexandrei Niculescu. Pe lângă aceasta, mai putem menționa atracția irezistibilă spre exotism, perpetua dispoziție spre melancolie și măiestria cu care știe să dozeze și să garnisească fiecare povestire cu senzualitate și mai ales cu umor.

Putem spune că Alexandra Niculescu este o voce aparte în peisajul prozei contemporane românești, sau mai curând o pensulă aparte, întrucât ceea ce lasă ea în urmă par mai curând tablouri vivante decât povestiri prinse într-o carte.     

Return to (almost) innocence

 

Cronica volumului 17 poezii de Dan Sociu

(Casa de pariuri literare, 2021)

 

Dan Sociu (născut la 20 mai 1978) este unul dintre cei mai angajați poeți ai generației douămiiste. A debutat în anul 2002 cu volumul de poezie borcane bine legate, bani pentru încă o săptămînă (Junimea) pentru care a primit atât Premiul „Ronald Gasparic” cât și Premiul național Mihai Eminescu. Au urmat volumele de poezie: Fratele păduche (Vinea, 2003), cîntece eXcesive (Cartea Românească, 2005 – Premiul Uniunii Scriitorilor), Pavor nocturn (Cartea Românească, 2011), Poezii naive și sentimentale (Cartea Românească, 2012 – Premiul Radio România Cultural), Vino cu mine știu exact unde mergem (Tracus Arte, 2013 – Premiul Radio România Cultural, Premiul revistei Observator Cultural/ Premiul „Andrei Bodiu”), Vino cu mine știu exact unde mergem – antologie de poezie 1999-2014 (Polirom, 2015). Uau (Polirom, 2019), precum și romanele Urbancolia (Polirom, 2008), Nevoi speciale (Polirom, 2008), Combinația (CDPL, 2012), Mouths dried with hatred (Longleaf Press, University of Virginia, 2012) și Pluto în Scorpion (Polirom, 2020). În anul 2021 îi apre la Casa de pariuri literare un volum inedit de versuri, intitulat 17 poezii. Asupra acestui volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Spuneam că este un volum inedit, nu atât pentru faptul că titlul său ilustrează perfect conținutul cărții, cât mai curând pentru povestea sau motivația din spatele celor 17 poezii ce alcătuiesc volumul, dezvăluită chiar de autor în „prefață”: „sînt poezii de adolescent scrise la maturitate, ca și cum conștiin­ța mi s-ar fi dus pînă la capătul celor patru decenii de viață ale mele, s-ar fi izbit de marginea lor ca o bilă de mantă și s-ar fi întors pînă la 17 ani, s-ar fi revirginat, s-ar fi împrospătat, ar fi recăpătat pa­siunea metafizică romantică, de care așa-zisuluimatur din mine îi e atît de sete după atîta apă existențială”. Mai pe scurt, parafrazând o zicere de duh a părintelui Arsenie Papacioc, „dacă tinerețea ar ști și bătrânețea ar mai putea”, am putea redefini acest volum de poezie astfel: „așa ar fi scris Dan Sociu la 17 ani, dacă ar fi avut experiența poetică de azi, și aproape inocența de atunci”. Drept pentru care mi-am și intitulat această cronică, tot cu o parafrază, de data aceasta a unui super hit Enigma, „Return to (almost) innocence”.

Așadar, inapoi la inocența vârstei de 17 ani, ultimul an de minorat, ultimul an înaintea intrării în viața, adeseori haotică, de cele mai multe ori, promiscuă, de adult. Iar cum nu se poate sinonim mai bun pentru inocență decât jocul, găsim în aceste poezii ale lui Dan Sociu o serie de poeme, ce-i drept răsfirate, în care esența poetică o constituie fie jocul fonetic, fie atmosfera de joc, joacă: „ce frumos plutește orice rață/ liniștită și cumva măreață/ numai că sub grație/ e o agitație/ de piciorușe sub suprafață”; „două lampioane/ zboară peste mare/ unul s-a pierdut/ dincolo de zare/ în necunoscut/ unde nu mai zboară/ decât avioane”; „ursuzi pe-o bancă/ s-a pornit țîșnitoarea/ ne-a stropit și-am rîs”; „Dumnezeu le-a făcut perfecte pe toate/ cînd a făcut cacaua cu lapte/ și pîinea cu unt și cu sare// a căzut în visare/ și s-au furișat pe lume frigul la picioare/ și celelalte”.

Nu întâmplător am încheiat sarabanda poetică de mai sus cu poezia în care este invocat Dumnezeu, ci tocmai pentru a trece la cea de-a doua categorie de poezii din acest mic volum, cele de inspirație religioasă, pentru că, dacă ar fi să ne analizăm retrospectiv cu atenție, cam în acea perioadă a vieții, cea în care „copilul are o prostie îngerească” (superbă construcție),  ne-a încercat pe toți, într-un fel sau altul, fiorul mistic. În ceea ce îl privește pe Dan Sociu, atașamentul religios pare să se fi manifestat, la 17 ani, pe de o parte sub forma unei nevoi de a empatiza cu personajele inedite, speciale ale Bibliei, cum ar fi dreptul Iov, cel ce s-a răzvrătit în fața lui Dumnezeu, dar nu s-a lepădat de credință, sau Lazăr, cel înviat a patra zi de către Iisus Hristos, pe care le relochează în contexte contemporane (tot într-o manieră ludică, nicidecum blasfemitoare), iar pe de altă parte sub forma unui abandon absolut în fața divinității, tot într-o manieră ușor ludică: „spăl și de-o mie de ori mistria/ dacă-mi cere Meșterul meu/ că pîn-la urmă cine-oi fi și eu/ să-i pun la îndoială măiestria// și fiindcă nu-i ies din vorbă defel/ mi-a zis că-mi dă o altfel de mistrie/ când o să ies de-aici din sihăstrie/ și-o să vină să mi-o dea chiar El”.

Și pentru că vorbim despre vârsta de 17 ani, firește că nu se putea fără poezie de dragoste, manifestată fie sub forma unei pure prietenii: „pare că suntem aceiași, eu, Octav și cu Alina/ vorbe par să vină dintre ei și par că vin din mine/ cu adevărat știm însă că vorbește doar lumina” (din nou, un vers superb, de revelație); fie sub forma unei candide iubiri, pe care Dan Sociu alege să o ilustreze excelent în acest volum printr-o poezie ce poartă în sine atât un iz de Coșbuc, cât și unul de Arghezi, poeți ce, vrând-nevrând, ne sunt adevărați idoli la acea vârstă: „cînd mă port cu tine rău/ dar tu vii oricum zîmbind/ și-aștepți să mă vezi zîmbind/ atunci îmi pare foarte rău// că  mă țin de-al naibii tare/ pleci umilă, aplecată/ imediat ce ești plecată/ parcă te iubesc mai tare”.

Așadar, o scurtă dar cuprinzătoare radiografie poetică a vârstei de 17 ani, în 17 poezii alese pe sprânceană. 17 poezii completate de o poezie-epilog (cu care voi încheia și eu cronica mea), în care poetul își face un autoportret minimalist-existențialist, folosind în loc de culori, cuvinte, pe care însă înainte, le îmbibă de candoare, de savoare și mai ales de taină, de mister: „sînt un călător prin timp/ spre origini/ vin din bătrînețe, de după despărțiri/ și vă găsesc pe toți tot mai bine/ și nici nu știți de ce zâmbesc mereu”.