28 iunie – Ziua care aduce Moartea

 

Cronica romanului Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici de Dumitru Crudu

(Editura Humanitas, 2019)

 

Dumitru Crudu (născut în 1967, în Flutura, R. Moldova) este poet, prozator și dramaturg. A debutat în 1994 cu două cărți de poezie: Falsul Dimitrie (editura Arhipelag, reeditată în 2014 la editurile Vinea și Cartier) și E închis vă rugăm nu deranjați  (editura Pontica). Au urmat alte opt cărți de poezie, dintre care amintesc de: Șase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente (editura Paralela 45, 1995), La revedere, tată (editura Tracus Arte, 2015) și Cinci poeme din Rotterdam (editura Charmides, 2017). În proză a debutat în 2008 cu romanul Măcel în Georgia (editura Polirom). Alte volume de proză: Oameni din Chișinău (editura Tracus Arte, 2012), Un american la Chișinău (editura Casa de Pariuri Literare, 2013), Moartea unei veverițe (editura Univers, 2017), Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici (editura Humanitas, 2019) și Margareta noastră (editura Cartier, 2021). Dintre volumele de dramaturgie menționez aici: Crimă sângeroasă în stațiunea violetelor (editura Arc, 2001), Alegerea lui Alexandru Suțțo (editura Unitext, 2003) și Steaua fără Mihail Sebastian (editura Cartea Românească, 2006). De asemenea a mai publicat și două cărți pentru copii: Bătrâna de 11 ani (editura Prut Internațional, 2015) și Vrabia din geantă (editura Prut International, 2016 ); precum și o carte de critică literară, Priviri pe furiș (editura Grafema Libris, 2015). Atât pentru poezie cât și pentru proză și pentru teatru a primit numeroase premii naționale și internaționale, bucurându-se de asemenea și de o serie de traduceri în alte limbi, cum ar fi: engleză, franceză, germană, cehă, poloneză, sârbă sau suedeză. 

În cele ce urmează mă voi apleca asupra romanului Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici, apărut în anul 2019 la editura Humanitas, în colecția Prozatori români contemporani, coordonată de Andreea Răsuceanu.

Acțiunea romanului pornește de la un fapt real, istoric, poate unul dintre cele mai grele momente din istoria recentă a României și implicit a Moldovei, apoi se continuă într-o sagă de familie, asupra căreia nefastul eveniment pare a fi aruncat un greu blestem imposibil de rupt. Evenimentul cu pricina îl constituie cedarea Basarabiei de către România, în favoarea URSS, în fatidica zi de 28 iunie 1940, în urma unui infam ultimatum, ce până la urmă nici nu a mai fost respectat. În aceeași zi, la Chișinău se năștea Mihai Mihailovici, fiul Lizei și al lui Mihail Feodorovici Lebădă. Încă din prima zi a vieții sale, în care părinților le este confiscată casa abuziv, destinul îi va sta sub semnul fatalismului generat de ocupația rusească. Ba mai mult, însăși ziua de naștere, în care majoritatea basarabenilor, rapid spălați pe creier și rusificați sărbătoreau „marea eliberare de sub jugul românesc”, i-a fost aducătoare numai de nenorociri: la împlinirea vârstei de patru ani, în plin război, dă foc casei, ce-i drept, din joacă; la cinci ani, asistă la violarea unei mătuși de către doi soldați ruși; la șase ani tatăl său este arestat complet nevinovat de către cel ce avea să îi devină, ca o ironie (sau ca o forțare) a sorții, tată vitreg. 

În fiecare an, fără excepție, ziua de 28 iunie a fost marcată de câte un eveniment sumbru: morți, arestări, concedieri, bătăi, avorturi, inundații, războaie, emigrări, internări la spitalul de nebuni și multe altele, s-au succedat cu regularitate vreme de șaptezeci și opt de ani, până la moartea lui Mihai Mihailovici, care avea să fie înmormântat tot într-o zi de 28 iunie. Cel puțin aici se oprește cronica despre familia Lebădă, întinsă pe patru generații.

 Pe lângă trucul narativ de a-și alcătui cartea exclusiv din relatări ale faptelor petrecute în data de 28 iunie, Dumitru Crudu mai surprinde și prin faptul că reușește să recreeze atmosfera specifică fiecărui episod evocat. Astfel, cititorul va retrăi alături de eroii cărții, toată paleta de stări și sentimente pe care le vor fi trăit basarabenii începând cu anul 1940 și până în prezent: frică, teroare, foame, deznădejde, euforii iluzorii, mici bucurii de moment, rapid umbrite de vârtejul evenimentelor potrivnice, revoltă, frustrare, neputință și chiar resemnare. Ceea ce atrage atenția și invită la o profundă analiză de caz este faptul că, în ciuda diversității de stări, atmosfera cărții, cenușie și grea, rămâne aceeași de la început până la sfârșit, ca și cum, din 1940 până în prezent, basarabenii ar fi prinși într-o buclă nefastă din care nu se pot nicidecum desprinde, în ciuda tuturor evenimentelor petrecute și a oamenilor care au încercat pe cont propriu să spargă blestemul.

 Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici nu este un simplu roman, deși din punct de vedere al canoanelor literare, cam așa s-ar numi, ci el trebuie privit și ca o formă de istorie romanțată, ca o invitație sau chiar ca o somație la neuitare. Este o carte ce ar trebui citită în fiecare an în preajma zilei de 28 iunie, pentru a nu se uita niciodată Ziua aceea Neagră, Ziua ce a adus asupra basarabenilor durerea, întunericul și moartea.

În încheiere vă ofer spre lectură un fragment, zic eu, edificator, pentru atmosfera întregului roman: 

„28 iunie 1948. 

După ce s‑au stins lămpile în Flutura, Radu Gavrilovici a ieșit din ogradă și s‑a pornit să străbată satul. Liza trăia în mahalaua de peste deal, în casa aia cu fântână în drum, din care începuse și el să bea apă în ultima vreme și până acolo a întâlnit doar o singură umbră de om, în fața țintirimului, și, ca să nu fie recunoscut, Radu Gavrilovici și‑a tras capela cu steluță roșie pe ochi. La Liza lampa era stinsă, dar n‑a intrat în ogradă. Stătea în fața porții și tușea, tușea dinadins ca să‑l facă pe Petrache să latre, dar câinele era așa de jigărit, că nici să latre nu mai voia, și atunci el a zgâlțâit poarta. Nu hămăiala câinelui a auzit‑o Liza, ci zgâlțâitul porții, și a ieșit, făcându‑i un semn să treacă în ogradă. Câinele lătra atât de stins, că nici unul dintre ei nu‑l auzi. S‑a furișat după ea în casă și s‑a oprit în tindă, lăsând‑o pe Liza să meargă mai departe singură, ca să verifice dacă Mihăiță, Valentin, Ivan, Anatol și Tamara dormeau. Dormeau tun și ea l‑a împins în camera vecină, cea care încă nu era terminată. A intrat după el cu o lampă în mână, pe care a aprins‑o de cum a închis ușa după ea. Radu Gavrilovici nu venea niciodată cu mâna goală la ea, dar de venit venea foarte des. De fiecare dată scotea dintr‑o torbă o strachină de făină, pe care i‑o punea în brațe, și Liza o lua și o ducea în cealaltă cameră. Nici atunci nu a făcut vreo excepție. A scos strachina și i‑a dat‑o, iar ea i‑a întors spatele ca s‑o ducă în cealaltă cameră, unde dormeau copiii. El nu mai avu răbdare s‑o aștepte și își scoase tunica soldățească de culoare kaki, iar când ea reveni, îl găsi gol. Se dezbrăcă și ea cu repeziciune și el o trânti pe spate pe podeaua de lut.

A doua zi, Liza a copt pâine, bucuroasă că și azi vor avea ce să mănânce. Ce fericiți mai erau Mihăiță, Tolișor și Tamara! Ei încă dormeau când mama a scos pâinea din cuptor și a tăiat‑o în felii mărunte. I‑a trezit mirosul acela atât de îmbătător de pâine coaptă. Au sărit din pat și și‑au lipit de obraz câte o hrincă albă. Pâinea era caldă, iar căldura ei li se difuză în tot corpul. După ce au mâncat‑o, i‑au sărit tustrei mamei la gât, au înlănțuit‑o cu mâinile, pupând‑o când pe un obraz, când pe altul și mulțumindu‑i cu lacrimi în ochi că le‑a făcut rost de pâine. Erau salvați pentru încă o zi. Câteva nopți Radu Gavrilovici nu veni. Veni în a cincea noapte, când ei nu mai aveau ce să mănânce, cu o nouă strachină de făină în torbă, pe care i‑o înmână la lumina lămpii din camera aia neterminată. O dată însă nu a venit tocmai două săptămâni și ea s‑a dus să‑l caute acasă, dar acasă nu era. Mai pe urmă a aflat că i se terminase și lui făina și plecase la Chișinău după un nou sac. Pentru că fără făină nu venea niciodată la ea, dar nici ea nu l‑ar fi primit dacă ar fi venit cu mâinile goale, căci numai pentru pumnul acela de făină ea primea să se culce cu el și el știa prea bine asta.

Trecuseră deja opt nopți și el nu veni deloc, iar acum se scurgea și a noua noapte, și el tot nu apăru. Deodată, cineva începu să zgâlțâie poarta și Liza ieși afară. Era Radu Gavrilovici”.

 

 

Despre ce amnezie poate fi vorba?

 

Cronica volumului Edenul tăcerii rele de Sebastian Reichmann

(Casa de Editură Max Blecher, 2021)

 

Sebastian Reichmann (născut în 1947) este un poet român, dar și de expresie franceză, fiind și unul dintre ucenicii lui Gellu Naum. A debutat publicistic în 1966 în Povestea vorbei, suplimentul revistei Ramuri și editorial, în anul 1969, cu volumul Geraldine, care este primit ca o revelație, în contextul relativei liberalizări a literaturii de la sfârșitul anilor `60. În schimb, cea de-a doua sa carte, Acceptarea inițială (1971) este retrasă de pe piață în urma „Tezelor din iulie”. Ca urmare a acestei nedreptăți, emigrează și se stabilește în Franța. Din 1975 scrie numai în limba franceză, iar din 1977 începe să publice și în revistele din Franța. Îi apar în Hexagon mai multe volume de poezie. La începutul anilor 2000 reîncepe să scrie în limba română și să publice în România. Apar astfel volumele: Mocheta lui Klimt (2008), Dimensiunea „Umbrella” (2009 – împreună cu Dan Stanciu), Perioada Translucidă. Poeme 1965 – 2012 (2012), Acceleratorul de încarnări și alte Biografobii (2017) și Edenul tăcerii rele (Casa de Editură Max Blecher, 2021). Asupra acestui din urmă volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Dintru început trebuie spus că Sebastian Reichmann își numește poemele din acest volum, „noeme”, cu un cuvânt inventat de poetul americano-luxemburghez, Pierre Joris, pentru a desemna ceea ce scrie un „noet”, adică un „nomadic poet”, un poet ce scrie în altă limbă decât cea maternă. Iar acest lucru ne arată fără doar și poate faptul că poetul Sebastian Reichmann, chiar dacă a scris mai mult în limba franceză, el nu a încetat niciodată să se considere totuși român și poet de limba română (de altfel și volumul de față este alcătuit atât din texte scrise direct în limba română, cât și din texte traduse din franceză în română de Claudiu Komartin și Anastasia Gavrilovici). De altfel, tema aceasta a sufletului împărțit între România și Franța, se și regăsește în volumul de față, și nu doar într-unul, ci în mai multe noeme, fiecare dintre acestea fiind străbătute ba de un sentiment de melancolie, ba de unul de sfâșiere: „Nefericiri de jur împrejur/ ale acestor übermench care fură munca suboamenilor/ care o fură pe cea a băștinașilor/ care o fură pe cea a apatrizilor”; „satul este în noi/și ochiul țăranului/ bănuitor/ cu limba ascuțită/ ochiul lui e îngropat în adâncurile noastre”; „fur cerșesc să mănânc/ și săru-mâna spun/ ca orice român bun/  am murit chiar acum/ în Transnistria românească”; „Îl aud pe Ginsberg cântând/ „Fiecare patrie este o închișoare””; „Te sun de la Cluj pentru a-ți spune asta/ ca și cum te-aș suna de la Paris// te sun din ce în ce mai rar de la Paris// acolo unde nu mă aflu/ pot fi găsit cel mai ușor”.

Sebastian Reichmann este fără doar și poate genul de poet care iartă dar nu uită. Așa cum am spus și mai sus, în prezentarea traseului său de scriitor, el a emigrat în Franța în urma neînțelegerilor avute cu mai marii puterii comuniste, cu plenipotențații zilelor acelora de tristă amintire. Sau mai bine zis, de neștearsă amintire, de vreme ce poetul se mai războiește și astăzi, în scris, cu cei care atunci l-au forțat, direct sau indirect să-și părăsească țara și prietenii. Iar cel mai relevant noem în acest sens este cel intitulat, Poetul Păun, în care acesta face o trimitere directă la Adrian Păunescu, la cenaclul său și chiar la cei care i se afiliau în demersul de îngenunchere a libertății de exprimare: „Viitorul bard al stadioanelor/ se plângea de mine cui voia să-l asculte/ mă compătimea că nu puteam înțelege/ mai nimic din ceea ce el făcea cu cuvintele// eu îl imitam îl plângeam la rândul meu/ pentru că nici el nu putea înțelege/ mai nimic din refuzul meu definitiv/ de a aplauda în picioare// sau chiar în genunchi/ în mijlocul mulțimii de mulțumiți/ din grădina zoologică plină cu poeți/ împăiați cu mult înainte să moară”.

De altfel, întregul volum de față mustește de o atmosferă politică, poetul având la tot pasul referințe critice la tot felul de derapaje politice, observate fie în România, fie în Franța, fie în alte țări, fie pornind de la evenimente recente, fie de la cele intrate deja în istorie, cum este, spre exemplu, Holocaustul, pe care îl privește, prin ochii lui George Steiner, drept o a doua Cădere a omului din Grădina Edenului, acel Eden al tăcerii rele, prezent și în titlul volumului: „Dacă nu sunteți observați din interior/ atunci sunați doar sunați și intrați/ dacă nu intrați ați pierdut/ dacă nu sunați rămâneți oricum pe facebook/ luptați-vă sau jugați-vă cu el/ de-a v-ați ascunselea/ cu pași de pisică cu ochi de lup/ cu blană de urs cu urechi de iepure/ oricum ați pierdut/ dacă din interior nu sunteți observați// ați căzut într-un loc unde nimeni/ nu-i mai vede pe cei care cad”; „pietrele de moară din capul meu sau al tău/ captive într-o cușcă de oțel/ pot fi aruncate vai atât de ușor/ în capul aceluiași țap ispășitor/ de vocea și de pana paradissimo/ a maestrului yankee al poeziei universale// pietrele nu mai pot fi stivuite într-o baricadă fleur bleue/ după ce am trecut râul ce desparte/ regatul de mult expirat și/ imperiul utopiei universale/ bine înghețat/ Voi mândri asasini palizi supraviețuitori/ stați liniștiți doar aveți/ ziare online și internet/ gânditori care gândesc pentru voi/ paradisul din cușca de oțel// niciun univers nu/ vă poate ajuta să intrați/ în Edenul ăsta atât de politicos/ Edenul tăcerii rele/ de ieri și de azi/ dragi ascultători/ Amirareșalul vă ordonă/ prindeți miorița și aduceți-o înapoi/ locul ei e aici printre oi”.

Se observă de bună seamă în discursul poetic a lui Sebastian Reichmann o îmbinare stranie între un suprarealism adaptat la paradigma poeziei politice (semn că moștenirea poetică și spirituală a lui Gellu Naum este încă prezentă în lirica sa) și o ironie foarte fină, sesizabilă doar pentru cei cu simțurile foarte ascuțite (semn că l-a vizitat în mod repetat și spiritul lui Caragiale, care l-a făcut să „vadă enorm și să simtă monstruos”). Poate cel mai subtil noem politic al lui este cel intitulat, cu o sintagmă biblică (ceea ce dublează doza de ironie), Stă scris: „Stă scris// „AMNEZJA” cu litere demne de planșa de oftalmolog/ pe portierele/ unui camion de marfă ce se bălăngăne/ pe șoseaua spre Charleroi// Stă scris// (însă despre ce amnezie e vorba/ cu exactitate/ nu aș putea nici n-aș vrea să vă spun)// „beleve” pe o cutie de pantofi/ de carton umezit de ploaie/ abandonată pe un trotuar/ din Place de la Bastille// e tot ce am văzut/ scris într-o zi anume sau în următoarele// călător fără arme sau bagaje/ din Nord spre Nord-Est/ trecând prin Sudul de iarmaroc”.  

Ceea ce surprinde în ultimă instanță la Sebastian Reichmann este prospețimea noemelor sale (venită în principal din prezența ironiilor) precum și racordarea sa la realitatea zilelor noastre. Este fascinant cum un poet de 75 de ani este la zi cu tot ceea ce înseamnă politică, atât națională, cât și globală, paradigme sociale și sociologice, și chiar cu tehnologia ce a evoluat surprinzător în ultimii ani. Este cât se poate de clar că avem de a face cu una dintre cele mai strălucite minți ale poeziei contemporane, și totodată cu unul dintre ultimii vlăstari ai suprarealismului european. Nu ne rămâne decât să ne bucurăm de prezența lui printre noi și să îl prețuim, citindu-i opera.

Când iubirea și simțul civic urcă de mână scara lui Andrei Velea

Cronica volumului, Imn tandru pentru dragoste libertate și distrugere de Andrei Velea

(Editura Vinea, 2021)

 

Andrei Velea debutează în anul 2010 cu placheta de poeme, Gimnastul fără plămâni (Editura Centrul Cultural Dunărea de Jos), continuând cu volumele: Hotel în Atlantida (poezie, Antares, 2011), Lumea e o pisică jigărită (poezie, Eikon, 2012), Orgoliul (proză, CCDJ, 2013), Plaja de la Vadu (proză, Brumar, 2013), Benzinăria Whiskey (poezie, Paralela 45, 2017), #Agora (roman, Brumar, 2018) și Omul vag (poezie, Eikon, 2021) și Imn tandru pentru dragoste libertate și distrugere (poezie, Vinea, 2021).

Titlul noului volum de poeme al lui Andrei Velea, trimite fără doar și poate la volumul lui Geo Bogza din 1947, Cântec de revolt de dragoste și de moarte. Iar dacă ar mai plana vreo urmă de îndoială în privința autorului căruia Andrei Velea îi aduce tribute pe această cale, mărturie stă motto-ul desemnat să străjuiască acest volum: „...un atentat la liniștea și confortul spiritual al lumii”, firește tot dintr-un poem de Geo Bogza.

Cu acest nou volum de poeme, Andrei Velea se semi-reinventează. Și am spus „semi-” pentru că nu asistăm la o schimbare radicală a poeziei sale, ci doar la o schimbare de estetică, acesta trecând de la o poezie preponderent minimalistă (cel mult de desfășurare medie), la un discurs amplu, de largă respirație, pigmentat cu repetiții ce au rol de refren și îmbibat cu acea energie proprie imnurilor, nu neapărat în sensul că ar putea fi cântate, ci în acela că se simte în poemele sale din acest volum, o dimensiune de manifest politic și mai ales civic.

Pe de altă parte, îl avem și pe vechiul Andrei Velea, cu perpetua sa peregrinare tematică între dragoste (vezi primele două volume) și poezie politico-civică (vezi volumul Omul vag), fragmentată sau mai bine zis unită de zaua poeziei satirice (prezentă cel mai pregnant în volumul Lumea e o pisică jigărită). Am putea spune, în acest sens, că el a realizat cu acest volum, o sinteză a poeticilor sale de până acum, le-a împletit pe toate și le-a ridicat la un alt nivel, în sensul că avem aici de a face și cu o construcție destul de amplă, de un concept (deși concept a avut și în volumul Benzinăria Whiskey), acela de imn, chiar dacă nu poate fi vorba despre ceea ce considerăm îndeobște a fi un imn, deci fără conotații patriotice, ci un altfel de imn, unul al fiorului și al fierberii interioare, care simt nevoia să țâșnească, să defileze, să se facă cunoscute, cu un soi de emfază bine temperată.

Încă de la primul poem (din cele cincisprezece ce formează întregul cărții), dragostea se împletește cu simțul politic și civic, în sensul că poetul se folosește de pretextul unei povești de iubire pentru a realiza o critică acerbă a orașului Galați, mai bine spus a administrației acestuia. Dar cel mai frumos poem de dragoste din acest volum rămâne, după părerea mea, cântec fără noimă/ a fost sau n-a fost, și aceasta deoarece aici Andrei Velea reușește să creeze o atmosferă în egală măsură intimă și diafană, folosind o suită de imagini, în mod paradoxal, cât se poate de prozaice, ba chiar aș îndrăzni să spun sorbide: „iubirea noastră a fost sau n-a fost, cântec fără noimă/ cântat la un fluier înfundat cu câlți într-o ruină/ cântec inutil printre plante cățărătoare,/ șobolani și viermi alunecoși,/ mers cu tălpile goale pe toate sticlele de vin sparte din lume/ iubirea noastră a fost sau n-a fost/ nu există martori, nu s-au pronunțat niciodată acele cuvinte/ fix când să le pronunțăm am dat bir cu fugiții/ ceea ce nu e pronunțat niciodată nu există/ iubirea noastră a fost sau n-a fost/ miraj conectat excesiv la rețelele de socializare,/ poem abrupt, inspirat sau simplă aberație/ a fost sau n-a fost”.

De altfel, imagistica joacă un rol foarte puternic în acest nou volum al lui Andrei Velea, în sensul că ea este cea care dă tonul muzicii, poetul reușind să plaseze imagini forte, imagini de impact atât vizual cât și mental, în punctele cheie ale poemelor. Iar aceste puncte cheie, împreună cu versurile-refren, dau și acea melodicitate, acea structură de cântec, de imn, de operă măreață.

Pe de cealaltă parte, cel mai bun poem politico-civic este de departe cel denumit aproape profetic, noua religie/ fericirea, în care poetul stoarce la maximum lămâia satirei și a ironiei celei mai amare, încercând să deschidă ochii celor care sunt gata să cadă în plasa „fericirii” oferite cu forța, prin intermediul tuturor canalelor media și/sau social-media, prin intermediul cărților de dezvoltare personală și bineînțeles prin intermediul consumerismului deșănțat, în numele bunăstării și al confortului, altminteri pe deplin meritate. De altfel, această paradigmă a „fericirii forțate” nu este sau nu ar trebui să fie câtuși de puțin străină nici celor care au trăit în comunism: „fericirea, da, fericirea e noua religie,/ drogul perfect, stăpâna universală/ dacă i s-ar descoperi formula precisă/ s-ar amesteca asfaltul tuturor străzilor cu ea,/ s-ar pune în toate alimentele/ și la fiecare magazin de cartier/ s-ar vinde salam cu fericire la kilogram/ s-ar folosi păsări colibri mecanice/ s-o răspândească din floare în floare/ până și în cele mai ascunse cotloane de pe Lună/ s-ar putea găsi particule rătăcite de fericire umană/ fericirea, da, fericirea e noua religie,/ drogul perfect, stăpâna universală/ prostită, umanitatea s-a jucat secole/ de-a rândul de-a războaiele/ ignorând fericirea individuală/ câtă naivitate trebuie să se fi ascuns/ sub toate frunțile încrețite ale trecutului/ umanitatea s-a deșteptat de parcă soarele/ ar fi secretat deodată cofeină/ fiecare-și așteaptă porția de fericire/ pe care o merită, care este scrisă/ în lumea în care a murit dumnezeu,/ fiecare știe că are dreptul la fericire,/ e un drept universdal, inalienabil,/ e scris în cartea umanității/ știm bine, știm, pentru porția de fericire se naște fiecare/ fericirea, da, fericirea e noua religie,/ drogul perfect, stăpâna universală”.

De bună seamă, vorbim despre un volum de poeme de maturitate. Nu este la îndemâna oricui să împletească atât de agil firele poeziei de dragoste cu cele ale poeziei-protest și cu cele ale satirei executate în egală măsură frust dar și cu subtilitate. Evoluția constantă a lui Andrei Velea, cu fiecare volum în parte, este una cât se poate de reală, dar mai cu seamă, vizibilă. Îmi place însă să cred că el nu se va opri aici din urcușul spre culmile poeziei, ci că va explora în contiunuare noi culoare de excaladare ale acestora, revenind, mai devreme sau mai târziu cu un volum și mai bun decât acesta.

„Nu ți-am spus eu că literatura bună îți salvează viața?”

 

Cronica romanului, Te pup în fund, Conducător Iubit! de Daniel Bănulescu

(Editura Paralela 45, 2022)

  

Daniel Bănulescu (născut în 1960, în București) este poet, prozator și dramaturg. A debutat cu volumul de versuri Am să te iubesc pân la sfârșitul patului (Cartea Românească, 1993). Au urmat volumele: Balada lui Daniel Bănulescu (Cartea Românească, 1997), Republica Federală Daniel Bănulescu (Vinea, 2000), Daniel, Al Rugăciunii (Editura Muzeului Literaturii Române, 2002), Ce bine e să fii Daniel Bănulescu (Cartea Românească, 2010),  În Șerpărie, cele mai bune 35 de poeme scrise de Daniel Bănulescu (Tracus Arte, 2013). Ca romancier a semnat „Clanul” de romane Cea mai frumoasă poveste a lumii, alcătuit până în acest moment din romanele: Te pup în fund, Conducător Iubit! (Nemira, 1994), Diavolul vânează inima ta (Charmides, 2014), N-ai vrea să te trimit în Paradis? (Paralela 45, 2019) și Cel mai bun roman al tuturor timpurilor (Cartea Românească, 2008); iar ca dramaturg, piesele de teatru: Cine a câștigat Războiul Mondial al Religiilor (2005) și Vrei să fii prietenul lui Dumnezeu? (Charmides, 2013). Este laureat al numeroase premii, printre care: Premiul European pentru Poezie, Premiul Academiei Române pentru roman, Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru poezie și pentru dramaturgie.

În cele ce urmează mă voi apleca asupra primului roman din „clanul de romane”, anume, Te pup în fund, Conducător Iubit!, apărut în „ediție definitivă” la editura Paralela 45, în colecția Biblioteca românească, în anul 2022.

Încă din titlu ne putem da seama, fără a fi citit nici variantele anterioare ale acestui roman, nici vreunul dintre celelalte trei romane ale clanului, că avem de a face cu o satiră politică, îndreptate împotriva lui Nicolae Ceaușeșcu, caracterizat foarte plastic, aș zice chiar crud de plastic, pe coperta a patra, prin cuvintele: „Pe lângă Ceaușescu, împăratul Caligula era inofensiv ca un pisoi”. Parcurgând romanul, vom vedea că sintagma din titlu îi este atribuită „poetului oficial al regimului”, Emilian Răulescu (nimeni altul decât Adrian Păunescu, pus sub un pseudonim cât se poate de transparent).

Deși este structurat în nouă capitole, romanul vizează și totodată vizitează, trei lumi, aparent complet diferite, dar care într-un fel sau altul se intersectează și se întrepătrund, mai ceva ca în structura biologică a unui ADN, și anume: lumea hoților sau a spărgătorilor de apartamente, care gravitează cumva în jurul foarte tânărului și neînfricatului, Iarba Fiarelor, IF-ul cum era cunoscut de toată lumea (pe care îl vom reîntâlni, cel puțin și în cel de-al doilea roman al clanului), lume care ajunge să pună la cale un război de gherilă îndreptat împotriva dictatorului; lumea plină de contraste a lui Nicolae Ceaușescu, care se dovedește de un cinism și o cruzime inimaginabile, comandând „operații de înlocuire de organe” inclusiv pentru oamenii din anturajul său, cum erau securiștii, pentru cele mai mici și inofensive abateri de la ordin: „Atunci când mai multe persoane greșesc, Nicolae Ceaușescu ordonă uneori ca vinovaților să li se schimbe între ei, în scop educativ, anumite părți ale corpului. Președintele numește acest procedeu „a te pune în situația celuilalt”. La început, în sala de operații se tăiau capete, care erau apoi inversate și cusute pe gâturile unor corpuri străine. Oamenii nu mai trăiau, scopul de corijare nu era atins, așa că s-a renunțat la intervențiile radicale. Acum era practicată rocada unor părți anatomice mai puțin importante. Mulți dintre cei îndepărtați mai apoi din serviciul prezidențial își continuau existențele cu un nas, o ureche, degete sau chiar cu un braț ce aparținuseră cândva unui coleg, și el neascultător”, și care se dovedește a fi „coordonat”, nu atât de sinistra sa soție, cât mai curând de un duh, găsit în copilărie în grădina casei din Scornicești; și nu în ultimul rând, lumea tinerilor scriitori, care încercau să facă o cât de mică dizidență, lume în care se auto-include și el, Daniel Bănulescu, aflat încă în perioada studenției, a marilor iubiri și a marilor visuri, nu însă și în aceea a vreunei mari efervescențe literare (însă înclinat de atunci spre a surprinde esențialul): „ – Daniele, spune-mi sincer, ca de la fost utecist la comunist. Cât ai scris din cartea din pricina căreia mă înjuri neîncetat de zece ani încoace?/ - .../ - Nu-i așa că n-ai scris nimic?/ - Nu./  - Ai scris ceva?/ - ... Am scris./ - Cât ai scris din ea?/ - Doar titlul./ (...)/ - Și nu vrei să-mi spui și mie, Daniele, titlul ăla minunat al tău?/ - Fugi din viața ta, revoltătoare și slută, în cartea mea./ - Ia uită-te, Spiri, exclamă tovarășul Nicolae Ceaușescu. Nu ți-am spus eu că literatura bună îți salvează viața?!”.

Firește, despre literatura postdecembristă ce are ca punct de plecare viața românilor în comunism și sub Nicolae Ceaușescu, s-ar putea scrie tomuri întregi, chiar lucrări de doctorat (dacă nu cumva chiar s-au scris deja). Însă specificul romanelor lui Daniel Bănulescu, scrise împotriva dictatorului și a regimului de tristă amintire, constă în două elemente stilistice, devenite inclusiv o marcă a sa, înregistrată. Avem, pe de o parte, maniera aceasta de satiră în egală măsură savuroasă, dar și amară, în care se simte de departe „aroma” atmosferei ce domnea peste țară la sfârșitul anilor ‘80, când revolta tacită împotriva tiranilor, creștea direct proporțional cu lipsurile și teroare instaurate și se refula în glume și înjurături „birjerești”; iar pe de altă parte, și aici s-ar putea să vorbim despre un aspect unicat în literatura română, avem acea infuzie, dacă nu chiar incizie de Bulgakov, cu tot fantasticul său nebun și mai ales cu absurdul său tipic rusesc, ce aduce în romanele lui Bănulescu, un ecou din Maestrul și Margareta. Puiul de duh, metamorfozat apoi în labradorul vorbitor și plin de spirit, este fără doar și poate o replică, zic eu, reușită, a motanului Behemot. De altfel, în cel de-al doilea roman al „clanului”, prezența reală a Diavolului pe străzile capitalei, precum și maniera de manifestare a acestuia, este de asemenea un semn al prezenței lui Bulgakov în lumea românească predecembristă, reconstituită imagistic de Daniel Bănulescu.

Iar dacă cineva s-ar întreba, cât mai este de necesară astăzi reeditarea romanelor lui Bănulescu scrise împotriva lui Ceaușescu, i-ar recomanda doar să meargă într-o zi cu tramvaiul prin București, pentru a-i întâlni pe marii nostalgici ce încă îl regretă pe tiran, dintr-o mie de motive, toate menite să facă uitate lipsurile și teroarea cu care acesta a căpușat poporul român. Din punctul meu de vedere, ca unul ce nu a trăit comunismul, ci l-a descoperit ulterior, din cărți și din istoriile personale ale rudelor, pot spune că nu a fost o plagă mai grea pentru acest popor, decât comunismul. Tocmai de aceea, răul acesta nu trebuie uitat, căci ce se uită, se repetă. Firește, ca pedeapsă.