Cronica volumului de proză Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? de Cosmin Leucuța
(Editura Casa de Pariuri Literare, 2020)
Cosmin Leucuța s-a născut în anul 1986, la Arad. Este
licențiat în drept, dar nu a profesat niciodată în acest domeniu, dedicându-se
mai degrabă scrisului. În anul 2013 debutează cu romanul Laptele negru al mamei, în urma câștigării Concursului de Debut al
Editurii Adenium. În același ani, un alt roman de-al său, Statele Unite ale lui Dumnezeu a fost nominalizat la Concursul de
Debut Literar UniCredit, organizat de Editura Humanitas. În 2017 îi apare și
primul volum de proză scurtă, Numele
altora – Povestiri (în principiu) scurte, la Editura Casa de Pariuri
Literare. În 2018 publică la Editura Polirom romanul Hoodoo, pentru care primește premiul „Tânărul Prozator al Anului”,
în cadrul Galei Tinerilor Scriitori - 2018.
Cea mai recentă apariție editorială a sa este volumul de
proză scurtă, Cum te vei îmbrăca la
sfârșitul lumii? – Povestiri (în principiu) inventate, apărut la Editura
Casa de Pariuri Literare, pentru care primește pentru a doua oară în carieră,
Premiul „Tânărul Prozator al Anului”.
Volumul cuprinde un număr de cincisprezece povestiri
scurte și medii, unele dintre ele, adevărate nuvele, în care Cosmin Leucuța
pune în scenă o serie de scenarii despre modul haotic, babilonic în care
funcționează societatea românească a zilelor noastre. Și nu întâmplător am
folosit sintagmele „pune în scenă” și „scenarii”, ci pentru că cele mai multe
proze din acest volum pot fi oricând transpuse pe rolă cinematografică, fiind
cât se poate de dinamice și de dramatice, în sensul că sunt construite în mare
parte din dialoguri cât se poate de verosimile și de actuale precum și din cadre
demne de industria filmului contemporan.
Despre ce scrie Cosmin Leucuța? Despre tot felul de forme
de agregare a decăderii morale a omului zilelor noastre sau mai concret spus
despre formele de dezagregare a naturii umane: despre oameni care sechestrează
și bat alți oameni cu nonșalanța cu care stau la taifas despre muzica pop a
anilor ’90, despe tineri care practică libertinajul sexual fără
însă a fi capabili să-și asume și consecințele acestuia, despre fete tinere
obligate de preconcepțiile sociale și familiale să avorteze, despre femei ce nu
văd nimic greșit în a fi în paralel și mame și starlete porno, despre relații
familiale toxice, despre adulter (în scenariul „clasic” cu „cea mai intimă
prietenă”), despre proxeneți și prostituate, despre crime comise cu o
naturalețe ruptă parcă din filmele cu ucigași psihopați, dar și despre tristeți
fără de margini cauzate de umbre neasumate la timpul potrivit, despre depresii
groaznice provenite din traume acerbe, cum ar fi pierderea unui copil, despre
durerea unei mame care își trimite fiul cu „bot de iepure” la școală, deși știe
că va fi o victimă sigură a colegilor și poate și a profesorilor care nu vor
știi cum să gestioneze situația.
Dacă nu ar fi scris pe prima pagină, sub formă de
subtitlu, disclaimer-ul „Povestiri (în
principiu) inventate”, aș fi fost 100% convins că fiecare povestire din
acest volum este cel puțin inspirată din realitate, dacă nu chiar o transpunere
la scară de 1:1 a unor întâmplări petrecute întocmai (deși punerea între
paranteze a sintagmei „în principiu” sugerează și posibilitatea unor incizii de
realitate crudă). Și aceasta pentru că maniera narativă a lui Cosmin Leucuța
este aceea de a trage realitatea la xerox. Replicile și modul de a acționa ale personajelor
par a fi redări întocmai ale unor înregistrări cu o cameră ascunsă ale unor
fapte și discuții desfășurate între oameni surprinși în momentele lor de maxim
„jemanfișism”, liberi de orice constrângere socială.
Tocmai de aceea, înjurăturile și exprimarea „liberă” se
regăsesc aproape în fiecare povestire din acest volum. Ceea ce este însă foarte
interesant este faptul că acestea nu deranjează deloc (cel puțin pe mine nu m-au
făcut să tresar câtuși de puțin), poate tocmai pentru faptul că mulți dintre
noi am devenit imuni la genul acesta de limbaj și de comportament, mergând pe
premisa că aceasta este „noua generație”, acceptând tacit să le luăm ca atare,
chiar dacă nu ne sunt proprii, nu ne sunt familiare și poate în sinea noastră
ne îngrețoșează. Dar am ajuns la acel nivel de resemnare în care gândim că doar
nu vom schimba noi lumea dacă luăm atitudine împotriva lipsei de respect sau a
lipsei de empatie, împotriva comportamentelor deviante și a limbajului vulgar.
Și cumva îmi place să cred că tocmai pentru a ne arăta cât de urât se vede
genul acesta de comportament, a scris Cosmin Leucuța aceste povestiri fix în
această manieră, deși el nu lasă nicăieri niciun indiciu care să îl plaseze pe
treapta moraliștilor, mizând de la început până la sfârșit pe cartea
naturalismului, lăsând astfel cititorului deplina libertate de a judeca faptele
petrecute în povestirile sale.
Și totuși, ceea ce mă face să văd printre rânduri și acel
deget arătător ridicat spre a mustra, este diferența netă de atmosferă care se
resimte între povestirile „babilonice” în care se înjură cu nonșalanță și cele
în care accentul cade pe suferință, pe neputință, în care se oftează din greu
și se plânge cu amar. Gradul de empatie pe care îl emană acestea din urmă, mă
fac să cred că intenția autorului a fost să ne prezinte și această latură a
vieții și a lumii în care trăim. Și chiar dacă nu ne spune concret de care
parte a baricadei e mai firesc să fim, faptul că le pune față în față,
evidențiind, prin tușe subțiri dar atât de subtile, diferențele insurmontabile
dintre cele două lumi, deja este un fapt considerabil. Mai departe, rămâne la
latitudinea și vibrația sufletească a fiecărui cititor, să aleagă calea de
urmat.
De altfel, și titlul cărții, Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii?, poate fi citit ca o
parafrază a întrebării: „Unde vrei să fii la sfârșitul lumii?” sau a versurilor
celor de la B.U.G. Mafia: „Spune-mi unde
vrei să stai/ Unde vrei să stai/ Spune-mi unde vrei să mergi/ în Iad sau în Rai”.
Romeo Aurelian Ilie