Pierduți în BabiloniAzi

 

Cronica volumului de proză Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? de Cosmin Leucuța

(Editura Casa de Pariuri Literare, 2020)

 

Cosmin Leucuța s-a născut în anul 1986, la Arad. Este licențiat în drept, dar nu a profesat niciodată în acest domeniu, dedicându-se mai degrabă scrisului. În anul 2013 debutează cu romanul Laptele negru al mamei, în urma câștigării Concursului de Debut al Editurii Adenium. În același ani, un alt roman de-al său, Statele Unite ale lui Dumnezeu a fost nominalizat la Concursul de Debut Literar UniCredit, organizat de Editura Humanitas. În 2017 îi apare și primul volum de proză scurtă, Numele altora – Povestiri (în principiu) scurte, la Editura Casa de Pariuri Literare. În 2018 publică la Editura Polirom romanul Hoodoo, pentru care primește premiul „Tânărul Prozator al Anului”, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori - 2018.

Cea mai recentă apariție editorială a sa este volumul de proză scurtă, Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii? – Povestiri (în principiu) inventate, apărut la Editura Casa de Pariuri Literare, pentru care primește pentru a doua oară în carieră, Premiul „Tânărul Prozator al Anului”.

Volumul cuprinde un număr de cincisprezece povestiri scurte și medii, unele dintre ele, adevărate nuvele, în care Cosmin Leucuța pune în scenă o serie de scenarii despre modul haotic, babilonic în care funcționează societatea românească a zilelor noastre. Și nu întâmplător am folosit sintagmele „pune în scenă” și „scenarii”, ci pentru că cele mai multe proze din acest volum pot fi oricând transpuse pe rolă cinematografică, fiind cât se poate de dinamice și de dramatice, în sensul că sunt construite în mare parte din dialoguri cât se poate de verosimile și de actuale precum și din cadre demne de industria filmului contemporan.

Despre ce scrie Cosmin Leucuța? Despre tot felul de forme de agregare a decăderii morale a omului zilelor noastre sau mai concret spus despre formele de dezagregare a naturii umane: despre oameni care sechestrează și bat alți oameni cu nonșalanța cu care stau la taifas despre muzica pop a anilor ’90, despe tineri care practică libertinajul sexual fără însă a fi capabili să-și asume și consecințele acestuia, despre fete tinere obligate de preconcepțiile sociale și familiale să avorteze, despre femei ce nu văd nimic greșit în a fi în paralel și mame și starlete porno, despre relații familiale toxice, despre adulter (în scenariul „clasic” cu „cea mai intimă prietenă”), despre proxeneți și prostituate, despre crime comise cu o naturalețe ruptă parcă din filmele cu ucigași psihopați, dar și despre tristeți fără de margini cauzate de umbre neasumate la timpul potrivit, despre depresii groaznice provenite din traume acerbe, cum ar fi pierderea unui copil, despre durerea unei mame care își trimite fiul cu „bot de iepure” la școală, deși știe că va fi o victimă sigură a colegilor și poate și a profesorilor care nu vor știi cum să gestioneze situația.

Dacă nu ar fi scris pe prima pagină, sub formă de subtitlu, disclaimer-ul „Povestiri (în principiu) inventate”, aș fi fost 100% convins că fiecare povestire din acest volum este cel puțin inspirată din realitate, dacă nu chiar o transpunere la scară de 1:1 a unor întâmplări petrecute întocmai (deși punerea între paranteze a sintagmei „în principiu” sugerează și posibilitatea unor incizii de realitate crudă). Și aceasta pentru că maniera narativă a lui Cosmin Leucuța este aceea de a trage realitatea la xerox. Replicile și modul de a acționa ale personajelor par a fi redări întocmai ale unor înregistrări cu o cameră ascunsă ale unor fapte și discuții desfășurate între oameni surprinși în momentele lor de maxim „jemanfișism”, liberi de orice constrângere socială.

Tocmai de aceea, înjurăturile și exprimarea „liberă” se regăsesc aproape în fiecare povestire din acest volum. Ceea ce este însă foarte interesant este faptul că acestea nu deranjează deloc (cel puțin pe mine nu m-au făcut să tresar câtuși de puțin), poate tocmai pentru faptul că mulți dintre noi am devenit imuni la genul acesta de limbaj și de comportament, mergând pe premisa că aceasta este „noua generație”, acceptând tacit să le luăm ca atare, chiar dacă nu ne sunt proprii, nu ne sunt familiare și poate în sinea noastră ne îngrețoșează. Dar am ajuns la acel nivel de resemnare în care gândim că doar nu vom schimba noi lumea dacă luăm atitudine împotriva lipsei de respect sau a lipsei de empatie, împotriva comportamentelor deviante și a limbajului vulgar. Și cumva îmi place să cred că tocmai pentru a ne arăta cât de urât se vede genul acesta de comportament, a scris Cosmin Leucuța aceste povestiri fix în această manieră, deși el nu lasă nicăieri niciun indiciu care să îl plaseze pe treapta moraliștilor, mizând de la început până la sfârșit pe cartea naturalismului, lăsând astfel cititorului deplina libertate de a judeca faptele petrecute în povestirile sale.  

Și totuși, ceea ce mă face să văd printre rânduri și acel deget arătător ridicat spre a mustra, este diferența netă de atmosferă care se resimte între povestirile „babilonice” în care se înjură cu nonșalanță și cele în care accentul cade pe suferință, pe neputință, în care se oftează din greu și se plânge cu amar. Gradul de empatie pe care îl emană acestea din urmă, mă fac să cred că intenția autorului a fost să ne prezinte și această latură a vieții și a lumii în care trăim. Și chiar dacă nu ne spune concret de care parte a baricadei e mai firesc să fim, faptul că le pune față în față, evidențiind, prin tușe subțiri dar atât de subtile, diferențele insurmontabile dintre cele două lumi, deja este un fapt considerabil. Mai departe, rămâne la latitudinea și vibrația sufletească a fiecărui cititor, să aleagă calea de urmat.

De altfel, și titlul cărții, Cum te vei îmbrăca la sfârșitul lumii?, poate fi citit ca o parafrază a întrebării: „Unde vrei să fii la sfârșitul lumii?” sau a versurilor celor de la B.U.G. Mafia: „Spune-mi unde vrei să stai/ Unde vrei să stai/ Spune-mi unde vrei să mergi/ în Iad sau în Rai”.

 

Romeo Aurelian Ilie

Pe urmele Apostolului Toma...

 

Cronica volumului Evanghelia după Toma de Vasile Andru

(Editura Paralela 45, 2016)

 

Manuscrisul Evangheliei după Toma, una dintre acele evanghelii apocrife, necanonice, marginalizate de Biserică din cauza influențelor gnostice, a fost descoperit în 1945, în Egipt, la Nag Hammadi. S-a considerat că făcea parte dintr-o bibliotecă în limba coptă a unei comunități creștine din secolul II după Hristos, deși după unii cercetători a rămas în vigoare și teoria că aceasta ar fi fost scrisă inițial în limba greacă și ulterior tradusă în limba coptă.

 

Deși face parte din familia evangheliilor gnostice, elementele de gnosticism din cuprinsul ei, care însumează 114 „rostiri” sau „capitole” sunt surprinzător de reduse atât ca număr cât și ca intensitate. Ceea ce este poate încă și mai surprinzător este faptul că mai bine de jumătate dintre aceste „rostiri” prezintă paralelisme, uneori mai strânse, alteori mai voalate, cu Evangheliile canonice, atât cu cele sinoptice (Matei, Marcu și Luca) dar în special cu Evanghelia după Ioan. De altfel, cu aceasta se aseamănă foarte mult și prin prisma faptului că pune accentul pe dimensiunea mistică, apofatică, a învățăturii lui Iisus Hristos, Apostolul Toma prezentându-se în Evanghelia sa, ca de altfel și în cele canonice, drept unul dintre cei mai interesați de misterul divin, de Împărăția lui Dumnezeu. Câteva exemple de paralelisme directe ar fi următoarele: „Dacă trupul s-a produs din cauza spiritului,/ este o minune./ Iar dacă spiritul a apărut din cauza trupului,/ este o minune de minune” (Toma, „rostirea” 29, cf. Ioan 1: 14); „Cine Îl hulește pe Tatăl/ va putea fi iertat,/ Cine Îl hulește pe Fiul/ va putea fi iertat./ Dar cine Îl hulește pe Sfântul Duh/ nu va fi iertat nici pe pământ, nici în cer”(Toma, „rostirea” 44, cf. Matei 12, 31-32); „Iisus a spus: Împărăția Tatălui este asemănătoare unui om/ care a semănat un grâu bun./ Vrăjmașul său a venit noaptea/ și a semănat neghină prin grâu./ Omul n-a lăsat să se smulgă neghina/ de teamă că, plivind neghina,/ să nu smulgă și grâul cu ea./ Într-adevăr, la vremea culesului, neghina se va desluși bine./ Atunci va fi smulsă și arsă” (Toma, „rostirea” 57, cf. Matei, 13: 24-30, 36-43).

 

Scriitorul Vasile Andru, traducătorul în limba română al manuscrisului acestei Evanghelii și îngrijitorul acestei ediții, fiind autorul unor note și comentarii foarte pertinente și de folos pentru înțelegerea corectă a textului, consideră că principalul aspect care i se reproșează Evangheliei după Toma este faptul că nu face deloc referire la faptele Mântuitorului, ci numai la cuvintele Acestuia. Iar Părinții Bisericii considerâ că mântuirea credincioșilor este strâns legată de punerea în practica vieții de zi cu zi atât a învățăturii cât și a faptelor lui Iisus Hristos, prin care El s-a înfățișat lumii ca Dumnezeu adevărat și om adevărat. Un „reproș” în mare parte întemeiat, întrucât, într-adevăr, dacă învățătura lui Hristos ar fi ruptă de contextul vieții, misiunii, minunilor și mai ales a Jertfei Sale celei mântuitoare, nu ar mai fi decât un set de cuvinte misterioase pe care, poate doar cei cu adevărat inițiați în tainele misticii le-ar putea înțelege. Dar și inițierea aceasta ar presupune un urcuș duhovnicesc, ce nu ar putea fi realizat fără cunoașterea vieții pământești a lui Iisus Hristos.

 

De altfel, dacă ar fi citită strict prin lumina Evangheliilor canonice, Evanghelia după Toma poate fi înțeleasă fără mari probleme, în materie de cel puțin 80%, restul de 20% prezentând într-adevăr urme ale unor învățături gnostice, care însă pot fi la rândul lor înțelese, fie cu ajutorul scrierilor religioase din secolele II-III, care făceau apel și la gnosticismul inerent acelei perioade, iar un exemplu în acest sens este „rostirea” 19, unde Iisus Hristos vorbește despre „cei cinci pomi din rai”, element gnostic despre care Origen a vorbit în scrierile sale, explicându-l ca fiind o metaforă pentru cele cinci simțuri duhovnicești; fie prin intermediul studiilor lui Freud, care a scris inclusiv despre abisurile psihologice ale credințelor religioase ale lui Homo religiosus, cum este cazul cu „rostirea” 7: „Ferice de leul pe care îl va mânca omul/ și leul va deveni om// Și spurcat este omul pe care îl va mânca leul/ și leul va deveni om”, unde „leul” simbolizează fie ego-lui, forța instinctului, orgoliul, fie libidoul, pe care omul duhovnicesc trebuie să le țină în frâu, să le domine și chiar să le convertească în virutuți.

 

Ce-i drept, finalul Evangheliei după Toma, „rostirea” 114, este în mai strânsă legătură cu finalul unei alte evanghelii apocrife, aceea atribuită Mariei Magdalena, și îl prezintă pe Simon Petru revoltat de prezența Mariei în mijlocul lor, iar pe Iisus Hristos liniștindu-l, spunându-i că Maria a primit de la El, harul de a fi asemenea lor, a bărbaților, în acest context nefiind vorba despre o distincție sexuală, ci mai curând de gen, existând între ei stereotipul conform căruia, femeia nu ar fi capabilă să pătrundă tainele misticii, stereotip pe care de altfel Hristos îl spulberă inclusiv în Evangheliile canonice, prin fiecare conversație duhovnicească avută cu femeile menționate în scripturi, ceea ce este o dovadă în plus că, sub aspectul învățăturilor, Evanghelia apocrifă după Toma (sau atribuită acestuia) nu contravine cu nimic celor patru Evanghelii canonice, ci este mai degrabă un rezumat mistic al acestora.

 

Prin efortul său de a traduce Evanghelia după Toma (folosindu-se de traducerile franceze și engleze și în parte de varianta coptă), Vasile Andru a făcut un mare serviciu teologiei românești în special dar și culturii românești în general, întrucât acest domeniu era încă, la noi, destul de puțin cercetat.

 

De asemenea, el ne oferă și câteva pagini inedite de jurnal spiritual, istorisind, într-un capitol introductiv, precedent studiului în sine, despre cum a petrecut el Săptămâna Mare și Învierea Domnului din anul 1993, în India creștină, unde a mers în pelerinaj la câteva biserici ortodoxe de rit iacobit, unde se săvârșește până astăzi Proto-liturghia Sfântului Iacob, unele dintre ele fiind fondate de însuși Apostolul Toma, care este numit de către credincioșii indieni, Străbunul, fapt ce dovedește o apropiere foarte strânsă, chiar familială, de acesta.  

Dansul vieții și al morții la hotarul dintre lumi

 

Cronica volumului de versuri Insectele imperiului de Alexandru Ovidiu Vintilă

(Editura Charmides, 2021)

 

Alexandru Ovidiu Vintilă, născut în anul 1977, la Suceava este poet, eseist și doctor în istorie, membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iași, președinte al Societății Scriitorilor Bucovineni și redactor-sef al revistei „Bucovina literară”. Debutează în anul 2003 cu volumul de poezie caricatura de cretă (Editura Cartea Românească), ca urmare a câștigării Festivalului – Concurs de Poezie „Porni Luceafărul...” pe anul 2002, pentru care primește Premiul pentru debut al Societății Scriitorilor Bucovineni. Alte volume de poezie: miezonoptice. tradiția rupturii (Editura Timpul, Iași, 2008), cartea lui koch (Editura Brumar, Timișoara, 2009), viața preschimbată (Editura Timpul, Iași, 2011), obiecte psihice (Editura Karth, București, 2014), Transparența unui popor de foci (Editura Charmides, 2019), majoritatea dintre acestea fiind premiate atât în țară cât și în străinătate.

Cel mai recent volum al său este intitulat Insectele imperiului (câte ceva despre orbirea șamanilor) și a apărut în anul 2021, la editura Charmides. Cartea poate fi socotită și o carte-album, beneficiind atât de însoțirea inspirată a unor fotografii alb-negru de Mihai Burlacu, cât și de o concepție grafică excelentă.

Deși volumul este structurat pe trei cicluri poetice, Arii protejate, Lockdown și Câte ceva despre orbirea șamanilor, între acestea nu se remarcă diferențe nici de natură estetică, nici ca mesaj poetic, delimitarea grupajelor având cel mai probabil rațiuni subiective. Spun aceasta deoarece am perceput acest volum mai curând ca pe unul cât se poate de unitar, firul său roșu fiind de fapt atmosfera, sau mai bine spus, metafora generală pe care poetul o poartă pe deasupra tuturor poeziilor din această carte, metaforă ilustrată foarte bine și în titlul volumului; „insectele imperiului” descriind de fapt raportul de forțe dintre om și divinitate, un raport de altfel paradoxal, ce poate fi privit și ca o prăpastie între micime și grandoare, dar și ca o plasare în același plan: așa cum insectele, cât ar fi de mici și imperiul, cât ar fi de mare, rămân în același plan al istorie efemere, la fel și omul, cât ar fi de mic și Dumnezeu, cât ar fi de mare, colocuiesc în planul veșniciei.  

De altfel, predispoziția poetului pentru mistică, se vede chiar din prima poezie, în care crează o atmosferă intimist – existențialistă, pe trunchiul învățăturii despre natura omului de a fi creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu: „ne privește printr-o fereastră mică/ pe dedesubt de cerul lipit de zid/ curge o ploaie diluviană/ exact când taci ți se aude vocea/ uluitor de neschimbat te pui între paranteze// intacte și nesfârșite rămân întrebările de după/ primele semne nu mai au nicio semnificație/ ți se întâmplă să privești apusul calp ca o/ monedă în lumina chihlimbarie și netedă// în inima omului/ zilele omului/ sângele omului/ tristețea omului// bucuria numai bună de pus pe rană// chipul ăsta care e Dumnezeu într-un fel”; devoalându-se ulterior și în alte poezii: „îngeri pe picioroange trâmbițând/ judecata de apoi a omului”; „așadar Iisus/ și-a ridicat ochii/ din tihna chipului Său// și timpul nu s-a oprit în loc”.

Cât privește subtitlul volumului (și cel al secțiunii finale), „câte ceva despre orbirea șamanilor”, aș spune că avem din nou de a face cu o metaforă ceva mai amplă, de data aceasta vizând estetica poeziilor cuprinse între coperțile acestei cărți. Și spun aceasta având în vedere două aspecte: pe de o parte mă refer la pigmentarea volumului cu poezii ce comportă o ritmicitate ce amintește de invocațiile șamanilor: „într-adevăr/ libertatea/ în exces/ libertatea/ unui popor/ posibil în toate lumile/ posibile// libertatea proprie unui popor/ o societate deschisă spre/ micile extaze ale bucuriei de a fi/ liber”; „Miroase a moarte/ pregnant/ din același motiv/ în vis e/ ca în vis”; „rătăcirile unor gesturi/ în mulțimea de oameni/ o altă mulțime de oameni”, evitând însă orice fel de rimă ce ar fi putut dăuna coerenței și unității estetice a volumului; iar pe de altă parte am în vedere crearea, prin intermediul unor construcții imagistice inedite, ce surprind dansul sau lupta sufletului cu trupul și/sau a morții cu viața, a unor tablouri poetice din imediata apropiere a fenomenului șamanist sau spiritist: „ruguri insecte și frici/ forma fetală a unui glas amestecat în alte glasuri/ dintr-o încăpere se invocă pax romana”; „în bucătărie stai la masă cu/ tatăl tău mort/ amurgul e de un roșu exuberant// în rețeaua de universuri compensatorii a subconștientului/ frumusețea convulsivă a morții îți zâmbește ca/ o femeie goală”; „am visat că sunt viu/ deși eram mort și tot atunci am realizat că/ nicio moarte nu e la fel”; „și ea a visat câte ceva despre/ orbirea șamanilor/ într-o lume în care viața și moartea/ sunt de neelucidat”. De asemenea, tot în legătură cu practicile șamaniste poate fi pusă și invocarea frecventă a unor poeți români nu de mult plecați dintre noi, cum ar fi Cristian Popescu, Geo Bogza, Ștefan Baciu, precum și a unor spirite luminate din istoria universală a culturii, cum ar fi Cicero, Baruch Spinoza, Fericitul Augustin sau Allen Ginsberg.

Firește, s-ar ridica întrebarea, mai cu seamă între dogmatiștii rigoriști, unde este legătura sau punctul de întâlnire dintre misticismul invocat în prima parte a acestei cronici și ritualurile șamaniste ghicite în cea de-a doua. Iar răspunsul ar fi unul surprinzător de simplu: poezia este un tărâm al libertății absolute, unde se pot întâlni și trăi în armonie, lucruri sau fenomene din sfere aparent diametral opuse, iar la o privire mai amănunțită se poate accepta faptul că atât mistica cât și șamanismul sunt portaluri de legătură între lumea materială și cea imaterială, între imanent și transcendent, la ambele accesul realizându-se prin diferite forme de rugăciune, de ieșire din sine, de renunțare la sine.

De altfel, privită din această perspectivă, și poezia este la rândul ei o formă de rugăciune sau de invocație, iar Alexandru Ovidiu Vintilă ne arată că a ajuns la vremea când deține secretele prin care poate accede oricând la lumi ce multora le sunt inaccesibile, dar poet fiind și aceasta rimând cu generozitatea, le împărtășeșete tuturor celor dispuși să afle și să înțeleagă, din tainele ce i-au fost descoperite în peregrinările sale prin lumile de dincolo.

O nouă pledoarie despre om (și despre trepte)

 

Cronica volumului de poezie Anchilopoetica de Ioan Mateiciuc

(Editura Alexandria Publishing House, Suceava, 2020)

 

Poetul Ioan Mateiciuc s-a născut în anul 1986, în orașul Siret și a debutat în anul 2010 în volumul colectiv Antologia vinovatelor plăceri la Festivalul Artelor din București. În anul 2012 îi apare și primul volum de autor, open de dor la editura Alexandria Publishing House, pentru care primește Premiul pentru Debut al Societății Scriitorilor Bucovineni. În anul 2015 este inclus în antologia de poezie Ziduri între vii a clubului de lectură Zero+ din Iași, iar în anul 2019 editează antologia de poeme Zece ani în cadrul festivalului de atitudini culturale Folkever. Anchilopoetica este cel de-al doilea volum de autor și a văzut lumina tiparului în anul 2020, la Editura Alexandria Publishing House din Suceava, fiind garnisit cu ilustrațiile inedite și foarte sugestive ale artistului grafic Ioniță Benea.

Volumul se anunță unul cel puțin incitant, încă de la titlu, Anchilopoetica fiind, în ciuda numelui poetic, o boală autoimună care atacă coloana vertebrală, provocând chiar anchilozarea acesteia. O boală pe care poetul a rebotezat-o, umanizându-o, „Marla” (în volum fiind mereu ortografiată cu minusculă) și căreia i-a oferit totodată și o dimensiune metaforică: grefând spiritualul pe trupesc, a transformat boala coloanei vertebrale într-o boală a conștiinței, descrisă prin dificultatea acesteia de a se întoarce în sine, sau, cum a spus-o poetul încă din poezia ce deschide acest volum, de a se răsturna în sine: „e ca o pledoarie a răsturnării în sine/ inițierea. marla. afluviile de idei. spațiile toate/ ne aduc aminte că există un contract/ între respirație și lume/ care/ se poate rezilia oricând/ aplecând toată creația la picioarele carnagiului/ nu va dura/ mai mult de o cădere/ (prezentul e numai cadavrul)”.  

A se observa versul tăiat de către poet, într-o atitudine care ar vrea să spună: „v-aș spune adevărul dar mi-e teamă că nu-l veți înțelege, așa că mai bine nu vi-l mai spun”. Însă cei care citesc și ceea ce este tăiat/ascuns, sunt condamanți la reflecție. De altfel, întregul volum se va dovedi a fi o perpetuă invitație la reflecție, la o neobosită căutare a unor sensuri noi, „mai pure” cum ar fi spus Ion Barbu, pe care nu întâmplător îl citez aici, ci inclusiv pentru faptul că și poezia lui Ioan Mateiciuc abundă în exprimări criptate, nelipsind din peisaj nici elementele tehnice, numai că la el nu vin din sfera matematicii, ci cum este cumva și firesc, din zona IT-ului, „noua matematică”: „rețeaua e la viteză mare”, „log off”, „update”, „googlemap”, termeni care, în mod curent sunt asociați cu noul curent numit postumanism, dar căruia Ioan Mateiciuc nu pare să-i acorde prea mult credit, considerând că „postumanismul este cel care mimează”.  

Și într-adevăr, pe tot parcursul volumului, poetul ni se descoperă ca un umanist convins, toate resursele sale poetice fiind puse în slujba omului, pe care îl analizează atât din punct de vedere al mecanismelor sale fizice, al trupului său de carne, cât și din perspectiva sa spirituală, atingând chiar coarda cea mai înaltă, aceea a misticii.

Atunci când vorbește despre trup, Ioan Mateiciuc împrumută tehnici atât de la „vechii” expresioniști cât și de la „noii” visceraliști și le îmbină între ele într-un mod alchimic, creând imagini cu un puternic impact atât vizual cât mai ales emoțional: „dimineața strângerile în brațe desfăceau carnea/ o împrăștiau printre nudurile scheletice/ atârnate/ prin locuri imposibil de imaginat/ acolo unde când ne îndrăgostim/ ne lamentăm adunând scame din sânge”; „târându-mă pe trupurile animalelor care vegheau/ tu scrijeleai cu lingura în măduva mea/ fără mila unui impuls vital”; „strălucești ca o bucată de carne crudă/ în care se uită când se piaptănă copilele/ înainte de a merge la oglindă”.

 Am spus „împrumută” pentru faptul că, așa cum am simțit eu poezia din acest volum, Ioan Mateiciuc mi se pare mult mai autentic, atât ca poet, cât și ca umanist, atunci când scrie simplu, fără încărcătura imaginilor acelora visceraliste, reușind să percuteze cu un ecou mult mai consistent, folosind o exprimare minimalistă: „astăzi/ ne vom costuma în oameni și/ vom ieși în stradă/ cine știe. poate/ nu ne va recunoaște/ nimeni”.

Atunci când abordează dimensiunea spirituală a omului, Ioan Mateiciuc o face gradual, punctând în felul acesta toate cele trei trepte, sau mai bine spus stări de agregare ale spiritului: îmbinarea spiritului cu trupul, etapă în care divinul este perceput mai curând ca fiind trupesc, material, perisabil: „sângele cântărilor psaltice/ șerpuind ziduri ce plutesc pe dedesubturi/ în locuri aglomerate/ încercând să pozeze portretul unui dumnezeu/ într-un scaun electric”; întâlnirea spiritului cu latura psihologică, când trupul cade, secvențial, în dizgrație, „lupta” ducându-se strict la nivelul imaterialului: „iar lumânările în care suflăm de înviere/ se aprind atunci când deschidem/ ochii să căutăm alte spaime”; și bineînțeles, momentul mistic, cel în care spiritul se eliberează de trupesc, doar pentru a putea îmbrățișa mai eficient trupul: „de #fridaynight m-ai văzut cărând/ tabloul cu marla din bisericăînbiserică/ trupul ei învelit în staniol tapetează trupurile celor deja înviați”.

De remarcat și faptul că poetul ține să puncteze un adevăr esențial în ceea ce privește urcușul spiritual, anume acela că, nu se poate ajunge la un nivel înalt de spiritualizare, iar cel mai înalt este cel în care „redevenim” prunci, decât prin intermediul suferinței și al crucii: „armate de copii/ în fruntea cărora va sta marla cărând crucea”.

Aș spune despre Ioan Mateiciuc că, mai înainte de a fi poet, este un om care a înțeles omul în toată complexitatea lui; și nu o spun nicidecum în sens peiorativ, ci dimpotrivă, ca pe un compliment, pentru că mi se pare fundamental ca înainte de a îți asuma rolul de poet, care comportă intrinsec și rolul de profet, de om prin gura căruia se dezvălui lumii marile adevăruri ale vieții, morții și învierii, să fi acumulat un depozit de revelații din cât mai multe niveluri de înțelegere a acestor adevăruri. Iar Ioan Mateiciuc dovedește asta cu vârf și îndesat. Iar în locul unei concluzii finale în care ar fi trebuit să trag linie și pe sub dimensiunile estetice și stilistice ale poeziei sale, voi reda integral poezia din finalul volumului, întrucât aceasta este cea de-a doua poezie în care îl simt pe poet perfect autentic, atât din punct de vedere stilistic și estetic, cât și din acela al mesajului pe care îl are de transmis: „sunt un om simplu/ trăiesc o viață obișnuită/ fără prea multe extravaganțe/ cumpăr pâine la 3 lei mănânc cartofi beau apă de la robinet/ mă îngrozesc oamenii care supralicitează hrana/ care scuipă pe jos care beau și își bat copiii/ în camere inundate de ironie/ mă tulbură cei care strigă că înțeleg bach/ cei care-l invocă pe dumnezeu în rezolvări sociologice/ știu să citesc și încerc să profit de cuvinte/ îmi plac scrisorile și îmi place cola/ sunt un om treaz/ veghez asupra mea ca un salvamar deghizat”.  

Războiul cel mai mare e cel pe care l-ai trăit

 

Cronica volumului de poeme Eu n-am trăit războiul de Anca Zaharia

(Editura Casa de pariuri literare, 2021)

Anca Zaharia a debutat cu volumul de poezie Sertarul cu ură (editura Herg Benet, 2015), publicând ulterior cartea Jurnal de librar (editura Herg Benet, 2017, ediția a 2-a, editura Neverland, 2021) și volumul de poezii Suicid (editura Herg Benet, 2019). Scrie și cronici de carte pe blogul ei, ancazaharia.ro, cât și eseuri sociale în revistele Serial Readers și Dilema veche. La începutul anului 2021 i-a apărut la editura Casa de pariuri literare cel de-al treilea volum de poezie (/cea de-a patra carte), Eu n-am  trăit războiul.

Încă de la primele poeme ale acestui volum, cititorul este introdus într-un univers personalist, intim, practic în lumea interioară a poetei, în care atmosfera este chiar de la intrare una apăsătoare, deși nu ai putea ghici unde este concret punctul de tensiune. Abia o dată cu cel de-al doilea poem, apare o sugestie despre acel punct nevralgic: „algoritmii de la Facebook/ îi arată lui reclame la hăinuțe pentru graviduțe, iar ție geci de piele eco/ pentru fete care nu folosesc cosmetice testate pe animale”; pentru ca imediat după aceea, atenția să fie mutată asupra temei celui de-al Doilea Război Mondial, cel trăit de bunici, cel pe care bunica îl numește „războiul cel mare” pentru că „cel mai mare îți va părea mereu cel pe care l-ai prins, cel prin care ai trecut,/ cel din care nu toată familia ți-a supraviețuit, cel care ți-a lăsat înscrise în piele”, temă ce este imediat pusă în legătură cu pandemia de coronavirus, sub dictatura căreia ne aflăm de la începutul anului 2020 și care nu a făcut altceva decât să ne augumenteze tuturor angoasele.

Apoi sunt trecute pe sub privirea cititorului, ca într-o sarabandă de scurt metraje, alte câteva „războaie”, poate nu la fel de mari, deși trăite toate, deși lăsând fiecare înscrisurile lui, dacă nu în piele, cu siguranță în suflet, scene de violență domestică, fizică sau verbală, scene despre copii avortați fără scrupule sau abuzați fizic și mai ales emoțional, scene cu animale maltratate sau scene cu femei „strânse cu ușa” de tot felul de preconcepții și false tabuuri, toate fiind însă preambuluri pentru introducerea în scenă a războiului celui cu adevărat mare, a războiului celui mai dureros, din care nu toată familia a supraviețuit, războiul pierderii unui copil, în urma unei sarcini nedusă până la capăt: „Mă spăl pe mâini compulsiv/ chiar și în zilele în care îmi doresc o boală/ gravă care să îți demonstreze că și oamenii puternici au deseori nevoie de ajutor/ Ca să te facă să pui cheia la loc în brelocul din care o scoți în fiecare lună/ Așa cum menstruația mea lasă câte o pată întunecată cu miros de moarte/ pe cearșaf, la fel decizi și tu, lunar, să pleci și să nu te mai întorci niciodată/ - până peste două-trei zile// Vreau să învăț lucru manual ca să modelez în clei relația perfectă și să coc într-un cuptor uriaș brioșele de ceramică transformate în inimi de lipit în piept, să compenseze pentru ale noastre, pe frigider, pentru magneții pe care nu i-am luat niciodată pentru că frica m-a făcut să îți spun mereu că nu pot ieși nici azi din casă// (...) Prinde cu mâna stângă viața care se scurge din tine/ Și întreabă-te unde ai greșit, încearcă să nu dai vina pe bărbatul care află că va fi tată și care fuge de două ori într-o lună/ şi dispare/ Ați suferit vreun șoc?, întreabă doctorițele când nu reușesc să identifice altă cauză/ Nu, mai bine nu le spui, ce folos să plângi și în fața lor pentru că eşti atât de slabă încât nu-i pot proteja nici pe cei care au mai multă nevoie de tine?// Stai în curtea spitalului în sunetul miilor de ciori care se învârt în parcul Tractoru de parcă ar aștepta sacrificii umane să tacă, să tacă odată și să dispară şi ele// Așteaptă testul covid în timp ce scrii poezii/ Ține minte că situația actuală nu e definitivă, zice motivaționalul de pe net// Dar inevitabil te întrebi dacă nu cumva ești unul dintre acei oameni a căror minte rămâne blocată la un eveniment traumatizant al vieții lor/ Și care de la 30 până la 60, când se sting, nu fac altceva decât să vorbească cu copilul mort, pe care s-au bucurat să-l vadă doar la ecografie timp de patru luni/ cât de deplasat e să-ţi rogi medicul să te lase să îmbrăţişezi un morman de membre, ţesuturi şi cheaguri de sânge la sfârşitul operaţiei?// Dinţii nu se strică în timpul sarcinii, de la greţuri, ci după ce pierzi un copil, pentru că nu există motive să te dai jos din pat săptămâni întregi şi oricum nu mai ai cui să-i zâmbeşti vreodată/ nici de ce// eu n-am trăit războiul, dar am încercat de prea multe ori să-mi spăl de pe mâini sânge care nu era doar al meu/ şi cine-mi poate spune că ăsta nu-i război din care nu ştiu încă dacă am scăpat vie sau nu?// Am scris milioane de cuvinte până acum și niciodată, nici măcar o dată pe cel mai important/ Iartă-mă”.

Cu acest poem se încheie volumul și totodată mărturisirea Ancăi Zaharia, căci este cât se poate de evident că nimic din cele scrise aici nu sunt roade ale fanteziei, ci fapte reale, trăite, pe care aceasta le transpune în scris, folosindu-se de tehnicile poeziei doar pentru a le învălui în acea aură de mister, de mistificare, menită să mărească, atât cât se poate, distanța dintre ea și amintirile sale. Cu acest poem se încheie volumul, dar de aici încolo începe ecoul. Pentru că drama ilustrată aici nu poate rămâne închisă între coperțile unei cărți, cum nu poate fi ținută captivă în suflet sau în minte fără a înnebuni.

În ceea ce privește maniera în care Anca Zaharia scrie poezie, pentru că vorbim despre o tehnică pe care aceasta a brevetat-o încă de la debutul său, cu Sertarul cu ură, confirmându-o și în Suicid, avem de a face cu o surprinzătoare capacitate de camuflare a emoțiilor, în sensul că reușește cumva să inducă cititorul, mai ales pe cel cu un grad scăzut de empatie, pe o pistă falsă, aceea a ficțiunii; să îl facă să creadă că nimic nu s-a întâmplat cu adevărat, sau cel puțin nu poetei, că ea nu scrie decât despre dramele altora, nicidecum despre sine.

Modul în care aceasta reușește să creeze distanțe între sine și întâmplările sale transpuse în poezie denotă în primul rând o dorință acerbă de a nu cădea în patetism lacrimogen, de a nu stârni valuri de milă și compasiune, de a se elibera pe sine fără a arunca sacul cu pietre în cârca cititorilor săi, și nu în ultimul rând, un respect nețărmurit pentru ceea ce înseamnă poezia, pe care nu vrea să o transforme într-un colac de salvare, ci dimpotrivă, își dorește să o îmbogățească cu noi registre poetice demne de a fi încrustate pe frontispiciile templului imaterial al poeziei lumii.

Eu n-am trăit războiul poate trece și drept un volum-mărturisire, poate funcționa și ca un canal al empatiei între poetă și cititori, dar dincolo de acestea, este în primul rând un volum de poezie de mare forță, o poezie ce stârnește emoții diverse, ce sfâșie și tulbură, dar mai ales, care scutură de zgura ignoranței o mulțime de stereotipuri de gen, de preconcepții, de cutume și de false tabuuri, invitând la o reflecție aprofundată asupra unor teme nevralgice cum sunt violența domestică, avortul, relațiile toxice sau malpraxisul medical.

Fie doar și pentru această dimensiune militantă a poeziei sale, Anca Zaharia trebuie considerată poetă cu normă întreagă, citită integral și urmărită și pe viitor.  

 

 

 

Arta subtilă a supraviețuirii fără exces de eroism

 

Cronica romanului Deborah de Cătălin Mihuleac

(Editura Humanitas, 2019)

 

Cătălin Mihuleac este prozator și jurnalist, domenii pe care le-a și îmbinat în cadrul tezei sale de doctorat în filologie: Pamfletul și tableta, jurnalism sau literatură?, susținută în cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și publicată în anul 2009, dar și în unele dintre romanele sale, scrise în urma unor anchete riguroase. Cele mai recente cărți ale sale sunt: Zece povestiri multilateral dezvoltate (2010), Aventurile unui gentleman bolșevic (2012), America de peste pogrom (2014 și 2017) și Ultima țigară a lui Fondane (2016).

Cu America de peste pogrom, deschide o trilogie tematică dedicată evreilor și modului în care aceștia au trăit experiența nazismului, trilogie pe care o încheie în anul 2019 cu romanul Deborah, apărut la editura Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani, roman care aduce în lumină biografia tumultoasă a unei evreice din România, mai precis din Câmpulung, care supraviețuiește, prin tehnici de adaptare incredibile, nu întotdeauna ortodoxe (că doar au și evreii ortodoxia lor), tuturor regimurilor politice și schimbărilor de atitudine față de evrei, atingând cu brio statutul de nonagenară excentrică, dar și a altor personaje reale ce populează la fel de excentric scala istoriei între pozițiile inedit și insolit, printre acestea numărându-se Aurelian Leon, un exemplar rar din specia cameleonilor umanoizi, David Fallik, un elev evreu ce pune pe jar întregul oraș, sfârșind prin a fi împușcat sau Emilian Diaconescu, un profesor român antisemit, ce rămâne în istorie ca omul care a încercat să epureze învățământul românesc din Cernăuți, de evrei.  

O biografie succintă a eroinei acestui roman ar suna cam așa: Deborah se naște în anul 1926 într-o familie de evrei din Câmpulung. Încă din adolescență descoperă că are un trup frumos și că dragostea este și ea frumoasă, așa că își începe hoinăreala sexuală, fără prea multe mustrări de conștiință. În 1941, în urma unei decizii a mareșalului Antonescu, toți evrei din Bucovina sunt deportați în Transnistria, unde urmează să trăiască în condiții de viață mizere, în barăci improvizate, într-o zonă mlăștinoasă. Dar Deborah, profitând de farmecul ei, reușește să trăiască puțin mai bine decât restul evreilor, obținând în schimbul unor servicii sexuale, mici beneficii pentru ea și familia ei: „Cu inteligența ei de femeie tânără, Deborah și-a dat seama că în deportare trebuie găsit compromisul între groaza de viol și abstinență, de răul căreia fetele nu puteau pune tâmpla pe pernă, fără să le împresoare prinți în cucul gol. Masturbarea – cafeaua de cicoare sexuală a săracului – nu era o soluție pe termen lung”. În Transnistria îl cunoaște și pe Aurelian Leon, un român fără niciun fel de scrupule, care se declara când evreu, când român, când nazist, când bolșevic, în funcție de interesul de moment, infiltrat în comunitatea evreilor ca informator al serviciilor secrete române de orientare antisemită, jucând însă rolul unui director de teatru ambulant și a celui mai înfocat susținător al drepturilor evreilor, și este cooptată ca actriță în trupa acestuia. Tot prin intermediul lui Leon, care îi devine și iubit oficial, reușește să intre la facultatea de medicină. Devenind ulterior un foarte bun medic, ajunge doctorița personală a lui Gheorghe Gheorghiu – Dej și din acest moment viața ei ia o turnură ascendentă, devenind o persoană bogată și influentă, ceea ce rimează adeseori cu extravaganța. Astfel că, în 2018, la peste 90 de ani, pe când trăia în Franța, Deborah își angajează un gigolo de conversații, care, după moartea sau mai bine spus, dispariția acesteia, căci după o existență atât de intensă nu putea muri într-un mod banal, va scrie povestea tumultoasei sale vieți, biografie ce a servit ca sursă de inspirație pentru scrierea romanului de față.

Cât anume este realitate și câtă ficțiune artistică s-a strecurat între paginile acestui roman, deja contează infinitezimal de puțin, povestea fiind cu siguranță în mare parte adevărată, acest lucru reieșind inclusiv din faptul că în cazul celorlalte personaje secundare (sau nu) s-au păstrat documente și monumente, pe care autorul le-a cercetat, grefând micile infuzii de fantezie pe izvoare istorice 100% veridice.

Fantezia autorului explodează efectiv în finalul romanului, unde narațiunea îmbracă haina de gala a suprarealismului magic, ilustrată magistral într-o scenă antologică în care personaje devin străzile ce poartă numele eroilor din carte, Aurelian Leon și Emilian Diaconescu: „Într-un huruit seismic de șenile, cele două artere de circulație au traversat curți și piețe, și-au aruncat asfaltul peste clorofila parcurilor, au spart vitrinele magazinelor, au doborât copaci și felinare, au secționat baruri și cluburi de noapte, pentru a se întâlni în partea de Nord a orașului unde au creat ad-hoc o răscruce. Adâncită în noapte, ora fugărise din cale oricare martor posibil. S-au apropiat cu pași măsurați unul de altul. Șarmant ca răsăritul de lună, Leon și-a plasat anestezia de vechi agent acoperit:

- Ce ți-e și cu nemurirea, dragă maestre! Ne-am cunoscut în toate ipostazele, iată-ne azi reîncarnați în străzi! Sunt fericit să vă văd asfaltat nu doar în conștiința neamului, ci și la propriu!

Diaconescu și-a golit de sânge buzele ca hârtia igienică, într-o atitudine care-i devoala dorința de-a întoarce timpul în clasa liceului Negruzzi, acolo unde se știa cine este profesorul și cine elevul:

- Scutește-mă bre, de poezie ieftină! Mă aflu aici pentru a-ți face oleacă de instrucție, caracudă antipatică! Află că nu scapi de chelfăneală, cum nu scapă cel intrat la Sfânta Parascheva fără să-i pupe moaștele!”.

Prin intermediul romanului Deborah, Cătălin Mihuleac rescrie, cu sinceritate și mai ales cu umor (și încă unul împrumutat de-a dreptul de la patriarhul umorului literar, Ion Creangă), istoria evreilor din Bucovina, dintre anii 1918 și 2018. Poate v-ați întreba cum se poate ca drama acestora să fie tratată cu umor? Simplu: totul este să privești cu luciditate și să înțelegi evenimentele în ansamblul istoriei locale a evreilor din Bucovina din toate timpurile, ajutat de o privire antropologică iudaică, care ar funcționa ca sarea și piperul presărate peste istoria „oficială”. Cât privește sinceritatea cu care Cătălin Mihuleac tratează episodul pogromului românesc, aceasta este în raport de 1:1 cu cea a lui Art Spiegelman din capodopera grafică Maus. Povestea unui supraviețuitor.

Desigur, romanul este unul foarte complex, nivelurile de lectură și de înțelegere stratificându-se generos, fiind vorba aici nu doar despre evrei și pogrom, ci și despre modul în care a funcționat politica românească, oficială și neoficială, de birou dar și de budoar, în intervalul mai sus menționat, precum și despre caractere umane în general, cazurile particulare nefiind decât mostre menite să ilustreze esența de fond.

 

 

Ivanghelia femeii de iubit

 

Cronica volumului Omul-acvariu de Ivan Pilchin

(Editura ARC, Chișinău, 2020)

 

Ivan Pilchin este poet de expresie rusă, traducător, istoric și teoretician literar și profesor de literatură comparată. S-a născut la 27 iunie 1983 în satul Talmaza, raionul Ștefan-Vodă și a crescut în orășelul Basarabeasca. Este licnțiat al Facultății de Limbi și Literaturi Străine precum și al Facultății de Drept, ambele din cadrul Universității de Stat din Moldova. Debutează editorial în anul 2015, cu eseul Lector in libris: scriitori basarabeni despre literatură, pentru care primește Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru debut. În anul 2018 a publicat volum de versuri Человек-аквариум [стихи], editura ARC, Chișinău, 2018, volum tradus în limba română de către Maria Pilchin, sub titlul Omul-acvariu, editura ARC, Chișinău, 2020. Din traducerile sale din limba rusă, cea mai recentă este antologia Insula timpului: 4 poeți din Ucraina și Rusia, editura Tracus Arte, București, 2019, pentru care primește Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova pentru carte de traduceri.

Volumul de versuri Omul-acvariu se prezintă încă de la început ca un elogiu adus iubirii. Dar ceea ce atrage atenția încă de la primele poeme este faptul că Ivan Pilchin nu se raportează la iubire ca la un sentiment comun, simplu și la îndemâna oricui, și mai mult decât atât, nu o  ilustrează în hainele sale de stradă și nici măcar în cele de gală. Altfel spus, nu transformă iubirea nici în fapt divers, nici în pretext de delir sentimentaloid. În viziunea sa, iubirea trebuie să stea în legătură cu elemente și contexte încărcate de simbolistică, de mitic și de sacru.

Astfel că, în poemul de deschidere al volumului, el pune iubirea în strânsă legătură cu apa, dar privită în dimensiunea ei simbolică, de element încărcat de sacru, ce asigură continuitatea vieții pe pământ, precum și purificarea lumii. Iar dacă scripturile atestă două purificări ale lumii, prin intermediul apei, potopul lui Noe și botezul lui Hristos, Ivan Pilchin ne propune un botez al iubirii: „el zice/ tu și eu/ suntem apă/ și atunci când/ ne iubim/ unul pe altul/ apele noastre/ se contopesc împreună/ se împletesc/ ca niște valuri mlădioase/ și devin un tot întreg/ ea zice/ cândva apele/ iubirii noastre/ vor cădea/ în picături de ploaie/ deasupra acestui oraș/ amestecându-se/ cu alte ape care/ precum noi/ s-au iubit/ unele pe altele/ și iată că/ odată/ în lumea asta/ nu vor mai rămâne ape/ care/ să nu fi fost unul dintre noi/ care/ să nu fi știut dragostea cuiva”.   

Dimensiunea mitologică a viziunii lui Ivan Pilchin asupra iubirii se reflectă foarte frumos în poemul „odiseu”, prin intermediul căruia sugerează ideea că indiferent de formele mai mult sau mai puțin toxice pe care le pot lua avatarurile iluzorii ale iubirii, manifestate cu precădere în anii tinereții, vine ziua aceea în care iubirea adevărată va spulbera orice iluzie și îl va statorinici pe om în brațele libertății și ale adevărului: „căci până la urmă/ fiecăruia îi este dat/ să meargă/ pe căile lui odiseu// să-și piardă prietenii/ unul după altul/ să zică mă cheamă nimeni/ și să se salveze/ să asculte cântele sirenelor/ în apus/ să fie setos de libertate/ în brațele zeiței/ să înghită apa sărată a beznei/ să se afunde în frunzele uscate ale uitării/ să spună întâmplări născocite despre rătăcirile sale/ să fie iubitul cuiva/ să se îndrepte spre casă”. 

Interesant este de asemenea și modul în care poetul alege să introducă în „studiul” său, dimensiunea sacră, religioasă, în care înveșmântează la răstimpuri iubirea, parafrazând binecunoscutul  imn al dragostei, pe care Sfântul Apostol Pavel îl redă în prima epistolă către Corinteni, înlocuind cuvântul „dragoste” cu „poezie”, trasând astfel semnul egal între una și cealaltă, sugerând prin aceasta, pe de o parte că dragostea nu este dragoste decât dacă este poezie, și viceversa. Mai mult decât atât, dacă avem în vedere că apostolu Pavel punea dragostea în relație directă cu Dumnezeu, urmând astfel tradiția creștină, putem trage concluzia că însăși poezia, acest alter ego al dragostei, este de sorginte dumnezeiască: „și încă: dacă vorbesc în limbile oamenilor și ale îngerilor, iar poezie nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare și chimval răsunător. și dacă am darul prorociei și tainele toate le cunosc și orice știință, și dacă am atâta credință încât să mut și munții, iar poezie nu am, nimic nu sunt”.  

De asemenea, dimensiunea religioasă a iubirii mai este surprinsă și în poemul „lumina ta”, în care poetul pune semnul egalității între cuvintele iubitei și divinitate, girând astfel puterea creatoare pe care o au cuvintele acesteia, și bineînțeles, sugerând, în plan secund și faptul că este unul dintre adepții analogiei biblice între Logosul divin și logosul uman: „a crede în sine/ spui tu/ e mai greu/ ca în dumnezeu// crede-mă/ cuvintele tale sunt viața/ cuvintele tale/ sunt lumina/ cuvintele tale/ sunt dumnezeu/ pur și simplu/ deschide geamul/ și spune/ să fie/ lumină// și va fi/ lumină/ și vei vedea/ că lumina/ ta/ este bună”.

Dar poetul nu se oprește aici, sau mai bine spus, nu lasă iubirea suspendată în dimensiunile metafizicii, fie ele mitice sau religioase, ci o coboară înapoi cu picioarele pe pământ, însă numai pentru a o pune în legătură cu o serie de realități din planul imanentului, deloc întâmplătoare, deloc banale, ci dimpotrivă, definitorii pentru înțelegerea vieții și a mersului lumii. Astfel, el se apleacă spre a reflecta iubirea în viața celor mai mici și mai neajutorate ființe, furnica și melcul, sugerând fragilitatea acesteia; o trece prin filtrul marilor scriitori ai lumii, cum ar fi Gogol sau Borges, arătând că niciun spirit superior nu a rămas surd și mut la glasul iubirii; o înveșmântează în zalele purtătoare de curaj ale cruciaților pentru a pune accentul pe latura ei luptătoare și jertfelnică; sau o poartă din Rusia, Moldova sau România, până în adâncurile sălbatice ale triburilor unde trăiește „uriașa de culoare”, pentru a arăta că nu există niciun loc sub soare unde iubirea să nu ajuns, să nu se fi manifestat la modul cel mai sublim.

Așadar, avem în persoana lui Ivan Pilchin un nou trubadur, unul ce stăpânește foarte bine armele cuvântului, pe care le mânuiește la fel de bine atât în planul fizic, mundan, cât și în cel metafizic, transcedental, tăind și într-o parte și în cealaltă drum iubirii pentru a o elibera de orice formă de constrângere și a o lăsa să se manifeste în deplină libertate. Într-o lume în care iubirea riscă să devină Cenușăreasa sentimentelor, poezia lui Ivan Pilchin este binevenită. Să sperăm că demersul său de a repune iubirea pe piedestralul ce i se cuvine, va da roadele mult dorite.