Cronica volumului Poemul curcubeu – un experiment de Robert Șerban
(Editura Casa de pariuri literare, 2021)
Robert Șerban (născut în 1970) este scriitor și jurnalist,
președinte al Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara,
redactor al revistei Orizont și
realizator al emisiunii Piper pe limbă
(TVR Timișoara și TVR 3). A publicat volumele de poezie: Firește că exagerez (Excelsior, 1994), Odyssex (Marineasa, 1996), Cinema
la mine-acasă (Cartea Românească, 2006, ediția a II-a, Tracus Arte, 2019), Moartea parafină (Cartea Românească,
2010), Puțin sub linie (Cartea
Românească, 2015), Ascuns în transparență
(Polirom, 2017, împreună cu artistul vizual Pavel Vereș), Tehnici de camuflaj (Tracus Arte, 2018). A publicat de asemenea și mai
multe volume de interviuri. Este prezent în numeroase antologii, atât cu poezie
cât și cu proză, atât în țară cât și în străinătate, fiind tradus în numeroase
limbi, printre care germană, maghiară, poloneză, cehă, engleză, franceză,
spaniolă, italiană sau macedoneană.
Cea mai recentă apariție editorială a sa, cartea Poemul curcubeu – un experiment, apărută
anul acesta la editura Casa de pariuri literare, a luat naștere nu doar în urma
unui experiment, așa cum menționează titlul, ci și ca un pariu pe poezie, care
s-a dovedit câștigător, dar și ca o formă cât se poate de pașnică și
constructivă de protest, îndreptat înspre cei care cred că poetul este un
individ total inutil societății. Mai exact, Robert Șerban și-a propus ca în
ziua de sâmbătăt, 12 octombrie 2019, să realizeze un performance și să scrie
poezie timp de opt ore în continuu, pe o bobină de hârtie tipografică, folosind
pentru fiecare vers câte o carioca de altă culoare, pentru a puncta astfel și
dimensiunea estetică a poeziei. Frumoasa nebunie s-a întâmplat la Galeria
Pygmalion din Timișoara, în cadrul festivalului Baroque II Urban, organizat de
Galeria Meta Spațiu din Timișoara, purtând denumirea „Ziua de lucru a poetului”.
După opt ore de scris, au rezultat 15 metri de poezie, transformați ulterior în
volumul de față, care beneficiază inclusiv de o variantă videobook și una
audiobook, ambele disponibile prin scannarea unor QR-Coduri.
Poemul curcubeu începe,
conform mărcii înregistrate Robert Șerban, cu un paradox: pune în lumină,
aducându-le un elogiu cât se poate de sincer, aș spune chiar naiv de sincer, întunericul,
umbra și clar-obscurul, specifice tuturor serilor și nopților din România
perioadei comuniste: „eram fericit când
se lua lumina/ când totul se stingea în jurul meu/ nu mai trebuia să-mi fac
lecțiile/ temele/ nu mai aveam grija școlară/ a zilei de mâine/ și puteam să
citesc// aprindeam felinarul/ pe care ai mei îl primiseră de la bunici/ ei
aveau mai multe/ fiindcă și la țară se lua lumina/ doar că acolo nu fusese
curent electric/ dintotdeauna/ iar felinarele astea erau moștenite/ de la
străbunici”.
Așadar, Robert Șerban a ales să scrie opt ore încontinuu
despre copilăria sa, desfășurată în perioada comunismului, și să descrie o
parte dintre greutățile vieții din acele vremuri negre. Ceea ce mi se pare
foarte interesant este faptul că acesta reușește, la cei cincizeci de ani ai
săi, să își reactiveze nu numai vocea, ci și atitudinea naivă a copilăriei, pe
tot parcursul poemului neregăsindu-se nicio urmă de ură, de ranchiună, de
frustrare legate de neajunsurile vieții din copilărie, pe care de bună seamă că
le va fi privit și critic, retroactiv, odată cu înaintarea în vârstă și cu
descoperirea adevărului din spatele restricțiilor impuse la vârsta „fericită,
fără minte”. În tot ceea ce povestește el nu se simte decât un ocean de seninătate.
Pe negândite, poemul care începe cu evocarea copilăriei
se transformă într-un bildungspoem, dacă este permisă construcția, astfel încât
îl întâlnim și pe Robert Șerban adolescentul îndrăgostit, care ajunge
inevitabil să sufere din dragoste, dar și pe Robert Șerban tânărul militar,
participant cu arma în mână la Revoluția din decembrie 1989. Dar și când
povestește despre aceste episoade mai puțin fericite, desfășurate la o vârstă
ce se cam bate cap în cap cu naivitatea cea dintâi (nu și cu cea de-a doua), poetul
își păstrează un calm de nezdruncinat, din vocea lui nerăzbătând decât o
infinită și duioasă nostalgie, poate și un strop de autoironie: „sfâșiat între iubire matematică și română/
între meditații pagini cu probleme/ și exerciții din gazetă/ versuri lacrimi și
scrâșnete de dinți/ am luat Treapta cu brio-ntre primii/ și am căutat-o pe Mona
mea/ glorios și cu vocea puțin mai groasă/ însă ea se măritase între timp/ cu
un ofițer/ de la unitatea unde taică-su era ceva comandant// eu am
supraviețuit/ Ceașescu a murit împușcat în timp ce/ eram soldat și eram înarmat
până în dinți/ cu un pistol mitralieră 150 de gloanțe și o baionetă/ dar nici
măcar un foc n-am tras/ și oricum el nu venise în Craiova/ unde făceam armata
și unde/ convins că vom fi atacați de teroriști/ convins că vom arunca în aer
combinatul chimic/ convins că vom fi bombardați de mercenari arabi/ convins că
securiștii vor contraataca peste noapte/ convins că voi muri/ mi-am scris pe un
petic de hârtie testamentul/ și l-am băgat în buzunarul de sus al vestonului/
în cel din dreapta/ (în cel din stânga am pus monedele de 1 leu și 3 lei/ ca
să-mi apere inima)// aveam o dorință
mică micuță/ cât o propoziție/ să-mi fie publicate într-o carte poeziile”.
De bună seamă că tonul acesta calm și lipsa oricărei
tendințe de frustrare vin din faptul că, odată cu trecerea timpului, poetul s-a
maturizat, s-a înțelepțit, a ajuns să înțeleagă că unele lucruri s-au întâmplat
în felul respectiv pentru că așa era contextul de moment, și mai ales că, nimic
din ceea ce a fost nu mai poate fi schimbat, indiferent de câtă ură și
resentiment ai nutri pentru trecut. O atitudine sănătoasă, care l-a ajutat pe
Robert Șerban să devină ceea ce este astăzi, unul dintre cei mai lucizi poeți
contemporani, puternic ancorat atât în realitatea imanentă cât și în cea
transcendentă, așa cum se vede foarte bine și din volumele anterioare, ceea ce
îl face totodată și unul dintre cei mai senini scriitori ai momentului, printre
puținii capabili să mai aducă ludicul la nivel de artă poetică sau de poezie
adevărată.