Un curcubeu de poezie, un pariu câștigat, un manifest cât se poate de pașnic

Cronica volumului Poemul curcubeu – un experiment de Robert Șerban

(Editura Casa de pariuri literare, 2021)

 

Robert Șerban (născut în 1970) este scriitor și jurnalist, președinte al Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, redactor al revistei Orizont și realizator al emisiunii Piper pe limbă (TVR Timișoara și TVR 3). A publicat volumele de poezie: Firește că exagerez (Excelsior, 1994), Odyssex (Marineasa, 1996), Cinema la mine-acasă (Cartea Românească, 2006, ediția a II-a, Tracus Arte, 2019), Moartea parafină (Cartea Românească, 2010), Puțin sub linie (Cartea Românească, 2015), Ascuns în transparență (Polirom, 2017, împreună cu artistul vizual Pavel Vereș), Tehnici de camuflaj (Tracus Arte, 2018). A publicat de asemenea și mai multe volume de interviuri. Este prezent în numeroase antologii, atât cu poezie cât și cu proză, atât în țară cât și în străinătate, fiind tradus în numeroase limbi, printre care germană, maghiară, poloneză, cehă, engleză, franceză, spaniolă, italiană sau macedoneană.

Cea mai recentă apariție editorială a sa, cartea Poemul curcubeu – un experiment, apărută anul acesta la editura Casa de pariuri literare, a luat naștere nu doar în urma unui experiment, așa cum menționează titlul, ci și ca un pariu pe poezie, care s-a dovedit câștigător, dar și ca o formă cât se poate de pașnică și constructivă de protest, îndreptat înspre cei care cred că poetul este un individ total inutil societății. Mai exact, Robert Șerban și-a propus ca în ziua de sâmbătăt, 12 octombrie 2019, să realizeze un performance și să scrie poezie timp de opt ore în continuu, pe o bobină de hârtie tipografică, folosind pentru fiecare vers câte o carioca de altă culoare, pentru a puncta astfel și dimensiunea estetică a poeziei. Frumoasa nebunie s-a întâmplat la Galeria Pygmalion din Timișoara, în cadrul festivalului Baroque II Urban, organizat de Galeria Meta Spațiu din Timișoara, purtând denumirea „Ziua de lucru a poetului”. După opt ore de scris, au rezultat 15 metri de poezie, transformați ulterior în volumul de față, care beneficiază inclusiv de o variantă videobook și una audiobook, ambele disponibile prin scannarea unor QR-Coduri.

Poemul curcubeu începe, conform mărcii înregistrate Robert Șerban, cu un paradox: pune în lumină, aducându-le un elogiu cât se poate de sincer, aș spune chiar naiv de sincer, întunericul, umbra și clar-obscurul, specifice tuturor serilor și nopților din România perioadei comuniste: „eram fericit când se lua lumina/ când totul se stingea în jurul meu/ nu mai trebuia să-mi fac lecțiile/ temele/ nu mai aveam grija școlară/ a zilei de mâine/ și puteam să citesc// aprindeam felinarul/ pe care ai mei îl primiseră de la bunici/ ei aveau mai multe/ fiindcă și la țară se lua lumina/ doar că acolo nu fusese curent electric/ dintotdeauna/ iar felinarele astea erau moștenite/ de la străbunici”.

Așadar, Robert Șerban a ales să scrie opt ore încontinuu despre copilăria sa, desfășurată în perioada comunismului, și să descrie o parte dintre greutățile vieții din acele vremuri negre. Ceea ce mi se pare foarte interesant este faptul că acesta reușește, la cei cincizeci de ani ai săi, să își reactiveze nu numai vocea, ci și atitudinea naivă a copilăriei, pe tot parcursul poemului neregăsindu-se nicio urmă de ură, de ranchiună, de frustrare legate de neajunsurile vieții din copilărie, pe care de bună seamă că le va fi privit și critic, retroactiv, odată cu înaintarea în vârstă și cu descoperirea adevărului din spatele restricțiilor impuse la vârsta „fericită, fără minte”. În tot ceea ce povestește el nu se simte decât un ocean de seninătate.

Pe negândite, poemul care începe cu evocarea copilăriei se transformă într-un bildungspoem, dacă este permisă construcția, astfel încât îl întâlnim și pe Robert Șerban adolescentul îndrăgostit, care ajunge inevitabil să sufere din dragoste, dar și pe Robert Șerban tânărul militar, participant cu arma în mână la Revoluția din decembrie 1989. Dar și când povestește despre aceste episoade mai puțin fericite, desfășurate la o vârstă ce se cam bate cap în cap cu naivitatea cea dintâi (nu și cu cea de-a doua), poetul își păstrează un calm de nezdruncinat, din vocea lui nerăzbătând decât o infinită și duioasă nostalgie, poate și un strop de autoironie: „sfâșiat între iubire matematică și română/ între meditații pagini cu probleme/ și exerciții din gazetă/ versuri lacrimi și scrâșnete de dinți/ am luat Treapta cu brio-ntre primii/ și am căutat-o pe Mona mea/ glorios și cu vocea puțin mai groasă/ însă ea se măritase între timp/ cu un ofițer/ de la unitatea unde taică-su era ceva comandant// eu am supraviețuit/ Ceașescu a murit împușcat în timp ce/ eram soldat și eram înarmat până în dinți/ cu un pistol mitralieră 150 de gloanțe și o baionetă/ dar nici măcar un foc n-am tras/ și oricum el nu venise în Craiova/ unde făceam armata și unde/ convins că vom fi atacați de teroriști/ convins că vom arunca în aer combinatul chimic/ convins că vom fi bombardați de mercenari arabi/ convins că securiștii vor contraataca peste noapte/ convins că voi muri/ mi-am scris pe un petic de hârtie testamentul/ și l-am băgat în buzunarul de sus al vestonului/ în cel din dreapta/ (în cel din stânga am pus monedele de 1 leu și 3 lei/ ca să-mi apere inima)// aveam o dorință  mică micuță/ cât o propoziție/ să-mi fie publicate într-o carte poeziile”.

De bună seamă că tonul acesta calm și lipsa oricărei tendințe de frustrare vin din faptul că, odată cu trecerea timpului, poetul s-a maturizat, s-a înțelepțit, a ajuns să înțeleagă că unele lucruri s-au întâmplat în felul respectiv pentru că așa era contextul de moment, și mai ales că, nimic din ceea ce a fost nu mai poate fi schimbat, indiferent de câtă ură și resentiment ai nutri pentru trecut. O atitudine sănătoasă, care l-a ajutat pe Robert Șerban să devină ceea ce este astăzi, unul dintre cei mai lucizi poeți contemporani, puternic ancorat atât în realitatea imanentă cât și în cea transcendentă, așa cum se vede foarte bine și din volumele anterioare, ceea ce îl face totodată și unul dintre cei mai senini scriitori ai momentului, printre puținii capabili să mai aducă ludicul la nivel de artă poetică sau de poezie adevărată. 

Auto-disecție la feminin, fără anestezie

 

Cronica volumului de poezie Mandala de Oana Cătălina Ninu

(ediția a doua, revizuită - Editura Casa de pariuri literare, 2021)

Oana Cătălina Ninu (pseudonim al Oanei-Cătălina Ninulescu, născută în 1985), a absolvit Facultatea de Litere a Universității din București în anul 2008 și cursuri de master în Studii literare românești și în Literatură franceză. A debutat în anul 2005 cu volumul Mandala, apărut la editura Vinea, pentru care a primit: Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu – Opera Prima, Premiul Iustin Panța pentru debut, Premiul de debut în poezie al filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România și Premiul de debut al Colocviilor Revistei Tomis. În anul 2009 apare în format underground carnetul de poezie Stările intense, în colecția Biblioteca de poezie cordonată de un cristian, ce se va metamorfoza în volumul cu același nume, apărut în anul 2018 la editura Casa de pariuri literare. A participat la scrierea celui mai rapid roman din lume (omologat de Guinness Book), Moș Crăciun & Co (Editura Art, 2012).

În anul 2021 apare la editura Casa de pariuri literare, ediția a doua, revizuită, a volumului Mandala. Asupra acestei ediții mă voi apleca în cele ce urmează.

Volumul este structurat în trei secțiuni, urmate de un epilog (alcătuit la rândul său din trei poeme). Cea dintâi secțiune, purtând același nume cu volumul în sine, Mandala, este de departe și cea mai violentă dintre toate, estetica dominantă aici fiind cea visceralistă, pe care însă poeta o altoiește cu puternice nuanțe de noir (desprinse parcă din filmele horror) și cu o imagistică din spectrul patologicului de tip schizo & sado-maso: „în fiecare seară în somn rup simetric cearșaful sunt/ femeia-foarfecă mă bag goală în plapumă și încep studiile de estetică/ rod zidul membranatic în care îmi țin strâns trupul de la cap în sus/ pântecele mi se deșiră ca atunci când/ înfigi furculița în oul prăjit și iese sânge ce să mai mănânc din mine/ șoarecele meu negru și sârmos deja se linge pe bot/ fac sărmăluțe lungi din lacrimi și resturile de carne de la ultimele orgii/ sunt tăiată longitudinal pe mijlocul pieptului/ aștept să vii peste mine și să cazi/ în falie ca într-o mlaștină eu să trag fermoarul/ și degetele tale să-mi împungă frenetic pielea/ ca niște coarne de melci/ atunci voi fi frumoasă și pe dinăuntru/atunci mi se va usca părul/ îl voi spăla îl voi alege îl voi pune în pungulițe printre pliurile saltelei/ printre cârpele sleioase în care am ascuns păpușile fără capete și mâini/ atunci nu-mi voi mai băga scobitori în ochi/ nu-mi va mai fi frică să adorm pe hoitul meu de ieri”.

Dacă această sarabandă de imagini „viscerale” desprinse parcă atât din albumele de anatomie cât și din cărțile despre ritualuri macabre ce implică corpuri umane vii, suprapuse apoi prin tehnica colajului, nu ar fi avut și un puternic substrat ideologic, am fi putut concluziona rapid că avem de a face cu o formă de teribilism liric, și cel mai probabil, atât cartea, cât și numele poetei, ar fi dispărut rapid din atenția publicului. Însă poem cu poem se conturează imaginea unui protest îndreptat împotriva celor ce nesocotesc trupul femeii, celor care abuzează de acesta (experimentul Marinei Abramović, soldat cu mutilarea trupului său fiind mai mult decât relativ pentru această categorie de oameni), al celor care nu înțeleg că în trupul femeii se petrec zilnic fenomene fiziologice complexe, menite să perpetueze viața speciei umane pe acest pământ. Iar faptul că Oana Cătălina Ninu își asumă rolul de portavoce pentru toate femeile lumii se descoperă cel mai bine în cea de-a doua secțiune a cărții, denumită foarte sugestiv, Nu te mai preface Ana, nume de alter-ego ales deloc întâmplător, aluzia la femeia mitică „jertfită” de bărbatul ei pentru îndeplinirea unui obiectiv maiestuos transformat în obsesie personală, fiind mai mult decât evidentă: „nu te mai preface,/ n-a mai rămas nimic din mine decât creierul dat prin mașina de tocat/ mă arunc în pat și nici nu știu dacă dorm/ sau doar deschid ochii și imaginea ta îmi spânzură printre gene/ cu un huruit al apei de la duș intrându-mi în nas/ în gură sub limbă sub haine/ aceeași imagine ca o pâclă eu sărutându-ți până sus picioarele/ ești singură ana/ nu te mai preface că nu s-a întâmplat nimic că/ inima nu-ți zornăie ca o pungă de pufarine/ când dimineața pornești râșnița și-ți pilești degetele până la os/ de-ți vine să scuipi întruna sânge și păr/ sânge și păr”.

Cea de-a treia secțiune, purtând ca titlu, o frază cu sonoritate de îndemn, Nu e timp fato, ni se înfățișează ca un strigăt concret de trezire din mlaștina victimizării, ca o chemare la arme pentru dobândirea independenței, a demnității, a dreptului la autodeterminare: „nu e timpul fato să-ți plângi de milă/ să-ți freci pielea cu boabe de piper să alungi dragostea din sânge/ să speli cu părul tău picioarele bărbatului/ magnoliile au înflorit și asta îți dă dureri de ovare/ stai goală în lighean și cânți/ aduceți-mi coliva cu bomboane colorate/ vă voi aduce gata înnodate venele mele/ mă leg de mine însămi mă leg de pat îmi pun căluș strâng din dinți/ fac semn pe burtă număr striațiile luminii pe lama verde a cuțitului/ în apă caldă nu simți tăietura/ e ca atunci când cineva îți toarnă ulei încins pe corp/ aduceți-mi carnea cu ochi o voi îmbrăca în rochița păpușii/ te bagi cu carnea sub plapumă/ câteva spasme îți storci niște țipete mimate/ deschizi larg fereastra câteva mișcări circulare de ochi/ imediat așezi toate obiectele într-un fagure electric/ îți aprinzi țigară”.

Despre secțiunea finală, intitulată mai mult decât sugestiv, Trăiesc într-o continuă ficțiune sau pentru o apocalipsă a interiorului (în loc de epilog), nu voi mai spune nimic, ci doar voi reda versul prim al poemului ultim, pe care îl consider a fi cheia de interpretare a întregului volum: „luciditatea asta cronică stă încolăcită pe mine ca o crustă de carne”.

Fiind vorba despre o a doua ediție, și nefiind conectat la viața literară în anul 2005, când a apărut prima ediție a acestei cărți, nu am putut să nu mă întreb cum a fost ea primită atunci, în zorii douămiismului, mai cu seamă că venea de la o poetă de douăzeci de ani. Cu siguranță va fi scandalizat pe cei mai slabi de înger literar, cum de altfel sunt convins că o mai face și astăzi, la vremea reeditării. Și totuși, faptul că a primit nu mai puțin de patru premii pentru debut (performanță egalată, cred, doar de volumul Desprindere al Minei Decu din 2018), îmi dă de înțeles că totuși a reușit și performanța de a surprinde în mod plăcut și poate de a-și atinge obiectivul propus, acela de a fi un manifest feminist fiabil, unul care să schimbe mentalități și să rupă clișee în legătură cu percepția generală asupra femeii. Și dacă nu a reușit din prima, are acum o a doua șansă.    

Moartea cea cumplită, moartea păcălită

Cronica volumului Moartea și lumea românească premodernă de Cristina Bogdan

(Editura Universității din București, 2016)

 

„Despre morți, numai de bine”, spune o vorbă populară românească, menită să asigure o cât mai curată memorie celor trecuți în lumea de dincolo. Dar despre moarte?  Despre aceasta, cel mai cinstit și mai practic ar fi să se vorbească cât se poate de obiectiv. În fond, ce este moartea? Doar o trecere, din viața aceasta în cea de apoi. În teorie sună simplu. În practică însă, moartea capătă o mulțime de sensuri și este percepută foarte diferit, de la om la om și de la societate la societate. Și totuși, Cristina Bogdan, conferențiar la Facultatea de Litere din cadrul Universității din București, își propune, în lucrarea sa, Moartea și lumea românească premodernă – discursuri întretăiate, apărută la Editura Universității din București, în anul 2016, să așeze spectrul morții în tiparele unor categorii obiective, să o clasifice și pe cât posibil să o clarifice și poate chiar să o îmblânzească.

Volumul, construit sub toate auspiciile unei lucrări academice, fiind rodul a cincisprezece ani de cercetare atât în biblioteci cât și în teritoriu, este alcătuit din zece părți, șapte capitole propriu-zise, un post-scriptum, un catalog al reprezentărilor morții în iconografia din Țara Românească și bineînțeles, bibliografia selectivă, care conferă greutate și științifică, nu doar de conținut intrinsec, lucrării de față.

În cel dintâi capitol, intitulat, Un tablou convertit în disciplină științifică, după o succintă trecere în revistă a coordonatelor tezei și a instrumentarului utilizat, Cristina Bogdan pătrunde frontal în subiectul morții, pe ușa prezentului și ne vorbește despre noile modalități de conservare a memoriei defuncților și a amintirilor ce îi leagă de aceștia pe cei rămași în viață, printre acestea numărându-se inclusiv rețeaua Facebook, în cadrul căreia s-a pornit o adevărată modă a paginilor comemorative, dedicate memoriei celor plecați, uneori mult prea devreme, din lumea aceasta.

Secțiunea secundă a lucrării, Lumea românească premodernă și spectacolul perisabilității, citită în aceste vremuri pandemice (sau post-pandemice) capătă o puternică notă de inedit (deși cartea este scrisă mult înainte de „momentul Coronavirus”), lăsând impresia că este o punte între prezent și trecut. Și aceasta deoarece atenția autoarei cade asupra epidemiilor de ciumă din întunecatul ev mediu, care erau adevărate tururi de forță ale morții, și care au contribuit masiv la crearea imaginii de „moarte cumplită” ce s-a lipit ca marca de scrisoare de acest fenomen natural. Tot din această perioadă datează probabil și cele mai multe dintre superstițiile legate de moarte, întrucât oamenii erau dispuși să recurgă la tot felul de subterfugii doar pentru a se sustrage sfârșitului vieții pe acest pământ, mai ales într-o vreme în care medicina era aproape inexistentă, tratamentele contra ciumei fiind exclusiv empirice. Tot în acea perioadă s-a dezvoltat și cultul sfinților taumaturgi, dintre care se evidențiază Sfântul Haralambie, care va fi ulterior reprezentat ca ținând ciuma, figurată zoomorf sau antropomorf, legată cu un lanț.

Poate cel mai interesant capitol al lucrării, mai ales sub raport cultural, este cel de-al treilea, denumit, Ceremonialul funerar. Priviri încrucișate, în care sunt surprinse o serie de comentarii ale unor călători străini ce au tranzitat de-a lungul timpului teritoriul țării noastre, despre maniera în care se desfășura la români ceremonia înmormântării. Firește, reacțiile și mărturiile acestora diferă de la caz la caz, dar în funcție de confesiunea creștină adoptată, acestea pot fi grupate în două categorii mari de „priviri”. Astfel că, dacă arhidiaconul sirian Paul de Alep, secretarul și însoțitorul Patriarhului Macarie, ortodox fiind, privea cu admirație la toată suita de gesturi ce însoțeau înmormântările confraților ortodocși români, oaspeții străini din sferele catolice și protestante fie erau oripilați de sarabanda de superstiții și obiceiuri non-cultice, cum ar fi plătirea bocitoarelor, fastul deosebit al meselor de pomenire, sau punerea în sicriu a diverselor obiecte personale ale defunctului, culminând cu bănuțul pentru plătirea vămilor văzduhului, fie sfârșeau prin a-și râde în sinea lor de acest „neam de barbari”.

Și pentru ca privirile încrucișate să se întâmple pe deplin, străinii primesc și o replică cvasi-academică la toate mirările lor, din partea voievodului moldovean Dimitrie Cantemir, care scrie în celebra sa lucrare, Descriptio Moldaviae, cu rol de popularizare a țării și culturii moldave în ochii europenilor, inclusiv despre modul în care moartea este percepută de către conaționalii săi.

Și prin lucrarea lui Cantemir se face și trecerea la următoarea secțiune a lucrării, intitulată sugestiv, Discursuri literare, în care sunt așezate sub lupă și alte scrieri în care este portretizată moartea, devenită între timp personaj literar, fie ale cărturarilor români, fie ale celor străini. Printre lucrările analizate amintim: Viiața lumii de Miron Costin, prologul piesei de teatru, Erofili a dramaturgului cretan, Ghiorghios Chortatzis, tălmăcit de Mitropolitul Dosoftei, precum și lucrarea Plugarul și moartea de Johannes von Tepl. De asemenea este pus în discuție și discursul patristic al Sfinților Părinți Bisericești, al cărui rezumat s-a transformat în timp în scrierea populară, Vămile văzduhului, devenită un fel de Biblie a morții, în sensul că oamenii au ajuns să pună foarte mare preț pe tot ceea ce stă scris în această lucrare mai mult populară decât teologică.

Dar cum până nu foarte de mult, majoritatea trăitorilor (și implicit muritorilor) de pe meleagurile acestei țări era analfabetă, discursul despre moarte a îmbrăcat de timpuriu și haina potrivită pentru puterea de înțelegere a neștiutorilor de carte, și anume reprezentarea iconografică, moartea devenind aproape nelipsită din registrele picturale ale bisericilor de lemn sau de zid din Țara Românească, dar și din celelalte teritorii. Astfel, în cel de-al cincilea capitol al lucrării, intitulat, Chipurile Morții în iconografia din Țara Românească, Cristina Bogdan ne prezintă sau mai curând ne descrie în amănunt o serie de reprezentări picturale ale spectrului morții, care este înfățișată atât ca un schelet sau ca un corp uman descărnat, cât și ca apariție bestială, înfricoșătoare, având coarne sau copite de animal, dar niciodată nu este despărțită de armele sale, fie că vorbim despre aproape omniprezenta coasă, fie că facem cunoștință și cu restul arsenalului de răpire a vieții: arcul cu săgeți, sulița, desaga sau pocalul cu otravă. De altfel, în cadrul acestui capitol sunt incluse și o serie de reproduceri iconografice, restul reprezentărilor cercetate fiind doar descrise în catalogul amintit mai sus, dispus ca anexă a lucrării.

Următorul și totodată penultimul capitol al studiului, denumit, Față-n față cu moartea. Întâlniri, dialoguri, confruntări, ar putea fi considerat unul de întâlnire dintre capitolele al patrulea și al cincilea, în sensul că accentul pică pe întâlnirea dintre discursul livresc și cel pictural. Mai exact, sunt puse în lumină o serie de registre iconografice inspirate din fabule, anecdote sau lucrări serioase, culte sau populare, dar care s-au transmis inclusiv prin intermediul tipăriturilor, care au în comun motivul întâlnirii dintre om și moarte. Deliciul acestui capitol, și poate al întregii lucrări, îl reprezintă faptul că mai mulți zugravi populari au ales să ilustreze pe pereții bisericilor, fabula esopiană cunoscută sub numele de Bătrânul și Moartea, în care un bătrân care duce în spate o sarcină de lemne, copleșit fiind de greutatea acesteia și implicit a vieții, cheamă moartea să-l ia, spre a se elibera de chin, dar la vederea chipului cumplit al acesteia, se răzgândește brusc și încearcă să o păcălească și pe moarte, spunându-i că de fapt a chemat-o doar pentru a-i așeza mai bine lemnele pe spinare.

Dar dacă în acest penultim capitol și-a făcut apariția și umorul, în cel final, intitulat mai mult decât sugestiv și cu o nuanță de ironie amară, Accidentele unui dispozitiv de siguranță, revine tonul elegiac, dar nu din pricina temei centrale a lucrării, ci din cauza faptului că, în absența unor politici optime care să protejeze patrimoniul național al românilor, multe reprezentări iconografice ale morții de pe zidurile bisericilor au fost, în zilele cele din urmă (și folosesc această expresie atât la propriu cât și la figurat), fie deteriorate, fie distruse, fie acoperite cu var, tencuială sau și mai trist, cu „icoane” din plastic. În acest sens, Cristina Bogdan trage un puternic semnal de alarmă, cerând implementarea neîntârziată a unor politici de patrimoniu care să protejeze moștenirea culturală primită de la înaintași,  pe care avem datoria morală de a o trece mai departe urmașilor nostri, astfel încât să nu ni se piardă de tot identitatea națională. 

Deși dedicată exclusiv temei morții, lucrarea Cristinei Bogdan nu este doar un tratat de tanatologie, ci datorită bogatelor ramificații culturale și unul de antropologie și de etnografie. O lucrare nu doar bine venită ci și necesară, mai cu seamă pentru că deschide o sumă de orizonturi noi atât asupra temei morții cât și asupra psihologiei colective a omului în fața necunoscutului.

Să (nu mai) fie întuneric!

 

Cronica volumului de poeme Corpuri de întunecat de Ciprian Măceșaru

(Editura Casa de pariuri literare, 2020)

        Ciprian Măceșaru (născut în 1976, la Câmpina) este scriitor, muzician, ilustrator și jurnalist cultural. Dintre cărțile sale amintim: Despre  nerăbdarea de a fi răbdător. Dan C. Mihăilescu și Ciprian Măceșaru în dialog epistolar (Humanitas, 2014), Portbagaj (Trei, 2014), Locul în care nu am ajuns niciodată (Charmides, 2015), Numele meu este Bryan Ruiz (Next Page, 2015), Super! Sunt un gândac! (Humanitas, 2015, 2019), Trei sute de ceaușești liliputani – împreună cu Vladimir Tismăneanu și Mihail Coșulețu (Humanitas, 2016), Trecutul e întotdeauna cu un pas înaintea ta (Cartea Românească, 2016), Și se făcu întuneric (Next Page, 2018), Infrapaginal. Jurnal 2000-2018 (Cartex, 2019),  Alergătorul invizibil (Paralela 45, 2019), Corpuri de întunecat (Casa de pariuri literare, 2020) și Dumnezeu e la un bloc distanță (Casa de pariuri literare, 2021). Ca muzician s-a remarcat în calitate de toboșar al trupelor Hotel Fetish și Toulouse Lautrec, dar și ca autor al libretului operei de cameră În trup, compoziție a Dianei Rotaru.

În cele ce urmează voi vorbi despre cel mai recent volum de poezie, Corpuri de întunecat, apărut în anul 2020 la Casa de pariuri literare.

Volumul, conceput sub forma a nouă secvențe epice, și îmbogățit cu o serie de fotografii alb-negru (sau mai bine spus, clar-obscure), este pus sub tutela unui motto din Guido Ceronetti, ce conține în fond, o spusă de-ale lui Hipocrat, și este dedicat soției sale, Crista Măceșaru, cea care oferă volumului și un plus de identitate, apărând pe copertă, deci fiind prima interfață a acestuia.

Încă de la prima secvenă și de la primul poem, Ciprian Măceșaru ne indică spectrul în care urmează să se desfășoare această carte, și anume, cel al morții, fără însă a se referi strict la moartea fizică, ci jonglând cu diversele valenței ale acestui concept. De exemplu, în poemul-fanion, care poate fi socotit și o primă artă poetică, avem de a face cu o moarte aflată la limita percepției între moartea fizică și moartea ca metaforă a neputinței de a ieși din starea de nemișcare a sinelui: „liniștea ca o rășină umple-ncăperea/ obiectele zac înțepenite în ea/ înțepenit sunt și eu/ o insectă în chihlimbar// poemul acesta a fost deja scris/ poemul acesta e doar/ eticheta agățată de degetul mare/ al piciorului cu care-am driblat/ cel mai bine// moartea-i un sticker cu sabrina salerno/ țopăind în piscină în ‘87”.

Cea de-a doua artă poetică, cea care scoate la lumină și semnificația titlului volumului, și care aduce totodată și un tribut suprarealismului gotic sau noir, este reprezentată, cum era și firesc, de cel de-al doilea poem: „noaptea îmi pun craniul pe masă/ și scheletul decapitat plutește prin apartament/ lovindu-se-ncet de pereți de tavan și ferestre/ sunând ca niște clopoței de vânt/ în timp ce sângele meu desenează un cord/ care bate violent într-un creier”.

Vedem așadar cum poetul își propune să ne introducă în noaptea metafizică sau „mlaștina minții”, așa cum o numește el, pe care o traversează uneori, trăind-o în diverse forme, cum ar fi, spre exemplu (poate cel mai puternic exemplu), conflictul perpetuu pe care acesta îl are cu tatăl său (cel mai probabil într-un registru kafkian, dacă ținem cont și de ilustrarea acestuia în romanul Alergătorul invizibil), conflict ce nu încetează nici după moartea părintelui, ba mai mult, pare că abia acum se dezlănțuie cu adevărat (din punct de vedere al psihanalizei, acest conflict reclamă o analiză mai amplă, dar noi vom rămâne totuși în sfera poeziei și a analizei strict literare): „M-au sunat/ de la cimitir, tată./ Ai făcut ce-ai făcut/ și-ai înălțat bălăriile/ de pe mormânt atât de mult,/ încât din cauza lor/ o parte din oraș/ nu se mai vede./ Le-ai hrănit bine, tată,/ cu seva ta, cu ura ta.../ Recunosc, nu te mai credeam capabil/ de vreo ripostă. Ești tare, tată,/ războiul continuă!/ Duminică trec pe la tine/ cu foarfecă, săpăligă, mănuși.../ Nu-mi permit să fiu amendat./ Toată lumea îmi spune/ că erai un tip plin de viață,/ de unde rezultă că problema-i/ la mine, că n-am fost în stare/ să te iubesc, numai că nu e așa/ dar ce sens mai are să spun, să explic?!/ Duminică vin, o să smulg buruiana din tine, să te smulg și pe tine de-acolo nu pot, rămâne să ne războim astfel,/ tu de acolo, eu de aici,/ încă de-aici, tată, încă de-aici”.   

În „mlaștina minții” ar fi fost aproape nefiresc dacă tema morții nu s-ar fi întrupat și în gânduri suicidale, ca în flash-poemul: „mănânc mere/ cu sâmburi cu tot/ sâmburii ăștia/ am auzit/ conțin un pic de/ cianură”, sau în speranța unei morți violente menite să elibereze poezia din chingile depresiei: „viața mea/ e un acvariu/ pe care scrie cu ojă/ atlantic// peștișorii aurii/ cu chipul lui/ marylin monroe/ îmi cântă/ ca în poemul lui/ morgenstern/ happy birthday/ mr. president// zâmbesc știrb/ aștept să explodez/ ca jfk în `63/ să stropesc/ peretele de sticlă/ cu poezie”; sau dacă perspectiva dragostei nu ar produce efecte aparent catastrofale: „te-ai oprit o clipă în fața mea,/ de parcă m-ai fi privit.// am simțit o dislocare/ ceva ca o alunecare de teren”.

Un înțeles adânc se ascunde și în cele două poeme din finalul volumului, în care poetul se obiectivizează, vorbind despre sine la persoana a treia, ca și cum ar vorbi despre un străin pe care îl urmărește din afară. Sunt poeme ce trădează nu atât o stimă de sine exagerată, așa cum poate ar fi unii cititori tentați să creadă, ci mai curând o nevoie acută de dedublare, de eliberare din sine, de evadare din acea noapte metafizică.

Ciprian Măceșaru ne oferă prin intermediul volumului său de poeme, Corpuri de întunecat, o poezie a angoasei, a luptei interioare, dar totodată și una a lucidității, a prezenței de spirit, a recunoașterii de sine și a autocriticii. Deși este vorba doar despre sine în acest volum, nu regăsim nimic narcisic, totul fiind mai curând terapeutic, ceea ce face ca această carte să fie una cel puțin necesară tuturor celor ce traversează propriile „mlaștini ale minții”.

Căzut (și înălțat) pe frontul dezvrăjirii de lume

 

Cronica volumului de poezie, Departe, cât se poate de departe de Alin Ioan

(Casa de pariuri literare, 2021)

 

Alin Ioan (născut în 1981) a absolvit Facultatea de Teologie - Asistență Socială din Arad. A debutat cu volumul de versuri, Cer de rigips, nori de glet (editura frACTalia, 2016). Au urmat volumele, Atâta vreme cât știi că poți să te întorci (editura frACTalia, 2018) și Departe, cât se poate de departe (Casa de pariuri literare, 2021). Asupra acestuia din urmă mă voi apleca în cele ce urmează.

În acest nou volum de versuri, sau mai exact fie spus, de poeme, Alin Ioan ne îmbie cu o serie de amintiri din copilărie și adolescență, dar și întâmplări mai recente, într-o manieră cât se poate de familiară, creând atmosfera aproape intimă a unui taifas confidențial desfășurat între prieteni  vechi care nu s-au mai văzut de mult și simt nevoia să își (re)povestească viețile, ca să poată reînoda firul camaraderiei: „erau anii când ieșeam pe balcon să fumez/ invocând/ copilăria petrecută la ţară/ miezul de pâine caldă/ şi vorbele ferme de altădată/ ale bunicului/ care se rostogoleau ca un cartof pe pământ.// mai ţin minte că pe atunci zorile zugrăveau fugar/ chipul molcom/ al bunicului/ în oglindă sâmbăta când îşi înălbea faţa şi înăsprea aerul/ cu mirosul puternic de apă de colonie sovietică/ iar bunicii îi venea un dor de a găti fasole cu ciolan/ şi plăcinta aceea/dumnezeiască cu mere.// plecam apoi să le spun tuturor copiilor de pe uliţa noastră/ (străjuită de nuci uriaşi cu umbre ca niște/ răsuflări amare)// cum secundele binecuvântate cu nume de zâne/ din basme devin rotiţele străvezii/ ale universului rural şi că fericirea lor/ trebuie să fie atât de straşnică încât/ dacă s-ar suda între ele/ cu vreo două trei raze de soare/ în amiezile prelungite de vară ar naşte libelule/ purtătoare de instincte suprarealiste/ iar pentru cei ce ar avea norocul să le vadă/ împerechindu-se spre seară la râu/ ar zăngăni în uimire îngeri/ uşor de prins în lumină/ rugându-se la dumnezeul tenişilor de pânză./ îi cunoşteam după ochi că a sosit momentul trecerii/ spunea ea/ mulţi dintre ei se contorsionau/ gemeau şi îşi strâmbau feţele// la unii trecerea dura mult/ nu voiau să plece/ ceva îi ţinea legaţi// în schimb alţii îşi dădeau duhul atât de uşor/ precum o fluturare de mână pe un peron de gară.// în zadar a făcut preotul rugăciuni/ peste rugăciuni în timp ce sătenii săpau şanţuri/ pentru ca sângele şiroind cu bulbuci să nu le intre în case.// am privit încă o dată poza în care bunicul/ stătea lângă mine/ pe când aveam doi ani/ mi-am recunoscut pomeţii proeminenţi în pomeţii lui/ şi m-am oprit din scris/ cuprins de un fel de amorţeală a simţurilor”.

Firește, amintiri din copilărie s-au scris dintotdeauna (începând de la Ion Creangă, sau poate chiar de mai înainte) și se vor mai scrie poate până la sfârșitul veacurilor. Ceea ce face ca relatările lui Alin Ioan să fie cumva diferite este faptul că el reușește, prin intermediul unui cod lingvistic unic, alcătuit din arhaisme, din cuvinte aproape uitate, dar pline de un sens și din expresii specifice vieții trăite la țară, să creeze un fel de paradis, un spațiu ideal, în care se simte liber. Ba mai mult, dacă pentru majoritatea oamenilor, sfârșitul copilăriei înseamnă implicit părăsirea sau izgonirea din rai, pentru Alin Ioan lucrurile stau cu totul diferit, și aceasta pentru că el pare să-și poarte cu sine raiul acela misterios, în egală măsură în suflet, dar și ca un fel de veșmânt, astfel încât, pe de o parte își asigură o perpetuă ședere în paradis, iar pe de alta reușește să se protejeze de influența nefastă a lumii exterioare.

Inedit este faptul că pe alocuri, Alin Ioan își pigmentează volumul de față cu expresii care, în mod normal, ar trebui însoțite de iconicul dreptunghi roșu care atenționează prezența unor „texte explicite”. Însă, rămas în acea atmosferă paradisiacă, cititorul va trece cu siguranță neafectat prin mijlocul acestora, ba mai mult, va surâde, recunoscându-se. Pentru că aici nu avem de a face cu genul acela de înjurături izvorâte din ură, frustrare sau durere, ci mai degrabă cu modul inocent al copiilor de a-i imita pe adulți, înjurând sau emițând teorii și păreri personale despre viața sexuală, de exemplu, fără însă a înțelege concret despre ce vorbesc și fără a înceta să mai fie copii: „aveam cred vreo 12 ani când îmi petreceam după-mesele de toamnă cu amicul meu atti. era mai mare decât mine cu 4 ani. stăteam așezați pe grămada de lemne, sub nucul din fața casei alor mei. povesteam./ când se făcea ora la care începeau să se întoarcă femeile de pe la locu­rile de muncă, atti exclama: ce zici de mama lui fermecatu’?! nu-i așa că ai fute-o? uite ce craci are. eu ziceam cu jumătate de gură: da./ eu aș fute-o, continua el, de i-ar zbura ochii din cap. aș face o pauză de cinci minute ca indianul talpă-iute și iar aș fute-o./ da, de mama lui cipri ce zici?! uite ce tâțe are și ce păr, îi ajunge până la cur. i-ai da limbi în pizdă?! eu încercam să fiu mai credibil de data asta, că da, i-aș da./ eu aș fute-o până mi-ar zice cipri și soră-sa, tată, în pula mea, completa surescitat atti./ fii atent, dar de mama codruței ce zici?! țâțe, cur, da, ce față! să știi că aș fute-o până mi s-ar duce un strat de piele de pe pulă!/ deși au trecut anii, de multe ori mă trezesc repetând din senin replica asta a lui,/ aș fute-o până mi s-ar duce un strat de piele de pe pulă!/ apoi se lăsa liniștea pentru o vreme, era toamnă, ziua era mai scurtă, se însera mult mai devreme. atti îmi zicea, știi care e diferența dintre a face sex și a face dragoste, pănuță? acum să te văd./ am stat o vreme pe gânduri, mă simțeam la școală, scos la răspuns, era o întrebare capcană, sex, dragoste./ nu știi, în pula mea, n-ai de unde că ești mic și prost, te ține mă-ta tot la curul ei./ fii atent, pănuță./ a face dragoste e atunci când te fuți cu o tipă de care ești îndrăgostit,/adică înnebunești fără ea,/ în pula mea./ n-ai idee cum e, parcă tocmai ai murit și te-ai trezit în paradis,/ ceva de genu’,/ dar tu ești mic,/ nici flocii nu ți-au ieșit./ hai dispari, te strigă mă-ta, ne vedem mâine pănuță,/ hai noroc”.

Pe mine m-a vrăjit, în sensul bun, acest volum al lui Alin Ioan, pe care chiar l-am receptat ca pe un descântec de dezvrăjit lumea, ca să-l parafrazez pe poet, din chingile determinismului, ale fatalismului și ale convenționalului, ca o încercare, în parte reușită, de a reașeza în lumea aceasta, paradisul pierdut (sau doar uitat) al copilăriei, al vârstei aceleia nevinovate, al inocenței și cel mai important, al libertății.

Departe, cât se poate de departe, este genul acela de carte pe care e bine să o lași la îndemână, să o mai deschizi din când în când, pentru a te ridica după fiecare cădere pe frontul dezrăjirii de lume.  

Bonus track: Volumul este înfrumusețat cu ilustrații originale semnate de Arabella Krebs. 

În numele tatălui, al fiului și al poetului politic

 

Cronica volumului de poeme Autoportret în flama de sudură de Claudiu Komartin

(Casa de editură Max Blecher, 2021)

 

Claudiu Komartin (născut în 1983) este fără doar și poate unul dintre cei mai apreciați poeți ai generației douămiiste și unul dintre cei mai activi promoteri culturali, organizând de doisprezece ani atât Institutului Blecher cât și alte evenimente literare, promovând atât literatura tânără, cât și scriitori consacrați. A debutat în anul 2003 cu volumul „Păpușarul și alte insomnii” (editura Vinea). Au urmat volumele de poezie: „Circul domestic” (editura Cartea Românească, 2005), „Un anotimp în Berceni” (editura Cartier, 2009), „Hemoragia soarelui. 33 de poeme de Claudiu Komartin cu 22 de gravuri de Ana Toma” (ediție bibliofilă în două exemplare, 2009), „cobalt” (Casa de editură Max Blecher, 2013), „Dezmembrați”, semnată cu heteronimul feminin Adriana Carrasco (Casa de Editură Max Blecher, 2015), și antologia „Maeștrii unei arte muribunde – Poeme alese 2010 - 2017” (editura Cartier, 2017, ediția a II-a, 2018). Cel mai recent volum al său de poezie se numește Autoportret în flama de sudură și a apărut recent la Casa de editură Max Blecher. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca în cele ce urmează.

Vara anului 2018 a fost una îngrozitoare pentru Claudiu Komartin, pierzând la un interval scurt de timp, doi oameni foarte dragi: pe poetul și prietenul său, Adrian Diniș și pe tatăl său, Mircea Komartin. Drept pentru care, volumul de față îi este dedicat in memoriam, tatălui, cuprinzând însă și un poem dedicat prietenului.  

Volumul se deschide cu un poem ce descrie relația tată-fiu, privită prin hubloul ușii de la camera de spital a tatălui, în care fiul încearcă să își pună ordine în gânduri și în sentimente, să claseze cumva, fie doar și pentru sine „dosarul Eu și tata”, al cărui punct culminant era, firește, boala și deja iminenta moarte a tatălui: „Tatăl meu. Descoperit târziu, de mine: fiul,/ al lui, după o droaie de sancțiuni, sentințe, decepții./ K_aput. El,/ pentru mine, atâta timp, doar/ pretext. Nebuloasă/ în versuri, cu urmări discutabile. Tătuca./ Poemele cu. Nu așa./ Până când am avut evidența unei neglijențe/ nu ticăloase: nu față de el,/ față de ceea ce se cerea spus. Nici chiar fățarnic,/ n-aș zice,/ poate doar prost orientat. Suspicios. Rău dresat./ Meschin./ Tata. Cu tubul lui de oxigen, atât de pur în sfârșit./ Luat cu mine în poezie/ să nu mai fie atâta ger aici, unde încerc să mă folosesc,/ într-un loc ticsit,/ de puțin. Să-mi căptușesc spațiul ăsta luat în arendă/ cu decât și cu prin. Nu mă dau rănit, ar fi prea de tot. Nu e/ printre tainele mele să ies basma curată, să mă,/ cum ar veni, scot. Atât încerc,/ să nu irosesc. Respirația. Ta. Tată./ Care ți-e drămuită, acum, de o valvă și-un manometru./ Ți-o spune, în timp ce te scrie,/ creația ta, destrămată sub baloții ăștia de/ milă sălcie”.

Un poem deosebit de inedit este cel în care poetul scrie cu vocea tatălui, transcriind un monolog al acestuia avut în fața doctorului și implicit în fața morții, prin care descoperim un om care a iubit viața, care a luptat împotriva morții până în ultima clipă, dând dovadă de o uimitoare prezență de spirit, de cinism și ultra-luciditate. Este, bineînțeles, un autoportret al tatălui, pictat însă cu mâna fiului, după indicațiile precise ale acestuia, așa cum Noe a realizat arca salvării după indicațiile precise ale lui Dumnezeu: „Doctore, doctore, nu rânji încă, nu ți-ai găsit omul./ Sunt mai sarcastic decât tine la orice oră,/ iar despre cinism mai bine să nu vorbim/ e cam prea devreme, nu crezi?// Știu, am rămas doar noi doi,/ deși aș fi preferat ca-n locul tău să fie/ un barman,/ un împătimit de pariuri,/ o midinetă.// Chestia asta chiar n-a depins/ de mine sau de tine,/ așa că să nu ne rățoim unul la altul/ și nu, n-o să mă convingi să mă piș în plosca aia.// Doctore, doctore, nu te juca de-a Dumnezeu/ cu mine, s-ar putea să-mi smulg perfuzia/ și să te strâng de gât cu ea până apare o infirmieră.// Simt că încă mai pot – știi și tu asta,/ de aia încerci să mă vlăguiești, încet și sigur./ Te simt, golănașule, frate,/ ca pe unul pe care-l cunosc de tare demult./ Doctore, ești la fel ca mine și nici unul din noi/ nu mai pleacă de-aici.// Spelunca asta a ta/ și-a pierdut toți clienții de vază/ și tu suferi că n-ai prins trenul ăla la care visaseși./ Dar uită-te încoace și spune-mi că nu te/ recunoști măcar puțin în situația asta jenantă pe care/ e de datoria ta s-o tratezi.// Poate că și corpu-ăsta al meu o fi/ ceva mai mult decât inconvenientul care-ți amână/ micuțul flirt cu asistenta bondoacă”.

Evenimentelor nefericite din vara lui 2018 le-a urmat însă și unul foarte fericit, nașterea fiului poetului, Emanuel, eveniment ce a reușit să înlocuiască cumva paradigma sobră din viața acestuia, cu „dinamica unei vieți noi”: „Legănându-ne o primăvară întreagă în/ păienjeniș de răutăți/ și totuși cât de lin au trecut norii pe/ sub acoperișul casei noastre/ în timp ce noi începeam să ne deprindem/ cu primii pași ai fiului,/ dinamica unei vieți noi, raid bâjbâit în/ teritorii necunoscute,/ mamă și tată în cuirasatul tăcerii,/ confruntați cu aglomerarea de scâncete și/ spectaculoase căderi/ pe care fericirea noastră terorizată a/ încercat să le impiedice/ cu puterile neajutate, cu larma acestui/ viitor incert,/ cu lacrimile zidite pe dinăuntru și/ griji și nesomn/ un spațiu în cele din urmă infim, numai al nostru// fiul meu, față în față cu Marele Interzis/ într-o suburbie a Bucureștiului, sau/ chiar a cerului/ râsul lui ne-a descheiat inimile, iar de/ atunci sângele a/ galopat în neștire, pentru că sângelui/ nu i-a fost dat să aibă urmași/ pe care să-i mângâie, să-i ferească/ la asfințit/ de căderi, de larma acestui viitor/ incert/ și de oroarea care îi cuprinde pe/ oamenii de fier/ când se lasă noaptea, cântecul ăsta de/ leagăn să întrerupă/ fiindcă cel care vine o ia mereu de la/ capăt, camuflându-ne buimăceala,/ răscumpărând surâsul nostru/ tâmp de ocnași”.  

Dar volumul de față nu este doar unul strict subiectiv în care poetul nu vorbește decât despre experiențele sale atât de personale, deplângând moartea celor dragi și alinându-și sufletul prin nașterea fiului său. Îl redescoprim în paginile acestuia și pe Claudiu Komartin, poetul politic, poetul care ia atitudine împotriva nedreptăților sociale, a prostiei, ignoranței și răutății celor care țin vremelnic frâiele acestei țări, pe care nu se sfiește să-i împroaște cu imprecații cât se poate de acide: „Jeg, Jaf și Josnicie - / iubirea noastră de moșie/ e un triunghi și mocirlos, și strâmb,/ cu unghiurile, cele trei, în J/ (...)/ Mi-e și rușine să spun mai multe despre neamul ăsta amărât,/ atât de-al meu încât/ mai că îmi vine să îl strâng la piept până se pierde rușinos, și/ se sufocă/ și își împarte ultima suflare cu o focă/ străpunsă de harponul/ care poate că-i ultima lui armă, muică, pe care-o folosește,/ chiar înainte/ să dispară, omul”; „înotăm livizi și cu mintea vraiște-n secularul crah,/ în Valahia se alege praful până și de praf”.

 

Autoportret în flama de sudură se prezintă ca un volum de poeme mai degrabă personal, în care primează emoțiile, însă nu în detrimentul poeziei în sine, ci poate doar în cel al austerității stilistice și estetice cu care ne obișnuise Claudiu Komartin, având însă marele merit de a ni-l descoperi pe acesta și în ipostaze mai puțin cunoscute.

 

A fi sau a nu fi om, printre stele

 

Cronica romanului Un nou pământ de Roxana Ruscior

(Editura UP, 2021)

Roxana Ruscior (născută în 1982, la București) a lucrat 15 ani ca jurnalist, în prezent fiind content writer la o agenție de SEO. Scrie proză din adolescență, activând de-a lungul timpului în mai multe cenacluri literare. A debutat în anul 2013, cu romanul Armata Domnului, apărut la editura Tracus Arte din București. A mai publicat un volum de proză scurtă, Totul e ascuns la vedere, disponibil doar în format e-book. Iar cea mai recentă carte a sa este un roman S. F., intitulat, Un nou pământ, apărut anul acesta la editura UP din București.

De fapt, romanul, Un nou pământ, este unul S.F. mai degrabă doar la nivelul scheletului, căci pe acest schelet se dezvoltă armonios fibre musculare specifice altor genuri literare, cum ar fi romanul mistic, religios, romanul psihologic sau thrillerul. O primă dovadă în acest sens este inclusiv alegerea motto-ului, care este un verset din cartea Apocalipsei atribuită Sfântului Ioan Evanghelistul, cuprinsă în Biblie: „Și am văzut un cer nou și un pământ nou, fiindcă cerul dintâi și pământul dintâi pieriseră și marea nu mai era”.

De altfel, de la acest verset pornește cumva și intriga romanului, care ar putea fi rezumată astfel: Un asteroid uriaș amenință să lovească Terra, condamnând-o la distrugere totală. Deși pământenii ajunseseră la dezvoltarea tehnologică ce le-ar fi permis distrugerea asteroidului înainte ca acesta să pătrundă în atmosfera pământului, dovadă că deja trimiseseră o navetă spațială pe planeta Thor, iar astronautul Ingo Meinrad explora de zor noua planetă ce părea să prezinte forme de viață, din cauza unui sabotaj executat de un fanatic religios, asteroidul este doar rupt în două, o parte este împins în haosul din spațiu, dar cealaltă lovește pământul, aruncându-l într-un nou ev mediu întunecat. Omenirea o ia practic de la zero, dar peste o mie de ani, cealaltă bucată de asteroid se întoarce și de data aceasta nimeni nu mai poate evita dezastrul. Tot ce mai pot face oamenii este să se refugieze pe o altă planetă, folosindu-se de tehnologia veche de un mileniu, descoperită recent într-un buncăr subteran. Desigur, aleg să meargă tot pe Thor, deși nimeni nu știa la ce rezultate ajunsese expediția din urmă cu o mie de ani. Comanda este preluată de Baltazar Dion, ales Lider al Lumii Unite, un tip care se simte cumva un nou Moise, unul căruia Dumnezeu i-a incredințat misiunea salvării speciei umane. El este secondat tot timpul de o suită de consilieri de încredere, formată din specialiști în diverse domenii, dintre care se remarcă de-a lungul călătoriei spațiale, Abhay Kali, responsabil cu securitatea, Daichi, medicul și Eydis, psihologul. Deși inițial, Baltazar Dion pare un lider bun și un creștin fervent,  preocupat de soarta fiecăruia dintre cei pe care își dorește să îi salveze, ducându-i în siguranță pe Thor, în timp se dovedește că sentimentul său religios nu este atât de pur precum a lăsat să se vadă, el devenind un fanatic religios, dispus să facă absolut orice, inclusiv să calce pe cadavre pentru a-și consolida poziția de lider, de erou, de salvator, de mântuitor. Un prim punct important de cotitură în economia romanului este acela în care se descoperă că planeta Thor este deja populată de o specie bizară de humanoizi, rezultați din modificarea genetică a ultimilor oameni veniți odată cu misiunea din urmă cu o mie de ani, oameni ce au fost decimați atunci de apariția unui virus misterios.

Desigur, răsturnările de situație și schimbările de traiectorie ale firului narativ se succed uneori cu o viteză demnă de un S.F., aceasta fiind un fel de marcă înregistrată a Roxanei Ruscior, care a testat metoda aceasta a cultivării suspansului la intervale scurte, încă din romanul său de debut, Armata Domnului. De altfel, inclusiv finalul romanului rămâne deschis, dar nu în maniera aceea în care anunță un al doilea volum, ci într-o cu totul altă manieră, despre care voi vorbi puțin mai târziu.

Spuneam mai sus că avem de a face cu un S.F. doar la nivel de schelet al romanului, altele fiind de fapt aspectele definitorii. Mai exact, autoarea alege să exploateze mai abitir dimensiunea psihologică și filosofică a romanului, investind în crearea unor personaje foarte bine construite, foarte puternic creionate din punct de vedere psihologic. Astfel, ea ne invită să urmărim în primul rând cum poate evolua (sau involua) psihologia omului religios, credincios, cum poate ajunge o credință manifestată fără a fi fost mai înainte înțeleasă și aprofundată, să întunece judecata sănătoasă a omului.

De asemenea, ea mai pune în lumina reflectoarelor și o altă temă, o altă dilemă ce a ridicat multe semne de întrebare de-a lungul mileniilor: cum se transformă omul sau mai bine spus mintea omului în fața unor emoții puternice, cum ar fi, pierderea unor oameni dragi, frica de necunoscut, disperarea, setea de putere, ura extremă, neputința de a-i dezamăgi pe ceilalți, și bineînțeles apropierea fulgerătoare a propriului sfârșit. Practic, Roxana Ruscior ne predă un curs practic despre gestionarea sau neputința de a gestiona emoțiile puternice.

Tocmai de aceea a și optat pentru un final deschis, nu pentru a alimenta suspansul cititorilor în vederea așteptării unui nou roman, a unei continuări, ci pentru a pune mai mult accentul pe faptul că acest roman este în fond o lecție despre oameni și pentru oameni, o invitație la îndelungă reflecție, la o mai adâncă aprofundare a sinelui. Și nu în ultimul rând o lecție despre ce înseamnă natura umană și despre limitele acesteia, indiferent că vorbim despre cele de natură fizică, psihică sau morală, autoarea strecurând în romanul său și câteva dileme de natură bioetică.

Roxana Ruscior ne propune așadar, nu atât un roman S. F., cât mai curând un roman complex, bine scris, bine documentat, din care avem cu siguranță multe de învățat despre ce înseamnă să fii om și despre cât de important este să rămâi om, inclusiv într-o epocă în care lumea pare tot mai divizată între oameni-roboți (sau care și-ar dori să devină roboți) și oameni-zei (sau care și-ar dori să devină zei).

A.H. Confidențial

 

Cronica volumului de poezie Nimic personal de Alexandru Higyed

(Editura Casa de pariuri literare, 2021)

 

Alexandru Higyed (născut în 1997, la Șiria, Arad) a absolvit Facultatea de Litere, Istorie și Teologie, secțiunea Limbi și Literaturi, Română-Engleză, din cadrul Universității de Vest din Timișoara. A publicat poeme în reviste ca Orizont, Actualitatea literară și Monitorul de Poezie, dar și pe platformele on-line O mie de semne, Noise Poetry, Cenaclub și Poetic Stand. Este prezent în antologia Statuile se scurg pe iarbă a Cenaclului Pavel Dan. Este librar și membru al Asociației Culturale Contrasens. În anul 2021 a debutat cu volumul de poezie Nimic personal, apărut la Casa de pariuri literare.

Voi începe prin a spune că titlul este o capcană și că de fapt în acest volum totul este despre viața personală a poetului, sau a eului liric, să spunem așa de dragul scolasticii și pentru a menține totuși ambiguitatea.

Volumul este structurat în patru părți, fiecare dintre ele cuprinzând poeme ce se referă la câte o dimensiune diferită a vieții sau mai bine spus a percepției asupra vieții. Astfel în cea dintâi secțiune, numită, condiții prielnice, Alexandru Higyed a adunat poeme ce vorbesc doar despre sine, încercând să nu implice nicio terță persoană/ perspectivă, asumându-și, desigur, riscul de a părea narcisist, deși nu ar putea fi vorba decât cel mult despre un anti-narcisism, poetul practicând mai curând o spovedanie, însoțită de penitență în piața publică: „la 22 de ani diferența dintre calitate și cantitate e mai mult/ decât un typo cauți să ai ce e mai bun să te descotorosești/ de gustul de pâine cu pateu să obții independența unui/ apartament doar al tău să îți permiți un taxi pe săptămână și măcar/ o semnătură pe peretele penitenciarului un gust amar în gură/ la telefon atunci când te sună tușa să te felicite/ că ai absolvit acum un an facultatea de litere istorie și teologie/ că trebuie să explici ce faci de fapt// la 22 de ani ești la fel de transparent ca vitrina unui magazin second-hand/ unde se oprește toată lumea pentru că așa se găsesc cele mai bune oferte/ o barbă neîngrijită un tricou șifonat mâini tremurânde o spinare ruginită/ peste care trec ore nesfârșite de stat pe scaun/ buze rupte de la atâtea aroganțe și glume de nimic// 5 lei orice produs reduceri din timpul petrecut împreună ai nevoie de prea multă atenție/ un lucru atât de apocaliptic încât fără ea s-ar topi ghețari/ încălzi pături înroși ochi risipi oportunități”.

În cea de-a doua secțiune, nici dylan nu știa să cânte, poetul vorbește despre relația de cuplu, care nu este una ca-n filmele de dragoste lacrimogene, cu happy end inclus, ci una ca-n viață, în care punctele bune se întrepătrund și uneori se ciocnesc refractar cu cele mai puțin bune, una în care cei doi nu vin doar cu dragoste și entuziasm unul spre celălalt, ci fiecare își cară după el propriile frustrări, neputințe, vulnerabilități, transformând astfel relația într-o mare provocare de a se înțelege reciproc unul pe celălalt: „suntem la fel de triști/ ca două case care se privesc îmbătrânind/ în fiecare lună vin tot mai puțini oameni în vizită/ în fiecare zi cotarca e tot mai plină de șobolani// tencuiala se decojește/ de parcă ne-ar auzi cineva rugămințile// copiii găsesc mereu/ metode prin care să se distreze/ în locuri părăsite// noi căutăm liniștea în casele altora/ îi amenințăm că n-o să mai plecăm niciodată/ îi închidem în camera de tortură/ duminică la cina în familie”.

În secțiunea a treia, bătăile inimii înainte de umilință, Alexandru Higyed se întoarce la sine, dar într-o manieră diferită decât în prima parte, de data aceasta discursul său fiind unul mai intim, accentul trecând de la confesiunea publică la meditația în oglindă. În această parte, el se analizează mai mult pe sine însuși, își vorbește ca celui mai apropiat prieten, se critică, își deplânge viața de care nu este defel mulțumit, totul pentru a se înțele mai bine și pentru a-și asuma fiecare latură a sa: „ai să ajungi la fel de singur ca ai tăi/ asta explică de ce îți tremură mâinile/ înainte de orice interacțiune umană/ respiratul mai nou e ceva opțional/ iar fiecare strângere de mână e o nicovală/ fiecare întrebare e un puzzle cu o piesă lipsă// ai să ajungi singur ca ai tăi/ să te complaci în următorul mail/ dimineața la șase primești ce ți se cere/ fugi de responsabilități ca/ un avion care abia așteaptă să iasă din hangar// ai să ajungi singur ca ai tăi/ ca un gard lustruit o dată la două săptămâni/ pe care nu mai apucă să se pună rugina// alarma și tonul de apel sună la fel/ de fiecare dată când te trezești/ ești căutat de cineva/ nu de poliție nu de administrator e doar insomnia// alarmele pe care nu le schimbi niciodată îți spun/ că ai să ajungi la fel de singur ca ai tăi”.

În fine, secțiunea finală a volumului, să rămână și pentru data viitoare, este dedicată familiei sau mai curând amintirilor legate de viața de familie, de copilărie și în sens general, de acel acasă, unde rămân rădăcinile, cel puțin la nivel metafizic, la nivel psihologic. Sunt aici poeme ce surprind lupta interioară din mintea și sufletul poetului dintre a se întoarce uneori, fie doar și cu gândul, la trecut, și a se rupe cu totul pentru a putea merge mai departe, indiferent ce ar însemna acest „mai departe”: „aștept supa de pui de acum șase ani de la masa în familie/ obișnuiam să las ceva/ să rămână și pentru data viitoare/ să fiu sigur că va fi o dată viitoare// am impresia că s-au răcit toate// văd cum aburii ies din gura ei/ cum încearcă să îmi explice la telefon/ că ar trebui să iau o pauză/ să mai mănânc și eu că am slăbit mult/ și asta nu e bine// cum încerc să-i explic că pentru mine/ mesele sunt mai reci atunci când de partea cealaltă/ nu se ceartă cineva”.

Așadar, în volumul său de debut, nimic personal, Alexandru Higyed ne invită să îl cunoaștem, alegând să vorbească despre sine, și încă fără menajamente, dar, în mod surprinzător, și în același timp, fericit, și fără a face paradă de stări exhibiționiste, de patetism sau de exaltări de orice fel. Este un fel de „ăsta sunt eu” livrat într-o manieră echilibrată și cumva echidistantă, lăsând de multe ori impresia că altcineva vorbește despre el, dar totuși cu vocea sa. De fapt, ceea ce îl recomandă cel mai bine pe acesta, la ceasul debutului său, este echilibrul care se reflăctă în toate straturile de lectură, atât ca mesaj livrat, ca dozare a imaginilor și stărilor expuse, cât și ca manieră de construcție a textelor. Cu siguranță Alexandru Higyed are un viitor în poezia română, iar eu aștept cu nerăbdare următoarea lui carte.