Blestem sau pronie cerească? Mister!

Cronica romanului Dispariția de Cosmin Perța

(Editura Polirom, 2021)

 

Cosmin Perța (născut în 1982, în Maramureș) este poet, prozator și eseist. A absolvit Facultatea de Litere a Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și și-a definitivat studiile în literatură la Universitatea din București, cu un masterat și un doctorat. În prezent este lector la Universitatea Hyperion din București. A publicat mai multe volume de poezie, proză și eseu. Debutează în anul 2002 cu volumul de poezie, Zorovavel (Grinta, Cluj-Napoca). Dintre celelalte volume de poezie amintesc: Santinela de lut (Vinea, 2005), Bătrânul – o divină comedie (Charmides, 2009), Fără titlu (Paralela 45, 2011) și Cântec de leagăn pentru generația mea (Paralela 45, 2018). Ca prozator a debutat cu romanul, Întâmplări la marginea lumii (Cartea Românească, 2007) și s-a impus cu trilogia formată din romanele: Teofil și Câinele de lemn (Herg Benet, 2012), În urmă nu mai e nimic (Polirom, 2015) și Arșița (Paralela 45, 2019). În 2021 a publicat și un mini-roman pentru copii, Anisia și uneltele fermecate (Polirom). Cel mai recent material editorial în reprezintă un nou roman, Dispariția, apărut tot în 2021, la editura Polirom. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca în cele ce urmează.

Intriga noului roman al lui Cosmin Perța o reprezintă o întâmplare cel puțin stranie, inspirată de un eveniment real: dispariția, peste noapte, a unui întreg sat din Ardeal, Peștera, după urmele lăsate, reieșind doar că oamenii și-au părăsit casele și gospodăriile lăsând totul vraiște, neluând cu ei decât cel mult câteva haine și obiecte de uz personal. Unde au plecat cu toții și mai ales de ce, nimeni nu a știut sigur vreodată. La câțiva ani de la acest eveniment sunt trimiși în zonă să dezlege misterul dispariției în masă a sătenilor, doi jurnaliști de la un ziar din Cluj-Napoca: Bianca și Lori.

Ancheta se dovedește anevoioasă, întrucât nimeni nu pare să știe nimic precis: primarul comunei din care făcea parte și satul rămas pustiu, măcinat de frica de a nu-și pierde funcția, nu poate face altceva decât să ridice din umeri și să încerce, prin șpagă, să le închidă gura jurnaliștilor, pentru a-și vedea în continuare de treabă; preotul, atins de un fior mistic, este de părere că acolo a avut loc o minune, și că oamenii au fost răpiți la cer, datorită vieții curate, desăvârșite a preotului de dinaintea sa; în contrapartidă, baba satului, al cărui suflet mustește de ură, este convinsă că asupra locuitorilor Peșterii s-a abătut un blestem din cauza răutății ce i-ar fi devorat pe toți, teorie ce pare a fi susținută și de un cioban ce-și păștea turmele în zonă, care afirma cu nonșalanță și cutremur în glas că toți cei care au trecut prin satul cu pricina după pustiirea sa, fie de curiozitate, fie ca să fure ce se mai putea fura, au înnebunit sau au murit în condiții misterioase la scurt timp după incursiunea de jaf. Misterul este adâncit și de faptul că Bianca, deja obsedată de această dispariție colectivă, dar strict pentru faptul că i se pare nedrept ca nimeni să nu fi încercat să afle până atunci ceea ce s-a întâmplat, visează noapte de noapte noi și noi scenarii: fie că sătenilor li s-au promis contracte foarte bune pentru munca în străinătate și au plecat toți într-o noapte spre Spania, fie că aceștia au fost nevoiți să fugă din sat din cauza defectării fabricii de detergenți din apropiere, care ar fi emis în atmosferă reziduri toxice.

Cu riscul de a spulbera misterul, voi spune că ancheta celor doi jurnaliști a rămas fără niciun rezultat, misterul nefiind nicidecum dezlegat. Dar de ce am dezvăluit deja acest lucru? Tocmai pentru a atrage atenția că nu în dezlegarea misterului stă cheia romanului. Dimpotrivă, se pare că autorul asta își și propune, în descendență blagiană, să nu strivească corala de mister a lumii, ba mai mult să o sporească, lăsând de înțeles că o lume fără mister este o lume pustie, că fantasticul face parte din viața noastră și că lumea, așa cum o vedem noi la prima vedere, nu este decât un înveliș fad pentru tainele ce dau cu adevărat un sens vieții. Teorie pe care de altfel o și probează, dacă se poate spune așa, prin intermediul Biancăi, care lăsându-se „răpită” de taina locului, se reconectează la traumele copilăriei și adolescenței sale, la anii în care a fost abandonată de părinți, plecați la muncă în străinătate, și lăsată doar în grija bunicii, traume pe care înțelege că nu și le poate vindeca decât abandonându-se pe sine acestui mister, drept pentru care alege să-și abandoneze meseria de jurnalist și să rămână în Peștera, în casa pe care o visase noapte de noapte. Iar pentru a nu strivi la rându-mi corola de mister, vă voi spune doar că finalul romanului este unul demn de marii prozatori de literatură fantastică ai lumii.

Așadar, un roman despre lumea aceasta și alte lumi, ca să parafrazez un titlu de C. S. Lewis, în egală măsură fantastic dar și puternic psihologic, frugal dar și generator de întrebări și de reflecții, în descendența firească a trilogiei mai sus menționate, care abundă la rându-i de elemente fantasy, care îl certifică încă o dată pe Cosmin Perța drept unul dintre cei mai buni autori de literatură fantastică contemporană din România.

Despre pseudo-credință și alți demon

Cronica romanului Toate păcatele noastre de Mihail Victus

(Editura Litera, 2021)

 

Mihail Victus (născut în 1986, la București) este prozator și artist plastic. Este unul dintre fondatorii revistei de proză LiterNautica, în care publică frecvent. A debutat în anul 2019 cu romanul Fracturi (Editura Vremea), roman nominalizat de Agenția de Carte la Premiile Cele mai bune cărți ale anului și laureat al Premiilor „Cristian Săileanu”. Cel de-al doilea roman al său, intitulat, Toate păcatele noastre, a apărut anul acesta la editura Litera, în cadrul colecției Biblioteca de Proză Contemporană. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Toate păcatele noastre spune povestea a doi frați, Irina și Horia, de vârste foarte apropiate, Irina fiind cu doar un an mai mare decât fratele ei, care trăind în copilărie și adolescență în sânul unei familii de o religiozitate toxică, pe de o parte devin foarte uniți între ei, iar pe de alta, dezvoltă, ca un mecanism absolut firesc de apărare, sentimente contradictorii față de ideea de religie și față de morala „oficială”. Roadele acestor sentimente, acutizate și de un eveniment îngrozitor pe care îl trăiesc în adolescență, s-au materializat în trei direcții: ambii frați s-au îndepărtat drastic de părinții lor, Irina a început o relație cât se poate de serioasă și asumată cu o fată, Tania, iar Horia, după o scurtă carieră de boxer amator și ulterior, profesionist, a dezvoltat un mod de viață solitar și în același timp libertin, devenind totuși profesor titular de istorie și suplinitor de sport.

Intriga romanului o reprezintă intrarea lui Horia într-un mega scandal de hărțuire sexuală, acesta fiind acuzat de o elevă că i-ar fi făcut avansuri și ar fi atins-o necuviincios în calitate de profesor de sport. Este practic contextul potrivit pentru a-i readuce împreună pe cei doi frați, Irina, reasumându-și rolul de soră mai mare și de protectoare a fratelui său, demarând o serie de acțiuni menite să demonstreze nevinovăția lui Horia, de care nu se îndoiește deloc (sau aproape deloc).

În esență, noul roman al lui Mihail Victus este unul vădit psihologic, urmărind mai curând procesele psihice care s-au desfășurat de-a lungul timpului în mințile celor doi frați, intriga romanului, mai exact spus, acuzațiile de hărțuire sexuală aduse lui Horia, fiind de fapt cadrul ideal pentru repunerea pe tapet a unor întrebări lăsate fără răspunsuri, ce își au originea în copilăria și adolescența celor doi. De exemplu, Irina, care este de fapt și principala voce narativă, amintindu-și de vara în care și-au expus goliciunea unul în fața celuilalt și și-au explorat reciproc, aparent fără intenții erotice, trupurile adolescentine, în care sexualitatea începea să se manifeste naiv dar hotărât, începe să își pună întrebarea dacă nu cumva Horia a făcut o pasiune bolnăvicioasă pentru ea cea de la 14 ani, și dacă acesta nu ar fi un semn că acuzațiile de hărțuire sexuală ar putea fi susținute de fapte concrete. Este de altfel și singurul ei moment de îndoială față de fratele ei, pe care însă reușește să și-l îndepărteze din minte înainte ca neîncrederea să prindă rădăcini.

Bineînțeles, o altă temă care traversează romanul este toxicitatea religiozității prost înțeleasă și greșit trăită în sânul familiei lor. Încă din copilărie, Irina și Horia sunt obligați de părinți, un tată bigot și o mamă ultra-supusă acestuia, să meargă la biserică în fiecare duminică și sărbătoare, să țină posturi și să își facă rugăciunile acasă, dimineața și seara. Mai mult, pedepsele lor constau întotdeauna din adevărate „canoane”, în executarea unui număr mare de metanii și în citirea celor mai lunci acatiste și paraclise. Ori trăirea autentică a unui sentiment religios sănătos, nu poate exista decât în „hotarele” unei libertăți depline. Oricât de frumoasă ar putea fi viața bisericească, cu tot afluxul ei de nou, de mister și de lumină, în momentul în care intervine obligativitatea și mai ales pedeapsa, tot ce ține de religie se va transforma inevitabil în umbră, va genera frustrări și în final va duce la negarea misterului și a tuturor normelor morale propovăduite de etica religioasă.

De bună seamă, vor fi voci care vor spune despre Toate păcatele noastre, pornind de la relația Irinei cu Tania, că este un roman LGBTQ. Eu ași spune doar că modul în care se dezvoltă sexualitatea Irinei este mai curând o urmare a traumelor suferite în copilărie și adolescență, deci filonul de urmat ar fi tot cel psihologic. Nu știm, desigur, mai nimic despre trecutul Taniei, în cazul acesteia putând fi vorba totuși despre aspecte ce țin de identitatea de gen. Dar în lipsa unor detalii concrete, nu cred că romanul în sine invită la o abordare ideologizantă în acest sens.

Din punctul meu de vedere, Mihail Victus a dat un roman puternic psihologic, un roman ce invită în primul rând la o serie de meditații privind pe de o parte viața familială, cu accent pe  relațiile dintre părinți, dintre aceștia și copii și bineînțeles dintre frați, iar pe de altă parte, privind maniera în care le este prezentată copiilor viața religioasă și bisericească, precum și efectele catrastofale pe care le poate genera o religiozitate toxică, din care este eliminată libertatea.

Toate păcatele noastre este așadar, un roman-lecție, cu multiple direcții de lectură și analiză, un roman, în ultimă instanță, necesar pentru înțelegerea unor fenomene de prea multe ori obscurizate cu bună știință sau din ignoranță crasă. În ceea ce îl privește pe autor, este cât se poate de clar că Mihail Victus, deși la doar al doilea roman, este un prozator de anvergură, cu nerv, stil și profunzime.

 

Am să mă întorc bărbat?

Cronica romanului Ultima armată de Cornel Bălan

(Editura Casa de pariuri literare, 2020)

 

Cornel Bălan (născut în 1972, la București), și-a început cariera de scriitor cu satiră și proză scurtă, publicând în revista Iocan dar și pe alte platforme on-line. În anul 2013 câștigă concursul de debut Humanitas/Unicredit cu romanul Escroc SRL, laureat ulterior al Festivalului Primului Roman de la Chambery. În anul 2019 publică la editura Humanitas romanul Liftul, iar în 2020, la Casa de pariuri literare, romanul Ultima armată. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

După cum foarte clar reiese și din titlul romanului, subiectul principal al acestuia este chiar acea ultimă armată desfășurată înaintea suspendării temporale a armatei obligatorii în România, care devenind membră N.A.T.O. urma să aibă o armată de militari profesioniști, angajați pe bază de contract. În ceea ce mă privește, am ratat cu puțin situația de a mă regăsi în paginile acestui roman, făcând parte din prima generație care „s-a bucurat” de suspendarea armatei obligatorii. Și am folosit ghilimelele pentru că cel puțin în acea perioadă m-am frustrat din cauza acestei decizii, considerând că mi s-a furat dreptul de a deveni bărbat, în mintea mea de atunci, având și exemplul unui frate mai mare care făcuse armata, cristalizându-se foarte bine această idee, că doar armata te transformă din copil în adult. Drept pentru care am început lectura acestui roman având în minte această întrebare: Oare armata chiar te transforma în bărbat?

Aceeași întrebare se insinuează și în paginile romanului lui Cornel Bălan, chiar dacă poate nu este formulată implicit cu aceste cuvinte. Iar răspunsul este lăsat mai curând la latitudinea fiecărui cititor, autorul nefăcând altceva decât să ilustreze într-o manieră cât se poate de naturalistă și cvasi-realistă o serie de întâmplări petrecute în decursul celor șase luni de armată la termen, a căror protagoniști sunt acea generație de băieți, dintre care nu se disting decât o parte dintre ei, care au avut onoarea și privilegiul (cu sau fără ghilimele) de a servi în calitate de militari, Armata Română.

Deși s-ar putea considera că romanul Ultima armată are un singur personaj – colectiv și anume întregul efectiv care satisface serviciul militar la UM 01741 din Râmnicu Vâlcea, totuși autorul pune reflectorul său descriptivo-narativ și individual pe câte unul sau altul dintre cei în cauză, care devin astfel, prin rotație, personaje principale, deși în funcție de acțiunile lor și de modul în care se raportează la armată, ei pot fi priviți și ca tipologii de băieți care au trecut prin această experiență. De exemplu, Cristian, cel care alege să facă armata doar pentru a avea un bun subiect de roman, poate fi privit ca genul de băiat ușor visător, deși nu este câtuși de puțin atins de morbul pateticului, ceea ce nu se poate spune, de exemplu, despre Anghelache, genul ultra-sensibil și mai ales ultra-religios, care nu își trăiește viața decât prin prisma învățăturilor Bisericii, un tip care deși nu are nimic de a face cu atmosfera cazonă, se încăpățânează să facă armata doar pentru a se putea apoi prezenta ca ofițer în rezervă al Armatei Române. Apar desigur și alte tipologii: a băiatului de bani gata, a smecherașului de cartier, și nu în ultimul rând, a celui „cu pile” care deși este trimis cu forța în armată pentru a se întoarce, dacă nu bărbat, cel puțin ceva mai disciplinat, totuși superiorii roiesc în jurul lui și îi fac tot felul de concesii și favoruri.

Întâmplările și trăirile lor sunt desigur comune cu ale tuturor celor ce au trecut cândva prin armată: dorul de casă, frustrările, instrucțiile, bețiile, năzbâtiile inevitabile urmate de consemnări, momentele de revoltă împotriva superiorilor ce nu sunt întotdeauna superiori în adevăratul sens al cuvântului. Dacă au devenit bărbați după șase luni de armată ar fi greu de spus. Totuși au învățat ceva: spiritul de camaraderie, care într-un fel sau altul este tot o nuanță a bărbăției. Și nu una de neglijat.

Bineînțeles, sunt surprinse aici și câteva tipologii de gradați, de superiori, dintre care se despring „din pluton”, superiorul ajuns în funcție „pe pile” fără a avea nici pe departe pregătirea necesară, precum și cel care se confruntă cu serioase probleme personale, dar care încearcă din răsputeri să nu lase ca acestea să îi influențeze cariera militară și modul în care își exercită atribuțiile în fața soldaților. De altfel, sondarea câtorva abisuri psihologice este unul dintre punctele forte ale acestui roman, cu atât mai mult cu cât Cornel Bălan realizează acest demers cât e poate de discret, lăsând tot timpul impresia că nu face altceva decât să redea cât mai realist cu putință doar o serie mai mult sau mai puțin banală de întâmplări din armată, din ultima armată.

Poate că acum romanul lui Cornel Bălan are două categorii de cititori: pe cei care pot spune: „a fost sau nu a fost chiar așa” și pe cei care pot spune doar: „ahaaa, deci așa ar fi fost dacă ar fi fost”. Dar peste numai două generații, el va fi cu siguranță un roman-document despre ce a însemnat cândva Armata Română.  

Trago-drame comice pe unde scurte și ultra scurte

Cronica volumului de proză scurtă, Oameni în trening de Robert Șerban

(Editura Polirom, 2021)

 

Robert Șerban (născut în 1970) este scriitor și jurnalist, președinte al Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, redactor al revistei Orizont și realizator al emisiunii Piper pe limbă (TVR Timișoara și TVR 3). A publicat volumele de poezie: Firește că exagerez (Excelsior, 1994), Odyssex (Marineasa, 1996), Cinema la mine-acasă (Cartea Românească, 2006, ediția a II-a, Tracus Arte, 2019), Moartea parafină (Cartea Românească, 2010), Puțin sub linie (Cartea Românească, 2015), Ascuns în transparență (Polirom, 2017, împreună cu artistul vizual Pavel Vereș), Tehnici de camuflaj (Tracus Arte, 2018), Poemul curcubeu – un experiment (Casa de pariuri literare, 2021). Cel mai recent material editorial al lui Robert Șerban este, surprinzător, un volum de proză scurtă, intitulat Oameni în trening, apărut în 2021 la editura Polirom. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Volumul conține un grupaj generos de proze scurte și foarte scurte, semn că autorul a tot adunat material în sertar de-a lungul timpului pentru acest proiect, proze ce au doi principali numitori comuni: primul ar fi acela că actanții surprinși în aceste povestiri sunt îndeobște oameni comuni, oameni ce se pot pierde ușor în mulțime, de unde și titlul volumului; iar al doilea, acela că situațiile descrise sunt o suită de drame sau adevărate tragedii, pe care însă autorul alege să le transpună sub formă de comedii, garnisindu-le, pe fiecare în parte, cu câte un final care stârnește dacă nu un râs hohotitor, cel puțin un zâmbet mai mult decât discret, aș putea spune chiar un zâmbet sapienial. Și aceasta pentru că, demersul lui Robert Șerban de a transforma în comedii ceea ce ar fi putut rămâne doar niște (aproape) tragedii, nu este unul gratuit, nici unul blasfemiator, ci este un act filosofic, din cel puțin două puncte de vedere: în cazul tragedi-comediilor avem de a face cu o formă de a sfida fatalismul propriu conceptului de tragedie, un mod de a da cu tifla ideii de destin, în final o încercare de reconciliere cu realitatea faptului că „necunoscute sunt căile Domnului” (a se citi după caz, ale vieții și ale morții) și ca atare o prosternare însoțită de „smulgerea părului din cap” nu ar fi în niciun caz o soluție; iar în ceea ce privește dramele de care autorul „își râde”, acestea sunt tot atâtea exemple care demonstrează faptul că „aparențele înșeală” (formulă pleonastică de altfel, întrucât termenul în sine de „aparență” denotă faptul că esența adevărului rămâne undeva în spatele cortinei și se cere descoperită, bineînțeles prin înlăturarea aparențelor), că de cele mai multe ori, tocmai atunci când avem mai multă încredere în judecățile noastre asupra celorlalți, ni se dovedește că ne înșelăm cu vârf și îndesat.

De altfel, cu aceste „concepte” Robert Șerban jonglează de mult timp și în poezia sa, în acele poeme cu tâlc, care te fac să își reconfigurezi automat sistemul de valori. S-ar putea spune chiar că în prozele din acest volum el nu face altceva decât să înveșmânteze în hainele brodate cu mult bun gust ale epicului (în sensul că proza sa nu prezintă urme de „burți” sau „zorzoane” inutile) ceea ce anterior esențializase în poezie. Tocmai de aceea, în urma lecturării unora dintre prozele sale ultra-scurte, senzația rămasă este asemănătoare cu aceea de după degustarea unei poezii.

Așadar, atât în proză cât și în poezie, Robert Șerban rămâne același spirit critic, ce reușește să îmbine armonios etica cu estetica, și care de fiecare dată ne surprinde cu noi mostre de esențe tari menite să ne facă viața mai frumoasă și mintea mai sănătoasă.

      

 

Odiseea ispitirilor

 

Cronica volumului Dea. Epicus brevis de Călin Dengel

(Editura Creator, Brașov, 2020)

 

Poetul Călin Dengel (n. 1981), membru al Cenaclului „Atitudini” al Casei de Cultură a Municipiului Ploiești și al Cenaclului „Grupul de la Ploiești. Generația 2000 plus”, a debutat în anul 2012 cu volumul de poezie Tellus, editura Grinta din Cluj-Napoca, colecția „Poezia 9”, sub pseudonimul Călin Derzelea, la care va renunța în anul 2015. În anul 2016 îi apare cel de-al doilea volum de versuri, Urbis, în colecția „Q poem”, la editura Paralela 45 din Pitești, iar în 2020 vede lumina tiparului și cel de-al treilea volum de poezie, intitulat Dea. Epicus brevis, apărut la editura brașoveană, Creator. 

Acest nou volum, Dea. Epicus brevis, având și un titlu cu rezonanță în lumea antică latină, este unul cel puțin inedit, în primul rând prin prisma faptului că este conceput sub forma unui lung poem în proză, dar nu unul oarecare, ci unul ce vine, din punct de vedere estetic și stilistic, în descendența primelor poeme ale lumii, Epopeea lui Ghilgameș, Ramayana și Mahabharata sau Iliada și Odiseea. Asemănarea cea mai puternică este chiar cu poemul primordial, Ghilgameș, prin aceea că și Călin Dengel își „scrijelește” povestea pe tablete, mai exact pe un număr de opt astfel de tablete, care sunt practic unități tematice menite să marcheze punctele de tensiune în derularea poveștii, sau mai bine spus a odiseei.

Din prima tabletă aflăm că povestea s-a petrecut într-un illo tempore arhetipal, într-o vreme în care zeii ce sălășluiau în tăria cerului își revărsau, cu sau fără motiv, mânia asupra oamenilor, într-o manieră de-a dreptul diluviană: „A curs din cer, zile la rând, mânia zeilor, orbi am fost, uzi și răsuciți, am uitat de inimile scăldate în otrava îngerilor, am uitat desfătarea stelei și dulceața cărnii, nici mai buni sau mai drepți nu am fost. Umbrele își întindeau pânzele în noi, nu mai îndrăzneam să ne potrivim ochii, am secat pe dinăuntru ca ulcioarele sparte, iar vorbele bune au scăpătat pe buze. Ca animalele știam de muncă, nutreț și adăpat”.

Aflăm apoi și despre existența personajului principal, naratorul epopeii, rămas anonim, un voinic ce îndrăznește să consulte „mașina știutoare de răspunsuri”, pentru a vedea când va veni mântuirea mult dorită, dar care în locul oricărui răspuns, se trezește ținta unei sarabande de ispite, aduse de o pasăre rea: „Aripile afurisite îmi dădeau târcoale, cu trufie mă priveau din toate părțile ochii vrăjmășiei. Departe de lumini, mă împingeau, în cea mai adâncă spărtură a negurei. Acolo rânjetul cel vechi și înveninat își făcu loc în urechile mele șoptind apăsat ispita”.

Urmează o pleiadă de ispitiri, amintind de cele din Eden, din Quarantania, din pustia Egiptului sau din Olimp. Dar cum eroul nostru nu este nici Adam, nici Hristos, nici Sfântul Antonie, nici Hercule, ci un simplu anonim (în mod clar anonimatul acesta denotă faptul că el este un simbol al omului comun, supus ispitelor), mai cade în înșelare, se mai trezește la realitate, se mai căiește, se mai revoltă, mai dă cu tifla păsării celei rele și celorlalte creaturi ce aduc ispitirile, ce-i vizează atât rezistența fizică, cât și pe cea spihică și spirituală, dar cum necum rezistă până în momentul providențial în care apare pasărea cea bună, cea menită să îl salveze și și să restabilească ordinea răsturnată prin mânia zeilor, pe care o întâmpină cu o cântare de slavă: „Mărire aripilor tale, cu pene de sider! Mărire ghearelor tale de oțel! Mărire clonțului tău ascuțit! Mărire ochiului tău de jar! Zborul să-ți fie lăudat și veșnic peste creștetele noastre! Fă-mă hrana ta! Nu lăsa viermilor lumii acesteia, să mă roadă până la ultima fărâmă. Du-mă cu tine în ceruri! Înalță-mă unde îți aprinzi ochiul! Așa am strigat cu toată puterea, iar ultima înghițitură cu ultima suflare se isprăviră”. 

Din păcate, mântuirea nu i-a venit în acel moment, căci pasărea mântuitoare avea și ea în plan să îi pună la încercare credința, destoinicia și tăria sufletească și trupească. Dar până la urmă epopeea ispitirilor se sfârșește și eroul nostru reușește să scrie această istorie și să o lase moștenire urmașilor săi, spre a le fi întărire întru ispite, însă nu mai înainte de a se fi transformat la rândul său în pasăre. Privită prin prisma evangheliei apocrife atribuită apostolului Toma, în care se spune că „Fericit este leul pe care omul îl va mânca, căci leul va deveni om; și blestemat este omul pe care leul îl va mânca, căci leul va deveni om”, sugerând prin aceasta că vânătorul și vânatul fac schimb între ei de naturi, se poate afirma că eroul devine pasăre ca urmare a faptului că a fost devorat interior de pasărea cea rea. Însă fiind umbrit de pasărea cea bună, noua lui natură de înaripat, se va menține în echilibru. De altfel, există inclusiv posibilitatea ca cele două păsări să fie una și aceeași, în etape diferite de metamorfozare spirituală, și să avem de fapt de a face cu o paradigmă cosmogonică de tip dualist, în care divinitatea supremă este și bună și rea, iar omul își găsește mântuirea tocmai în starea de echilibru dintre bine și rău, ca în mitica formulă yin și yang.

Construit la intersecția dintre epopee epico-mitologică și mărturisire spiritual-sapiențială, menită să redeștepte în conștiințele celor de astăzi valorile morale și virtuțiile cardinale,  poemul Dea. Epicus brevis al lui Călin Dengel, se învecinează, pe lângă Epopeea lui Ghilgameș, și cu Ispitirea Sfântului Anton a lui Gustave Flaubert, atât prin prisma priceperii de a „îmbrăca” liric acele ispite, cât și prin atmosfera agonică pe care reușește să o imprime „odiseei” sale.

Însă doza consistentă de inedit, despre care vorbeam  în deschiderea acestei cronici, vine din așezarea acestei cărți în peisajul literaturii române contemporane, mai exact din unicitatea ei în acest peisaj, Călin Dengel dovedindu-se astfel un poet înzestrat nu doar cu o imaginație bogată și o cultură pe măsură, ci și cu un gram de curaj în plus și bineînțeles cu un strop de frumoasă nebunie, întrucât lansarea pe piață a unei astfel de cărți implică și o doză considerabilă de risc, dacă luăm în calcul faptul că unii cititori s-ar putea să o evite, confundând-o cu o simplă reeditare a vreunei scrieri antice oarecare.  

Un caleidoscop de imagini și stări

 Cronica volumului Efect întârziat de Oxana Gherman

(Editura Tracus Arte, 2021)

 

Oxana Gherman (născută în 1987, în Antonești, Republica Moldova) a absolvit Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” și a obținut un doctorat în filologie în cadrul Institutului de Filologie al Academiei de Științe a Moldovei. Este lector la U.P.S. „Ion Creangă” din Chișinău și cercetător științific la Institutul de Filologie Română „B. P. Hașdeu” din Chișinău. În anul 2020 debutează cu poezie în revista Tribuna din Cluj-Napoca. În același an câștigă Premiul Național pentru Debut în Poezie „Traian T. Coșovei”, iar ca urmare a acestui premiu, în 2021 îi apare volumul de debut, intitulat, Efect întârziat, la editura Tracus Arte în colecția „Traian T. Coșovei”.

Dintru început ar fi de spus că volumul este structurat pe două secțiuni aproximativ egale ca întindere, intitulate, Inspiră, respectiv, Expiră, două denumiri mai mult decât sugestive, ce denotă faptul că avem de a face cu o „respirație” poetică unitară; în prima parte fiind adunate poeme ușor introvertite, despre acumularea unor experiențe de viață, iar în cea de-a doua fiind dispuse cele în care poeta devine extrovertită, în care împărtășește și celorlalți, ceva mai fățiș (pentru că tot o formă de împărtășire este și în prima parte), stările trăite datorită sau din cauza experiențelor acumulate.  

Poemele din Inspiră deși sunt concepute la persoana a II-a singular, masculin, par mai degrabă niște afirmații retorice, ca și cum cel căruia îi sunt adresate ar fi undeva foarte departe și nu le-ar mai putea auzi, dar pe care poeta trebuie totuși să le rostească, sau mai bine spus, să le numească, pentru a și le fixa, a și le asuma, a și le interioriza. Ceea ce mai atrage atenția la poemele din această secțiune este și faptul că sunt foarte vizuale, imaginarul Oxanei fiind unul foarte variat și în același timp foarte dinamic, unele poezii putând fi considerate adevărate scenarii pentru filme de scurt metraj, cum este exemplul și celui ce deschide secțiunea și totodată volumul: „erai singur în parcul pentru câini/ priveai ore în șir cum se oglindesc între ele clădirile/ cu fațade din sticlă cum mișună oamenii în salopete/ de culoarea furnicilor prin scheletele unor zgârie-nori/ de sub casca roșie șeful de șantier îți vorbea răstit/ scuipându-se în barbă după o noapte petrecută cu/ gentleman jack și brother louie louie louie/ aveai chef să urci pe cel mai înalt vârf de beton/ ca să urli e vineri sau împușcați-vă câinii/ și să plonjezi”.  

De altfel, sentimentul solitudinii, generat de absența din arenă a celui căruia îi sunt adresate poemele, persisită pe tot parcursul acestei secțiuni, fiind prezent într-o formă mai clară sau mai estompată în fiecare poem, dar fără a fi un sentiment sfredelitor, ca durerea sau furia, ci mai curând unul vag apăsător, ca melancolia survenită în urma resemnării cu pierderea suferită: „dar mă dezic de mine și plecăm în direcții opuse/ pentru că vreau să urc pe marginea balconului/ în fața unui apus să privesc în jos și să nu văd/ nimic să desfac brațele de câteva ori să-mi dau/ cu salivă pe deget și să șterg linia orizontului/ ca pe-un marcaj de creion chimic// vreau să dorm într-o cameră goală încuiată/ pe dinafară repetându-mi că timpul meu va veni/ când trupul lui mă parcurge// vreau să fiu lipsită de șarm/ despuiată de tot ce nu-mi aparține/ și împinsă în fața lumii”.

În cea de-a doua secțiune a volumului, în „Respiră”, se schimbă în primul rând „destinatarul” mesajului, poeta nu se mai adresează niciunui „tu”, indiferent de cât ar fi acesta de aproape sau de departe, ci vorbește doar la persoana I singular, semn că este pe deplin asumată și pregătită să se expună lumii întregi în toată splendoarea și vulnerabilitatea sa. Persistă și în această parte imagistica la fel de puternică și dinamica la fel de antrenantă, iar starea predominantă este cea de împăcare cu sine, chiar dacă este cât se poate de clar că acest ciclu poetic descrie de fapt procesul ce duce la împăcarea cu sine, proces presărat cu tot felul de lupte interioare, cum ar fi exemplu lupta cu fricile ce căpușează capacitatea de mobilizare și de acțiune: „am șters cuvântul frică și am promis în schimb o poveste/ cea din cauza căreia suferim când suntem mici/ despre urletul gutural spintecând vintrele beznei/ despre pământul care înghite oameni/ de atunci îl strig pe tata în somn/ să treacă peste desișul nopții/ cu mașina lui de tuns iarbă”.

Poemul din finalul ciclului și respectiv al volumului surprinde poeta într-o stare nouă, inedită, într-o stare extatică de curaj vecin cu nebunia, ce denotă în primul rând atingerea unui nivel de asumare totală: „acum (îmi vine să urlu) acuuuuuum/ fără o secundă de amânare/ în clipa asta/ în punctul de incidență se întrezărește ceva/ în stare să mă răpună și vreau să știu/ cum arată arma îndreptată împotriva mea și/ care o fi unghiul pentru țintă exactă/ tot ce vă spun e doar jumătate din ce nu spun//  am o coardă tăiată va trebui să/ nimeriți în cealaltă acum”.

Așadar, la ceasul debutului său, Oxana Gherman scrie o poezie în egală măsură vizuală, dar și subtilă, psihologică, ce comportă atât un puternic impact direct, cât și o invitație la reflecție. Volumul său de debut, Efect întârzit, poate fi definita ca un caleidoscop de imagini și stări. Este cât se poate de clar că poeta stăpânește deja o serie de tehnici poetice, dar ceva îmi spune că pe viitor ne va surprinde și cu alte registre lirice și epice, că va căuta să se reinventeze cu fiecare nou volum. Dacă voi fi avut dreptate rămâne de văzut. Până atunci, recomand cu căldură Oxana Gherman și al său Efect întârziat.