Descântece, blesteme și alte ritualuri de iubire

 

Cronica volumului Migrația inocenței de Violeta Anciu

(Editura Tribuna, 2021)

 

Violeta Anciu a absolvit Facultatea de Științe Politice, a studiat egalitatea de șanse și de gen la Universitatea București și Universidad Autònoma de Barcelona. A debutat în anul 2009, în Revista Noastră, o publicație cu tradiție a Colegiului Național Unirea din Focșani. Au urmat colaborări la alte reviste din țară și străinătate, cum ar fi: URMUZ, Feed Back, iLiteratura.cz (Cehia), Dobrá Adresa (Cehia), Luceafărul, Familia, Tribuna, Actualitatea literară, Cenaclul de la Păltiniș, Antares, Vatra Veche, Pro Saeculum, Banchetul, Poesis, precum și prezențe în diverse antologii literare din România, India și Peru. Debutează editorial în anul 2015 cu volumul de versuri Amprente Urbane - Evoluția (Ed. Bookbreak). Au urmat: Alte mașini și-un fotograf amator (Ed. Grinta, 2017) și Migrația inocenței (Ed. Tribuna, 2021). Asupra celui din urmă mă voi apleca în cele ce urmează.

Voi începe prin a spune că titlul volumului, Migrația inocenței, începe să capete sens și consistență încă de la primul poem, scris sub forma unui descântec sau a unui blestem, ceea ce plasează cumva întreaga construcție poetică în spectrul renunțării la acea puritate ancestrală a primei iubiri, la acea inocență proprie celor ce nu au cunoscut încă dezamăgirea și durerea din dragoste: „te strâng între coapsele mele/ mai bei puțin ca să mă poți iubi// să te ardă focul pământului/ să nu te stingă nici o apă/ atât să te chinuie orice suflare/ de n-o treci printre buzele mele// mă bei ca să mă poți iubi/ în orele dintre răsărit și amiază// somnul să șteargă fericirea// coapsele și buzele mele/ ți-au arătat brutal și grotesc/ cine ești/ pentru prima dată/ îmi beau sângele/ coapsele și buzele/ te mai iubesc o dată/ între răsărit și amiază”.

Chiar dacă următoarele poeme, cele ce alcătuiesc corpul propriu-zis al volumului nu mai au structura unor descântece sau a unor blesteme, ele păstrează totuși acea atmosferă încărcată, acea vibrație joasă, ce denotă trăirea unor sentimente din sfera suferinței din iubire: așteptare, frustrare, renunțare, dor, necesitate, vulnerabilitate. De altfel, această vulnerabilitate asumată este și cheia de boltă a volumului, Violeta Anciu alegând să își pună pe tapet durerile cele mai personale, realizând astfel un autoportret sufletesc din bucăți, iar când spun „din bucăți” am în vedere două sensuri ale expresiei: primul ar fi acela că fiecare poem poate fi socotit ca o bucată din acest amplu autoportret realizat în sistem puzzle, iar cel de-al doilea, că sufletul însuși pare rupt în zeci de bucăți: „azi sunt victima emoțiilor mele// noapte bună// despre mine despre tine// în seara asta luna arată/ ca o femeie încruntată// noapte bună/ noapte bună// deșeuri sentimentale și sticle goale// mă găsești întredeschisă/ cu ochii în tavan și fruntea obosită// dimineața ne inversează locurile/ trenul ăsta vine cu o liniște/ care nu se termină// tu înnoptează la mine”.

De asemenea noul volum de poeme al Violetei Anciu se remarcă și prin tendința acesteia de a esențializa, de a-și contrage fiecare mesaj, de a fi atentă la fiecare cuvânt pe care îl așterne pe pagină, astfel încât nimic să nu fie de prisos, ca și cum și-ar dori ca cititorul să nu aibă prea mult loc de a interpreta ceea ce ea are de transmis, deși în contrast cu această senzație, plasează în text suficiente figuri de stil încât să complice lucrurile în această direcție, a receptării critice. Astfel s-au născut câteva poeme ultra-scurte, de esență tare, impregnate întru câtva de atmosfera dao specifică liricii nipone (fără a fi însă haiku sau tanka), cum ar fi următoarele: „Pe podul palmei mele/ un domn își numără copiii/ sorbind singurătatea”; „un mut scrijelește/ copacul sub care doarme/ liniștea se bucură de el// înțelepciunea înflorește în mai”; „un pumn pătruns adânc în pămânr/ poate strânge inima lumii/ până degetele încep să o simtă”, „ridurile inimii/ cresc și animă/ o viață subterană/ neștiută”.  

De altfel, constanța cu care acest micro-poeme sunt plasate printre poemele ceva mai ample, pe care le voi numi metaforic „de o respirație întreagă”, poate crea impresia unor mantre ce se declamă în momentele cheie ale unui ritual magic, aproape vrăjitoresc, de dezvrăjire a sinelui, de deziluzionare, de lepădare de inocență, pentru a mă reîntoarce la titlul volumului. Paradoxal (sau nu), ideea de ritual apare explicit, deși metaforic, și în poemul ce închide volumul, singurul ce are o consistență ceva mai generoasă, și care nu este altceva decât un rezumat al întregului volum. Din rațiuni de dozaj, nu voi reda integral acest ultim poem, ci voi face o selecție de fragmente pe care le-am găsit ca fiind esențiale: „ne contorsionăm în ritualuri pe care nu le/ mai putem controla,/ perseverăm ca niște insecte îndreptându-/ se cu sete către prădător,/ alergăm orbiți unul spre celălalt doar/ pentru a simți cum/ ne izbim de realități diferite în același/ timp și spațiu/ (...)/ capitule. capitulează./ hai să plecăm! ai merge oriunde, fără să te întreb/ (...)/ înăuntrul tău înveți să compui și/ descompui/ joc sadic Lego cu participant unic fără/ voie/ compune-te și descompune-te/ compune și descompune la nesfârșit/ până piesele se fac atât de mici încât/ devin bucle, șiraguri, unghiuri/ (...)/ iau o gură de aer și o împart în trei/ o bucată mă hrănește, pe una o țin/ lângă ureche să aud cum șuieră vântul/ una o dau înapoi să aibă de respirat/ necredincioșii, bastarzii și cerșetorii/ recunoștința lor nedorită va pava/ un drum pe care-l voi recunoaște când/ nu va mai fi de recunoscut nici măcar/ a treia parte dintr-o gură de aer”.  

Volumul de poeme, Migrația inocenței, este dincolo de conținutul săi intrinsec și o dovadă a faptului că prin muncă și dăruire, în poezie se poate evolua considerabil. Dacă în volumul de debut, Amprente urbane, întâlneam o poetă nesigură, ce lăsa să curgă din sine toate ideile și trăirile, fără o cernere serioasă, manifestându-se în poezii lungi și pe alocuri greu de digerat, iar în Alte mașini și-un fotograf amator, opusul celei dintâi, ce își ținea în frâu fiecare trăire sau idee, avem în acest al treilea volum, o poetă matură, ce a reușit să ajungă la capacitatea de a doza optim fiecare element ce definește poezia, astfel încât să ofere cititorului exact atât cât este necesar pentru a înțelege mesajul transmis și totodată pentru a-i stârni acele stări și sentimente de care are nevoie pentru a se înțelege în primul rând pe sine însuși. Avem așadar de a face cu o poetă în toată puterea cuvântului și cu un volum de poezie numai bun de așezat pe raftul cu priorități.

 

 

 

 

 

 

 

O gaură în cearșaful alb

 

Cronica romanului Urmuz. Cei dintâi trăzniți de Alexandru Vakulovski

(Editura Polirom, 2021)

 

Colecția Biografii romanțate a celor de la Polirom a ajuns la primul jubileu, la volumul cu numărul zece din serie, dedicat cum nu se putea mai potrivit lui Urmuz. Iar pentru a picta cu litere povestea vieții acestui personaj unic a fost desemnat, îndrăznesc să spun din nou, cum nu se putea mai potrivit, Alexandru Vakulovski, devenit la rândul său un personaj. Nu voi mai lungi cuvântul prezentând biografia lui Urmuz, și nici pe cea a lui Alexandru Vakulovski, fiind convins că niciunul dintre ei nu mai are nevoie de nicio prezentare.

Voi intra direct în prezentarea romanului sau pentru a păsta denumirea oficială, a biografiei romanțate, spunând dintru început că Alexandru Vakulovski a avut inspirata idee de a îl reanima pe Urmuz, optând pentru o estetică narativă în vecinătatea celei urmuziene. Am spus vecinătatea, pentru că este cât se poate de evident faptul că el nu și-a propus niciun moment să scrie exact ca Urmuz, ci doar să fie aproape urmuzian în exprimare. Ca și cum însuși Urmuz, luând pâlnia lui Stamate, a picurat prin ea asupra lui Vakulovski o singură picătură de urmuzianism, cât să nu îi înece acestuia vocea literară personală. Iar acest lucru a fost de foarte bun augur, întrucât autorul reușește să creeze acea atmosferă menită să te introducă cât mai lin și mai firesc în lumea lui Urmuz. Iar când spun „lumea lui Urmuz” am în vedere două aspecte: pe de o parte lumea personajelor acestuia, care a existat în mintea sau/și în fantezia sa, precum și lumea literară concentrată în jurul său, pentru că, trebuie să recunoaștem, toată avangarda românească și-a tras seva din „trăznăile” literare ale lui Urmuz. Iar Alexandru Vakulovski are grijă să pună reflectorul pe ambele laturi ale lumii lui Urmuz.

De asemenea foarte inspirată mi s-a părut abordarea „cronologică” a vieții lui Urmuz: primul capitol dedicat nașterii, cel de-al doilea dedicat morții. Ca și cum despre Urmuz ar fi suficient să spui că s-a născut și a murit. Dau nu. Sunt convins că Alexandru Vakulovski a optat pentru această abordare strict pentru a scăpa cât mai repede de „dimensiunea birocratică” a biografiei acestuia, pentru a putea apoi să se joace în voie cu anii săi de maximă creativitate literară. De altfel, atemporalitatea lui Urmuz este sugerată foarte bine încă din primele paragrafe ale cărții, în care sunt prezentate atât locul în care avea să moară Urmuz, cât și pe Urmuz însuși, aflat încă în stadiul intrauterin, cel din ziua de 17 martie 1883, puțin înainte de a veni pe lumea aceasta: „Aici toate se întâmplă deodată. Dar nimeni nu se grăbește. Aici e Uniunea, chiar dacă la prima vedere ai spune că e o bodegă, un bufet de pe Kiseleff sau terasa cu mici și bere de la muzeul Literaturii sau La castel, unde chelnerii bătrâni, plini de sine și amabili îi servesc pe cei care citesc ziare sau pe tinerii gălăgioși, obosiți, care își numără continuu monedele. (...) Cei doi au făcut o gaură în cearșaful alb și ud de pe podea. Ambii sunt mustăcioși, dar poartă mustața diferit. Unul o ține sub ochelari, e destul de stufoasă și cu vârfuri ascuțite, celălalt e cu mustața mai simplă, pieptănată, sub o coafură cu cărare pe mijloc. Primul are șaizeci de ani, iar al doilea are patruzeci. Ar putea avea cât vor, dar nu-i interesează. Sunt și alții prin preajmă: mai aproape, mai departe, atrași sau respinși de cercurile de interese. Nu foarte departe e alt mustăcios, Mihail, prins de fiecare fir de păr, de toate degetele și de încheieturi cu sfori legate de poporul român. El stă în fund, le încâlcește și le descâlcește și încearcă în zadar să manevreze poporul, care doar se rostogolește dintr-o parte în alta și trage la rândul lui de sforile care îl dezechilibrează pe mustăcios.

- Mai dă-le dracului, Doamne iartă-mă, dar chiar așa,bădiță Mihai, îi spune un bărbos masiv dintr-un butoi de lemn plin cu apă, înconjurat de sute de pisici. Mai odihnește-te, că meriți, s-or descurca ei  și fără matale, că doar n-ai tras de sfori de când a apărut.

- L-aș mai lăsa, Ioane, dar el nu mă mai lasă. Matale ești înconjurat de pisici, dar uită-te la mine!” (De prisos să spun cine erau mustăciosul Mihail și bărbosul Ion. Așa-i cu atemporalitatea asta).

Mă voi opri puțin și asupra modului în care Alexandru Vakulovski alege să ilustreze sinuciderea lui Urmuz. Acesta înaintează teoria foarte frumoasă conform căreia, în timp ce glonțul pornea pe țevă, spre tâmpla lui Urmuz, acesta deja se căia pentru gestul său, fapt ce îl scoate de sub învinuirea de sinucigaș, și îl absolvă de chinurile veșnice ale iadului, rezervate, conform învățăturii creștine, celor ce aleg să își pună capăt zilelor. Și poate chiar așa a și fost. Altfel cum se explică prezența sfinților din jurul său, din acel moment: „În timp ce codobatura scoate mai multe hârtii și le dă sticletelui, sfinții se apropie de păsări, unii plâng, alții suflă aer cald spre ele, dar se pare că niciuna dintre ele nu observă norul care le-a înconjurat. Nu observă nici măcar pasărea mare, strălucitoare, care își penește aripile și strigă ceva spre căpșorul codobaturii:

- Poate nu trebuie? Mai încearcă sticletele.

- Poate nimic nu trebuie niciodată, îi răspunde codobatura și scoate revolverul STM, îl îndreaptă spre cap și, în timp ce apasă, deja se căiește.

Mai departe, codobatura vede tot de sus, când pasărea mare reușește în ultimul moment s-o prindă în aer, iar sfinții, cu toții, răsuflă ușurați”.

În restul capitolelor, Alexandru Vakulovski, așa cum am mai spus, se joacă de-a Urmuz, și o face cu o vioiuciune și o detașare de invidiat. Îi ilustrează în manieră la fel de cvasiurmuziană și pe prietenii lui Urmuz, pe actorul și dramaturgul George Ciprian, care declama prin baruri și în special la Capșa, fragmente din scrierile bizare ale lui Urmuz, pe Sașa Pana, pe Stephan Roll, pe tatăl acestuia, patronul Lăptăriei lui Enache, pe Tristan Tzara, pe Victor Brauner, pe Geo Bogza și pe toți ceilalți implicați în „afacerea” avangardei românești.

Ceea ce reușește să facă Alexandru Vakulovski în această biografie romanțată este mai mult decât să ilustreze viața unui scriitor. El realizează aici radiografia unei lumi, a unei epoci literare, anume a avangardei românești, cartea sa putând fi o rampă de lansare pentru toți cei ce încă nu au fost interesați de acest fenomen literar, oferindu-le de altfel și bibliografia necesară pentru a pătrunde și a înainta în tainele acestuia.

În ceea ce-l privește pe Urmuz, aș mai spune doar că Alexandru Vakulovski a reușit să ni-l readucă la viață strict pe cel ce a fost Urmuz, scriitorul-personaj. De remarcat faptul că acesta nu scrie mai nimic despre viața lui Dem. Demetrescu-Buzău, ajutorul de grefier, altfel spus despre identitatea civilă, oficială a lui Urmuz. Poate unii îi vor reproșa această „omisiune”. Eu zic însă că între Urmuz și Dem. Demetrescu Buzău, în afară de un trup și un act de identitate, nu mai exista nicio legătură, astfel încât, doar scriind strict despre Urmuz, îl putea ilustra așa cum a fost el cu adevărat, ca scriitor și... fenomen literar.   

Poeții și Margareta, o poveste realistă a zilelor noastre

Cronica romanului Margareta noastră de Dumitru Crudu

(editura Cartier, 2021)

Dumitru Crudu (născut în 1967, în Flutura, Ungheni, R. Moldova) este poet, prozator și dramaturg. A debutat în 1994 cu două cărți de poezie: Falsul Dimitrie (editura Arhipelag, reeditată în 2014 la editurile Vinea și Cartier) și E închis vă rugăm nu deranjați  (editura Pontica). Au urmat alte opt cărți de poezie, dintre care amintesc de: Șase cânturi pentru cei care vor să închirieze apartamente (editura Paralela 45, 1995), La revedere, tată (editura Tracus Arte, 2015), 5 poeme din Rotterdam (editura Charmides, 2017) și Vaci ale domnului  (editura Casa de Pariuri Literare, 2018). În proză a debutat în 2008 cu romanul Măcel în Georgia (editura Polirom). Alte volume de proză: Oameni din Chișinău (roman, editura Tracus Arte, 2012), Un american la Chișinău (roman, editura Casa de Pariuri Literare, 2013), Salutari lui Trotki (proză scurtă, editura Univers, 2016), Moartea unei veverițe (proză scurtă, editura Univers, 2017), Ziua de naștere a lui Mihai Mihailovici (roman, editura Humanitas, 2019) și Margareta noastră (editura Cartier, 2021). Dintre volumele de dramaturgie menționez aici: Crimă sângeroasă în stațiunea violetelor (editura Arc, 2001), Alegerea lui Alexandru Suțțo (editura Unitext, 2003), Concert la violă pentru câini (editura Xerox, 2005) și Steaua fără Mihail Sebastian (editura Cartea Românească, 2006). De asemenea a mai publicat și două cărți pentru copii: Bătrâna de 11 ani (editura Prut Internațional, 2015) și Vrabia din geantă (editura Prut International, 2016 ); precum și o carte de critică literară, Priviri pe furiș (editura Grafema Libris, 2015). Atât pentru poezie cât și pentru proză și pentru teatru a primit numeroase premii naționale și internaționale, bucurându-se de asemenea și de o serie de traduceri în alte limbi, cum ar fi: engleză, franceză, germană, cehă, poloneză, sârbă sau suedeză.

În cele ce urmează mă voi apleca asupra celui mai recent roman semnat de Dumitru Crudu, Margareta noastră (editura Cartier, 2021).

Încă din pagina de gardă, autorul ne întâmpină cu un text ce ar putea fi considerat în egală măsură, atât un disclaimer cât și o dedicație, în care ne dezvăluie că inițial și-a dorit să scrie un roman în care să ilustreze viața poetului Eugen Cioclea, dar că pe negândite, personajul său s-a despărțit mult prea mult de prototip, astfel încât a primit un nou nume, Marius Terebnea, și un destin de sine stătător.

Dintru început trebuie spus că noul roman al lui Dumitru Crudu are în centrul său un pseudo-triunghi amoros format din: personajul narator, Colea Iarușevschi, un scriitor destul de bine cotat, poetul – fenomen, Marius Terebnea și Margareta, poetă relativ minoră și femeie fatală, iubita/ amanta celui din urmă, de care cel dintâi fusese îndrăgostit nebunește în timpul facultății, sentiment ce nu l-a părăsit însă niciodată pe de-a-ntregul. Drumurile celor trei se întretaie de nenumărate ori, și de fiecare dată sentimentele și stările resimțite de fiecare în parte, în raport cu ceilalți doi, par a fi cu totul altele, de la dragoste la ură, de la nostalgie la suferință, de la admirație la negație, de la dezicere la dorință, dar indiferent de culoarea sentimentelor, nuanța rămâne constantă: intens.  

În plan secund se profilează întreaga lume literară basarabeană, pigmentată de intrigi, orgolii, mediocrități și bineînțeles de perpetuu conflict dintre rusofili/ securiști/ KGB-iști și românofili/ unioniști, precum și de complexul de inferioritate pe care încearcă să îl inducă scriitorilor basarabeni, confrații lor din România. Interesant este faptul că printre scriitorii urmăriți de Dumitru Crudu în acest roman se află inclusiv... Dumitru Crudu, care este aici un scriitor marginalizat, considerat de colegii de condei ca fiind lipsit de orice talent și de orice perspectivă (Să fie oare doar dorința autorului de a se detașa de sine sau și unele reminiscențe din trecutul real? Greu de spus!).

Ceea ce atrage atenția în primul rând la acest nou roman al lui Dumitru Crudu este tonul în care este scris. Deși sunt ilustrate fapte fie de-a dreptul reprobabile, cum ar fi: beții crunte, intrigi, turnătorii, încăierări, crime, adulteruri, sau doar situații cu o încărcătură emoțională negativă, cum ar fi: divorțuri sau iubiri nedeclarate, toate acestea sunt povestite cu un fel de melancolie, cu un sentiment de tristețe amară, de regret și neputință, ca și cum autorul nu ar scrie decât despre cei mai umiliți și obidiți oameni sărmani din Basarabia. Și nu întâmplător am folosit cele două referințe directe la opera lui Dostoievski, ci pentru a semnala și acest fapt, că personajele create de Dumitru Crudu au ceva din aura celor dostoievskiene, și anume acel tragism, uneori patetic, alteori revoltător, par a fi atinse de o soartă rea care îi ține captivi, nelăsându-i să iasă la lumină indiferent ce ar face.

Un fapt de-a dreptul inedit este acela că romanul beneficiază de două finaluri diferite și nu mai puțin de douăsprezece anexe, care nu sunt altceva decât paranteze ceva mai ample, ce aduc lămuriri asupra unor episoade controversate din corpul de bază al romanului. Aspectul este cu atât mai interesant cu cât, undeva spre finalul inițial al poveștii, personajul-narator este premiat de mai marii filialei Chișinău a USR pentru un roman intitulat Anexe, care se pare că avea în vedere amendarea faptului că de cele mai multe ori, esențialul, atât în literatură cât și ăn viață, este lăsat în afara problemei, în secțiunea umilă dedicată diverselor „anexe”, adeseori ignorate de „cititorii” mult prea distrați. De asemenea, tehnica aceasta mi-a amintit de un roman al unui scriitor sârb, construit într-o manieră similară, Unicat. Cartea cu o sută de finaluri, de Milorad Pavić.

Revenind la Dumitru Crudu trebuie spus că acesta reușește și în romanul să cel nou, Margareta noastră, să își păstreze blazonul curat, în sensul că rămâne fidel stilului care l-a consacrat atât în proză cât și în poezie, stil ce ar putea fi definit prin trei caracteristici majore, și anume: coborârea în stradă, printre oamenii comuni, fie ei de la sat sau de la oraș, dozajul ideal al cuvintelor și al expresiilor folosite de personajele sale, astfel încât povestirea și subiectul ales să pară cât mai veridice, și nu în ultimul rând vocea narativă marcată de un fel de empatie, ca și cum fiecare personaj pe care îl crează ar fi de fapt cel mai drag om din viața sa, alături de care rămâne și suferă sau se bucură până la final, complet dezinteresat, fapt ce sporește și mai mult realismul textelor sale. Parafrazând titlul unui roman de Mihail Lermontov, Dumitru Crudu este un scriitor al timpului său și totodată al semenilor săi.  

 

 

 

Un ghem de emoție 1,68

 

Cronica volumului de debut, Fragil și aproape absurd, de  Teodora Vasilescu

(Editura Tracus Arte, 2021)

 

Teodora Vasilescu (născută în 1996, la Curtea de Argeș) este absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine, fiind în prezent masterandă la lingvistică aplicată și comunicare interculturală. Poeziile sale au fost premiate la mai multe festivaluri literare din țară, cum ar fi, TRADEM sau Incubatorul de condeie, și publicate în reviste și antologii. Volumul, Fragil și aproape absurd, apărut la editura Tracus Arte în 2021 reprezintă debutul său în poezie. Asupra acestuia mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Volumul său se deschide cu o poezie ce poate fi considerată pe drept cuvânt o artă poetică, întrucât prin intermediul acesteia intrăm efectiv în universul liric al Teodorei Vasilescu pentru care poezia este, cel puțin la acest moment, al debutului, locul în care se regăsește pe sine însăși, în care se privește în oglinda sufletului, și în care stă la taifas cu așteptările, împlinirile și durerile sale. Poezia ei este despre ea, dar nu în sens egoist, narcisist, ci doar în sens reflexiv: „nu știu cât e poezie/ și cât e/ așteptare.// sunt un ghem de emoție 1, 68 mă întind de la ușă până la masa din colț/ nimic între mine și/ distanța pe care sunt în stare să o parcurg fără să mișc un deget/ mă gândesc de multe ori la posibilitatea unei/ șanse/ de a o lua de la capăt/ de a începe să exist/ într-o cameră doar a mea/ cu lumină bună/ perdele scumpe/ și bibelouri moștenite de la mama/ de a fi în sfârșit/ cineva cu care să joci monopoly și să știi că nu ai nicio șansă/ să câștigi”.  

Poezia sa este în linii mari una pesimistă, tonul predominant fiind cel elegiac, cel mult melancolic. Temele sale recurente sunt claustrarea și singurătatea, pe care o trăiește inclusiv sub forma mult mai absurdă a singurătății în doi: „ne-am trezit dis-de-dimineață am văzut cum arată lumea la șase jumătate între patru pereți care știu suficient cât să nu mai zică nimic. disciplina asta pe care o învățăm din nou și din nou și din nou”; „dincolo de blândețea cu care poți să te iubești - / suficient cât să stai departe de// orice te poate face să plângi// și e OK o vreme nu plângi deloc// până când”; „ne ținem de mână pe stradă/ și trecem drept doi oameni singuri”.

De altfel, titlul cărții este unul cât se poate de sugestiv, reflectânu-se întru totul în conținut, totul în lumea poetică a Teodorei Vasilescu fiind fragil, diafan, transparent, dar al naibii de absurd. În poezia ei, aceasta vorbește despre realități subtile, aproape lipsite de substanță, imateriale chiar, dar care în mod paradoxal, dor sau provoacă suferință, o suferință de care noțiunea de absurd se lipește ca marca de scrisoare: „dragostea mea nu o să te ducă niciodată înapoi// și nici// înainte”; „mâine urmează ziua după care nu mai urmează nimic și o poți lua de la capăt”; „de la sine înțeles așa cum știi că unu plus unu fac doi/ plus trei cinci// așa cum știi că o să te trezești într-o noapte și acolo/ unde trebuia să fiu eu// nu a mai rămas decât// o liniște confortabilă ca un ticăit înaintea unei explozii// de care nu ai habar”; „iubirea e așa – ca atunci când alergi mult de tot și în loc să te/ odihnești te așezi la coadă la covrigi fără să cumperi ceva”; „nu există intimitate între noi e doar un nor mare de cenușă un alergat continuu pe banda rulantă nu ajungi nicăieri”.

Un alt aspect definitoriu pentru poezia Teodorei Vasilescu din acest volum de debut este lipsa totală de patetism, de gaz liric lacrimogen, în pofida faptului că în fiecare poem se regăsește fie un motiv de tristețe sau de neîmplinire, fie o deziluzie, o durere sau o lacrimă bine ținută în frâu, fie cel puțin o emoție foarte puternică. Și aceasta pentru că lait motivul său existențial-poetic este asumarea, nicio formă de determinism neregăsindu-se în versurile sale, ceea ce denotă o maturitate precoce atât la nivelul poeziei cât mai ales la cel personal.

Fragil și aproape absurd se prezintă astfel ca un volum puternic, matur, ce conține atât in nuce cât și în stadiu larvar poezie de cea mai bună calitate, Teodora Vasilescu demonstrând încă de la ceasul debutului că este o poetă ce deține toate calitățile necesare unei cariere strălucitoare. Aștept cu mare interes și viitoarele sale volume de poezie pentru a vedea în ce direcție vor merge germenii poetici pe care i-a lăsat, firește, în mod deliberat, neexploatați în acest prim volum.