„Cuvânt și imagine în slujba adevărului”

Cronica albumului de artă, Marin Gherasim - trepte împotriva uitării

de Alexandru Davidian

(Editura Vellant, 2019)

 

Alexandru Davidian (născut în 1986, la București) este curator, fotograf documentarist, cercetător independent al istoriei artei românești, monograf, membru stagiar al Uniunii Artiștilor Plastici din România, Secția Critică de artă. În 2012 a fost documentarist pentru Muzeul Național de Artă al României la Expoziția Mitul naţional. Contribuţia artelor la definirea identităţii româneşti (1830–1930). În 2014 a colaborat la realizarea expoziției Marin Gherasim Geometria magmei – Pictură, Galeria H’art, București. A curatoriat o serie de expoziții personale și de grup, precum: Into Black / Intru Negru (Pictură, Grafică, Sculptură, Obiect, Pagini de jurnal și Sunet experimental), Galeria Tipografia, Bucureşti, 2015; Artistul la 30 de ani (în colaborare cu Dan Popescu), ARCUB, 2016, Victoria Zidaru, Zis și Cusut, Galeria H'art Appendix, București și Florilegiu, Galeria Tipografia, București, 2016; Marin Gherasim / 9 trepte împotriva uitării, Librăria Cărturești Carousel, București, 2020. Publicații/Monografii: Mircea Roman „din fragmente“, Editura Vellant, 2018. Marin Gherasim „Trepte împotriva uitării / The Unsuspected Steps Against Forgetting“, Editura Vellant, 2019, Familia Bednarik în arta românească (împreună cu Beatrice Bednarik), Editura Vellant, 2020. În cele ce urmează mă voi apleca asupra albumului dedicat pictorului Marin Gherasim.  

Lucrarea este structurată pe două secțiuni majore, una în care Alexandru Davidian ne poartă pe urmele pictorului și ne introduce în arta sa, prin intermediul documentării și a analizei teoretice a operei acestuia, intitulată Trepte împotriva uitării, și una în care ne invită să ne delectăm în voie cu picturile lui Marin Gherasim, fiind vorba despre secțiunea de reproduceri, Desen și Pictură, urmate de alte două secțiuni, de data aceasta strict tehnice: Repere biografice (unde avem și o mini-secțiune de anexe inedite) și Bibliografie selectivă.

Așa cum spuneam mai sus, Alexandru Davidian își începe studiul dedicat lui Marin Gherasim, purtându-ne pe urmele pictorului, ba mai mult decât atât, pe urmele strămoșilor lui, și aceasta deoarece, după cum se va vedea, moștenirea spirituală a acestora a avut un rol covârșitor în formarea și apoi în arta sa. Aflăm astfel că, încă din moși strămoși, familia Gherasim și-a împletit destinul cu cel al Rădăuților și al Bucovinei în general, reușind pe alocuri să marcheze sau să influențeze istoria acestor locuri. De exemplu, tatăl său, Oreste Gherasim, preot la biserica Sfântul Nicolae - Bogdana din Rădăuți, dar și eseist și istoric de artă, a avut un rol deosebit în viața spirituală și culturală a comunității, mai ales după 1944 când alături de soția sa organizează un cenaclu literar în propria casă. De asemenea, s-au mai remarcat și alți doi frați ai preotului, juristul Dimitrie Gherasim, doctor în Drept Internațional la Haga și filosoful, poetul și eminescologul, Vasile Gherasim.

Prima „școală” a lui Marin Gherasim a fost biserica la care slujea tatăl său, dar și restul mănăstirilor din Bucovina, în preajma bisericii el și-a format un caracter frumos, și-a însușit solide cunoștințe teologice și culturale, dar mai ales a deprins dragostea pentru pictură. Așa se face că, deși inițial visa să devină geolog, va renunța la acest vis dedicându-și întreaga viață picturii.

Școala oficială va fi reprezentată atât de Liceul „Eudoxiu Hurmuzache” din Rădăuți, cât și de Liceul de Artă din Iași, iar primul profesor de pictură în adevăratul sens al cuvântului va fi pictorul român de origine elvețiano-germană, Rudolf Schweitzer-Cumpăna, pe care îl va numi ulterior, plin de recunoștință, „un expresionist solar (...) vital, încrezător în valorile pozitive ale vieții”.  

Din păcate, marea istorie i-a fost potrivnică și a încercat în dese rânduri să îi pună bețe în roate istoriei sale personale. Din cauza instaurării la putere a comuniștilor în 1944, admiterea la  Institutul de Arte Plastice i-a fost îngreunată pentru simplul motiv că provenea dintr-o familie de intelectuali, ba mai mult, era și fiu de preot. Astfel, trei ani la rând a fost respins, fiind declarat, într-un mod de-a dreptul sfidător, „admis fără loc” (comuniștii își vor mai încorda o dată muschii împotriva lui, marginalizându-l pe motivul că fratele lui, violonistul Virgil Gherasim). O dată admis, l-a avut ca profesor pe Octav Angheluță, pe care l-a descris ca „om talentat dar dus de fire către glorie și funcții sociale”, cu care a avut o relație constant tensionată din cauza sau datorită diferențelor de opinie artistică și, în subsidiar, ideologică. Se înțelege din aceasta că nici nu a avut prea multe de învățat de la acest profesor corupt de sistem.

Din fericire însă, Marin Gherasim a avut totuși parte de o formare culturală și artistică deosebită grație ajutorului neprecupețit a patru oameni de valoare: eseistul Petru Comarnescu, prieten al tatălui său, intelectual de tipul homo universalis, profesorul Catul Bogdan de la care va dobândi „exercițiul gândirii abstractoare, deprinderea de a vedea dincolo de lumea aparențelor, de a intui principiile”, pictorul Ion Țuculescu, în preajma căruia a simțit „o atmosferă de reală libertate și îndrăzneală în ceea ce privește conlucrarea între tradiția picturii românești de șevalet și forța imaginativă a unui artist de o mare originalitate” și pictorul Paul Gherasim, cu care fără a fi rude, a dezvoltat o relație stranie de prietenie de tipul „joc - dispută” din care a avut multe de învățat dar care, din păcate, i-a adus și gustul amar al unei rupturi ireconciliabile.

Sintetizând începutul lui Marin Gherasim ca pictor, Alexandru Davidian notează: „Începuturile picturii lui Marin Gherasim mărturisesc o bună cunoaștere atât a meșteșugului cât și a realității sociale peste care se suprapun lecturi diverse și referințe la moștenirea spirituală dobândită în familie, și anume acele repere constitutive ce denotă soliditatea formării spiritual-morale a ființei sale, care se vor releva în toată creația sa, căci pictorul este guvernat de sintagma: Te pictezi pe tine însuți”. Între lucrările sale de început se remarcă: Portret de femeie (1962), Pădurence (1964), Familia pescarului (1965), în care se poate observa ancorarea sa în realitatea socială precum și tendința de a sonda psihologia omului simplu, dar și compozițiile Arheologie (somnul erelor) (1968) și Timp oprit pentru Pârvan (1968), în care se oglindesc tehnicalitatea și aplecarea sa către simbol și către abstractizare.

După momentul 1964, marcat de aparenta deschidere culturală a PMR către arta occidentală, Marin Gherasim va intra în contact cu lucrările unor pictori de geniu precum Pablo Picasso, Max Ernst, Victor Brauner, Andy Warhol sau Jackson Pollok. Toți aceștia își vor lăsa amprenta asupra stilului său care va căpăta nuanțe tot mai accentuate de expresionism și suprarealism. Totodată, în această perioadă de așa-zisă relaxare ideologică, Marin Gherasim găsește curajul de a sfida pe față partidul inserând în lucrările sale tot mai multe simboluri religioase, mistice. La directivele date de partid ca artiștii să ilustreze evoluția tehnicii și să preamărească „icoana” cosmonautului care cucerește spațiul, Marin Gherasim răspunde cu lucrări în care înfățișează „cosmonautul interior” care tinde să cucerească dimensiunea transcendentă a cerului, căutându-L și găsindu-L pe Dumnezeu (vezi lucrările În cosmos și pe pământ și Neliniște în cosmos, ambele din 1969).

Între anii 1969 - 1971, înrourat de lucrările pictorului american Clyfford Still, exponent al expresionismului abstract, dar dorind să se și despartă de expresionism și să-și creeze un stil propriu, Marin Gherasim a realizat ciclul numit Proteic, în care a vrut să experimenteze „o căutare mai obiectivă a sensului picturii” dar și „o rupere a zăgazurilor, atât a celor interioare, cât și a celor ce țin de expresivitatea intrinsec artistică”. Într-adevăr, lucrările din ciclul Proteic sunt caracterizate prin abstracționism, dar și prin inducerea unei atmosfere de libertate, de căutare, atât interioară cât și exterioară.

Anul 1971 a însemnat începutul sfârșitului relativei libertăți pe care o manifestase Nicolae Ceaușescu. Începând din acest an se înăspresc directivele de partid inclusiv în ceea ce privește zona artei și a culturii. Artiștilor li se impun teme care să ilustreze realizările comunismului, cum ar fi urbanizarea și industrializarea. În aceste condiții, Marin Gherasim realizează între anii 1971 și 1973 un ciclu de lucrări numit Urban I. Însă prin acesta, el nu caute nici să se alinieze directivelor, nici să se sustragă repercursiunilor unei eventuale prigoane, ci pur și simplu, să sfideze partidul și nebunia personală a conducătorului acestuia: „Transformând tema impusă participării în „meditație acută despre condiția omului”, pictorul ne lasă o mărturie autentică a neliniștii personale; în contrast cu majoritatea lucrărilor apologetice din expoziții, cele două pânze nu glorifică realizările socialismului, nu surprind falsul entuziasm colectiv și nici scânteile utilajelor ori hornurile din care iese fumul gros al eficienței în producție, ci arată, analizează și cântăresc influența nefastă a acestor acțiuni asupra societății, dând privitorului avizat și complice posibilitatea să sesizeze mesajul și să solidarizeze cu el”.

Dacă pentru ciclul Urban I Marin Gherasim a recurs la tehnici diverse pentru a strecura în mod subliminal revolta sa interioară față de ceea ce înțelegea partidul prin urbanizare, în ciclul Urban II (1973-1975) lasă deoparte orice temere și orice subtilitate și spune lucrurilor pe nume: pentru el, urbanizarea trebuie să însemne în primul rând comuniune între oameni și încă pe modelul vechi grecesc de agora, definit prin comuniune inclusiv culturală și spirituală. Drept pentru care nu se mai sfiește să picteze, cei drept în maieră stilizată, temple grecești și cruci ortodoxe, pe care le și denumește, extrem de curajos, Marele semn I și Marele semn II, ceea ce îl putea costa foarte mult. De asemenea, în perioada în care lucra la ciclul Urban II, a redactat și un amplu eseu critic la adresa ideologiei de partid, în care sublinia faptul că: „menirea esențială a artei și culturii este de a ridica condiția morală a omului, de a-l ridica la lumina gândului înaripat, de a-i înobila existența”.

În anii următori va lega frumoase prietenii cu trei oameni de mare valoare culturală și spirituală, care pot fi socotiți următorii trei oameni providențiali din viața lui, și anume, Ernest Bernea, Nicolae Steinhardt și Părintele Sofian Boghiu. Toți aceștia îl vor încuraja și îi vor deveni adevărați mentori în demersul de a înțelege profunzimile creștinismului și ale spiritului național românesc. Este de asemenea influențat de cărțile lui Constantin Noica și de filosofia acestuia despre devenirea întru ființă, precum și de poetul mistic, Daniel Turcea.

De altfel, împilările tot mai acerbe ale partidului, care dorea să impună cu forța filosofia ateismului științific, au efecte total opuse, tot mai mulți oameni și cu precădere artiști și intelectuali strângându-se în jurul unor personalități marcante ale spiritualității românești, cum ar fi preoții Arsenie Papacioc, Sofian Boghiu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Constantin Galeriu sau Dumitru Stăniloae.

Acest climat îl încurajează și mai mult pe Marin Gherasim să își exprime în pictură convingerile religioase și să expună fără frică lucrări profund ortodoxe cum ar fi seriile ale Lacrei, Absidei, Tronului, Pragului, Treptelor, Porții, precum și lucrarea denumită Synthronon, o metaforă ce făcea legătura dintre sfatul bătrânilor și Cina cea de Taină. De asemenea, semnul Crucii revine încă și mai pregnant în lucrări din seria Marele Amfiteatru, Cetate sau Scut regăsit. Avem așadar de a face cu a doua etapă a asumării mesajului creștin ortodox. Și aceasta deoarece, în viziunea sa artistică, dar și de viață, „Arta trebuie să redevină o mărturisire de credință”.

În anul 1981 se constituie Grupul 9+1, format din pictorii Horia Bernea, Florin Ciubotaru, Sorin Dumitrescu, Mihai Horea, Marin Gherasim, sculptorii Vasile Gorsuz, Napoleon Tiron, Bata Marianov, Doru Covrig și din criticul de artă, Andrei Pleșu. Va fi un grup de artiști care își vor fi asumat public dizidența față de partid. Despre textele lui Andrei Pleșu, care susținea teoretic grupul 9+1, Mihai Sârbulescu afirma că reprezintă „modele de gândire și de scriitură”.

Pentru Marin Gherasim riscul asumat și prin afilierea la acest grup nu va întârzia prea mult să își spună cuvântul, în anul 1983 fiind înlăturat din funcția de asistent universitar. Cu toate acestea, în 1986, susținut de prieteni din lumea artei, reușește să organizeze  o amplă expoziție la Sala Dalles, denumită Drumul, în cadrul căreia va expune lucrări realizate între 1973 și 1986, în mare parte fiind vorba despre ciclurile de picturi și teme enumerate mai sus. După cum nota pictorul însuși în jurnalul său de atelier, expoziția aceasta era una aparte: „Lectura expoziției poate fi făcută în trei planuri aflate într-o osmotică interdependentă: a) Planul semantic - simbolic, b) Planul morfologic - sintactic și c) Planul etic”.

Expoziția s-a bucurat de o sumă de recenzii foarte bune și mai ales foarte bine realizate, toți recenzenții, dintre care îi amintim pe Magda Cârneci, Vasile Drăguț, Theodor Redlow sau Nicolae Steinhardt punctând, plini de curaj la rândul lor, implicațiile religioase și culturale ale picturilor lui Marin Gherasim. Dar poate cele mai frumoase cuvinte la adresa expoziției Drumul, îi aparțin, în mod spectaculos Simonei Vărzaru, care în cronica sa, Aur pentru glorie, argint pentru victorie, spunea: „Ivită aproape pe neașteptate, luându-ne pe nepregătite, această operă profund națională este rodul unui proces de asimilare și valorificare a moștenirii spiritualității românești. Arta sa nu este festiv - comemorativă, ci o parabolă a zidirii neamului și veșniciei”.  

Anul 1987 a coincis în plan politic și social cu începutul sfârșitului dictaturii comuniste a cuplului Nicolae și Elena Ceaușeșcu, prin revolta muncitorilor de la Brașov. Eveniment ce a constituit bulgărele de zăpadă ce s-a rostogolit până în zilele providențiale de 16-17, respectiv 21-23 decembrie 1989. Marin Gherasim a fost la rândul său profund marcat de aceste evenimente, după cum reiese și din jurnalul său: „16 decembrie 1989. Ziua mea de naștere. La Timișoara cad primii eroi pentru libertate! Înmugurește speranța”; „22 decembrie 1989. România renaște prin jertfa copiilor!!! Trebuia sacrificat tot ce era mai pur pentru a ne izbăvi? „Vom muri și vom fi liberi!” Cuvinte, scene descinse parcă din tragediile antice. Ajută-ne Doamne!”.

După 1990, Marin Gherasim a continuat să picteze în aceeași manieră, păstrând și dezvoltând vechile teme ale Absidelor și Tronurilor, dar dezvoltând și alte teme noi, la fel de puternice, în care de data aceasta poate să imprime și la propriu și la figurat simboluri creștine în deplinătatea lor. Astfel, simbolurile care apar tot mai des în lucrările sale sunt Crucea și monograma lui Hristos, formată prin suprapunerea literelor grecești XP, echivalentele literelor românești HR. Dintre noile proiecte sau cicluri ale pictorului amintim: Testamentele, Scările, Crucile, Polipticele, Dipticele, Arheikon-urile, Martirioanele, Turnurile de veghe și Memoria casei. În toate acestea Marin Gherasim nu face altceva decât să cheme încontinuu lumea la redeșteptarea și asumarea memoriei celor trăite în comunism și la reancorarea în reperele spirituale ale poporului român. Însă dacă în majoritatea acestor cicluri el se adresează lumii exterioare, în ultimul ciclu pe care îl crează și finalizează, Memoria casei, avem de a face mai degrabă cu un dialog al său cu sine însuși. Este în joc memoria sa personală, nevoia sa de neuitare a casei părintești și a moștenirii culturale și spirituale pe care a primit-o și pe care a și lăsat-o mai departe către fiica sa, Alina Gherasim, la rândul său pictoriță și scriitoare.

Marin Gherasim a trecut la cele veșnice în anul 2017, fiind înmormântat cu onoruri militare, cum s-ar fi și cuvenit, în Cimitirul Bellu. În urma sa a rămas o operă vastă, profundă și nemuritoare care le va vorbi românilor și peste ani despre valorile nepieritoare ale omului: credința și atașamentul față de glia natală.

Sintetizând postmortem opera lui Marin Gherasim, scriitorul Horia Roman Patapievici afirma: „Toată arta lui Marin Gherasim, îmi pare acum, la ceasul morții sale un imn adus fragilității în care răul nu a putut găsi adăpost, pentru că nu are puterea să o strice”.

În continuarea, Alexandru Davidian ne invită la o scurtă, dar pregnantă vizită în atelierul de lucru al artistului și ne ilustrează și celelalte două dimensiuni profesionale ale acestuia, cea de profesor și cea de eseist și publicist.

În calitate de profesor, acesta a format generații întregi de studenți, între anii 1963 și 2004, cărora nu le-a fost doar un excelent profesor de pictură, ci și un reper moral, sădindu-le în suflete valori culturale și spirituale edificatoare și ziditoare. Că așa stau lucrurile o demonstrează multitudinea de mărturii ale celor ce i-au fost studenți. Dintre acestea voi reda aici doar un scurt fragment din evocarea lui Eduard Andrei: „Maestrul Marin Gherasim, așa cum l-am cunoscut și cum îl păstrez viu în memorie, are pentru mine o aură magico-mistică. Cred, aproape, că a fost un sfânt și ar trebui canonizat. L-am adorat și l-am respectat ca om, ca artist și ca profesor. Îi datorez enorm pentru devenirea mea”.

Despre activitatea sa eseistică și publicistică desfășurată între 1964 și 2010, constând în eseuri, cronici de expoziție, portrete și evocări, Marin Gherasim afirma în cartea sa, A patra dimeniune: „Ceea ce trebuie să precizez însă este că nu am făcut-o niciodată din postura de critic (nu am avut niciodată astfel de veleități), ci doar ca mărturii, reflecții despre artă ale unui pictor, ale celui ce se confruntă zilnic cu nebănuitele dificultăți dar și cu iluminările ce ți le procură în momente privilegiate pictura”.

Albumul continuă cu secțiunea Desen și Pictură, în care sunt reproduse, într-o manieră grafică de o înaltă ținută, o mulțime de lucrări ale lui Marin Gherasim, dispuse cronologic, în funcție de principale cicluri. Astfel, avem secțiunea inițială, intitulată Fațete ale neliniștii. Între expresionism și suprarealism (1966-1969), Ciclul Proteic (1969-1971), Ciclurile Urban I (1971-1973) și II (1973-1975) și Ciclurile Drumul I (1973-1990) și II (1990-2017); și se încheie cu secțiunile tehnice: Repere biografice/ Anexe. Documente fotografice și Bibliografie selectivă.

În încheierea acestei cronici aș vrea să îi mulțumesc criticului de artă, Alexandru Davidian, pentru dăruirea cu care s-a aplecat asupra operei și personalității lui Marin Gherasim și pentru acuratețea cu care a alcătuit acest album-document. Pentru că, prin mulțimea informațiilor despre viața și epoca pictorului, precum și a mărturiilor despre acesta, devine mai mult decât un simplu album de artă. Devine o amplă mărturie despre un om care, atât prin viața cât și prin opera sa a mărturisit la rândul său despre Adevăr și despre adevărata valoare a vieții. Demersul lui Alexandru Davidian s-a dovedit a fi unul nu doar util pentru valoarea sa estetică, ci și unul necesar pentru dimensiunea sa etică.  

  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Despre conștiința de a fi acolo, împreună, într-un corp care are o inimă

Cronica volumului de eseuri, Înțelepciune de la Muntele Athos de Jean-Yves Leloup

(Editura Paralela 45, colecția Tradiții spirituale, 2022)

 

Jean-Yves Leloup (născut în 1950, la Angers, Franța) este scriitor, filosof, teolog și preot. Autor a numeroase lucrări despre spiritualitatea creștină și isihasm – pe care l-a trăit nemijlocit la muntele Athos –, el se remarcă prin sinceritate, toleranță și nonconformism, ridicând probleme provocatoare și vehiculând idei îndrăznețe despre Ortodoxie, Biserică și viața spirituală în general. Printre lucrările sale traduse în limba română se numără: Scrieri despre isihasm (Editura Firul Ariadnei, 2005), Profunzimile uitate ale creștinismului (Curtea Veche Publishing, 2008), A avea grijă de ființă (Elena Francisc Publishing, 2009), Așează-te și mergi (Elena Francisc Publishing, 2012), Evanghelia Mariei (Editura Atman, 2018) și cea mai recentă traducere, aparținându-i lui Mihai Liță, Înțelepciune de la Muntele Athos (Editura Paralela 45, colecția Tradiții Spirituale, 2022). Asupra acestui din urmă volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Volumul Înțelepciune de la Muntele Athos este structurat pe patru secțiuni: Scrisori de la Muntele Athos, Index istoric, teologic și anecdotic, Istoria Muntelui Athos și o cronologie a istoriei creștinismului.

Cea mai importantă secțiune rămâne însă cea dintâi, în aceste Scrisori, opt la număr, adresate unui prieten ateu, anonim, Jean-Yves Leloup reușind o admirabilă esențializare a creștinismului ortodox, având desigur în centru, practica isihasmului, cea prin intermediul căreia a și pătruns el în sânul Bisericii Ortodoxe. Ca un mic preambul, trebuie trecut în revistă traseul intelectual și spiritual al acestuia: se formează inițial ca filosof și psiholog, apoi devine preot catolic dominican. Însă în urma unui eveniment nefericit, survenit în timpul unei excursii la Istanbul, trece printr-o experiență de moarte clinică din care se trezește având o mare sete de a înțelege taina Ființei, taina lui „A fi”. Atunci este sfătuit de un preot ortodox de la Sfânta Sofia, să meargă în Muntele Athos. Aici îl întâlnește pe părintele Serafim, care îl inițiază în tainele isihasmului, care îi oferă răspunsurile tuturor întrebărilor sale.

De altfel, schimbul epistolar pornește de la nedumeririle prietenului ateu, legate de rămânerea lui Leloup în Sfântul Munte. Acesta începe prin a-i povesti despre episodul de moarte clinică petrecut la Istambul și despre cum a descoperit în sine nevoia de a afla mai multe despre propria sa existență: „Ceea ce credeam că este viață nu era „Viața”, ci „viața muritoare”. Această experiență a morții clinice m-a învățat că a muri înseamnă a-ți depăși limitele, acele limite cu care ne identificăm la nivel fizic, psihic și mental. Viața care ia formă în mine este mai mult decât mine. Conștiința care se întrupează în mine este mai mult decât corpul meu. Logosul care devine carne în mine subzistă și atunci când eu nu mai sunt acolo pentru a-L manifesta. Numai moartea moare sau ceea ce este muritor, numai frica mea de moarte, adică egoul. Viața merge mai departe. Conștiința continuă să radieze. Logosul dăinuie. Mi se poate lua viața pe care o am, dar nu viața lui „Eu sunt”. În această experiență „clinică și tragică” am descoperit că nu am o viață, ci că „sunt Viața””.

Bineînțeles, că după prima scrisoare, prietenul ateu a devenit mai bulversat decât era deja și a dat drumul, de-a lungul celorlalte șapte scrisori, unui tir de șapte întrebări care au constat de fapt tot atâtea ridicări ale mingiei la fileu pentru noul convertit la Ortodoxie și la isihasm și în esență, la Hristos. Prima întrebare a fost, de ce a trebuit să devină creștin pentru a înțelege cum stau lucrurile cu Viața, cu Conștiința, cu „Eu sunt”. Iar răspunsul lui Leloup poate fi rezumat în aceea că, a fi creștin înseamnă a-I urma lui Iisus Hristos care Este Calea, Adevărul și Viața, care este Dumnezeu adevărat și om adevărat, care este omul deplin și Dumnezeu care a venit în lume pentru ca omul să poată deveni dumnezeu după har.  

Apoi vine întrebarea: de ce ortodox, și nu catolic sau protestant, de vreme ce toate cele trei mari confesiuni creștine vorbesc despre Iisus Hristos. Aici, Leloup tranșează problema surprinzător de rapid, pentru un fost catolic dominican: „pentru mine a fi ortodox înseamnă a aparține acestei Biserici, acestei comuniuni de Biserici, care este cea a primului mileniu, comuniune ruptă în 1054, când Biserica Romei s-a separat de comuniunea cu Bisericile surori pentru a dezvolta o altă concepție despre Biserică”. Tot aici însă, are grijă să își îmblânzească discursul, și să își afirme nădejdea că la un moment dat, cele două Biserici se vor reuni. Dar nici nu pierde ocazia de a critica ambele Biserici pentru marea lor lipsă, aceea de a trăi în duhul lui Hristos, care este și principala piedică în calea reunirii acestora: „Ceea ce le lipsește cel mai mult oamenilor Bisericii este duhul lui Hristos, smerenia, lepădarea de sine, bunăvoința dezinteresată, capacitatea de a vedea tot ce e mai bun în celălalt. Ne este frică, vrem să menținem ceea ce este depășit pentru că ne-am obișnuit așa, vrem să avem dreptate împotriva altora, să ascundem, sub vocabularul unei smerenii stereotipe, spiritul mândriei și al puterii. Suntem departe de Viață. Din Biserică am făcut o organizație ca oricare alta. Toate puterile noastre sunt orientate doar către „a pune pe picioare”, a face să funcționeze. Și, da, funcționează mai mult sau mai puțin; mai puțin decât mai mult, dar funcționează. Doar că funcționează ca o mașină, nu ca Viață”.  

După aceste noi răspunsuri, prietenul ateu lansează acuzația de „avânt mistic” și reproșul că nu s-a pronunțațt deloc asupra dogmelor ortodoxe care „îngrădesc”. Însă și de această dată Leloup iese „din corzi” explicându-i prietenului său, pe care nu încetează să-l numească astfel, că lumea îndeobște confundă dogma cu dogmatismul, concept care funcționează, într-adevăr în baza unor interpretări eronate ale dogmelor, și că de fapt rolul dogmelor este acela de a elibera de fapt învățătura creștină de orice interpretare greșită, de orice erezie, care ar putea-o falsifica, și că în fond, dogma este Viață, pentru că vine de la Hristos. Și pentru că discuția are loc totuși între doi intelectuali rasați, Leloup nu se sfiește să-i dea „peste nas” interlocutului său, desigur într-o manieră curată: „Nu sunt divergențele noastre dogmatice o oportunitate de a pune în practică cea mai dificilă iubire: iubirea pentru inteligență și adevăr? Avem nevoie aici de o nouă „epicleză”, de o nouă „pogorâre a Duhului Sfânt”, care să transforme Babelul și vorbăria teologilor în cuvinte puternice și înțelepte, iar apoi în laude pe care toți le pot înțelege”.

Cum orice dezbatere crește treptat, posibil și din cauza gradului ridicat de frustrare acumulată de „prietenul ateu”, acesta ridică ștafeta și mai sus, căutând să-și iscodească prietenul cu una dintre cele mai „scandaloase” probleme din sânul Bisericii, și anume sexualitatea și modul în care se raportează Biserica la trup și la sexualitate, probleme ce vor fi dezbătute pe parcursul a două schimburi epistolare. Mai întâi, Leloup, făcând apel și cunoștințele sale anterioare de psihologie, dar și al scrierile mai greu frecventate ale unor mistici creștini, tranșează problema spinoasă a sexualității, astfel: „Creștinismul nu este o cale a renunțării, ci a transformării, a Schimbării la Față. Nu se pune problema renunțării la lume, le trup, la sexualitate, la frumusețe, la rău, la suferință, la moarte, deoarece aceste realități există... A le nega ar însemna să negăm Ființa care le face să existe, iar a renunța la ele înseamnă să renunțăm la Viață și la Conștiința care ni le dăruiește pentru a le trăi; rămâne însă întrebarea: cum să trăim aceste realități care există? Să le trăim din plin? Cu bucurie? Calea Schimbării la Față nu este doar o cale a sublimării, ci și o cale a acceptării a ceea ce este, nu a complacerii sau a satisfacției cu ceea ce este; este vorba de a adera la ceea ce este pentru a putea metamorfoza. Nimic din ceea ce nu este acceptat nu este transformat, nimic din ceea ce nu este asumat, nu este mântuit. Omida nu este ajutată să devină fluture prin zdrobire. Ea trebuie doar însoțită pe calea metamorfozei sale. Totul trebuie transformat în Conștiință și Iubire, adică în Lumină”.

Iar pentru a-și întări și mai mult cele spuse anterior, Leloup face apel la un sfânt părinte destul de popular, cel puțin  în rândul teologilor, Sfântul Clement Alexandrinul: „Omul este făcut după chipul lui Dumnezeu prin faptul că, așa umani cum suntem, lucrăm împreună cu Dumnezeu la nașterea altor ființe umane; sexualitatea este una dintre expresiile creativității noastre dăruite de Dumnezeu. În cei care sunt sfințiți, sămânța este sfântă”. Bineînțeles că după aceea, el nu pierde ocazia de „a trage spuza pe turta lui” și de a-l trimite pe prietenul său pe tărâmul „vânat”, acela al isihasmului: „Inima este cea care conferă libidoului și corpului semnificație și lumină. Un corp fără inimă este ca o lampă stinsă, care nu face decât să adauge întuneric întunericului lumii. Inima este creuzetul și sinteza despre care îți vorbeam. „A trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre”(Galateni 4, 6). Suntem în Muntele Athos doar pentru a trăi în inimă, dar pentru a trăi în inimă nu este neapărat necesar să fii în Muntele Athos. Când părinții noștri duhovnicești se referă la „rugăciunea inimii”, la „descoperirea locului inimii”, la „pătrunderea în inimă”, ei evocă vastul și tăcutul centru în care este respirat „Eu sunt”. Rugăciunea inimii nu este o simplă rugăciune emoțională, ci o rugăciune a întregii ființe. Inima este „vârful muntelui”, dar și „peștera cea ascunsă”, „templul interior”, „camera miresei”, adică centrul secret al întâlnirii dintre trup și suflet, dintre suflet și duh, dintre conștient și inconștient, dintre creat și necreat, finit și infinit, eternitate și timp. Locul nunții în care se realizează „Arhetipul Sintezei”, adică Prezența vie a lui Hristos”.

„Momeala este mușcată” de către prietenul ateu, așa că următoarele două scrisori vor fi despre rugăciunea inimii și despre meditație în general. Căutând să contragă cât mai in nuce, cât mai în esență metoda rugăciunii isihaste, Leloup o definește astfel: „Arta trezirii către conștiința de a Fi „Eu sunt împreună cu” (Celălalt și ceilalți) într-un corp care are o inimă”, prin aceasta vrând să spună că esențial în isihasm este să fii încontinuu conștient de sine, în stare de veghe, în comuniune cu Hristos dar și cu semenii și bineînțeles, cu toată trăirea concentrată în inimă.  Iar în ceea ce privește problema meditației, pe care prietenul ateu o ridică pornind de la practica occidentală a spiritualității fără Dumnezeu, Leloup este din nou foarte tranșant: „O spiritualitate fără Dumnezeu este o spiritualitate fără tine și fără mine; fără „Eu” și fără „tu”, cum spunea Martin Buber. O „spiritualitate fără inimă” este aceea care nu conține sensul, savoarea Celuilalt; este o spiritualitate fără transcendență, adică lipsită de sensul Alterității Celuilalt, deoarece, numai prin Celălalt și numai prin chipul uman „care ne privește” survine ideea de „Dumnezeu””.

Spre finalul dialogului epistolar, Leloup încearcă să sintetizeze pentru prietenul său ateu întreaga sa prelegere despre creștinism, sub forma unei poezioare cât se poate de profunde: „Nu mai căuta Adevărul, fii adevărat./ Nu mai căuta Iubirea, iubește./ Nu mai căuta Conștiința, fii conștient./ Nu mai căuta trezirea, fii treaz./ Nu mai căuta Viața, fii viu./ Nu mai căuta Lumina, deschide ochii./ Nu-L mai căuta pe Dumenzeu, deschide-ți inima./ Ceea ce căutăm suntem deja”.

Din păcate, nu știm cum au lucrat în mintea și inima prietenului ateu cuvintele lui Jean-Yves Leloup, „scrisorarul” terminându-se brusc, după al 8 lea răspuns al acestuia. Poate că totuși, dacă ținem seama de simbolistica mistică a cifrei opt, care desemnează veacul cel nou, viața eternă în Împărăția lui Dumnezeu, cuvintele prietenului credincios să fi rodit.

Despre celelate trei secțiuni ale cărții, Indexul de termeni teologici, istoria Muntelui Athos și cronologia creștinismului, nu voi mai spune decât că sunt la rândul lor foarte utile oricărui cititor, fie el novice sau avansat în sfera teologiei. Pot da doar mărturia mea personală, că în fiecare dintre acestea am găsit informații care îmi scăpaseră până acum, în cei 11 ani de teologie instituționalizată și în ceilalți 9 ani de studiu teologic individual. Oricum, teologia nu se epuizează niciodată, de asta sunt din ce în ce mai sigur.

În final nu îmi rămâne decât să vă recomand să citiți tot ce găsiți dintre cărțile lui Jean-Yves Leloup, pentru că din punctul meu de vedere este un teolog atipic, unul care trebuie frecventat neapărat, atât pentru profunzimea gândirii sale cât și pentru spiritul său „de frondă”, prin care scutură de praful ignoranței aspectele cele mai sensibile ale teologiei. 

Ai voie să greșești, este în regulă să fii incomplet

Cronica volumului de debut, La topirea ghețarilor de Ana Săndulescu

(Casa de pariuri literare, 2021)

 

Ana Săndulescu (născută în 1989, la Vaslui) este poetă, prozatoare, traducătoare și promoter cultural. A publicat în revistele: Dacia Literară, Observator cultural, Revista Nouă, Tiuk! şi Zona Literară. A debutat în anul 2015 cu romanul Anamneza la editura Herg Benet. În 2019 a coordonat volumul de interviuri Prietenii și Literatura. Club 8, OuTopos și invitații lor (Casa de pariuri literare). În anul 2021 debutează și ca poetă cu volumul La topirea ghețarilor (Casa de pariuri literare). Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Volum de debut în poezie al Anei Săndulescu, La topirea ghețarilor, este unul întru câtva experimental, și spun aceasta întrucât este alcătuit sub forma unui dublu dialog, din punct de vedere conceptual: pe de o parte avem de a face cu un dialog estetic, poemele în proză, ce amintesc, desigur și de formarea de prozatoare a autoarei, se împletesc cu cele în versuri, unele minimaliste, altele de întindere medie; iar pe de altă parte avem parte și de un dialog între două voci feminine, ce reprezintă două ipostaze ale feminității, și care ar putea fi văzute și ca două alter-ego-uri ale poetei (desigur, fără „prezumția” de bipolaritate, în sensul psihopatologic al termenului).

Cele două voci feminine sunt Lia și Espera. Și nu întâmplător le-am numit doar voci feminine sau ale feminității și nu de-a dreptul, două femei, pentru că asupra identității ființiale a Esperei planează în continuu un nor al incertitudinii, neputând afirma cu certitudine dacă este femeie propriu-zis sau doar o entitate imaterială, capabilă de gânduri și sentimente proprii.

Lia, căreia îi aparțin, din punct de vedere estetic, poemele în proză, este în mod cert, o femeie în toată puterea cuvântului. Este genul de femeie care, deși artistă prin vocație, își „ucide” cu bună știință fiorul artistic, pentru a fi femeia pragmatică ce participă la viața Marelui Oraș. Pe lângă obsesia pragmatismului auto-impus, ea mai este locuită de două mari pierderi, moartea tatălui și trădarea celei mai bune prietene: „Am cunoscut viclenia celei mai bune prietene. Nu-mi rămâne decât să strâng în palme jarul care curge din cealaltă jumătate a medalionu- lui. Aș vrea să adun rămășițele prieteniei noastre într-o urnă, pe care să o așez pe-o poliță, deasupra unui șemineu, cum fac americanii. S-o pictez, în schimb, ar fi mai crud și mai ispititor. Tolerăm zile cu restricții. În subteranele blocului am amenajat un mic atelier în una dintre boxele destinate cutiilor vechi, departe de oa- meni și de orice escapadă luxuriantă, voi picta lumi exuberante. Sunt familiară cu munca de birou, îmi aduc în fiecare zi contribuția, cum altfel dacă trăiesc în Marele Oraș? Particip la discuții reale, liniștite, la granița normalității, dar îmi lipsesc mărturisirile ei neașteptate, fâlfâiri emoționate pe care le resimțeam ca fiind ale mele”; „Eu niciodată nu m-am considerat o persoană creativă, o artistă, am râs de cuvinte mari: Michelin, exclusivitate, croazieră, Deloitte, limuzi- nă. Pun toate schițele, toate construcțiile sub semnul întrebării pentru că nu-mi dau seama dacă inventez lucruri pe care tatăl meu le-ar fi in- ventat dacă ar mai fi fost în viață sau dacă am într-adevăr vreo înclina- ție nebănuită, ascunsă. Trăiesc într-o rezervație uriașă care e guvernată de dispariție. Dispariția e împărăteasă aici. Cine a făcut lobby?”.  

Espera, vocea fără identitate precisă, „entitatea bizară”, care ne vorbește prin intermediul poemelor în vers „clasic”, dar alb, este genul „cu capul în nori”, inadaptată socială, frustrată din această cauză, într-o perpetuă căutare a sinelui: „Nu ar trebui să-mi fac afiș electoral, publicitate/ în complicitate, selfie pe rețele de socializare.// Înțeleg, sunt vremurile-n care dacă nu faci/ marketing sau dacă nu ești îngâmfat o să fii dat la o parte,/ rămâi în penumbra obrăzniciei și a pieptului umflat,/ îți pierzi culoarea, te-mprăștii-n beznă,/ devii uitat, dacă vreodată ai avut norocul/ să fii altfel decât invizibil.// Ar trebui să rămân o bătrână înțeleaptă,/ un umil prezbiter, să nu îmbrățișez/ tehnologiile emergente, să nu integrez vr-ul,/ să nu învăț programare și design,/ coduri de culoare, cum să-mi fac un website,/ seo, link building și optimizare.// Nu ar trebui să devin un mamut digital cu rădăcini viguroase, împrăștiate în toate direcțiile posibile”; „Mă intrigă circul uman, seismul antropologic/ cum o secundă face diferența,/ cum un moment îți poate răsuci destinul,/ ratându-l sau încununându-l”.

Care este relația dintre cele două „voci”? Inițial, doar Espera vorbește despre Lia, aceasta din urmă fiind prea ocupată să vorbească doar despre prietena care a trădat-o și despre moartea tatălui. Însă cum vorbește Espera despre Lia? Ca și cum ar cunoaște-o îndeaproape, ca și cum ar fi umbra ei. De altfel, și Lia, atunci când vorbește despre Espera, spre finalul volumului, o numește tot „umbra mea frumoasă”.

 Totuși, două dintre discursurile Esperei despre Lia sunt cât se poate de bizare și trimit cumva la ideea, cât se poate de stranie pentru europeni și mai ales pentru creștini, dar foarte frecventă în culturile țărilor africane, aceea de suflete diferite care locuiesc în același trup uman, idee ilustrată foarte frumos de scriitoarea nigeriană Akwaeke Emezi în romanul „Apă dulce” (editura Vellant, 2019, traducerea lui Cristian Fulaș): „Când Lia s-a înscris la cursul de/ pictură,/ eu/ mă nășteam/ în atelierul de poezie.// Am aflat că pictura ține loc de om, versurile/ mele,/ ca într-un cheag, / speranța”; „Dacă amândouă suntem două entități,/ fiecare cu liber arbitru, cu stil propriu, cu o voce doar a ei,/ dacă ar exista o posibilitate, una, una,/ ca eu să fiu protagonista acestui moment?// Dacă Lia ar fi doar un preambul, un interludiu/ pentru ceva mai mare?// Dacă sunt gazda, și nu invers,/ dacă admit că nu sunt doar o poezie de companie,/ la fel ca toate celelalte poezii/ de companie, atunci cine sunt? Cine nu sunt?”.

Dar poate nu trebuie să mergem atât de departe și să admitem că Lia și Espera sunt doar două fațete ale unei singure identități. Că orice persoană, fie femeie, fie bărbat, dezvoltă natural o dublă personalitate. Și aceasta pentru că presiunea socială de a fi mereu perfect este prea mare și în mod cert inutilă. Aș înainta inclusiv această teorie, că Ana Săndulescu ne-a predat prin intermediul acestei cărți de poezie, o lecție despre fragilitate, vulnerabilitate și necesitatea de a-ți asuma imperfecțiunea, de a avea voie să greșești, de a nu mereu „așa” sau „așa”, de a fi mai curând așa cum simți să fii în funcție de moment, de stare, de anturaj, de contextul social sau personal.

Oricum ar fi, La topirea ghețarilor este un volum foarte bine scris, foarte închegat, care te provoacă, te incită, de duce pe piste false, pentru ca în final să te lase cu o mie de întrebări, la care să cauți și să găsești răspunsul. Firește, acel răspuns care ți se potrivește numai ție.

 

 

 

Zvâcnind infernal prin minte și trup

Cronica volumului de debut Fetița de lemn de Ionuța - Natalia Iorga

(Editura Brumar, 2023)

 

Ionuța-Natalia Iorga (născută în 1986) este licențiată a Facultății de Litere din Timișoara și absolventă a Masteratului de Comunicare Interculturală. Scrie poezie, critică literară și eseistică în reviste culturale din țară dar și din străinătate, cum ar fi Reflex, Orizont, Avalon, Kryton sau Lettre International. În ultimii ani a publicat în limbile română și engleză studii și articole de hermeneutică literară și literatură comparată. Are în pregătire o lucrare de doctorat dedicată teoreticianului Virgil Nemoianu, dar și o expoziție de fotografie. În anul 2023 a debutat editorial cu volumul de poeme, Fetița de lemn, apărut la editura Brumar din Timișoara. Asupra acestui volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.  

Dintru început aș spune că poezia Ionuței-Natalia Iorga este una minimalistă, în cel mai profund înțeles al termenului, în sensul că, reușește să comprime, să contragă, în câteva cuvinte per poem, adevărate dogme existențiale, și aș îndrăzni să spun divino-umane, pentru că în textele sale poetice cele două realități se întrepătrund la tot pasul. Poemele ei sunt mostre ale unor esențe foarte tari, ale unor substanțe ce descriu sau mai curând surprind linia de demarcație și totodată de unire dintre lumea oamenilor și realitatea transcendentă a divinității.

Ea își începe volumul cu două poeme ce trimit imediat la rugăciunea inimii, la acea esență tare a creștinismului ortodox, specifică monahilor din Sfântul Munte Athos, dar nu numai lor, care are drept scop coborârea minții în inimă pentru a-i da acolo întâlnire lui Dumnezeu, în cea mai intimă cămară a ființei umane. Iar Ionuța-Natalia Iorga face în poemele sale același lucru, îi dă întâlnire lui Dumnezeu în inima ei. Iar Dumnezeu își face simțită prezența în cel mai subtil și uman mod cu putință: „trupul inimii, un templu cu multe încăperi,/ cu bucurii mari și bucurii mici,// stă strâns lipit în mediastin/ întrebându-se de unde vine moartea/ și-ncotro e Dumnezeul inimii”; „iar Dumnezeu e timp și răbdare/ e cufărul spiritului și-al secundelor,/ al gradării și-al cuvintelor mari și demne// îi spun toate astea inimii/ și Dumnezeu surâde-n tăcere”.  

O altă temă care o preocupă în mod acut pe poetă este maternitatea, pe care o asociază instinctiv, atât cu viața și cu perpetuarea ei, cât și cu vulnerabilitatea, nesiguranța, neputința. De altfel, sintagma care dă titlul volumului este o metaforă ce surprinde în egală măsură sursa vieții și rodul acesteia, mama și fiica, femeia ce dă viață și viața atât de fragilă ce se naște din aceasta: „plângem toate/ din trupul nostru se preling lacrimi/ iar tristețea ne învelește ca o pânză de in// fetița de lemn plânge/ matrioșka plânge/ mama plânge:// către o altă matrioșkă - gândul bun -/ ca o broderie a suferinței comune./ de la o mamă la alta se-ntinde sufletul/ și cronometrul lui/ numărând secunde și speranța”; „fetița de lemn/ e o bucată de corp fragil ca un grafem/ e precum amprenta unor sunete înlănțuite/ o secvență și stranii fațete/ fotocelula ce prinde lumina și-o face evantai/ o stare de conștință vecină preocupării/ fetița-i un mugur al tinereții/ toxine și rame ale minții/ și-i bucățică de gând.// din vântul de acum - o mostră de zi// fetița de lemn,/ ca și poemul, e-un suflu...”.

Dar feminitatea din poezia Ionuței-Natalia Iorga nu se rezumă doar la maternitate, ci atinge și celelate dimensiuni ale ei dintre care, inevitabil, cele mai importante sunt relația cu persoana iubită și relația cu sine însăși. În ceea ce privește relația cu celălalt, avem de a face cu un joc al stărilor, ce oscilează constant între admirația nedisimulată și îndoiala cuibărită în suflet: „evident,/ nu am auzit nimic din ce îmi tot spuneai./ eram atentă numai la ton, la voce/ la cum urci și cobori vocale/ la cât de bine știi să muți aerul/ dintr-o parte în alta a inimii”; „tu te ridici ca un adam inutil/ și-ți furișezi privirea-n alte trupuri/ gonind fără oprire spre foamea de lume/ arunci c-o bucată de pâine din sufletul tău”. Și toate acestea deoarece „adesea iubirea e numai un demon neon,/ zvâcnind infernal prin minte și trup”.

Cât despre relația poetei cu sine însăși, asistăm în Fetița de lemn la întruchiparea în vers a unei „veșnice” nemulțuri cu propria persoană, a falsei impresii că o dată cu trecerea timpului ceva fundamental s-a pierdut pe drum, că cea de azi nu mai este la fel de strălucitoare ca cea de ieri, ci doar o umbră fadă a aceleia care a fost: „în patul meu e-o ființă pe care nu o mai recunosc/ e rotunjită fără măsură și e blazată, e blondă, e calmă, e blândă./ persoana aceasta stranie o înlocuiește cu totul pe cea de dinainte/ și din ea se mai zăresc numai dinții perfecți ca niște fațete ireale/ și albi precum dinții asigurați ai unei persoane valoroasă prin ea însăși”; „sunt un detaliu cu formă fixă/ din vechea mea persoană a rămas numai o alcătuire/ de imagini și rememorări incredibile/ greu de povestit și greu de înțeles/ mai ales că toate acestea care ar putea fi povestite/ sunt spectaculare și stranii./ în ele - timpul meu tot și toate aventurile incredibile/ ale creierului meu”.

În încheiere voi spune doar că, în mod cert, un loc aparte în volumul acesta de poeme îl ocupă amintirea celui ce a fost Padre Varlaam Almăjanu, fostul stareț al Mănăstirii Partoș, un foarte bun prieten al ei încă din copilărie și omul care i-a fost mentor, sfătuitor și prieten, plecat mult prea devreme în lumea drepților: „Padre, drag, amintește-ți cum ne imaginam:/ cum ar fi dacă toți am deveni cuminecături micuțe,/ șervețele ce absorb mizerii și culori pe care nu le-adoră nimeni,/ ori lingurițe încăpătoare din care să ne hrănim unii pe alții/ - când foamea de lumină va deveni o rană...”. De altfel, de bună seamă că și apropierea de personalitatea profund teologică a acestuia a avut o contribuție însemnată în infuzarea de elemente mistice din poezia Ionuței-Natalia Iorga.

Cea care se învinge pe sine

Cronica volumului de poeme Un om hăituit de Nicoleta Popa

(Editura Neuma, 2020)

 

Nicoleta Popa (născută în 1973, la Piteşti) a absolvit Facultatea de Ştiinte Administrative şi ale Comunicării - Specializarea jurnalism în cadrul Universității „Constantin Brâncoveanu” din Pitești, cu o teză despre Emil Cioran. Este membră U.S.R. din anul 2002. În prezent este muzeograf la Muzeul Golești. Începând din anul 2018  organizează evenimentul Ziua Internațională a Poeziei la Conacul Goleștilor la care participă poeți români consacrați. A colaborat la revistele: Ora, Calende, Argeş, Contrapunct, Interval, Săgetatorul etc. În anul 2011 a participat la Festivalul de Artă Creştină de la Teliu, unde a citit din creaţia personală. A publicat volumele: Autorul este plecat în week-end (Calende, 1997), Animal de povară (Paralela 45, 2007 - premiul USR - Pitești), Egoismul de rigoare (Paralela 45, 2001) şi Fragmente din inima mea (Editura Brumar, 2009), Solitudinea e țara mea (Adenium, 2014 -Premiul pentru Excelenţă în Cultură acordat de Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu a Jedeţului Argeş). Cea mai recentă carte a sa este volumul de poezie Un  om hăitui, apărut în anul 2020 la editura Neuma. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Mai citisem din lirica Nicoletei Popa volumul Fragmente din inima mea, care mi-a produs o impresie foarte puternică, remarcând faptul că poezia acesteia este aidoma unei monede cu două fețe, la fel de bine reprezentate și aparent antagonice, una care preamărește divinitatea și una care aduce imnuri de laudă sexualității, și a cerei muche este, aidoma celor din vechime, zimțată, în sensul că toată poezia sa era străbătută de o tensiune ușor agasantă, de un nerv care putea lesne aluneca în patetism lacrimogen. Cu toate acestea am simțit și forța creatoare, forța conflictului interior, motiv pentru care am vrut să citesc și volumul de față pentru a vedea dacă poeta este consecventă, atât cu temele cât și cu stilul său.

Din fericire, temele le-am regăsit cu aceeași plăcere. Și am regăsit și conflictul și tensiunea, numai că, de data aceasta, mult mai bine temperate, mult mai eficient dozate, astfel încât nu mai apare acel risc de a stârni cititorului o empatie suplimentară ce ar putea vicia lectura sub asăect critic. Discursul poetic din noul volum este unul cât se poate de așezat, fără niciun fel de exagerări, semn că inclusiv conflictul interior s-a mai domolit, grație, cel mai probabil, acceptării și asumării stărilor de fapt, după cum reiese de altfel și din poemul ce deschide acest volum: „ştiu că undeva/ unde zgomotul maşinilor este asurzitor/ am fost plămădiţi din iubire/ şi isteria urbană ne-a botezat./ lucrurile nu se mai rostesc/ ele s-au aşezat în noi liniştite/ şi paşnice/ şi nu ne mai sperie/ nu mai există cuvinte/ carnea e doar o părere/ şi poezia erupe ca un vulcan./ da, acum m-am întors/ pentru ceva mult mai măreţ/ decât dragostea”.

Ultimele două versuri ale poemului citat ne aruncă pe masă o întrebare strașnică: ce poate fi mai măreț decât dragostea? Știm din Scriptură că dragostea este cea mai mare virtute, cum ne spune apostolul Pavel, ba mai mult, că Însuși Dumnezeu este iubire, cum ne asigură apostolul iubirii, Ioan Evanghelistul. Și totuși, poeta știe ce spune, pentru că știe la ce dragoste se referă. Până în acest punct, pentru ea dragostea era una strict jertfelnică, una în care ea doar se dăruia până la epuizare, până la negare de sine. Or dragostea despre care au vorbit Hristos și apostolii săi este aceea în care omul se iubește întâi pe sine și apoi îl iubește pe celălalt. Pentru că nu poți dărui iubire fără să ai iubire și nu poți avea iubire fără să fii iubire. Drept pentru care, în acest volum poeta caută să facă în primul rând pace cu ea însăși, să se descopere pe sine însăși și bineînțeles, să se iubească pe sine însăși. Dacă va fi reușit sau nu, rămâne de văzut, cert este că procesul acesta este. Dar pentru a demara procesul este nevoie mai întâi de primul pas: recunoașterea problemelor: „locul acela/ care să-mi priască/ nu l-am găsit/ și nici omul/ tot umblu pe străzi/ întunecoase/ în timp ce spăl vasele sau calc/ și monstrul îmi zguduie casa/ eu mă fac mică și plâng/ curajul meu/ a ajuns de mult/ în împărăția ta/ pe aici doar oasele/ și carnea”; „toate îndrăgostelile mele/ au fost o fugă de singurătate/ așa se face că am iubit bărbați/ pe care în condiții normale/ i-aș fi disprețuit./ bărbații pe care i-am adorat/ cu adevărat/ m-au adorat și ei/ dar niciunul, absolut niciunul,/ nu s-a apropiat de mine carnal”.

Lupta este acerbă. Cineva care a deprins obișnuința de a se abandona irațional celuilalt, cu greu își recapătă stima de sine, primul pas spre dragostea de sine. Întregul volum al Nicoletei Popa este despre această luptă cu sine în fața tendinței de a se autosabota. Până la penultimul poem lupta este indecisă. Dar finalul volumului ne lasă să credem că poeta a învins. Sau mai curând, s-a învins pe sine, recâștigându-se pe sine: „n-o să mă poți îngenunchea/ pentru că forța mea/ dragostea mea/ clădește lumi după lumi/ și paradisuri fără de seamăn se succed în sufletul meu/ uite, melodia asta,/ are puterea unui balsam/ pentru că ea vine din copilărie/ din vremea magiei totale/ a harului fără de sfârșit/ te-am învins!/ chiar dacă nu vei recunoaște asta/ te-am învins cu capul plecat/ acum levitez deasupra lumii/ deasupra binelui și a răului/ și pot fi ce îmi doresc/ întoteauna fericită/ nu carnea, ci spiritul tău m-a durut/ viciat și negru./ dar am învins/ acum am învins și plutesc printre stele/ ascultând melodia asta:/ nothing compares to you”.

Volumul Un om hăituit nu prezintă doar o victorie a poetei din punct de vedere al relației cu sine însăși și cu ideea de dragoste, ci și o victorie a poeziei, pentru că, deja de la o simplă lectură poate fi remarcată limpezimea frazării și cristalizarea mesajului poetic. Iar la o privire mai profundă putem remarca dozarea optimă a emoțiilor, alternarea celor două teme: raportarea la sexualitate și de asemenea la divinitate, precum și șlefuirea modului în care aceste teme sunt puse în poezie, astfel încât să mai apară acel antagonism despre care vorbeam la început. Putem spune că este un volum de maturitate în care poeta se redescoepră pe sine și totodată se depășește din punt de vedere poetic, fapt pentru care nu îmi rămâne decât să o felicit și să aștept cu nerăbdare viitorul volum de poezie semnat Nicoleta Popa.