Praf de pușcă și praf de viață

Cronica volumului Explozii controlate de Hristina Doroftei

(Editura Tracus Arte, 2023)

 

Hristina Doroftei (născută în 1983, în Târgu Mureș) a absolvit cursurile universitare, masterale și doctorale ale Facultății de Litere a Universității „Petru Maior” din Târgu Mureș. În prezent este profesoară de limba română la Liceul Pedagogic „Marin Preda” din Odorheiul Secuiesc. A debutat în anul 2014 cu volumul de poezie, reflexie, apărut la editura Junimea, pentru care a primit Premiul „Opera Prima” la Festivalul Internațional de Literatură „Tudor Arghezi” și Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din Târgu Mureș. A urmat volumul de poezie, Mașina de cusut (Editura Cartea Românească, 2017). Tot în 2017 publică și volumul de eseistică, Memoria zăbrelelor. Eseu anti-uitare (Editura Arc, Chișinău, 2017). În anul 2023 îi apare un al treilea volum de poezie, Explozii controlate, la editura Tracus Arte. Asupra acestui din urmă volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Volumul este alcătuit din două secțiuni: Între mine, tine și Kiev și Cedare.

În prima secțiune, așa cum se poate lesne deduce și din titlu, sunt poeme în care Hristina Doroftei aduce în discuție războiul din Ucraina. Ceea ce este însă de remarcat și de apreciat la aceste poeme este faptul că poeta nu își propune să pară în mijlocul evenimentelor, nu se situează, nici măcar fictiv, în focul războiului, altfel spus, nu caută să impresioneze cu absolut nimic. Ea doar asistă neputincioasă de pe margine, încearcă să înțeleagă ce se întâmplă sau urmează să se întâmple, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung, își exprimă empatia cu victimele războiului, cel mult, încearcă să îi ajute pe refugiați atunci când are posibilitatea, și transpune toate acestea acestea și în poezie: „22:36 și eu mă gândesc/ cum am putea privi aceleași stele.// între mine/ tine/ și Kiev/ e un triunghi oarecare.// vreau să fac cu tine/ ce face primăvara cu cireșii/ a spus Neruda./ eu am simțit în corpul meu/ toți fluturii ce se vor naște în Europa/ iar venele mele au început să transporte/ picături de iubire la inimă.// dacă Europa va deveni roșie/ fluturii vor muri înainte de a se naște/ cireșii noștri nu vor mai înflori/ primăvara va deveni toamnă/ formele geometrice nu vor mai exista.// dar noi?/ am mai putea privi aceleași stele?”.

La o lectură atentă a poemelor din această parte a cărții se va observa că poeta are resurse cvasi-infinite de empatie, sentiment pe care îl trăiește nu doar înlegătură cu bieții ucraineni, ci și cu micile viețuitoare necuvântâtoare și incapabile să se apere de răufăcători, cum ar fi o cățelușă sau o floare, care uneori se îmbracă în hainele superbe dar fragile ale unui crin. Însă deși acesta este sentimentul dominant, totuși, nu este și cel mai pregnant, cel mai percutant, cel mai sfredelitor, în această categorie insinuându-se și manifestându-se plenar, frica, provocată, bineînțeles tot de evenimentele din Ucraina: „din Ucraina a venit un sunet speriat./ s-a ascuns lângă roata mașinii mele./ când să plec la serviciu/ era să-l strivesc./de abia a apucat să scoată un icnet./ am mers lângă el și l-am mângâiat cu privirea,/ ochișorii de sunet speriat s-au umezit./ s-au umplut cu un lichid argintiu./ l-am luat pe vârful buzelor și am suflat spre el./ a început să se încălzească./ l-am dus în casă și l-am așezat pe calorifer./ i-am pregătit un ceai de mușețel/ din care a băut cu un ceai din plastic./ apoi mi-a cerut ceva de mâncare./ nu aveam decât niște clătite./ le-a înfulecat pe toate./ sunetul speriat parcă nu mai era așa speriat./ a crescut și în dimensiune./ devenise un bulgăre de sunet cât un tanc rusesc./ s-a apropiat de buzele mele./ mi le-a deschis cu forță și s-a îndesat în gura mea./ nu prea încăpea din cauza dinților./ i-a împins afară cu o lovitură de picior de sunet./ în urma lor a pornit un fluviu de sânge./ trebuia să respir numai pe nas pentru a nu mă îneca./ bulgărele de sunet cât un tanc rusesc și-a așezat capul/ pe amigdalele mele/ s-a acoperit cu limba mea./ a trecut ceva timp./ după ce și-a făcut siesta/ s-a aruncat afară din gura mea cu o putere/ atât de mare încât mi-au crăpat buzele./ sângele mi-a înghețat/ și clădirile de pe stradă s-au culcat la pământ/ într-o baltă de moloz”.

De remarcat la poemul mai sus citat fantezia de care debordează poeta. Pornind de la o imagine 100% metaforică, simbolică, ea crează un personaj de tipul unei Godzilla imateriale, care seamănă în jur doar panică și disperare. De bună seamă, nu este acesta singurul poem în care întâlnim fantezia, dar aici este atins apogeul imaginației și totodată al tehnicii de a transcede de la imagine la metaforă și de la metaforă la metasentiment.

Cea de-a doua secțiune a cărții, intitultă Cedare, este una cu totul aparte, în primul rând pentru că în ea este vorba despre o persoană foarte dragă poetei bolnavă într-o fază terminală, cel mai probabil cancer, deși nu este numic propriu-zis. Atmosfera din cele zece poeme, cât cuprinde această parte secundă, este una de o adâncă tristețe, dar una care nu alunecă în disperare, ci mai curând în resemnare, de aici probabil și titlul, Cedare: „Ieri te sunam și comunicam// Azi încerc să-ți povestesc ceva// N-am cui.// Patul te înghite/ pari mică în burta-i ca o gaură neagră/ ești fără putere/ fără apărare/ fără chef/ te doare lumina din vocile noastre.// Creierul respiră sacadat/ sub pielea întinsă și pistruiată de ace.// Vrei să dormi.// Ieri te trezeai în zori/ începeai munca înaintea soarelui.// Azi ești o margaretă cu petale smulse:/ trăiești/ nu trăiești/ trăiești/ nu trăiești/ trăiești/ nu trăiești...”.

Explozii controlate este un volum de poeme foarte bine alcătuit, cu o structură solidă, în care Hristina Doroftei își demonstrează maturitatea poetică, nu atât prin temele abordate și nici prin vreo găselniță tehnică nemaivăzută, cât mai curând prin faptul că reușește să împletească foarte bine, sau mai bine zis să țeasă între ele temele și tehnicile astfel încât să obțină acel elixir ce stoarce emoții pure în modul cel mai firesc cu putință. Nu îmi rămâne decât să o felicit pentru această nouă carte și să o aștept deja pe următoarea.  

Înapoi la izvorul poeziei

Cronica volumului Firește că exagerez de Robert Șerban

(Casa de pariuri literare, 2022)

 

Robert Șerban este de departe unul dintre scriitorii români contemporani care nu mai are nevoie de nicio prezentare, cu atât mai puțin pe blogul meu, Cronicile RAI, unde i-au fost deja dedicate și alte cronici. De data aceasta mă voi apleca asupra unui volum eveniment, și anume asupra reeditării din 2022, la Casa de pariuri literare, a volumului său de debut, Firește că exagerez, apărut în urmă cu deja douăzeci și nouă de ani, în 1994, la editura Excelsior, în urma câștigării Marelui Premiu al Festivalului Internațional de Poezie „Nichita Stănescu” de la Timișoara. Cartea a primit de asemenea și Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din România. Deci din start avem premisele unui volum de poezie cât se poate de valoros.

În general este foarte interesant să citești volumul de debut al unui mare poet sau al unui mare scriitor, după ce îi vei fi citit restul cărților. De ce asta? Pentru că ai sentimentul de a fi ajuns la izvorul poeziei/prozei acestuia, la sâmburele din care a germinat toată creația sa. În ceea ce mă privește, m-am convins de acest aspect, inițial în cazul a doi mai prozatori universali: Hermann Hesse, în al cărui roman de debut, Peter Camenzind am descoperit teme ca ideea de ucenicie, aplcarea spre sacru și fascinația pentru lumea rurală, ce se regăsesc din plin în Narcis și Gură de Aur, Siddhartha și Francisc de Assisi, și Alessandro Baricco, în al cărui roman de debut, Castele de furie, am descoperit elemente comune din mai toate romanele sale ulterioare, și cu precădere în Această poveste, Mătase și Mireasa tânără, cum ar fi tema drumului și a așteptării. Așa stau lucrurile și în cazul lui Robert Șerban.

Încă din poemul-motto descoperim germenele aplecării poetului spre lumea sacrului, spre transcendent, de fapt spre ideea de hierofanie, de coborâre a sacrului în lumea profană: „îngerul meu/ atât de sfios/ nu zboară/ ci merge pe jos”. Interesant la Robert Șerban este și faptul că, relația dintre cele două lumi nu este una monodirecțională, ci una cu dublu sens, pentru că și teluricul are tendința de a accede spre dimensiunea imaterială a existenței: „în primul rând/ rădăcinile trebuie să aibă/ dreptul la vânt”. Dacă în volumul de debut acest dialog dintre lumi apare doar episodic, în volumele ulterioare acesta s-a dezvoltat acaparând prim-planul, nota mistică devenind dominanta poeziei lui Robert Șerban.

De asemenea, descoperim în acest volum de debut și o altă trăsătură devenită predilectă în poezia sa de azi, și anume tendința de a stârni emoții puternice prin tehnica paradoxului aparent aplicat relațiilor interumane: „am pus ochiul/ în palma cerșetorului orb/ el a început să plângă/ am pus și celălalt ochi în palma lui/ apoi am făcut semn că vreau să plec/ iar el m-a luat de mână/ și m-a trecut dincolo”; „noaptea aceea/ mi-ai deschis ochii în timp/ ce visam/ de atunci/ lumea se uită după mine/ și râde/ uite-l și pe ăla care și-a văzut/ visul cu ochii”.   

Totodată, nu lipsește nici umorul fin, izvorât dintr-o autoironie pe deplin asumată, tehnică ce astăzi face deliciul liricii sale: „ce bine e să știi o merie/ zise poetul/ apoi/ începu să arunce cu pietre în cer/ dând de lucru zeilor”; „ca un creion învârtit/ într-o ascuțitoare/ până când vârful lui/ tot mai subțiat/ din iuțeală sau poate din lene/ va fi retezat”.

Bineînțeles, putem vorbi inclusiv despre faptul că încă de la debut, Robert Șerban și-a asumat tendința spre minimalism și ne-a arătat că este capabil să mânuiască această estetică cu o mână de fier, cele mai reușite poeme din acest volum de debut fiind cele ultra-scurte, cele care, dacă nu ar fi beneficiat de prezența metaforelor, ar fi rivalizat pe bună dreptate cu lirica niponă de tip haiku sau tanka.

Și totuși, ce s-a schimbat în poezia lui Robert Șerban de la începuturi și până astăzi? Aș zice că șlefuirea până la esență a unui imaginar ce-și trăgea seva inițială din lirica expresioniștilor, imaginar pe care însă, încă de atunci a știut să îl tempereze cât să nu intre în contrast flagrant cu tendința sa spre minimalism: „în estuarul golit/ înainte de vreme/ răcoarea exilului bulversată/ de sclipirile minții/ la flacăra brichetelor/ amorsează amintiri nefolositoare/ în spatele gardului/ sfârșește răsfățul pe care bastarzii/ își țes conștiința/ nu putem lăsa/ batista în voia aerului rarefiat/ de surpriza aripilor”; „mă uit în palmă ca într-o fântână/ cerșetorule de apă/ să nu-ți fie rușine/ boala fecundează simțurile/ sunt fapte mai grave lăsate zilnic/ întâmplării/ exercițiile de vânătoare/ sângele/ filantropia gestului mărunt/ necunoscuții cu un bilet în plus/ pe care-l țin la ureche/ ca pe un creion ce nu desenează decât X-uri/ să nu ai rușine/ zgomotul picăturilor/ stârnește scoica din căușul palmei”.

După toate cele expuse până acum, cred că pot spune fără să greșesc, că volumul de poezie, Firește că exagerez, a fost de la început și continuă și astăzi să fie o adevărată bijuterie poetică. Și nu, firește că nu exagerez.

O monografie romanțată a unui sat transilvănean: Ocna Sibiului

 

Cronica volumului de povestiri, Strigoița de Savu Popa

(Editura pentru Artă și Literatură, 2023)

 

Savu Popa (născut în 1991, la Sibiu) este poet, prozator, eseist, critic literar și profesor de limba română. De asemenea, este doctor în filologie în cadrul Universității de Medicină, Farmacie, Științe și Tehnologie „George Emil Palade” din Târgu Mureș, fiind semnatar al unei teze de doctorat despre ipostazele teatralității și ale hermeneuticii incertitudinii în poezia optzecistă. A debutat publicistic în anul 2004, în revista Euphorion, iar editorial, în anul 2017 cu volumul de poeme, Ipostaze, apărut la editura Paralela 45. Au urmat volumele de poeme, Noaptea mea de insomnie (Cartea Românească, 2018) și O cameră fără prize (Casa de pariuri literare, 2022), precum și volumul de critică literară, O hermeneutică a incertitudinii. Incursiuni în poezia lui Aurel Pantea și Ion Mureșan (Eikon, 2022). Cea mai nouă apariție editorială a sa este volumul de povestiri, Strigoița, apărut la Editura pentru Artă și Literatură, în colecția Violet, în 2023. Asupra acestui volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Volumul Strigoița reunește un număr de 22 de proze scurte și medii, scolastic spus, schițe și nuvele, unite între ele de două elemente comune și în același timp definitorii și anume fantasticul rural și elementele monografice, mare parte dintre aceste povestiri evocând întâmplări magice întâmplate (sau doar imaginate, pentru cei ce suferă de hiper-realism acutizat până la negarea oricărei forme de supranatural) în arealul cât se poate de real al localității transilvănene, Ocna Sibiului, aceasta fiind și localitatea în care autorul trăiește și își desfășoară activitatea de profesor de limba română.

În ceea ce privește fantasticul rural, aș spune că nu mai citisem ceva în acest gen (sau subgen) din perioada facultății, de acum aproximativ cincisprezece ani, când mă delectam cu provestirile lui Ovidiu Dunăreanu, care, pe urmele lui Fănuș Neagu, ilustra minunat ținuturile din sudul Dobrogei, cu epicentrul în localitatea Ostrov, ținuturi populate fie de mânzi albi fantastici, care tropăiau liberi la lăsarea serii sau la ivirea zorilor, neprevestind decât nenorociri, fie de vapoare fantomatice străbătând luciul apei în ritmul demonului de amiază, ademenind la rândul său pescarii ce nu știau când să își strângă mrejele. În arealul Ocnei Sibiului, altfel spus, în universul lui Savu Popa, nu apar nici mânzi, nici vapoare, ci cu precădere ființe fantastice ce se manifestă la cumpăna dintre lumi, dintre vii și morți, dintre oameni și demoni, cum ar fi strigoii sau mai degrabă strigoițele, de oameni care își înghit propria moarte devenind nemuritori (dar cu mințile pierdute), de duhuri ale minelor, de spirite ale lanurilor de cânepă, de diavoli ce umblă liberi prin lume, jucându-se cu mințile oamenilor, de alchimiști ai săpunului cu „apucături” de Frankenstein, de oameni care se transformă în copaci, dar și de locuri asupra cărora planează mistere înfricoșătoare, cum ar fi „fântâna de oase”. De asemenea, în povestirile lui Savu Popa, însăși natura capătă autonomie și se comportă din cale afară de ciudat, aducând asupra oamenilor calamități ce amintesc, ba chiar rivalizează cu potopul biblic, lăsându-ne a înțelege că natura ar fi uitat de legământul lui Dumnezeu cu Noe de a nu mai distruge lumea prin potop.

Ceea ce atrage atenția la prozele lui Savu Popa din acest volum este faptul că, deși au în centru un bob de fantastic, totuși fiecare dintre ele pornește de la o întâmplare veridică, fantasticul despre care am tot vorbit fiind mai degrabă realism magic. De altfel, această strategie nu cred că are doar rolul de a ne pune în încurcătură în momentul în care am vrea să clasificăm din punct de vedere al teoriei literare prozele sale ca fiind povești sau povestiri, ci mai cu seamă are menirea de a ne atrage atenția asupra fragilității hotarului dintre cele două lumi, dintre lumea reală, sau lumea pe care o vedem strict cu ochii fizici și cu mintea aceasta limitată de preconcepții telurice, și lumea fantastică, în care se manifestă elemente pe care nu le putem vedea decât cu ajutorul celui de-al șaselea simț, acela al intuiției, al străvederii, pe care însă nu îl au decât anumiți oameni, care trăiesc cumva într-o mai mare armonie cu ei înșiși, cu lumea din jur și cu Dumnezeu, oameni care de altfel au și o deschidere mai mare a minții și a inimii spre cele imateriale.

Un alt element care mi-a atras atenția la aceste povestiri ale lui Savu Popa (am stabilit că le putem spune povestiri) este oralitatea stilului, acesta reproducând frecvent dialoguri rostite în graiul ardelenesc, atât de pitoresc, poate tocmai prin faptul că imprimă inclusiv vorbirii acea lentoare menită să țină lumea în loc, să oblige inclusiv timpul să curgă mai molcom, astfel încât omul să aibă mai mult timp la dispoziție pentru a înțelege ce se întâmplă cu el și cu lumea din jurul lui.

Revenind la ceea ce spuneam mai sus, referitor la cele două elemente comune, și mai cu seamă la elementele de monografie, aș spune chiar că Savu Popa realizează o adevărată monografie romanțată a localității sale natale (sau cel puțin în care s-a stabilit). Cu fiecare povestire pe care o parcurgi, te surprinzi cuprins de dorința de a vedea acele locuri pline de mister și de istorie insolită. În ceea ce mă privește, chiar mi-am notat ca obiectiv să ajung la Ocna Sibiului, să văd fântâna de oase, ruinele hotelului blestemat și mai ales, să mă (sur)prindă cumpăna dintre zi și noapte pe strada Strigoiței, sperând să pot face cunoștință cu patroanele celeste ale acestui hotar dintre lumi.

În încheiere, nu îmi rămâne decât să îl felicit pe Savu Popa, care de acum nu mai este doar poet și critic/eseist, ci și prozator cu acte în regulă, pentru acest volum remarcabil și să vă las în compania unui fragment din povestea ce dă titlul volumului: „Când se încingeau horele, apăreau din senin haiducii care le-aduceau fetelor cununi împletite din plante sălbatice, adesea stropite cu sângele animalelor vânate. Pe vremea aceea, în Ocna, Strigoiţa era o uliţă în pantă, fără nicio casă, formată doar din lanuri întregi de cânepă. Se spunea că ulița, dincolo de deal, continua să urce la cer, nevăzută de nimeni. Înainte de apus, cânepa era cuprinsă de o strălucire aparte, fantomatică, pământie-verzuie, și fremăta ca un frunziș uscat. Atunci se adunau la sfat strigoii și strigoaicele din toată zona. Se reîntâlneau cei care, odată, se cunoșteau ca oameni. Printre lanurile uscate, se prindeau în hore, râdeau, apoi unii, revenindu-le spiritul de malițiozitate, aprindeau toată cânepa, ca să izgonească duhul Manei, ziceau ei. 

Mana și sora ei vitregă, Ploaia, nu se înțelegeau defel. Între cele două apăreau mereu supărări, mai ales când se-ntrebau sau hotărau care să cadă prima pe pământ. Tatăl lor, Zenitul, văzând și luând parte la repetatele scene dintre ele, hotărâse să stabilească el ordinea căderii fiecăreia.

Ploaia se înțelesese întotdeauna de minune cu întreg pământul, atunci când nu se mânia a furtună. Tot ea îi crescuse, ca o mamă, roadele, ierburile, plantele. Astfel, avea să cadă dintr-un cer acoperit de nori. Cum apa ploii nu putea să apară așa, pe nepregătite, din înaltul cerului senin, Zenitul chema norii, care îi protejau albastrul, să nu care cumva să fie șters de aversele furioase uneori, ca niște toane, ale fiicei sale. În rest, Manei îi fusese dat să cadă în vremea soarelui cu dinți. Atunci, pe cer erau și nori, și soare. Când avea să cadă ea, soarele încălca ordinea norilor și își arăta dinții într-un rânjet de zile mari”.

Ca un post scriptum trebuie spus că imaginea de pe copertă aparține artistului plastic Adriana Badea și este intitulată, foarte sugestiv, Sânzienele. 

 

 

 

„Am trecut de prima moarte, poate cobor la următoarea”

Cronica volumului Poeme de iertat fericirea de Nicolae Teoharie

(Editura Tracus Arte, 2023)

 

Nicolae Teoharie (născut în anul 1951, în comuna Munteni-Buzău, județul Ialomița) este poet și eseist, membru al Uniunii Scriitorilor din România. A debutat în anul 1999 cu volumul Nostalgia marginilor (Editura Eminescu). Au urmat volumele: Camera de concret (Helis, 2008), Legați-mă la ochi cu sentimente (Helis, 2008), Diavoli de cafenea (Helis, 2009), Să ne petrecem moartea împreună (Helis, 2014), Sâmbăta când zeii au treabă (Vinea, 2016) și O zi pe care am locuit-o cândva (Tracus Arte, 2020). Cea mai recentă apariție editorială o reprezintă volumul Poeme de iertat fericirea, apărut tot la editura Tracus Arte în anul 2023. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Voi începe prin a spune că poezia lui Nicolae Teoharie îmi este cunoscută încă de la al doilea volum al acestuia, Camera de concret (care după unii critici ar fi de fapt adevăratul său debut), și că tot de atunci m-a și fascinat. Și aceasta deoarece în versurile sale am redescoperit metafora, într-o vreme în care aceasta își semna deja demisia de bună voie din poezia românească. Însă prin aceasta nu trebuie nicidecum să se înțeleagă că poezia sa era una vetustă, prăfuită, a la Eminescu sau Alecsandri. Nicidecum. Ci se simțea în versurile sale doar o nostalgie a firescului poetic întrupat în metaforă, dar se simțea totodată și un aer proaspăt, care venea din originalitatea sa intrinsecă, din forța de a rearanja cuvintele în vers astfel încât să nu semene cu nimic din ceea ce ai fi citit până atunci.

De prisos să spun că m-am bucurat să îl citesc din nou în paginile acestui volum atât de proaspăt, atât la propriu, cât și la figurat. Și de ce spun aceasta? Deoarece se simte aici un iz de înnoire a limbajului său poetic, al formulării și chiar al discursului propriu-zis, Nicolae Teoharie făcând o trecere lină dar cât se poate de clară de la estetica neo-expresionistă pe care o adoptase pentru anterioarele sale volume, la o estetică ce îmbină fiorul suprarealiștilor cu răceala metalică a postumanismului care își reclamă întâietatea în peisajul poeziei române actuale. Altfel spus, acesta își înnoiește limbajul poetic cu termeni din sfera postumanismului, dar îi livrează într-un ambalaj ce amintește de apoca avangardei și a suprarealiștilor (poate singura înnoire adevărată din istoria poeziei românești).

Volumul, Poeme de iertat fericirea, este structurat în patru cicluri poetice: cititorul, ora de fugă, jurnalul de frică și învierile mele, precedate de un poem fanion, un poem de tipul ars poetica, prin care poetul ne introduce în atmosfera poeziei sale: „mă fascinează creierul activat în marile orașe,/ ceva luminând ca un opaiț în oamenii cruzi, ceva pâlpâind ca niște tristeți delicvente.// îmi place felul în care mi-am însușit tehnica/ jignirilor, mâhnirea și filantropia.// mă fascinează corpul fixat în dans, corpul/ fixat în drame și umbre, partea care admiră/ lumea și partea îngrozită de ea.// mă fascinează felul în care dispar în imperiul meu fizic/ și urmând simțul dement al fricii/ culeg imagini clare din ficat, defecțiuni clare/ din cutia toracică./ îmi plac dulciurile, eternitatea și oamenii pierduți.// mă fascinează felul de a se târî al fricii prin/ mine, ca un submarin al răului îndrăgind apele urii./ caut locul acela secret unde diavolul și vocea/ interioară plănuiesc un complot într-o țară umedă, fermecată de tristețea prigoanei.// sunt captivat cu totul de benzinării, broșe/ de fosfor agățate de autostrăzi, noaptea pe câmp./ mă fascinează limuzinele ford, arinii și furtunile albe.// îmi place să stau în genunchi în cimitirul de vinovății/ și regrete, îmi place să adorm în cimitirul de jucării,/ unde, de fiecare dată, visez un lup uriaș care/ îmi smulge capul și îl așază pe umerii unui copil de lup”.

Vedem, așadar, că poetul Nicolae Teoharie este interesat, sau ca să-i respectăm formularea, fascinat, de tot ceea ce înseamnă om, uman, umanitate, natură umană: de cum funcționează omul atât ca trup, cât și ca minte, cât și ca suflet. Nicio dimensiune a omului nu scapă fascinației sale poetice.

În primul poem al primului ciclu, poetul vorbește în mod expres despre sine, își face un autoportret vast, a cărui chintesență stă în versurile: „vorbesc cu cineva dinăuntrul meu, cineva important./ e o aniversare modestă, însă domnul important îmi amintește că inima mea este o insulă bogată/ pe care naufragiază poparele sărace ale minții,// o insulă spre care înoată frica, o cafea amară/ cu zahăr puțin și câinii erotici”, din care aflăm exact cu cine avem de a face: un bărbat matur (69 de ani la data scrierii poemului, 71 de ani astăzi), mai aplecat spre introspecție (și ca atare spre însingurare) decât spre lumea exterioară, care își asumă și sensibilitatea inimii și nimicnicia minții (deși aici poetul dă dovadă de o mare modestie, el fiind de fapt un adevărat intelectual), și fricile și tendința spre erotism, sau mai bine spus, spre plăcerea de a explora umorile cele mai ascunse ale trupului, ale cărnii; un bărbat ce poate spune cu toată asumarea, „sunt om și nimic din ceea ce este omenesc nu-mi este străin”.

O dată cu cel de-al doilea ciclu poetic, ora de fugă, poetul pornește războiul dintre minte și suflet. Aparent plictisit de gândit, de aplecat asupra proceselor minții, acesta începe să își pună întrebări și cu privire la modul în care funcționează sufletul. Cu toate acestea, încă este la nivelul la care analizează sufletul tot din perspectiva trupului, din cea a măsurătorilor, a mecanicii, a chimiei sau a fizicii, oricum, nu vedem aici nicio privire aruncată noțiunii de suflet, ca spirit, ca forță a omului ce tinde spre transcendent. Sufletul este doar acel ceva imaterial, dar care are totuși greutatea standardizată de 21 de grame: „mă sui pe cântarul electronic de lângă fereastra camerei/ mele, bl. h, et. 3, ap. 12 - cântăresc 68 de kilograme./ îmi pun ochii să privească în depărtare./ n-aș putea spune cât stau așa. Trupul mi se supune/ cuminte, dezamăgit./ în fine, ajung la nivelul minții și-mi dau seama/ că privirea mea iese încărcată de elemente, ca și cum/ cineva ar vrea să mă alunge din tabelul lui medeleev.// privesc mai intens în abisul ferestrei și pe cântar/ rămân 21 de grame. un gol real, acest 21 de grame/ poartă ecuson cu numele, bolile, rudele, epoca”.

Abia în următorul ciclu poetic al volumului, jurnal de frică, avem de a face cu o schimbare la față a poetului, în sensul că de pe acum conștientizează și dimensiunea metafizică a sufletului, tinderea sa spre transcendență, spre coabitarea cu divinitatea, însă este paralizat, firește, de altfel, de frica morții, de care însă va scăpa cumva, fapt relevat prin versul: „am trecut de prima moarte, poate cobor la următoarea”, în care vedem o oarecare împăcare cu această trecere, o asumare a faptului că sufletul, pentru a ajunge la Dumnezeu, trebuie mai întâi să se rupă de trup.

De altfel, în ciclul final, intitulat atât de frumos și plin de sensuri, învierile mele, poetul ajunge la o incredibilă seninătate în fața morții, i se predă de bunăvoie, cu brațele deschise înspre înviere: „ne jucam de-a învierea într-un birt/ de la marginea lumii. unora li se părea un eveniment/ prăfuit, dar eu voiam să plec dracului/ pe două picioare din cârciuma aia murdară,/ așezată într-un relief temporal.// (...)// am motivele mele să cred că femeia cu valijoara/ decolorată e învierea mea”.

Pentru mine, noul volum de poeme semnat de Nicolae Teoharie a reprezentat în primul rând o gură de aer proaspăt. M-am bucurat de fiecare poem, de fiecare joc de imagini, de fiecare formulare paradoxală și de fiecare vers ce ar putea deveni aforism sau moto. Voi încheia această cronică redând trei versuri care pentru mine sunt esență de poezie, pentru că unesc cerul cu pământul într-o unire cât se poate de firească: „un film italian în care dumnezeu trecea cu bicicleta/ prin rai și hoții îi furau strada pe care mergea/ și îi puneau în loc calea, adevărul și viața”.

 

I se spune Doggy dar nu este un câine

Cronica nuvelei Doggy de Maria Pilchin

(Editura Arc, 2023)

 

Maria Pilchin (născută în 1982, în satul Răuțel, raionul Fălești, Republica Moldova) este poetă, critic literar, realizator TV și promotor cultural. Este autoarea volumelor de poeme, Zarathustra e femeie (Cartea Românească, 2018), Poeme pentru Ivan Gogh (Paralela 45, 2015), Tu ești rusul cel bun (Prut Internațional, 2021), a volumelor de critică și eseuri literare, Poezie, eros și putere (Prut Internațional, 2018), Realități poetice în zigzag (Junimea, 2017), Praguri critice (TipoMoldova, 2013),   De mână cu Marele Joker. Eseuri literare (Prut Internațional, 2013), precum și al volumului de interviuri, Ștefan cel Mare 148. Diagonale (Biblioteca Municipală „B. P. Hașdeu”, 2021). Cea mai recentă apariție editorială a Mariei Pilchin este nuvela pentru copii (și nu numai), Doggy, apărută la editura Arc din Chișinău, în anul 2023. Asupra acesteia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Dintru început aș spune că, deși încă de pe copertă suntem avertizați că avem de a face cu o poveste adresată copiiilor de peste 10 ani, eu sunt de părere că această cărțulie ar trebui să fie citită în egală măsură și de către cititorii adulți și în special de către părinții plecați la muncă în străinătate în speranța că vor oferi un viitor mai bun copiiilor lor, pierzând din vedere faptul că riscul de a le distruge prezentul este mult mai mare decât. Și aceasta deoarece avem de a face aici chiar cu o astfel de situație.

Personajul principal al cărții este Andrei Mătăsaru, inițial în ipostaza de elev în clasa a IV-a, într-o școală din Republica Moldova, a cărui familie este cel puțin una toxică, cu un tată complet absent, care nu își asumă multă vreme paternitatea, dar pe care fiul îl consideră un erou și îl tot așteaptă să se întoarcă, și o mamă plecată la muncă în Italia și considerată inclusiv de către mama ei o „tearfă”, cuvânt ce denotă nimic altceva decât o femeie de moravuri ușoare, mai pe românește o curvă (de altfel și fonetic, tearfă este foarte apropiat de târfă), iar el, rămas aproape orfan, este pasat de la bunică la o mătușă care numai grija lui nu pare să o aibă.

Cu toate acestea, el își găsește alinarea în cărți și în școală în general, devenind foarte atașat de învățătoarea sa, cu toate că inițial și aceasta îi aplica dese corecții corporale sau doar verbale, de la aceasta trăgându-i-se inclusiv porecla de Doggy, pentru care a urât-o mult timp, dar pe care a și iertat-o într-un moment de cumpănă în care aceasta s-a purtat foarte frumos cu el:

„Am urât-o mult pe Doamna. De Ziua Profesorului, când copiii i-au adus cadouri, i-am luat o ciocolată din sertar. Avea mai multe și mi se făcuse o poftă nebună de dulce. M-a pârât Tamara. Și Doamna a urlat:

- Pui de cățea, să nu mai pui laba la mine pe birou!

M-am întrebat de ce m-a făcut cățeluș. Semăn eu oare cu un cuțulaș? Cred că da, cu cel tărcat de la noi de la țară, acolo unde am stat cu mama, peste drum de casa bunicilor.

Pui de cățea. După asta toți copiii mi-au zis Doggy. Am urât-o pe Doamna. De la ea mi s-a tras porecla asta câinească”.

Latinii au lansat dictonul „Nomen est omen”, care vrea să sugereze faptul că numele spune ceva despre destunul omului sau mai curând determină în timp destinul celui care îl poartă. În cazul lui Andrei Mătăsaru se pare că dictonul latin a funcționat inclusiv cu porecla, astfel încât, Doggy, deși a primit acest „nume” ca o jignire, a devenit la maturitate medic veterinar, și nu oriunde, ci în Regatul Unit al Marii Britanii.

Dar dincolo de povestea în sine, de altfel foarte bine construită și chiar mai credibilă decât cea din romanul lui Savatie Baștovoi, Învățăturile unei prostituate bătrâne către fiul ei handicapat, care tratează în principiu aceea temă a mamei plecate în străinătate pentru a face rost de bani, lăsându-și copilul mai degrabă în voia Domnului decât a unor oameni de bine, Maria Pilchin ne oferă spre dezbatere o serie de întrebări, mai mult sau mai puțin clișeic spus, existențiale și totodată o serie de răspunsuri care pot funcționa foarte bine ca mici pastile motivaționale.

De exemplu, o primă întrebare ar fi: de ce inclusiv bunica o consideră „tearfă” pe mama lui Andrei, cum de propria ei mamă îi pune această etichetă nedreaptă fără să caute mai degrabă să o înțeleagă și pe cât posibil să o ajute, măcar prin a o apăra în fața „gurii lumii”?; cum se face că Andrei, deși nu își cunoaște tatăl, are tendința de a crede despre acesta că este un erou plecat să salveze restul lumii după care va veni să îl salveze și pe el?.

Iar ca răspunsuri, aș dori să scot în evidență faptul că, deși toate condițiile au fost cât se poate de vitrege, Andrei sau Doggy, căci de la un punct își asumă și porecla cu mare drag, a reușit să își depășească condiția și să devină un om important, practicând o meserie care îi și este foarte dragă, altfel spus, și-a realizat viața; și totodoată aș mai vrea să atrag atenția asupra faptului că acesta îi iartă pe toți cei care l-au rănit sau dezamăgit de-a lungul vieții, inclusiv pe tatăl despre care află destul de târziu că numai erou de poveste nu era. De altfel, adevăratul erou este chiar el.

În încheiere aș vrea doar să întăresc ideea că Doggy este o poveste pentru toate vârstele, o poveste din care avem cu toții câte ceva de învățat și nu în ultimul rând să propun ca Doggy să intre fie în manualele de limba română, fie în lista de lecturi suplimentare pentru școală, pentru că toți copiii ar trebui să îl pună pe Doggy alături de  Batman, Superman sau Spiderman, adică pe lista eroilor care salvează omenirea.