Pictând propria realitate

Cronica volumului de poeme Buletin de știri blues de Tatiana Ernuțeanu

(Editura Tracus Arte, 2022)

 

Tatiana Ernuțeanu a absolvit Facultatea de Limbi și Literaturi Străine și un master în Relații publice în cadrul SNSPA. A fost profesoară de limba română, iar de 15 ani activează ca Specialist PR. A publicat poezii în reviste literare din România și din străinătate precum: Convorbiri Literare, Vatra, Euphorion, Opt Motive, Cafeneaua literară, Hyperion, O mie de semne, Tribuna, Revista Golan, Planeta Babel, Viața Românească, Luceafărul de dimineață, Noise Poetry, Timpul, Jurnal Israelian, To The Lite House, Tastzine, Lettres Capitales, etc. Este prezentă în antologia Nevoia de Ordine, apărută la editura Saga Publishing Israel. A debutat editorial în anul 2020 cu volumul Carne, Visuri și Oase triste uitate în Hydra (Editura Eikon), iar recent i-a apărut un al doilea volum de poeme, Buletin de știri blues, la editura Tracus Arte. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca în cele ce urmează.  

Volumul este alcătuit din 78 de poeme, dintre care primele 38 sunt în versuri, iar următoarele 40 sub formă de poeme-bloc. Cu toate acestea, nu există o delimitare precisă între cele două secțiuni, mai mult decât atât, indiferent de abordarea estetică, toate poemele pornesc de la aceeași idee, care capătă pe parcurs chiar aspectul unei obsesii, ceea ce este foarte bine pentru că, în opinia mea, adevărata poezie nu se naște decât din gânduri devenite obsesii.

Ideea de la care pornește Tatiana Ernuțeanu în acest volum, fiind prezentă chiar din poemul de deschidere, este aceea că fiecare individ își trăiește propria realitate interioară. Ea însăși se adâncește în propria realitate, exact ca în celebrul tablou al Fridei Kahlo intitulat I paint my reality: „știi bine/ că ceea ce conține o realitate/ e posibil să nu existe deloc în alta/ cu toate astea continui/ să stai pe o suprafață lipsită de precizie/ cu obiecte mici/ fără să le vezi așa/ fără măcar să-ți dai seama/ că nu păstrezi distanța corectă/ cineva îți spune că ești trează/ simți aluneci și vrei/ din nou travaliul visului/ unde ești prezentă prin absență/ un non-om încălzit/ de o formă primară de fericire/ pe care o numești inexistență”.

Nu întâmplător am amintit de celebra și controversata pictoriță mexicană, ci pentru că între opera acesteia și poemele Tatianei Ernuțeanu există două punți de legătură. Prima ar fi abundența de imagini suprarealiste (pe care însă niciuna dintre ele nu le resimte altfel decât ca fiind propria realitate), iar a doua, prezența unei tensiuni constante ce vine dintr-o perpetuă oscilare între senzualitate și o stare generală de angoasă, născută cel mai probabil din conștientizarea fragilității propriei realități, care, în viziunea poetei, „are dinți de lapte”. Iar poemul care ilustrează cel mai bine această stare de fapt mi se pare a fi acesta: „în spatele fricii de a pleca/ întotdeauna stă teama/ că nu vei vrea să te mai întorci/ cel mai sigur adăpost/ haina în care ai tresărit/ Munich/ ți-am internalizat neputințele/ ca și cum ți-aș fi purtat/ copilul/ Munich/ fata are ciorapi negri/ buze cu riduri și un univers/ al migrațiilor/ Munich/ pe mâini nu te speli niciodată de altă piele/ nici de fapte/ nici de prefabricate/ Munich/ disloc o emoție/ și o aplic altundeva/ mecanism defensiv/ temperat scot sâmburii/ din vișine/ Munich/ onestitate sintetică/ și/ niciun pariu pe egal/ insert here”.

Trecând la poemele de tip bloc sau poemele în proză, aș spune că aici se potrivește cu atât mai mult asocierea cu lumea artei plastice, pentru că mare parte dintre acestea sunt foarte picturale, iar estetica utilizată frecvent este aceea a compoziției de tip suprarealist, în sensul că, în cuprinsul unui singur poem se regăsesc o mulțime de imagini aparent fără o legătură clară între ele. Aș zice însă că aici se impune mai curând o comparație cu picturile lui Salvador Dali din perioada lui „paranoico-critică”, atât pentru faptul că avem de a face cu imagini ce par a se mișca complet brownian, cât și pentru faptul că se simte aici o influență foarte puternică din zona psihanalizei și a binomului antagonic vis versus realitate, sugerate atât de laitmotivul „oglinzii”, cât și de cel al „părții nevăzute”. De altfel, părintele psihanalizei, Sigmund Freud este invocat la tot pasul: „Oglinda o plăcere infantilă și pură târăște-mă nimic nu e în control control e doar în java pauză pe emoțional suc de ananas prelins pe picioare călduț un pulover cu un fir dus și de unde am vânătaia asta pe gleznă nu e aia care a călcat strâmb că de asta am grijă întotdeauna Freud m-a mințit ieri a spus că nimic din ce vine de la alții nu-mi rămâne că e ca și cum s-ar cere printr-o sită Freud nu știe că dacă faci sex cu cineva îți rămâne o particulă din ADN-ul celuilalt (dacă) pe mine trebuie să mă dau afară din mine pe celălalt trebuie să îl las să se miște prin mine orașul e mic o familie de vinete a fost adusă într-o casă boierească din piață să fie batjocorită nu vă vindeți jucăriile și câtă apă să bea ca acum să nu-l mai conțină pe aici o absență poate fi prezentă cum eu pot fi risipită pe podea târăște-mă și virtuțile mi se vor pierde printre semafoare sunt o femeie portabilă care știe să înghită resturi și târăște-mă se freacă de mine tot bumbacul straielor sub ele corpul meu fruct-pistil peste surâsul de mâță îndestulată și până la urmă pentru-ce-și-din-ce-interes târăște-mă vanilie pe indie furtună în carne insert here îți zic un bărbat mi-a zis odată că sunt un decalog 11 e culoarea păcii”.

Deși nu sunt un expert într-ale psihanalizei, aș risca să spun că inclusiv furtuna aceasta de imagini (ce amintește inclusiv de dadaiști și de dicteul lor automat), pe care Tatiana Ernuțeanu o construiește, nu este altceva decât un fel de scut pentru a se proteza de cei care ar dori să pătrundă în realitatea sa care și așa este una cât se poate de fragilă. Dar chiar și așa, vulnerabilitatea poetei rămâne una destul de ridicată, amplificată parcă și de infuziile de senzualitate, rare dar pregnante. Aș spune însă că avem totuși de a face cu o vulnerabilitate asumată pe deplin, venită din partea cuiva care a îmbrăcat haina celui ce nu mai are nimic de pierdut.

Deși este de abia la cel de-al doilea volum de poeme, Tatiana Ernuțeanu pare că și-a definit deja direcția poetică, atât din perspectiva temelor abordate, cât și din linia imagistică de care uzează pentru a-și exprima în versuri trăirile sale cele mai profunde. De altfel, ea este o prezență cât se poate de originală în peisajul poeziei române contemporane fiind de-a dreptul imposibil de „prins” în vreo generație, direcție sau școală de poezie. Ceea ce denotă în primul rând o mare doză de autenticitate care nu îi aduce decât de câștigat.

 

 

 

„Copilăria a fost o minciună frumoasă”

Cronica volumului de poeme, Primele fobii de Antonio Doda

(Editura Cartea Românească, 2022)

 

Antonio Doda (născut în 2001, la Alba Iulia), a absolvit Liceul cu Profil Sportiv din Alba Iulia. Este poet și pictor. A publicat poezie în revistele: Discobolul, România literară, Familia, Vatra, Banchetul, Neuma, Cronograf, și Axis Libri. Participă la mai multe evenimente și colocvii literare, printre care: „Colocviile Tinerilor Scriitori” (Alba Iulia, 2018, 2019, 2021), „Alba Iulia Stand-up Poetry” (2019, 2021, 2022) sau „Colocviul de Literatură și Arte” (Ciumbrud, 2019).  În anul 2021 primește Premiul special al revistei Ex Ponto, acordat în cadrul evenimentului „Literatura Tinerilor”, desfășurat la Neptun sub egida Uniunii Scriitorilor din România. În anul 2022 îi apare volumul de debut, Primele fobii, la editura Cartea Românească. Asupra acestui volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Volumul său de poeme este structurat pe două cicluri poetice, cât se poate de bine delimitate din punct de vedere tematic (ceea ce dintru început denotă o precoce rigurozitate organizatorică): I Lumea opusă lumii și II Policlinicăland [dacă îi mulțumești unui om pentru amintiri doar îl anunți că vrei altele]. Dar cu toate că avem de a face cu o delimitare foarte exactă, avem totuși și un liant între cele două secțiuni, o temă comună, care de altfel traversează întregul volum: ieșirea din copilărie, care vine „la pachet” cu (pentru a parafraza titlul), primele fobii din viața de adult: frica de singurătate, de tristețe și nu în ultimul rând, o bizară frică de autobuze.

În primul ciclu, Lumea opusă lumii, sunt adunate poemele ce surprind chiar perioada de tranziție de la copilărie la adolescență, marcată de nelipsitele angoase adolescentine, provocate de inevitabilele dezamăgiri în dragoste și de singurătate, dar și de dorința de independență, de rebeliune, de a-și forma o identitate numai a sa, ascunsă de ochii neînțelegători ai adulților: „trăiesc/ la lumina televizorului/  între patru pereți// m-am grăbit să iau viața în serios/  dar viața e scurtă// am fost copil și copiii nu știu ce fac// credeam că poți să vorbești cu un câine/  și să-ți răspundă un om/ și să te spânzuri ca să moară altul// credeam/ că între patru pereți/  voi găsi o iubită/ un job bun provizii și/ răbdare// între patru pereți/ mintea mi-a urlat atât de mult/  încât a început să mă doară gâtul”; „copilăria –// are mai multe învelișuri/ decât o păpușă matrioșka// bani cheltuiți pe hârtii și carioci/  ploaie/ nerăbdare/ hanoracul personalizat cu graffiti/  linkin park în căști/ bancnote de un leu/ și cheile în buzunar//intru în librărie//  caut ceva/ care să poată șterge/ urmele de singurătate// mă simt ca porțelanul prăfuit/ de pe televizorul alb-negru al bunicii / culorile îmi țin imaginația în viață/ culorile nu lipsesc// singur acasă/ cu lampa aprinsă/ mă uit la tutoriale pe youtube/ cum să fii fericit// și desenez –// ca un set de creioane pentru copii fericirea/ are puține nuanțe// se întunecă descui ușa/ ai mei se pot întoarce oricând ascund schițele/ la care am lucrat ore întregi/ și arunc soldăței de plastic pe jos/ să pară că m-am jucat toată ziua// nimeni/ să nu știe/ ce fac”.

Tot în această primă parte se regăsesc și primele poeme în care este denunțată fobia pentru autobuze, numită de poet, neoș și autentic, autobuzofobie. Spuneam mai sus că este o frică bizară, dar la o lectură mai atentă ne putem da seama, că nu de autobuz îi este poetului frică, ba dimpotrivă, empatizează cât de mult poate cu acesta, ci de bătrânețe, pe care o asociază cumva instinctiv cu autobuzul: „duci în spinare atâția oameni autobuzule/ le înduri tuturor gunoaiele aruncate/ reclamele lipite pe geamuri/ dimineața pensionarii plictisiți/ îți ocupă toate locurile autobuzule/ dar ești popular/

lumea te cunoaște// șoferul gras te așteaptă spărgând semințe/ până ajungi în stația dorită/ el coboară tainele în trepte până în pivnițele vaticanului// am amintiri frumoase cu tine autobuzule/ m-ai dus prin oraș/ când dădeam banii pe țigări/ și încă mă duci/ băieții deștepți au o tactică eficientă/ cumpără bilet/ îl compostează doar dacă vine controlorul ochelarist/ unele ajung mai jerpelite decât biblia// și nu te teme autobuzule/ tu ai poliția de partea ta// am amintiri frumoase cu tine autobuzule/ dar ar trebui să existe o boală a bătrâneții/ frica de autobuz/autobuzofobie// dimineața aș putea să mă duc liniștit la școală”.

Cea de-a doua secțiune, denumită cu un alt cuvând original, Policlinicăland (format, după cum se poate observa prin lipirea abuzivă a unui cuvânt românesc cu unul englezesc), cuprinde poeme în care este descrisă experiența din spitale, una impregnată de absurd și de o atmosferă apăsătoare, kafkiană: „aștept externarea cu nerăbdare/ ca un copil/ care-și așteaptă părinții să-l ia de la școală/ bătrânii din salon/ întreabă zilnic ce am pățit/ le spun asistentelor/ că nu mai am nevoie de medicamente/ iaurtul/ cornul de lângă pat/ mucegăiesc/ sirenele ambulanțelor/ – o normalitate/ oamenii plâng își regretă viața/ își smulg perfuziile din mâini/ scârbiți de pastile/ în cutii cu inscripții de pix/ își pun telefoanele la încărcat/ deși nu îi sună nimeni/ se plimbă pe coridoare/ privesc mașini pe care nu le mai pot conduce/ doctorii ne privesc triști/ în timp ce tremurăm sub păturile albe”.

Tot în această secțiune secundă se regăsesc și o serie de poeme în pare tânărul poet deplânge, dar într-o manieră deloc patetică, ci strict poetică, boala și moartea bunicii sale, pe care o resimte de bună seamă inclusiv ca pe acea falie care l-a smuls definitiv din copilărie: „privește pereții în locul televizorului/ refuză medicamentele/ nu hrănește animalele/ sunt obligat să-i accept liniștea// trupul ei – înțepenit/ ca în desenele pe care le făceam/ când citea ziarul// încerc să-i spun că am primit cozonac/ de la vecina/ dar ea nu s-a mișcat/ de când mi-a zâmbit pentru ultima dată// pielea ei – uscată/ asemenea florilor din hol/ pe care le uda/ înainte să-și bea cafeaua// nu mă mai poate certa/ că ajung prea târziu acasă/ boala o silește să uite că m-a crescut// așteptam să îi arăt ce am găsit pe jos/ când mă întorceam spre casă/ dar bunica și puii de pisică din pod/ au murit în aceeași zi”.

Dar dacă de patetism nu poate fi vorba, în schimb descoperim pe finalul volumului câteva puseuri de revoltă destul de agresivă, față de nedreptățile vieții, una ce se conjugă inclusiv cu o formă frustă de ateism, și nu în ultimul rând, o revoltă asumată pe deplin. Este practic momentul în care poetul se rupe cu totul din brațele copilăriei și își asumă intrarea ireversibilă în viața de adult: „nu mă simt vinovat că iubesc necunoscutul/ în locul celor cunoscuți// că nu vorbesc cu nimeni/ și nu mă simt singur// anesteziile din spitale sunt tot ce simt/ piesele ascultate sunt tot ce/ mai văd// nu mă simt vinovat că iubesc o poezie despre o fată/ mai mult decât pe fată// că nu cred în superioritate/ nici pe pământ/ nici în ceruri// nu mă simt vinovat că nu răspund la telefon cu zilele// dumnezeul multora/ a creat o poezie/ el crede că a creat pământul/ dumnezeul meu nu a creat nimic”.

Dacă ar fi să descriu în numai câteva cuvinte debutul lui Antonio Doda, aș spune numai atât: Un debut de 5 stele. Emoție brută și vulnerabilitate asumată, la tot pasul. Și nu în ultimul rând curaj. Pentru că ai nevoie de mult curaj să scrii despre ruperea de copilărie și primele fobii legate de viața de adult. Îl felicit pe Antonio Doda pentru acest volum excelent și îl asigur că aștept cu nerăbdare viitoarele sale cărți de poezie. 

Poetă escaladând vârful Omu’

Cronica volumului de poeme, Noduri, verigi și răsuciri de Ioana Greceanu

(Editura Tracus Arte, 2017)

 

Ioana Greceanu a debutat publicistic în anul 1997, în revista Luceafărul, iar editorial în anul 1999, la Editura Eminescu, cu Poeme în pierdere. Alte volume publicate: Singurătatea poartă o pelerină roșie (Junimea, 2003), Cu o sabie imprevizibilă începe ziua (Vinea, 2007), antologia bilingvă româno–albaneză în tălmăcirea poetului și traducătorului Baki Ymeri, Recviem pentru omul din cub (Junimea, 2011), Fragment dintr-un viu (Tracus Arte, 2012), Noduri, verigi și răsuciri (Tracus Arte, 2017). De-a lungul carierei sale, Ioana Greceanu a colaborat la revistele: Viaţa Românească, Contemporanul - Ideea Europeană, Convorbiri literare, Literatorul, Poesis, Vatra, Oglinda literară, și a obținut mai multe premii literare, dintre care amintim aici doar: Premiul internațional de literatură „Coroana Carpaţilor – Karpatcka Korona”, Ucraina – Romania, Satu Mare, 2003 și Premiul pentru Poezie la Concursul Național „Duiliu Zamfirescu” – Focșani, 2004. De asemenea, poeta își trece în palmares și o participare la Simpozionul Internațional al Artelor, Washington, D.C., SUA – 2000. În cele ce urmează mă voi apleca asupra celui mai recent volum de poeme semnat de Ioana Greceanu, Noduri, verigi și răsuciri, apărut în anul 2017 la editura bucureșteană, Tracus Arte.

Pot spune că am intrat în contact cu poezia Ioanei Greceanu, o dată cu lectura volumului anterior, Fragment dintr-un viu (Tracus Arte, 2012) și încă de atunci am sesizat o tendință a poetei spre introspecție, spre problematizare a sinelui, chiar spre o luptă cu sinele. Aș spune chiar că volumul Noduri, verigi și răsuciri, vine într-o continuare firească, din punct de vedere tematic, dar și estetico-stilistic, a celui anterior. Iar acest lucru se vădește încă de la poemul de deschidere, în care, printr-un procedeu stilistic aparent banal și perimat, anume, înșiruirea, dar a unor cuvinte și expresii cu puternice valențe simbolice, ea reușește atât să creeze acea atmosferă de tensiune propice pentru a intra în lupta cu sinele (sau într-un conflict de idei, în general), cât și să formuleze o idee cât se poate de clară, anume aceea că, pentru a scăpa de orice preconcepție, de orice iluzie sau de orice întruchipare a superficialității în ceea ce privește omul, trebuie să escaladezi, atât prin cunoaștere, cât și prin empatie, „muntele” de mister care este Omul: „Ca să scapi de inele/ de rigiditate/ de boala somnului/ de unghiile întărite/ de coborârile la subsol/ de resturile organice aruncate noaptea/ de particulele invizibile ale tusei/ de umflarea extremă a vederii interioare/ de metalele grele din plămâni/ de lanțul familial/ de liniște și de bibelourile ei fisurate/ de tribunalul sentimentelor/ de moartea care te așteaptă în patul conjugal/ de loviturile de gong ale dimineții/ de brizbrizuri/ de măștile lipite pentru totdeauna pe fețe/ de un ochi plânge, altul râde/ de da și de nu simultan/ de timpul vieții probabil/ de fragmentul interior-exterior dureros/ de compasiunea demonstrativă și colerică/ de sentimentele de la solduri/ de cămașa de forță a capului/ de Deus ex machina/ de secte și de sectanți/ de chilipiruri, de publicitate/ de temporizare/ de alienare, de aneantizare/ de morbidețe/ de statui prăbușite de pe soclu - nu acesta e visul/ de statui care plâng?/ de frânghia care strânge și dislocă/ de gaura din pălărie prin care pătrunde ploaia/ de obiectele pierdute și nerevendicate/ de virușii din calculatoare/ de secetă/ de frigul, de foamea, de setea zilnice/ de păpușile vii cu capete sparte - căci/ orice om e o păpușă cu capul spart în copilărie -/ de camerele de supraveghere/ de zăpada înroșită de sânge nevinovat/ lângă zidul organizației/ de investigatori/ de corectitudinea politică/ de discriminarea pozitivă/ de acuzația de hărțuire sexuală/ de zombie/ de extratereștri/ de intratereștri/ de cei doisprezece majestici/ ca să scapi de toate/ urcă pe Vârful Omu”.

Mai departe, poeta descrie procesul cognitiv care duce la cunoașterea omului, iar un prim pas în acest sens îl reprezintă detașarea de lume și auto-izolarea în sine: „lumea râde/ eu mă ascund în cap/ de jur împrejur guri căscate/ ca de pești asfixiați// sub privirile tuturor, invizibil/ creierul meu face zimți/ pe sub țeastă”; „Singur, în pielea ta de om singur/ ca un intrus/ ca un suspect de ciumă bubonică/ ca un nebun blând și tot mai palid printre/ oameni sănătoși/ morți sănătoși/ Câți au curaj să respecte Convenția?”. Dar nu îți trebuie curaj doar pentru a respecta „Convenția”, adică să lupți cu armele societății; curaj îți trebuie și pentru a te lua la trântă cu sinele: „Dar cine se întâlnește cu sine însuși? Numai câțiva și aceia înnebunesc”.

Iar Ioana Greceanu ne oferă și o variantă de medicament pentru frica de sine, și anume poezia: „O bucată de rocă/ de la care se poate reconstitui un meteorit/ un fragment de os/ de la care se poate reconstitui un schelet/ dar piatra/ dar osul/ din poezie?/ (ca într-o peșteră încep să interpretez umbrele)/ poezia se reface singură/ poezia interminabilă/ o frânghie care se apropie/ trăiesc poezia disperat și lucid/ ca un medic/ care experimenteză/ pe propriul organism/ un medicament riscant, care-l poate ucide/ dar potențial salvator/ pentru o boală incurabilă/ Poezia este un copil negru/ pe care-l naște o femeie albă”.

Dar dacă pentru lupta cu sinele, panaceul poate fi și poezia, pentru reglarea conturilor cu viața privită în exterioritatea ei, sau mai bine spus cu lumea și cu relațiile cu aceasta, despre care oricum deja am stabilit că sunt unele convenționale, singurul panaceu universal valabil rămâne învingerea fricii de moarte (care apare ilustrată în volum de cel puțin trei ori), printr-o detașare cât mai puternică și cât mai profundă de ideea că trebuie să te agăți cu dinții de viața aceasta. Și nu este vorba doar despre moarte fizică, a trupului, ci și despre cea metafizică, adică despre uciderea egoului: „Diferența abia sesizabilă/ Despre mine, niciun vers al vreunui poet/ pentru mine, nimeni, nici măcar în gând, nu va plânge/ după mine potopul/ și niciun urmaș/ în fine, unghiile se vor descărna, vor prinde luciu vinețiu/ întinsă, voi ieși cu sentimente anorganice// Până la urmă doar atât: organic sau/ anorganic”; „Ei bine, culcă-te, dormi o oră, o noapte, o zi/ dormi un an/ o viață/ în saltul mortal/ Dormi/ ca să uiți/ făptura ermetică, vânătă/ pe care-o sugrumi în fiecare dimineață/ până ce mâinile îți amorțesc și care/ când crezi că a sucombat se ridică/ și-ți râde în față/ se autoproclamă: Paiață!”.

Așadar, în Noduri, verigi și răsuciri, Ioana Greceanu ne prezintă de fapt o altfel de „Artă a războiului” cu sinele. Una însă accesibilă doar celor inițiați, căci multe dintre arme sau dintre strategii sunt bine camuflate în spatele unor metafore accesibile doar celor care s-au peregrinat de-a lungul vieții prin lumea poeziei și a misticii. Pentru mine a fost un periplu fascinant și folositor. Pot spune doar că aștept cu nerăbdare o nouă carte semnată de Ioana Greceanu.

 

 

 

Ce este iubirea?

Cronica volumului Fă ceva tată de Augustina Vișan

(Editura Prut Internațional, 2021)

 

Augustina Vișan (născută în 2001, în satul Florițoaia Nouă, raionul Ungheni) este absolventă a Liceului Internat Municipal cu Profil Sportiv din Chișinău, în prezent fiind studentă la Facultatea de Pedagogie în învățământ primar și Psihopedagogie a Universității de Stat din Tiraspol, cu sediul la Chișinău. Frecventează atelierul de scriere literară „Vlad Ioviță”, coordonat de scriitorul Dumitru Crudu, în cadrul Bibliotecii Municipale B.P.Hașdeu din Chișinău. În anul 2021 îi apare volumul de debut în poezie, Fă ceva tată, la editura Prut Internațional, în cadrul colecției Pulsar. Asupra acestui volum de poeme mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

La un prim contact cu poezia Augustinei Vișan, orice cititor ar fi poate tentat să spună că aceasta se înscrie, fără mari subtilități estetice, în rândul celor care au ales să-și pună în versuri experiențele mai puțin fericite din perioada copilăriei, sub forma unor poeme terapeutice menite să îi ajute să scape de traumele acumulate în această perioadă care, deși ar fi trebuit să fie una paradisiacă, s-a dovedit a fi mai curând una infernală. Și totuși, există în maniera ei de scriere, ceva ce o situează cumva în contra curentului acestuia autobiografist frust, fapt pe care îl sesizezi în momentul în care simți că deși citești întâmplări dramatice, acestea nu te acaparează frontal, nu te încarcă negativ, nu ai sentimentul acela că poeta se agață de tine cerșind milă sau atenție, ci doar își spune povestea fără a aștepta ceva de la cititori. Cum reușește Augustina Vișan acest lucru? Printr-un subterfugiu stilistic destul de rar întâlnit în poezia românească (și nu numai), și anume printr-o formă atipică de obiectivizare a sinelui, înlocuind relatarea la persoana I, dar nu cu una la persoana a III-a, care denotă de cele mai multe ori o formă de aroganță sau de neasumare, ci cu o relatare la persoana a II-a, fapt ce denotă mai degrabă o formă de detașare de sine și determină un efect de cedare a vocii narative celei din oglindă. Rămâne evident că avem de a face tot cu un autobiografism, dar cu unul cumva diluat, care nu ne atacă, ci ne învăluie, care nu ne cere nimic, ci doar ne oferă o poveste de viață.

Dincolo de aceasta, în poemele autobiografice ale Augustinei Vișan descoperim și multe elemente de psihologie aplicată. Încă de la început, poeta ne pune față în față cu un exemplu tipic de traumă transgenerațională, arătând cum, în mod cu totul subconștient, dorințele și frustrările mamei, s-au transmis și asupra ei în formă de 1:1: „Când mama ta s-a căsătorit cu tatal tău/ Sau tatăl tău cu mama ta/ Ea era deja insărcinată/ și el la fel/ Chiar și dacă nu și au dorit niciodată/ Copii/ Au deja șase/ Când ai crescut mare/ Și ai început și tu să te enervezi/ Și să trânteșt cu farfurii/ În lighean/ Tata și cu mama râdeau de tine/ Iar mama îți mai/ Trântea în față un ceaun/ Ars și/ Uscat/ În care cândva fusese dulceață de prune/ Spunându-ți/ Roade-l/ Cu nisip/ Și pe ăsta/ Tu îl spălai și ei/ Râdeau că/ Atunci când/ Te-au făcut într-un lan de popușoi/ Cu frunze mari/ Și cu grăunțe/ Mărunte și verzi/ Cineva i-a văzut/ In timp ce/ Și/ Tata i-a dat/ Mamei o sută de lei/ Ca/ Să/ Facă avort/ În loc de asta/ Mama ta  s-a dus/ La Ungheni unde/ Și-a cumpărat ciocolate/ Negre cu alune/ La care de mult visa/ Dar nu avea firfirici/ Pentru  ele/ Acum în sfârșit/ Îi/ Avea/ Avea tocmai o sută de lei/ Cu care/ Și-a cumpărat tocmai cinci ciocolate/ Negre cu alune/ Iată de ce/ Atunci când le dai/ Să copie colegilor tăi/ Din liceu/ Sau de la universitate/ Și ei te  întreabă/ Ce ai vrea în schimb/ Tu/ Le zici mereu unul și același lucru/ Cinci ciocolate negre cu alune”.    

Tot din punct de vedere stilistic, se poate remarca lipsa aproape totală a metaforelor din cuprinsul poemelor Augustinei Vișan, aceasta optând pentru o expunere a evenimentelor cât mai frustă, cel mai probabil pentru a nu altera în niciun fel autenticitatea acestora. Cu toate acestea, o metaforă totuși se strecoară în volum, și nu întâmplător am spus „se strecoară” pentru că este vorba despre metafora „șoricelului negru din inimă”, care are, de bună seamă, o puternică încărcătură psihologică, denotând acel ghem de emoții negative: frustrări, ură, neputință, dorință de a evada, ce se formează fără de veste în sufletul celor ce trăiesc în medii ostile și în condiții de viață paupere: „Când/ Tata ți-a spus/ Ia-ți/ Niște sarmale/ Cu tine/ pe tren/ tu/ i-ai râs în față/ Ce vrei să miroase tot trenul a ceapă prăjită/  Tata insista și tu țipai/ Să te lasă în pace// Ce/ Parcă o să se oprească trenul/ dacă o să-ți iei niște sarmale/ Cu tine/ Nu se lăsa el/ Dar tu deja nu-l mai ascultai// În trenul/ Ungheni – Chișinău/ Te-ai așezat/ pe un scaun/ De lângă WC/ Cu vocea lui taică-tău în cap// Când/ Trenul s-a oprit la Pârlița/ Tu/ Nu ai deschis ochii/ Nu era importat unde erai/ Importat era să ajungi mai repede la Chișinău// După 15 de minute însă/ Din inima ta a sărit afară un șoricel/ Negru și a început să se plimbe/ Încolo și încoace/ În jurul scaunului ăla de lângă WC/ Pe care stăteai tu pironită// Trecuse o sută douăzeci de minute/ și trenul nu se mișca din loc/ se mișcau doar dinții galbeni/ Ai celor care se duceau/ Să  fumeze/ În tambur/ și șoricelul ăla negru/ care țopăia în jurul tău// Ți se făcu foame// O poftă nebună de sarmale// În cap îți răsunau însă cuvintele tale/ Și privirile lui tat-tău// Totuși te-ai uitat în geantă/ și/ Ai dat peste/ O pungă cu/ Sarmale/ Erau sarmalele alea cu cântec pe care/ Tata ți le-a strecurat/ În geantă/ Pe când tu te întorsesei cu spatele la el/ Ca să-ți încalți pantofii// Nu ai lăsat nicio firimitură de sarma în geantă// După care ai apucat șoricelul ăla negru de coadă/ și l-ai aruncat pe geam/ trenul se porni și tu ți-ai spus că/ omul acela niciodată/ nu te ascultă”.

Am spus deja că autobiografismul Augustinei Vișan este unul tulburător, și nici nu ar putea fi altfel, când avem de a face la tot pasul cu sărăcia lucie, cu munca ce îmbracă forma abuzului asupra minorilor, cu violența domestică îndreptată atât împotriva mamei cât și a copiilor, cu accidente domestice destul de grave, cu tentative de suicid, cu depresia generalizată la nivelul familiei, și cu toată gama de situații ce se pot ivi într-un mediu marcat de lipsuri atât materiale cât și intelectuale sau spirituale; dar în mod surprinzător este în egală măsură și un autobiografism alinător, pentru că poeta face cumva și reușește să aducă în întunericul acela aproape opac și câte o rază de umanitate, o rază de speranță (chiar dacă ultimul vers al volumului este tocmai „fără speranță”), menită să ne arate că nu avem totuși de a face cu o familie de oameni lipsiți de suflet, ci doar cu niște oameni care, confruntați cu noianul de necazuri, au uitat ce este iubirea, dar care încearcă, după puterile lor să își amintească: „Când a decedat bunicul tău Vasile/ Te  întrebai/ Ce este iubirea/ Oare iubirea este atunci când/ Mama ta/ Te bate până obosește/ Iar când adormi/ Vine la tine îți ridică/ Maioul/ Îți vede rănile de pe burtă/ Le mângâie/ Cu mâinile umede și reci// Sau e atunci când/ Ai uitat mirosul pielei ei/ I-ai uitat culoarea ochilor/ Și vocea matinală/ Dar banii ii vezi/ Îi simți/ Îi miroși în/ Fiecare zi/ Sau este atunci când/ Tata îți dă vreo două/ Pentru că nu ai vrut/ Să te trezești dimineață să dai de/ Mâncare la vacă/ Pentru că aveai febră// Sau atunci când ai furat/ Un măr rece din beci/ Și îl mâncai singură/ Cu teamă/ Să nu vină cineva să ți-l ea/ Pentru că era/ ultimul”; „De ce nu ai avut grijă de vacă/ Ea a mâncat mere o să se umfle/ Îți dai seama că poate să moară// S-a dus în ogradă/ și a luat un ciomag/ A aprins televizorul/ Și a început să te bată// Dacă moare vaca te omor// Te-a bătut până a obosit/ Apoi a aruncat ciomagul/ Și a venit lângă tine/ Dă să mă uit/ tare te-am bătut/ n-am vrut/ dar tu/ de ce nu ai avut grijă de vacă/ dacă moare/ te doare/ te-a întrebat din nou/ și-a început să plângă”.  

Cu redarea acestor două poeme pe care le-am numit „alinătoare”, închei și eu cronica mea, nu înainte de a o felicita pe tânăra poetă Augustina Vișan pentru acest debut promițător, care ne pune în față o poetă cu o voce deja formată, și totodată lasă să se întrevadă o poetă de forță, capabilă de isprăvi literare și mai mari decât aceasta. În ceea ce mă privește, voi urmări cu interes parcursul ei literar, intuind deja că prin următoarele volume va reuși să treacă de la stadiul de „tânără speranță”, la acela de poetă în adevăratul sens al cuvântului.  

 

 

„Un spectacol de instincte mutilate”

Cronica volumului Noaptea creioanelor lungi de Costel Stancu

(Editura Casa de pariuri literare, 2022)

 

Costel Stancu (Născut în 1970, la Vânju-Mare, județul Mehedinți) este poet, membru al Cenaclului Literar „Semenicul” din Reșița, al Direcției 9 și al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara. A publicat până în prezent 15 volume de poezie, dintre care amintesc aici doar: Terapia căderii în gol (debut, Hestia, 1995), Măștile solitudinii (Marineasa, 1997), Fluturele cu o singură aripă (Timpul, 2000), Cîntarul de apă (Marineasa, 2002), Ieșirea din peșteră (Marineasa, 2005), Risipitorul de hîrtie (Tim Reșița, 2015), Hoțul de ferestre (Mirador, 2019) și Noaptea creioanelor lungi (Casa de pariuri literare, 2022). Asupra acesteia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Aș începe prin a spune că, deși noul volum de poeme semnat de Costel Stancu nu este unul împărțit pe cicluri poetice, avem totuși de a face cu unul aflat sub semnul „binomului”, în sensul că, în cuprinsul său găsim poeme scrise în două tipare estetice destul de diferite unul de celălalt. Chiar dacă toate poemele au un pronunțat iz prozaic, în sensul că fiecare spune o poveste, diferența survine însă, în maniera de a livra povestea, astfel încât, avem poeme scrise în notă expresionistă, ce abundă în metafore și formulări specifice suprarealismului și realismului magic, și poeme mai curând existențialiste, în care accentul nu mai cade pe povestea în sine, expusă de altfel, realist și minimalist, ci mai curând pe morala sau învățătura desprinsă, pe ecoul provocat de aceasta în mintea și sufletul cititorului. Cele două tipuri poetice pot fi lesne identificate în volum și prin intermediul aspectului, cele dintâi apărând cumva mai compacte, amintind de poemele bloc, iar celelalte având un aspect ceva mai aerisit.

Însă dincolo de această împărțire, trebuie spus că poemele lui Costel Stancu au și o oarecare unitate, de ordin tematic. Toate (sau aproape toate) gravitează în jurul ideii de eșec sau de nedesăvârșire, aplicate atât în dragoste, care apare astfel de cele mai multe ori ca una neîmpărtășită: „Te iubești cu fantoma din mintea ta./ I-ai dat nume de bărbat și speri să îi fii mireasă./ Zadarnic îți cînt la fereastră, îți scriu poezii,/ fac 12 munci supraomenești pentru tine./ Zadarnic port, la gît, podoaba înșelătoare a umilinței,/ mă scald în mătase, dorm singur cu luna,/ măsor de zece ori înainte de a tăia o dată/ - neobosit croitor al nimicului”; cât și în viață, care se prezintă ca una fie neîmplinită, fie de-a dreptul ratată: „Trăim în lumi paralele. Doar liniile păcatului/ ni se ating, uneori. Fiecare poartă în sine/ scheletul păsării tăiate în copilărie, îmi spui./ Eu tac, nedumerit,/ ca un hoț într-o casă goală. Un animal de circ/ ce a uitat să vîneze și se mulțumește cu/ bucățica de zahăr din palma dresorului său./ Un spectacol de instincte mutilate e omul./ O încercare nereușită a lui Dumnezeu/ de a se autoexila”.

Este interesant de observat cum îl vede Costel Stancu pe Dumnezeu. Din ultimul vers al poemului de mai sus reiese că Dumnezeul imaginat de poet este unul nedesăvârșit, unul predispus la greșeală, ba mai mult, unul care își asumă greșelile. Altfel spus, un Dumnezeu cât se poate de uman. Iar aceste lucruri se văd inclusiv din alte două poeme, unul în care avem de a face cu o reinterpretare în cheie existențialistă a referatului biblic despre crearea lumii, în care Cel vechi de zile pare nu atât de atotștiutor: „e a șaptea dimineață a lumii/ pasărea sinelui își caută oul în grămada/ de pietre prețioase nu e acolo nu e acolo/ omul se sperie de propria libertate și fuge/ cum să te aperi de moarte doar cu o frunză/ se întreabă el și privește în limpezimea apei/ nedumerit nici lacăte la porți nici oglinzi/ să îi fure chipul poți păși liniștit pe pământ/ cercul șarpelui încă nu s-a desfăcut// Dumnezeu se odihnește fără să știe ce îl așteaptă”; și unul în care Demiurgul pare a nu fi foarte convins de utilitatea perfecțiunii și simte nevoia să lase puțin frâiele din mână, și să dea în mintea copiilor: „toate sînt la locul lor/ în contutul magic al zilei/ nimeni nu și-a deznodat buricul// muști dintr-o piatră/ să simți că ești viu// speriat de atâta perfecțiune/ Dumnezeu/ lasă pentru o clipă/ cheile de la poarta Raiului/ la îndemâna unui copil”.

De bună seamă că nu întâmplător apare aici și figura copilului, ci pentru a invoca puritatea și magia jocului. De altfel, dimensiunea aceasta ludică este prezentă în mai multe poeme din volum, fie în stare pură, fie îmbrăcând și haina puțin scorțpasă a ritualului, dar pusă de fiecare dată în legătură cu temele cele mai grele ale umanității: iubirea și moartea, cu scopul vădit de a le face mai suportabile și mai ușor de înțeles, de asimilat, de asumat: „Dau ocol casei tale,/ așa cum, demult,/ mama desena un cerc de lapte/ împrejurul leagănului meu,/ să mă ferească de rele// Nu te zăresc./ Ești tot frumoasă ca nimicul?// Mai locuiești aici? Mai cînți la pianul acela/ pe care făceam amor/ ori de cîte ori/ rămîneam singuri acasă?// Ofrandă adusă muzicii - iubirea!/ ne dezvinovățeam noi râzînd.// Eram tineri. Pe atunci,/ centrul încă nu tînjea după margini.// Acum, dau ocol casei tale./ Mă latră un cîine./ Se apropie noaptea,/ închide fereastra.// Dar, mai ales, dezleagă cîinele:/ nu te poate păzi dacă îl ții în lanț.// El are nevoie să se întoarcă,/ în vremea când a fost lup”; „aș vrea să fiu un/ șoarece invizibil/ căruia tu/ să îi întinzi mereu/ capcane/ să auzi noaptea/ pocnetul lor metalic/ fără să știi/ niciodată/ dacă l-ai prins sau nu// vezi?/ așa e dragostea: nu te ucide,/ dar nici nu te îndepărtează/ de moarte”.

Așadar, în Noaptea creioanelor lungi, (re)descoperim un Costel Stanciu în egală măsură cinic și sentimental, ludic și pseudo-eretic, al cărui pariu cu poezia este acela de a-și cuceri cititorii atât prin formă, prin imagistică cât și prin conținutul ideatic. Eu cred că este un pariu câștigat, dar cel mai bine ar fi să se convingă fiecare cititor în parte.  

Manifest pentru asumarea totală

 

Cronica volumului de debut, Totul va fi bine de Maria Ivanov

(Editura Prut Internațional, 2022)

 

Maria Ivanov (născută în 1993, în satul Cuhnești, raionul Glodeni) este absolventă a Facultății de Litere, Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți și a unui master în cadrul Facultății de Litere, Universitatea de stat „Alexandru Ioan Cuza” din Iași. Este director al revistei Timpul din România, ediția din Republica Moldova. Frecventează Atelierul de poezie și proză „Vlad Ioviță” și este co-organization al Taberelor de Literatură de la Cuhnești. În anul 2022 îi apare volumul de debut în poezie, Totul va fi bine, la editura Prut Internațional, în cadrul unui proiect cofinanțat de Ministerul Culturii din Republica Moldova.  Asupra acestui volum de debut mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Se vorbește foarte mult în literatură despre „firul roșu” care traversează și leagă întregul, de obicei în proză. Dar mai nou, de când poezia a făcut, discret dar sigur, conversia spre proza în versuri, firul roșu se caută și în poezie. Eu însumi îl caut cu acribie în fiecare volum de poeme pe care îl citesc. Însă în volumul de debut al Mariei Ivanov, Totul va fi bine (al cărui titlu împrumută un slogan, pe care nu știm dacă trebuie să îl citim în nota sa proprie, optimistă, sau într-o notă vag ironică ce cheamă la meditație, mai ales după citirea motto-ului ales de poetă, dintr-o poezie a Anei Donțu), nu a mai fost nevoie să îl caut, pentru că singur s-a insinuat, sub forma unui râu, când lin, când învolburat, care leagă poem de poem și ne poartă prin toată viața poetei. 

Dar pentru a marca cât mai bine diferitele perioade ale vieții sale, Maria Ivanov a optat pentru împărțirea cărții sale în trei cicluri poetice, fiecare corespunzând unui ciclu de viață. Astfel, prima parte a volumului cuprinde poeme despre copilăria sărăcăcioasă din Cuhneștiul natal,caracterizată de lipsuri materiale, de lipsa părinților nevoiți să meargă în orașe mai mari să lucreze, dar și de visuri inocente și jocuri specifice. Un poem relevant în acest sens mi se pare a fi, Tigaia: „Gunoiștea se afla pe un deal abrupt./ Din vârful dealului și până la poalele acestuia,/ căutam căni, pahare, farfurii, tacâmuri, tigăi./ La balta de peste drum, le spălam bine,/ apoi începeam a pregăti câte trei feluri de mâncare./ Învârteam plăcinte din glod, puneam la scurs,/ într-o băsmăluță,/un boț de brânză, tot din glod./ Dacă ne lipsea ceva, trimiteam imediat/ pe bărbatul uneia dintre noi (de obicei, erau frații noștri)/ la piață,/ care era la o aruncătură de băț, ca să cumpere./ Nu eram niciodată sigure că va reveni anume/ cu ceea ce i-am cerut,/dar eram ferm convinse că nu se va întoarce cu mâna goală./ Odată cu venirea vacilor în sat, trebuia să ne întoarcem/și noi acasă,/ iar toate instrumentele le ascundeam într-o groapă,/ pe care o acopeream cu un braț de iarbă./ Într-o zi, copiii din satul vecin au cucerit gunoiștea și noi/ ne-am retras la bunica mea, care era foarte ospitalieră,/ ne primea și la joacă, și la masă, și la somn/ pe toată gașca din mahala./ Într-una din zilele în care ne jucam la ea în curte,/ bunica ne-a servit cu cartofi prăjiți,/ făcuți în tigaia pe care noi am găsit-o la gunoiștea din sat/ și pe care tot acolo am și lăsat-o când au năvălit peste noi/ cei din satul vecin./ Mă uitam cu ochii holbați la bunica și la tigaia aia/ dându-mi seama/ că ceva nu înțelegeam până la capăt”.

Cel de-al doilea ciclu poetic este dedicat perioadei în care poeta trăiește drama unui divorț destabilizator din toate punctele de vedere, atât pentru că rămâne singură cu o fetiță de numai doi ani (între timp are patru ani), cât și pentru faptul că trebuie să facă față emoțional și preconcepțiilor oamenilor din satul natal, pentru care o femeie divorțată era cel puțin o femeie cu moralitate indoielnică. Tot în această parte a volumuliui se regăsesc și poeme în care poeta încearcă să-și recâștige stima de sine pentru a putea lăsa din nou loc iubirii în viața ei. Dacă poemele din prima secțiune trădau doar o puternică melancolie față de anii copilăriei, cele din această secțiune secundă sunt mult mai profunde iar gama emoțiilor ce o traversează este mult mai diversificată, de la frustrare la neputință, de la durere la speranță, de la îndoială la îngrijorare, în primul rând pentru soarta fetiței sale. Multe dintre poemele cuprinse în această secțiune sunt teribil de emoționante, și multe m-au marcat profund, dar eu voi reda în cele ce urmează doar două dintre acestea, din rațiuni de spațiu editorial, se înțelege: „Eu sunt frântura unei căsnicii eșuate/ Eu sunt o aglomerație de stări incerte/ Eu sunt o băsmăluță răzmuiată de lacrimi și muci/ Eu sunt o femeie divorțată/ cu un copil de patru ani/ pe care o va ocoli starul satului/ Eu sunt nora temută a oricărei soacre/ Eu sunt ultima speranță a unui disperat de 35 +/ Eu sunt nădejdea unui impotent/ Eu sunt consoarta ideală a unei lesbiene familiste/ Eu sunt rușinea unui neam/ O torbă de nervi”; „Adi nu vrea/ să crească mare,/ să meargă la școală,/ la muncă,/ să fie mireasă./ Adi își dorește să avem ambele/ același prinț./ Nu știe Adi că/ preotul care și-a violat/ timp de câțiva ani/ fiica vitregă minoră/ mă face să amân/gândul de a mă recăsători,/ cel puțin până la/ majoratul ei”.

În fine, în cea de-a treia parte a volumului sunt adunate poeme ce vorbesc despre prezent, mai cu seamă despre cele două tragedii care au lovit, una după alta, lumea noastră, a tuturor: pandemia de Covid 19 și războiul din Ucraina. Și acestea sunt, la rândul lor, foarte puternice, iar atmosfera dominantă este una apăsătoare, de frică, groază și neputință generalizată. Cu toate acestea, poemul ce încheie atât secțiunea cât și volumul este scris într-o notă ceva mai pozitivă (deși este tot un optimism moderat), poate din dorința de a contrazice, la final, ironia din motto și de a reda sloganului din titlu, aura sa binefăcătoare: „Nu știu ce-mi place,/ce-mi aduce bucurii,/ care este actorul meu preferat,/ care sunt hiturile verii 2022,/ nu știu ce vreau de la viață,/ n-am nici măcar reflexul/ de a-mi pune aceste întrebări,/ am din ce în ce mai puțini prieteni/ și tot mai puțină încredere în mine, dar/ speranța/ că te voi întâlni vreodată/ și că ne vom plimba în trei –/eu, tu și Adi –/ la Valea Morilor/ mă face să cred că/ eu/ am pentru ce trăi!”. 

Spuneam mai sus că avem dinaintea noastră toată viața poetei, expusă pe episoade, ca într-ul film serial. Dar dincolo de aceasta, ceea ce dă cu adevărat forță și, într-un fel, unicitate poeziei Mariei Ivanov, este maniera în care aceasta alege să își pună nu doar viața, ci și tot sufletul pe tavă. Deși abia la debut, aceasta nu ține să uzeze de metafore și alte figuri de stil pentru a-și înfrumuseța mesajul și discursul poetic, ci alege drept direcție estetică, biografismul frust, vulnerabilizându-se la maximum, fără menajamente, ceea ce este în primul rând un act de mare curaj și de asumare. De altfel, pe alocuri, poezia ei capătă inclusiv accentele unui manifest pentru asumarea totală a vieții și a trăirilor personale.

Un debut, zic eu, reușit, în care putem deja întrevedea o poetă de viitor, cu o voce distinctă, clară ce are toate șansele să devină recognoscibilă. Aștept deja cu nerăbdare următoarele cărți ale Mariei Ivanov, despre care îmi place să cred că vor fi cel puțin la fel de bune, dacă nu chiar mai bune decât aceasta. Și ca să încheie parafrazând titlul atât de discutabil al volumului, nu știm cum vor evolua lucrurile în plan politic și social, dar după toate semnele, în poezia Mariei Ivanov, totul va fi bine.