joi, 23 mai 2024

Premiile Ficțiunea, ed. a III-a, 2024

 Premiile Ficțiunea ed. a III⁠-⁠a, 2024



Revista Ficțiunea și Asociația Creatorilor de Ficțiune (ACF) anunță Premiile pe anul trecut.

Este al treilea an în care se acordă premii Ficțiunea, iar în edițiile anterioare, printre nominalizările la aceste premii s⁠-⁠au aflat personalități ale vieții culturale românești, din generații diferite, care s⁠-⁠au remarcat în domeniul creației de ficțiune.

Reamintim că ACF promovează forme hibride ale artei, considerând că limbajele creatorilor din diverse domenii se află în armonie. Ca urmare, Premiile FICȚIUNEA își propun să recompenseze artiști valoroși din varii domenii, unii dintre ei regăsindu⁠-⁠se și în paginile revistei.

Au fost acordate următoarele premii:

1. Premiul pentru cea mai bună poveste

Libertate, LM, de Tudor Giurgiu, LIBRA Film

O poveste cinematografică despre anarhie și haos, alertă, excepțional lucrată, cu imagini memorabile, nerv și mesaj estetic.

2. Premiul pentru cel mai bun personaj

Tata Moșu din romanul Hoțul din Curtea Miracolelor de Adrian Majuru, Litera, BPC, 2023, colecția

Personaj care aduce alături informație istorică, literatură și senzațional, într⁠-⁠un roman⁠-⁠document.

3. Premiul pentru cel mai bun final

Diavolul din Freisetzburg de Roxana Ruscior, Litera, BPC, 2023

Un final cu miză morală, bine scris, care schimbă spectaculos direcția faptelor.

4. Premiul pentru narativ vizual

Omul⁠-⁠poveste: Bogdan Simion (Cobzarul)

Cea mai epică prezență din spațiul cultural românesc, Cobzarul a creat nu doar un brand, ci și o poveste fără sfârșit, despre muzică, literatură și dorință.

5. Premiul revistei Ficțiunea

Filmul documentar Amar de Diana Gavra

6. Proză scurtă

· Căruțașul viselor de Narcis AMARIEI, foileton, nr. 186, 2023

· Bazarul de Petre NECHITA, flash fiction, nr. 186, 2023

· Viva la vida de I. R. ROMAN, nr. 174, 2023

· Sindrom vestibular și o ușă deschisă de Angela BACIU, nr. 156 / 67⁠-⁠68 (serie nouă)/2023

· Daria de Liviu G. STAN, nr. 148/59 (serie nouă)/2023

Juriul pentru premiile acordate de ACF a fost alcătuit din: Adriana Irimescu (actriță), Cătălin D. Constantin (conf. univ. dr), Narcis Amariei (scriitor), Ileana Marin (prof univ. dr).

Din partea revistei Ficțiunea, pentru premiului revistei și selecția de proză scurtă: Cristina Bogdan (conf. univ. dr), directorul revistei și Ciprian Handru.

Gala Premiilor Ficțiunea a avut loc pe 23 mai, ora 19, în grădina Casei Cesianu⁠-⁠Filipescu, Calea Victorie 151.

Prezentatorii premiilor: Nadine Vlădescu și Petre Nechita.



luni, 20 mai 2024

Poezia ca o vânătoarea de himere


Cronica volumului de poezie Trecutul vine turbat înspre mine de Crisula Ștefănescu

(Editura Aius, 2024)

 


Crisula Ștefănescu este absolventă a Facultății de Filologie a Universității București, secția Română-Franceză, promoția 1972. În anul 1982 emigrează în Germania și din 1983 lucrează la postul de radio Europa Liberă. Este cercetător-analist în cadrul Institutului de Cercetare al Europei Libere. A publicat peste treizeci de cărți de poezie, teatru, roman, memorialistică, jurnal, cărți pentru copii, interviuri. Cele mai recente apariții editoriale ale sale sunt: Bonsai. Povestea fetei norocoase (roman, Aius, 2022), În Țara Minunilor. Pagini de jurnal american (Aius, 2022), Interviuri la Radio Europa Liberă (Aius, 2023), Pe aripile timpului (poezie, Aius, 2023) și Trecutul vine turbat înspre mine (poezie, Aius, 2023). Asupra celui din urmă volum de poezie mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Deși din scurta bio-bibliografie cu care am deschis această cronică vedem că doamna Crisula Ștefănescu este un om de litere cu adevărat polivalent, activând în mai multe ramuri ale filologiei, totuși, raportându-ne în primul rând la numărul de volume publicate putem lesne constata că este, în primul rând, poetă. Iar acest lucru nu se relevă doar din cele nouă volume de poezie publicate din 1998 și până în prezent, ci și din prospețimea și limpezimea poeziilor din acest nou volum.

Încă de la primele pagini ale cărții întâlnim o poezie vie, din care irizează emoție și un noian de stări uneori contradictorii, dar și o poezie aerisită, neîngreunată de construcții stilistice exagerate, generatoare de stări lacrimogene ce nu aduc niciun plus poeziei, în care imaginarul este bine diversificat și mai ales bine dozat, semne clare că poeta stăpânește cu mână forte arta lirismului.

Într-o discuție avută vara trecută cu un poet, am ajuns la concluzia, poetică și ea, că poetul nu este altceva decât un biet vânător de himere, un perpetuu neliniștit din pricina furtunii de gânduri și sentimente care-l locuiesc și pe care se străduiește să le liniștească, cel mai ades prin a le țintui pe foaia de hârtie, așa cum pui un fluture în insectar. În acest nou volum, Crisula Ștefănescu și-a asumat pe deplin acest destin de vânătoare de himere, și lasă să se vadă acest lucru încă din poezia cu care se deschide volumul: „Pe masa cu gladiole roșii,/ ofilite acum,/ așez o ceașcă/ cu cafea fierbinte/ și-n scrumieră/ o țigară aprinsă/ să ardă nefumată/ până s-o face scrum./ Te-oi întrupa poate cumva/ himeră/ din aburii cafelei și din fum”.

Dar himera Crisulei Ștefănescu este totuși una cu identitate. Numele ei este melancolia. E drept, tot o noțiune abstractă, dar când dorul are un subiect precis, un om iubit, parcă devine ceva mai concretă și poate chiar să fie nu doar vânată, ci chiar capturată, cu riscul de a rămâne și cu cicatrici pe suflet: „Eu merg și orașul/ se rostogolește pe roți./ Eu merg/ și orașul alunecă pe șine./ Eu merg/ și mi se face brusc dor,/ dor nebunește de tine.// Eu merg și autobuzele/ și tramvaiele urlă la mine:/ „Unde e el,/ el, cel de altădată,/ de care te lăsai pătimaș sărutată/ dintr-un cap al orașului la celălalt/ fără să-ți pese de nimeni/ și de nimic?”// Ce să răspund,/ ce-aș putea să răspund,/ când de mult nu mai avem/ niciun semn de la tine?/ Și-atunci am fugit./ Am fugit în trecut!/ Și trecutul vine,/ tot vine și vine,/ vine turbat înspre mine”.

Și cum dorul se metamorfozează lesne în dorință, iar dorința rimează cu pierderea uzului rațiunii, și înlocuirea acestuia cu patima nesăbuită, poeta pare să își asume și riscul unei iubiri de-o noapte, după care poate veni inclusiv moartea, se înțelege, moartea sufletească: „Te voi cuprinde cu brațele/ cum toamna focul/ îmbrățișează prin grădini/ frunze uscate./ Și vom arde. Vom arde dezlănțuiți,/ cu vâlvătăi,/ în întregime,/ într-o noapte.// Și ne vom despărți în zori/ cu sufletele spulberate,/ cu spaima nemărturisită/ a unei flori ce trece-n moarte”. De remarcat aici inclusiv simplitatea frazării și a cuvintelor în sine, a imaginilor create, care transmit emoție fără a face apel la figuri de stil inutile. Aș zice chiar că avem de a face cu o simplitate în stilul lui Ion Minulescu și al romanțelor sale rămase nemuritoare.

În concluzie, poezia Crisulei Ștefănescu este una romantică, însă nicidecum lacrimogenă, tristă, fără a fi patetică, clasică, dar totuși vie, vioaie, plăcută la lectură. Trecutul vine turbat înspre mine se dovedește a fi un volum foarte bine scris, echilibrat, în care poeta dozează foarte bine toate elementele astfel încât lectura devine o încântare de la prima până la ultima poezie. Desigur, vorbim totuși despre o poetă cu o experiență foarte bogată. Dar în cazul ei surprinde inclusiv faptul că, deși vine din „școala veche” de poezie, reușește să ne ofere o poezie actuală, plăcută inclusiv cititorilor din noile generații, ceea ce spune foarte multe despre puterea sa de a se adapta noilor cerințe ale pieței de poezie, lucru foarte rar întâlnit la poeții din generațiile trecute. 

joi, 16 mai 2024

Vladimir Ghika - microportretul unui sfânt contemporan

Vladimir Ghika - microportretul unui sfânt contemporan 



Biserica creștină a luat naștere în două etape, fiind mai întâi fondată, în chip mistic, de Iisus Hristos, prin Jertfa Sa de pe cruce, prin care a realizat mântuirea obiectivă sau latentă a tuturor celor ce aveau să creadă în cuvintele Sale, iar apoi în chip văzut de către Sfinții Apostoli, la Cincizecime, când după ce primesc Duhul Sfânt, botează primii cinci mii de bărbați, ce au constituit prima comunitate creștină din istorie. De atunci și până în anul 1054 a existat o singură Biserică creștină. Dar o serie de neînțelegeri de ordin mai degrabă politic decât dogmatic, a dus la scindarea acesteia în Biserica Ortodoxă sau de Răsărit, cu sediul la Constantinopol și Biserica Romano-Catolică sau de Apus, cu sediul la Roma, eveniment rămas în istorie ca Marea Schismă. De-a lungul timpului, s-a încercat în mai multe rânduri reunificarea celor două biserici, însă fără niciun rezultat. Ba mai mult, din cadrul Bisericii apusene s-au desprins în secolul al XVI-lea, bisericile reformate sau protestante, care au dat naștere, la rândul lor cultelor neoprotestante. Astfel, s-a ajuns la situația în care, învățătura lui Hristos să fie astăzi predată și urmată sub forma a trei mari confesiuni: ortodoxia, catolicismul și protestantismul.

Cu toate acestea, a existat un om care în timpul vieții sale a reușit să apropie până la nivelul unei mici uniri, două dintre cele trei confesiuni, ortodoxia și catolicismul, și nici pe cea de-a treia nu a disprețuit-o. Acest om a fost român și s-a numit Vladimir Ghika.
Născut la 25 decembrie 1873, la Constantinopol, ca fiu al lui Ioan Ghica, ministru plenipotențial al României, în capitala Imperiului Otoman și al Alexandrinei Moret de Blaremberg (descendentă din Henric al IV-lea, regele Franței), prințul Vladimir, a fost botezat și miruit ortodox, primind prin grija mamei sale o frumoasă formare religioasă în spirtul Bisericii de Răsărit. În 1878 este trimis la școală în Franța, la Toulouse, fiind lăsat în grija unei familii protestante, întrucât în zonă nu se afla nicio biserică ortodoxă. În 1895 începe la Paris Facultatea de Științe Politice, studiind în paralel, medicină, botanică, artă, litere, filozofie, istorie și drept. În 1898 se înscrie la Facultatea de Filosofie-Teologie a dominicanilor din Roma.
În anul 1902 decide să facă profesiunea de credință catolică, spre marea nemulțumire a mamei sale, ortodoxă ferventă. Pentru a nu-și răni mama foarte rău, amână convertirea efectivă până după moartea acesteia. Este interesant felul în care își justifica decizia de a trece la catolicism: „Trec la catolicism pentru a fi un ortodox mai bun”. Din aceste cuvinte putem înțelege că Vladimir Ghika era convins că cele două confesiuni, despărțite mai degrabă în plan politic și administrativ, nu însă și în aspectele profund dogmatice, s-ar putea potența reciprop, și-ar fi una celeilalte complementare, iar pentru o trăire deplin creștină, omul trebuie să le pătrundă și să le asimileze pe amândouă.
După o îndelungată activitate de misionariat laic, atât în România, unde fondează primele dispensare gratuite și prima ambulanță, cât și în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, de la familiarele Roma și  Paris până la „exoticele” Congo, Tokyo, Sidney sau Buenos Aires, la data de 7 octombrie 1923 este sfințit preot catolic la Paris, unde va și rămâne până în 1939.
La scurtă vreme după hirotonie, Sfântul Scaun i-a acordat dreptul de a sluji Sfânta Liturghie și în ritul bizantin, Vladimir Ghika devenind astfel primul preot român biritual.
Faptul că idealul său religios era acela de a arăta lumii că cele două confesiuni, ortodoxă și catolică, sunt în fond una singură, creștină și că ambele Biserici sunt păstorite în chip mistic, de același Iisus Hristos,  reiese și din căldura cu care a primit, în data de 3 iulie 1937 să celebreze cununia, în rit greco-catolic dintre istoricului român Neagu Djuvara, de confesiune ortodox, cu aleasa inimii sale, o franțuzoaică catolică. 
Revenit în București în anul 1939, el a slujit atât în biserica romano-catolică, Sacré-Coeur, cunoscută și ca Biserica Franceză, din zona Aviatorilor, cât și în biserica greco-catolică  Sfântul Vasile cel Mare, din strada Polonă, unde ținea inclusiv întâlniri cu studenții greco-catolici, cu care stabilise o frumoasă prietenie harică. Una dintre enoriașele sale, Nina Anca-Bărbuș, a mărturisit că Monseniorul Vladimir Ghika crea în jurul său „o atmosferă extraordinară de credință, de bucurie și de iubire, care-i atrăgea și pe aceia care aveau aspirații mai înalte din punct de vedere intelectual”.
Deși ar fi putut să părăsească țara odată cu suita Regelui Mihai I, el a ales să rămână în București pentru a-și continua atât slujirea preoțească, cât și pentru a desfășura mai departe activitatea de misionariat în domeniul medical și social.
La 18 noiembrie 1952, fiind în drum spre casa unui bolnav, Monseniorul Vladimir Ghika a fost arestat, acuzat de “înaltă trădare” şi întemniţat la Jilava. Timp de un an a fost ameninţat, bătut până la sânge şi torturat la interogatorii. Mărturiile colegilor de celulă vorbesc despre blândeţea cu care îi susţinea pe toți deţinuţii şi despre pildele pe care le dădea. În urma procesului din data de 24 octombrie 1953, a fost acuzat de spionaj în interesul Vaticanului şi al „puterilor imperialiste”, condamnat la trei ani de recluziune şi întemniţat la Jilava. În ziua de 16 mai 1954, s-a stins din viaţă în închisoare, epuizat de suferinţe. „A murit un sfânt“, au spus atunci fraţii lui de suferinţă. Trupul său a fost înmormântat în cimitirul din apropierea închisorii Jilava, iar în 1968 rămăşiţele pământeşti i-au fost mutate la Cimitirul Bellu Ortodox din Bucureşti şi aşezate în mormântul familiei.
În anul 2013, Monseniorul Vladimir Ghika a fost beatificat de către Papa Francisc I, fiind declarat martir al Bisericii Romano-Catolice. Ziua lui de prăznuire a fost stabilită 16 mai, ziua martiriului său, iar cei doresc să se reculeagă în fața relicvelor sale, o pot face mergând la Catedrala romano-catolică Sf. Iosif din București.
Așadar, Bucureștiul ni se prezintă nu doar ca un oraș în care adepții sau credincioșii diverselor confesiuni creștine trăiesc în armonie și bună înțelegere, ci și ca un loc în care dialogul interconfesional este cât se poate de viu și de roditor. Iar activitatea extraordinară a Monseniorului Vladimir Ghika, care a slujit și a adus deosebite servicii atât Bisericii Romano-Catolice cât și celei Greco-Catolice, și care și-a dedicat întreaga viață activităților de caritate și ajutărorii oamenilor, indiferent de confesiune sau religie, este cel mai strălucit exemplu.
De altfel, Bucureștiul a mai fost martor de-a lungul timpului și la alte momente în care diferențele interconfesionale au fost suspendate sau mai bine zis sucombate de spiritul creștin originar, manifestat prin dragoste necondiționată a tuturor mărturisitorilor învățăturii lui Hristos, unii față de ceilalți. Și aici mă gândesc atât la momentele grele petrecute de către deținuții politici întemnițați în închisorile comuniste, pe care doar credința în același Hristos i-a făcut să se apropie între ei indiferent de confesiunea căreie slujiseră în libertate, să se sprijine și să se aline reciproc, înmuindu-și astfel chinurile, cât și la momentele de mare bucurie duhovnicească, prilejuite atât de vizita la București a Papei Ioan Paul al II-lea, în 1999, cât și a Papei Francisc I, două decenii mai târziu, când mii de creștini, atât ortodocși cât și catolici s-au bucurat laolaltă.
Aceste exemple nu fac decât să contribuie la consolidarea ideii că deși separat de orgolii politice, administrative sau personale, în diferite confesiuni, creștinismul este în esență unul singur, cel întemeiat de Iisus Hristos și transmis lumii prin intermediul Sfinților Apostoli, ierarhi, mucenici și mărturisitori, ai Bisericii primare.  

miercuri, 15 mai 2024

Joaca de-a singurătatea, de-a iubirea și de-a moartea


Cronica volumului de poeme, Tristețile lui van helsing. Manual pentru o inevitabilă apocalipsă de Raul Popescu

(Editura Tracus Arte, 2024)

 


Raul Popescu (născut în 1981, la Brașov) este poet, prozator, dramaturg, critic și istoric literar și totodată editor coordonator, alături de Adina Dinițoiu, al platformei culturale online Literomania. A debutat în anul 2017 cu volumul de critică și istorie literară, Ioan Petru Culianu. Ipostazele unui eretic, apărut la editura Eikon. În anul 2022 a publicat romanul Și la început a fost întunericul, apărut la editura Casa de pariuri literare. În 2019 a coordonat, alături de Adina Dinițoiu, volumul de proză scurtă, Nume de cod: Flash fiction. Antologie Literomania de proză scurtă, apărută la editura Paralela 45. Ca dramaturg s-a remarcat prin piesa de teatru Ziua în care m-am hotărât să uit totul, nominalizată la Concursul de Dramaturgie UNITER, la secțiunea „Cea mai bună piesă românească a anului 2016”. În anul 2024 „debutează” și în poezie cu volumul de poeme, Tristețile lui van helsing. Manual pentru o inevitabilă apocalipsă, apărut la editura Tracus Arte. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca în cele ce urmează.

Volumul de față este, într-o oarecare măsură, unul inedit. Și aceasta deoarece autorul nu pornește, 100% de la zero, ci preia un personaj din literatura universală, mai exact, pe legendarul vânător de vampiri, Van Helsing, combatantul contelui Dracula din romanul omonim al lui Bram Stoker, și îl duce mai departe, imaginându-și-l în ipostaza unei inevitabile senectuți, în care acesta, singur și plictisit de singurătate,ajunge să își pună tot felul de întrebări existențiale, despre adevăr, despre rostul vieții și al morții și bineînțeles al vieții eterne: „van helsing credea că știe adevărul/ mereu acel adevăr cu a mare/ cel puțin la fel de concret ca și/ cele două arme ale sale/ cu gloanțe de argint viu/ ștanțate cu numele său:// van helsing// cu toate astea/ nimeni nu crede în existența lui van helsing/ nici chiar el însuși// dar așa încep toate poveștile/ povești cel puțin la fel de reale ca și/ cele două arme ale sale/ cu gloanțe de argint viu/ ștanțate cu numele său:// van helsing”.

Un fapt cât se poate de interesant în evoluția imaginată de Raul Popescu a personajului Van Helsing, îl reprezintă faptul că, după o viață dedicată vânătorii de vampiri, acesta ajunge să se identifice și pe sine ca fiind vampir, de altfel și prelungirea vieții sale aparent la nesfârșit indică o atare stare de fapt. Ceea ce ridică, desigur, o serie de întrebări mai mult sau mai puțin filosofice legate de adevărata noastră natură, de adevăratul nostru eu și de luptele noastre interioare, cu acesta pe care uneori refuzăm să ni-l asumăm, „preferând”, să devenim disociați și să rămânem într-un perpetuu război cu noi înșine: „ochii lui roșii străluceau deasupra ruinelor/ van helsing numea această poză depresie/ era depresia milenară a oricărui vampir/ atunci când luna lui april devenea prea crudă/ niciodată singur, mereu prea singur/ (un truism, bineînțeles)/ și asta simțea mai ales/ când se plimba pe trotuarele strâmte ale orașului/ pe lângă mașinile parcate prea aproape de zidurile/ clădirilor/ clădiri poate mai vechi decât sufletul lui// van helsing știa că sufletul unui vampir/ nu mai valorează mare lucru/ în luminoasa era a corectitudinii politice// van helsing numea această poză depresie/ (la fel, spălatul vaselor în miez de noapte - / un truism, bineînțeles)”.

La un moment dat, volumul lui Raul Popescu se transformă într-un diptic sau într-un dialog, pentru că în scenă mai apare un personaj misterios, poetul-alchimist Klenke. Din partea acestuia avem atât o serie de poezii deosebit de puternice, cât și o serie de scrisori adresate lui Van Helsing, de care se pare că îl leagă o adâncă considerație, încheindu-și majoritatea epistolelor cu următoarele cuvinte, deosebit de călduroase, chiar dacă sunt imprimate de un suflu gotic, morbid: „inimă lângă inimă, sub soarele negru, cu toți ai noștri”. Interesant în schimbul epistolar dintre cei doi este faptul că Van Helsing nu pare să-i împărtășească poetului atașamentul, adresându-i-se destul de rece, cu apelativul, „stimate poet” și încheind, sec, „al tău, veșnic, van helsing”, unde veșnic are desigur o conotație strict proprie.  Desigur, poate că și răceala din formula de adresare vine tot din cauza stării sale de vampir, incapabil să aibă sentimente calde.

Dar despre ce discută cei doi în scrisorile lor? Despre timp, despre viață, despre veșnicie, despre iubire și ură și în general despre orice subiect care poate fi despicat, analizat, poetizat, pentru că și aceste scrisori, în parte filosofice, sunt în fond tot poeme, și încă unele foarte puternice: „stimate poet klenke,// arcanele majore nu prevestesc nimic bun. oricum,/ pentru noi, în nopțile reci, nu există viitor, nici prezent,/ doar trecut, iar fără trecut se poate trăi. prezentul,/ stimate poet klenke, e doar o vagă siluetă embrionară,/ un chip fără chip. și oricum, despre ură și despre iubire/ nu se poate vorbi cu adevărat decât la trecut. Și fără/ trecut se poate trăi.// al tău veșnic,/ van helsing”; „dragă van helsing,// de prea multă viață ochii mei și-au pierdut strălucirea./ am învins doar în emisfera stângă a creierului, acolo/ unde sălășluiesc cuvintele. acum, ele doar plutesc mute/ prin mine, doar prin mine și numai prin mine. liniștea,/ pentru ceilalți, dragă van helsing, este un semn al/ normalității.// al tău frate,/ klenke”.

Întorcându-ne la poeziile poetul-alchimist, Klenke, „reproduse” în acest volum, putem spune că acestea ne înfățișează un personaj romantic, dar totodată sadic, dependent de iubire, în numele căreia ajunge să facă gesturi șocante, până la morbiditate: „mi-am tăiat gâtul în fața ușii dormitorului tău/ antifonat/ apoi mi-am șters nasul pe rochia ta de mătase neagră/ știi tu, cea la care ții atât de mult/ cea în care, atunci când te îmbraci/ te transformi într-o floare de lotus/ cu petale moi și negre/ din care se ospătează toți bărbații”; „m-am săturat să mă gândesc la tine/ ca la un manual de orgasm// vreau doar să-ți spun că halatul tău de baie/ e tot la mine în dulap”; „stai învăluită în frumusețea/ mișcărilor tale ca într-un cocon așteptând sfârșitul/ unei povești contradictorii și scandaloase// o poveste în care trupul tău tăios ca o lamă/ a despicat în două trupul unui zeu bătrân și impotent”.

Desigur, poate vă întrebați de ce numele acestei cronici începe cu sintagma „Joaca de-a”, de vreme ce din cele scrise până acum reiese mai curând că avem de a face cu o poezie profundă, pe alocuri romantică, dar cu inflecsiuni gotice, morbide. Așa este. Avem multă profunzime în poezia lui Raul Popescu, dar totuși, eu întrezăresc aici și o nuanță subtilă de ludic, o intenție de a lăsa și loc de zâmbet, chiar de chicoteli. Ceva parcă ne transmite că nu este negrul chiar negru, ci doar se ascunde după o perdea neagră. Și de bună seamă că această inserție de ludic este perfect deliberată, știut fiind faptul că marile adevăruri se spun fie în joacă, fie doar „din gura pruncilor”, adică a celor mai inocenți, mai cu sufletul curat. Iar dovada supremă a unui suflet curat este predispoziția spre umor.

De altfel, totul în acest volum de „debut” al lui Raul Popescu este cât se poate de bine calculat: construcția este ireproșabilă, forța versurilor și a imaginilor este deosebit de percutantă, dozarea stărilor este de asemenea realizată cu mare finețe. Și tocmai pentru toate aceste motive am pus cuvântul debut între ghilimele, pentru că este cât se poate de clar că Raul Popescu deține toate armele poeziei și le mânuiește cu artă și precizie. Iar faptul că acesta este primul său volum de poezie este clar doar o convenție a sa.  

duminică, 12 mai 2024

„Să nu îndrăznești să-mi mori, Gherasime! Să nu cumva să ne lași fără lumină!”


Cronica biografiei romanțate, Nomadul de Andrei Crăciun

(Editura Zugzwang, 2023)

 


Andrei Crăciun (născut în 1983) este ziarist și scriitor. S-a numărat printre co-fondatorii site-ului recorder.ro. A publicat mai multe volume de poezie, proză, publicistică, eseuri, printre care: Baricadele (Humanitas, 2014), Poezii pentru acea necunoscută (Herg Benet, 2015), Aleea Zorilor (Polirom, 2017), Nu mai suntem nemuritori (Herg Benet, 2019), Cioran. Ultimul om liber (Polirom, 2020) sau Viața de apoi a poetului (Nemira, 2021). Este și doctor în științe politice, titlu obținut la Universitatea din București, cu o teză despre biografia politică a lui Panait Istrati. De altfel, personalitatea lui Panait Istrati l-a pasionat atât de puternic încât i-a dedicat și nu mai puțin de trei biografi romanțate: Prietenul visătorilor și al învinșilor (Polirom, 2021), Bilili (Paralela 45, 2022) și Nomadul (Zugzwang, 2023). Asupra acesteia din urmă mă voi apleca în cele ce urmează.  

Așadar, Nomadul este cea de-a treia biografie romanțată pe care Andrei Crăciun i-o dedică lui Panait Istrati. Ca o notă distinctivă față de celelalte două, în aceasta, celebrul autor nu este numit cu numele care l-a făcut cunoscut în lumea întreagă, cel de Panait, ci cu numele său mistic, intim, de Gherasim, numele pe care acesta l-a primit la botez. Și aceasta de bună seamă că nu a fost o decizie arbitrară a lui Andrei Crăciun, ci una deliberată, întrucât aici a căutat să ajungă cel mai aproape de sufletul personajului său, de forul său cel mai intim. A scrutat mai mult în mintea și sufletul lui Panait-Gherasim decât în faptele sale și în relațiile cu cei din jurul său, deși nu sunt omise niciunul dintre marile evenimente din viața sa și nici nu este pusă sub tăcere vreuna dintre relațiile sale, cel puțin dintre acelea care i-au schimbat într-un fel sau altul viața.

Faptul că accentul pică totuși pe dimensiunea interioară a autorului Chirei Chiralina, se relevă încă din primele pagini ale cărții, când îl aflăm pe Gherasim, copil fiind, preocupat să afle care este cel mai important aspect al vieții, cel mai mare simțământ sau sentiment. Căutare care de altfel îl va urmări toată viața și totodată îl va și purta prin toate locurile pe care le-a vizitat: „Gherasim crescu flăcăiandru, ascultând poveștile fantastice ale unchilor săi, care îl făceau să viseze că mai există ceva pe lume, ceva mai mult decât ne este dat să vedem cu ochii, ceva unde doar inimile ajung. Erau povești cu haiduci, acei proscriși care trăiau în păduri și se nevoiau pentru dreptate.

- Dreptatea, Gherasime, e cea mai importantă pe lume! Îi spusese un unchi.

- Și cu toate acestea, peste tot domnește nedreptatea, îi spusese celălalt unchi.

(...)

- Să fii înțelept, copile! Înțelepciunea e cea mai importantă pe lume! Îi spuse căpitanul.

- Mai importantă decât dreptatea? se miră Gherasim.

- Nedreptatea, copile, e neputincioasă în fața înțelepciunii.

„Atunci, într-o zi voi pleca să găsesc înțelepciunea!” făgădui Gherasim.

(...)

- Libertatea?! se miră Gherasim.

- Libertatea! îi răspunse prietenul său.

- Nu înțelepciunea?

- Libertatea este deasupra înțelepciunii. Nu toți înțelepții sunt liberi”

(...)

- Frumusețea e cea mai importantă, Mihail?

- Cea mai importantă este dragostea”.

Și așa Gherasim a trăit toată viața căutând, ori pe rând, ori în același timp și dreptatea și înțelepciunea și libertatea și frumusețea și dragostea. Și niciodată nu era sigur că le-a găsit, deși le acumula pe toate din plin, le depozita în suflet și trăia cu ele în sine astfel încât ajunsese să fie sinonim cu fiecare dintre ele. Dar le-a tot căutat până în ultima zi a vieții sale. Exact ca atunci când cauți mântuirea: nu știi sigur că ai dobândit-o decât la sfârșitul vieții.

 Un aspect care mi-a atras atenția la modul în care Andrei Crăciun alege să spună povestea lui Panait - Gherasim este acela că totul, de la început până la sfârșit, este relatat cu maximum de simplitate și naturalețe. Iar din îmbinarea acestora două ia naștere o frumusețe a textului care, vorba Joiței, a mamei lui Gherasim, „îți taie răsuflarea”. Am rămas cu sentimentul că de fapt, Andrei Crăciun a studiat atât de mult viața și personalitatea lui Panait Istrati încât a intrat efectiv în pielea lui, ca un veritabil actor, și că a scris această biografie romanțată cumva cu „din pielea” personajului său, altfel spus, am rămas încredințat că așa a și fost Panait - Gherasim în viața sa reală: un om foarte natural și firesc, sincer în absolut orice situație, care a trăit ardent dar simplu, care nu s-a lăsat căpușat de farafastâcuri, de ghirlande, de spoială nici măcar atunci când a cunoscut gloria, că nu s-a lăsat impresionat peste măsurile firești nici de măreția lui Romain Rolland nici de gloria lui Nikos Kazantzakis, că a rămas mereu el însuși și egal cu sine însuși, și că tocmai această stare a sa de a fi mereu sincer și natural l-a făcut să fie atât de apreciat de amândoi acești titani ai literaturii care au ajuns să îl considere un prieten, un egal, un frate de-al lor. Astfel încât, în postfața la Chira Chiralina, Romain Rolland scrie despre Panait Istrati: „În tot lungul drumului său, el se oprește la amintirea chipurilor întâlnite; fiecare are enigma destinului său pe care el caută să o pătrundă. Și fiecare capitol de roman constituie un fel de nuvelă. Trei sau patru din aceste nuvele, din volumele pe care le cunosc, sunt demne de maeștrii ruși. Ele se deosebesc prin temperament și lumină, prin decizia spiritului, prin acea veselie tragică, acea voioșie a povestitorului care-și liberează sufletul muncit”; iar în ultima sa scrisoare, conform biografiei romanțate aflate acum sub lupă, Nikos Kazantzakis îi scrie prietenului său: „Să nu îndrăznești să-mi mori, Gherasime! Fără tine, pământul ar rămâne orfan, să nu ne lași fără lumină!”.

Știu, biografia romanțată a lui Andrei Crăciun, despre care am făcut acum vorbire se numește Nomadul, iar eu nu am scris nimic despre călătoriile „nomadului”. Și nu am făcut-o în deplin discernământ, tocmai pentru că nici autorul nu a pus în fond accentul pe aceste peregrinări, de multe ori amintindu-le doar fugitiv, ci, așa cum am mai spus, pe forul interior al personajului, pe sufletul acestuia care de fapt a fost un perpetuu pelerin prin lumea ideilor celor mai înalte și mai sublime. Iar eu, în mica mea cronică am căutat să surprind mai curând atmosfera interioară a acestui suflet decât acțiunea unor pași ce doar au slujit sufletului.

Nădăjduiesc să vă fi convins că această carte merită citită. Dacă nu am făcut-o încă, mai încerc încă o dată spunându-vă doar că, citind-o vă veți îndrăgosti atât de Panait Istrati cât și de „autorul” său, Andrei Crăciun.    

   

joi, 2 mai 2024

De la Intrarea în Ierusalim, la Învierea din morți a Domnului Iisus Hristos


- Scurtă expunere despre Săptămâna Pătimirilor –

Ca și spațiul, Timpul nu este nici omogen și nici continuu pentru omul religios. Există intrervale de Timp sacru, ca de pildă timpul sărbătorilor (în cea mai mare parte periodice) și, pe de altă parte, Timpul profan, durata temporală obișnuită în care se înscriu actele lipsite de semnificație religioasă. Între aceste două feluri de timp există, bineînțeles, o ruptură; dar, prin mijlocirea riturilor, omul religios poate ”trece„ cu ușurință, de la durata temporală obișnuită, la Timpul sacru” (Mircea Eliade, Sacrul și profanul, editura Humanitas, 2017).

Am ales să încep scurta mea expunere teologică despre semnificația fiecărei zile din Săptămâna Pătimirilor, pornind de la un citat al unui ”laic”, din două motive: mai întâi pentru a nu da o notă excluvistă acestui articol, care să pară de la prima frază a fi destinat strict teologilor, și apoi, pentru a porni de la premisa că orice om cu o oarecare vocație a religiosului, percepe timpul Sacru în mod diferit față de cel profan, și se manifestă diferit față de acesta, chiar dacă nu este nici preot, nici încadrat în vreo oarecare formă de instituționalizare a religiei.

Cu siguranță Săptămâna Pătimirilor este pentru creștini, timpul Sacru cu cea mai lungă desfășurare neîntreruptă, și de bună seamă, cea mai intensă. Preț de o săptămână încheiată, de la Duminica Intrării Domnului în Ierusalim și până la slăvita Sa Înviere din morți, timpul profan se suspendă și toată suflarea creștinească reiterează și, în parte, retrăiește alături de Mântuitorul Iisus Hristos, toate evenimentele ce s-au petrecut în ultima săptămână de propovăduire a Acestuia.  

 

Duminica Intrării în Ierusalim a Domnului Iisus Hristos.

 

Deşi Domnul Iisus Hristos a intrat în Ierusalim smerit, călare pe un măgar (împlinind astfel profeția prorocului Zaharia), mulțimile l-au ovationat ca pe un împărat. Aflaseră cu toții de minunea învierii lui Lazăr, cel mort de patru zile și în jurul său se conturase deja imaginea unui proroc puternic ce avea să-i izbăvească de asuprirea romanilor. Pentru că în acele timpuri, din imaginea acelui Mesia cel prezis de proroci nu mai rămăsese decât liderul politic. Dar dintre toate uralele, El nu s-a bucurat decât de cele rostite de copii. Pentru că erau singurii care le rosteau din suflet. Dintre ceilalți, mulți aveau să îi dorească moartea, peste numai câteva zile.

Cum ar trebui să se raporteze creștinii la acest eveniment? Simplu: trecând în tabăra pruncilor. Și rostind ”Osana, Fiul lui David!”, înțelegând că Hristos este într-adevăr Împărat, dar nu unul politic, ci unul a cărui misiune este izbăvirea omului din robia păcatului și a morții.

 

Sfânta și Marea Zi de Luni

 

Luni, în Săptămâna Pătimirilor, rememorăm un moment foarte tensionant și cumva neobișnuit, și anume acela în care Iisus intră în Templul din Ierusalim şi îi alungă de acolo pe cei care făceau comerț, răsturnându-le mesele cu mărfuri și bani. A fost unicul moment în care Iisus a fost mânios. Dar a fost o mânie sfântă, căci prin aceasta a făcut ordine în Casa de pe pământ a Tatălui Ceresc. Acest gest i-a iritat şi mai mult pe farisei şi pe cărturari, care au devenit şi mai înverșunați în hotărârea lor de a-l ucide.

Ştiu, sunt mulți care ar consideră că şi astăzi ar fi nevoie de o astfel de acțiune. Dar, să fim lucizi: neghine în ogorul Domnului au existat dintotdeauna. Iar pilda neghinelor a fost explicată foarte clar de însuşi Hristos. Practic, şi ceea ce a săvârșit Mântuitorul în această zi a fost tot o punere în practică a acestei pilde. Noi însă să nu ne erijăm în Hristos şi să judecăm şi să facem curat în Casa Domnului, după cum ne dictează mintea noastră omenească. Singur, Hristos Domnul este în măsură să realizeze ordinea. Nouă nu ne este alta mai de folos decât reflecția asupra stării noastre duhovniceşti. Fiecare să se cerceteze pe sine şi astfel să meargă cu inima smerită la scaunul de duhovnicie, la întâlnirea cu duhovnicul şi cu Hristos, dacă nu a făcut-o deja până în acest moment.

 

Sfânta și Marea Zi de Marți

 

În ziua de marți a Săptămânii Pătimirilor, se rememorează acel "straniu" episod în care Hristos blesteamă un smochin neroditor pentru că nu a avut roade pentru a îl hrăni. Evangheliştii menționează că nici măcar nu era vremea smochinelor. Ceea ce face actul Mântuitorului şi mai de neînțeles. Care este însă înțelesul duhovnicesc al acestui blestem? Părintele Nicolae Steinhardt spune că smochinul a fost blestemat tocmai pentru că a refuzat sa îl hrănească pe Hristos pretextând că nu este vremea lui. Ceea ce înseamnă că înaintea Domnului nu ne putem înfățișa cu scuze de acest fel. Când ți se cere să faci un bine, îl faci chiar dacă nu te simți pregătit. De altfel, să ne amintim de episodul cu nunta din Cana Galileii: atunci Hristos a săvârșit prima Sa minune deşi îi spusese maicii Sale că vremea Sa încă nu venise.

 

Sfânta și Marea zi de Miercuri

 

În Miercurea Mare, accentul cade pe actul de vânzare a lui Iuda. Este ziua în care cărturarii și ierarhii iau hotărârea de a-L prinde și judeca pe Hristos, iar Iuda Iscarioteanu, ”cu iubirea de arginți înbolnăvindu-se” ia hotărârea de a-L vinde pe Hristos.

Aici s-ar cuveni să ne oprim puțin asupra figurii lui Iuda. Nu pentru a-l judeca pe el ca om, pentru că de altfel nici nu stă în măsura noastră să facem aceasta, nici pentru a ne lansa în speculații de tip ”Evanghelia după Iuda”, cu privire la rolul său de împlinitor al Scripturilor și participant activ la mântuirea lumii, ci mai cu seamă pentru a ne apleca asupra păcatului care l-a stăpânit pe el: iubirea de arginți. Să înțelegem unde poate duce această plagă sufletească și să ne cercetăm cu de-amănuntul să vedem dacă nu cumva și noi suntem într-o stare asemănătoare.  

 

Sfânta și Marea Zi de Joi

 

Ziua de joi din Săptămâna Pătimirilor este cea mai plină de evenimente: Cina cea de Taină, al cărei punct culminant l-a reprezentat instituirea Sfintei Euharistii, miezul cultului creștin în general și al Sfintei Liturghii în special, ultimul discurs al Mântuitorului adresat ucenicilor, spălarea picioarelor ucenicilor de către Iisus Hristos, gest prin care își arată smerenia și prin care le dă exemplu despre cum trebuie să se poarte unii cu alții, adică făcându-se fiecare servitorul celuilalt, vinderea efectivă, rugăciunea lui Hristos din Grădina Ghetsimani, prinderea și arestarea Acestuia, procesul sumar și infam, descris prin ducerea de la Ana la Caiafa și în final la Pilat din Pont, care nu a înțeles nimic din pledoaria Mântuitorului, proces în timpul căruia s-a petrecut și lepădarea Sfântului Apostol Petru și răspândirea celorlalți ucenici, cu excepția Sfântului Apostol Ioan.

Faptele petrecute în această zi sunt descrise pe larg în fiecare dintre cele patru Evanghelii și sunt evocate și în cadrul slujbei Deniei ”Celor 12 Evanghelii”, săvârșită în seara zilei de joi, în fiecare biserică creștin – ortodoxă, pe care vă invit călduros, să mergeți să o vedeți și mai ales să o trăiți.

Mă voi opri totuși asupra unui singur aspect. Și anume, lepădarea lui Petru. Și, la fel ca în cazul lui Iuda, nu invit sub nicio formă la judecarea atitudinii lui, ci doar la o scurtă dar profundă reflecție. În primul rând, trebuie să luăm seama la faptul că, deși stătuseră atâta timp lângă Iisus Hristos, ucenicii erau încă niște învățăcei care de altfel nici nu înțeleseseră mare lucru din cuvântarea Mântuitorului de la Cina cea de Taină. Abia după Învierea Domnului și mai cu seamă după Pogorârea Sfântului Duh peste ei, aceștia „se îmbracă cu putere de sus” și capătă curajul de a propovădui deschis învățătura lui Hristos.

Revenind la Petru, trebuie înțeles că s-a lepădat din frică, dintr-o slăbiciune pur umană. Câți dintre noi n-am fi procedat la fel? Părintele Nicolae Steinhardt spune că, în momentul lepădării, Petru a căzut din starea de apostol și s-a asemănat cu Iuda, fiind pe aceeași treaptă cu acesta. Dar ceea ce l-a salvat pe Petru, a fost faptul că, spre deosebire de Iuda, care a căzut în păcatul deznădejdii și nemaiașteptând Învierea, s-a spânzurat, acesta și-a plâns păcatul cu amar, dar a așteptat deznodământul. Și după o întreită reafirmare a iubirii sale pentru Hristos, care avea să anuleze întreita lepădare, el va fi repus în funcția de apostol, dovedindu-se ulterior unul dintre cei mai activi și mai inimoși propovăduitor. Și asupra acestui aspect aș vrea eu să atrag atenția. Să vă invit să reflectați asupra faptului că toți greșim față de Hristos, dar că El ne va ierta cu siguranță pe fiecare în parte, dacă vom fugi de păcatul deznădejdii și ne vom reafirma iubirea și devotamentul față de El, dovedindu-l desigur și prin faptele iubirii creștine față de semenii noștri.  

 

Sfânta și Marea Zi de Vineri

 

Evenimentele petrecute în Vinerea Mare reprezintă fără doar și poate punctul culminant al Pătimirilor. Bătăile, scuipările și batjocorirea lui Hristos, culminând cu purtarea crucii și cu supliciul răstignirii de pe muntele Golgota, au pentru noi un înțeles duhovnicesc foarte greu de pătruns. Este foarte greu de înțeles cu o minte omenească de ce era nevoie de atâta durere și de atâtea chinuri suferite de Mântuitorul nostru. Cu toții ne punem întrebarea dacă nu se putea oare și altfel. Dar nu, cu siguranță nu se putea altfel și fără îndoială nimic din ceea ce s-a întâmplat nu a fost fără o semnificație precisă, toate făcând parte din planul de mântuire al oamenilor, plan croit din veșnicie de Atotînțeleapta Treime.

Nouă însă, una ne este cel mai de folos a învăța din evenimentele acestei zile: iertarea. Dacă Hristos, pe cruce fiind pironit în cuie, la un pas de a-și pierde conștiința din cauza durerii trupești, căci a fost și om desăvârșit și toate pătimirile le-a purtat omenește, nu dumnezeiește, a putut ierta cu atâta căldură celor ce l-au chinuit și răstignit pe nedrept, cu siguranță nici nouă nu ne este imposibil să iertăm, indiferent ce rău ni s-ar pricinui. Cu atât mai mult cu cât, niciun om nu a mai suferit chinuri de o asemenea intensitate, exceptându-i poate pe martirii ce s-au dovedit vrednici de numele de creștin, urmându-i întru totul lui Hristos.

Desigur, mai avem ceva de învățat și din convertirea „in extremis” a tâlharului din dreapta Mântuitorului, care în ultimele momente ale vieții lui înțelege că Hristos este Fiul lui  Dumnezeu, se căiește de păcatele sale și îi cere acestuia: „Pomenește-mă Doamne, când vei veni întru împărăția Ta”. Iar Hristos îi răspunde: „Adevărat îți spun ție, astăzi vei fi cu Mine în Rai”. Pentru că la Hristos timpul este mereu „astăzi”. Ce trebuie să învățăm noi din această secvență plină de duioșie? Pocăința sinceră și neamânarea. Să facem ceea ce este bine astăzi, nu mâine.

Au urmat moartea, pogorârea de pe cruce și punerea în mormânt a Domnului nostru Iisus Hristos, moment din care am putea reține și admira curajul și loialitatea Apostolului Ioan și a lui Iosif din Arimateea, ucenic al Domnului, dar întru ascuns, care, iată, acum se dă pe față și merge plin de curaj la Pilat pentru a cere trupul lui Iisus.

De menționat că, în toate bisericile creștin – ortodoxe, în cadrul slujbei de Denie din Vinerea Mare, se cântă Prohodul Domnului, acea cântare de tânguire, prin care deplângem moartea Mântuitorului nostru, dar a cărei menire este mai cu seamă aceea de a prevesti Învierea.

 

Sfânta și Marea Zi Sâmbătă

 

Este ziua tăcerii absolute. Ziua în care toată lumea a rămas încremenită în nemișcare. Ziua în care iudeii serbau Sabatul, iar ucenicii și Maica Domnului își trăiau durerea de a-și vedea Învățătorul, respectiv, Fiul, mort și pus în mormânt. Toți au plâns, dar totuși, nimeni nu a deznădăjduit. Chiar dacă, niciunul dintre ei nu mai aveau în minte Învierea pe care Hristos și-o profețise de atâtea ori. Dar o aveau, de bună seamă, bine sădită în inimi.

 

Și totuși...

 

Duminica, în zorii zilei, când Femeile Mironosițe au mers să ungă cu miresme trupul mort al lui Iisus, după obiceiul locului, au găsit piatra răsturnată de la mormânt și mormântul gol, semn că Hristos Domnul înviase din morți, întru Slava Sa și spre mântuirea lumii.