Lupta Stelei cu Îngerul

Cronica volumului de poeme, Umbra de Stela Iorga

(Editura Eikon, 2022)

 

Poeta Stela Iorga, absolventă a Facultății de Limbi Străine din București, a debutat în anul 1998, cu volumul Miza pe 13 bis. Au urmat cărțile: A doua întoarcere din Nam (2009), Ziaristică la domiciliu (2010), Scrum de aripi (2011), Coffin Blues (2011), A deauville (2013), Dumnezeu e lângă mine (2014), Imposibila mireasă (2014), 11 feluri în care a murit Lola. Memoria păsărilor (2017),  Fecioara de fier (2018), Povești mici pentru oameni mari (2019) și, cea mai recentă, Umbra, apărută în anul 2022 la editura Eikon din București. Asupra acesteia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Voi spune dintru început că volumul Umbra este format din două secțiuni, de dimensiuni aproape egale, dar diferite ca estetică și întru câtva și ca tematică. Primul dintre ele se numește Nu mă mai vizitează îngerii și cuprinde poeme (în estetica clasică), în care poeta își analizează și își pune pe tapet relația cu divinitatea, cel de-al doilea, intitulat Umbra, conține poeme în proză de mici dimensiuni, în care autoarea se analizează mai abitir pe sine însăși. Desigur, ambele cicluri sunt traversate de o undă de existențialism.

În Nu mă mai vizitează îngerii, existențialismul este unul profund mistic, poeta luptându-se pe de o parte cu Îngerul/ Dumnezeu, pe de altă parte cu sine însăși, dar tot pentru a-și regla relația cu dimensiunea spirituală, duhovnicească a vieții sale: „nu mă mai vizitează îngerii/ iar noaptea visez întunericul care se va lăsa/ peste mine într-o zi nu știu încă care/ și o ploaie deasă/ deasă prin care trebuie să trec/ a ajuns să-mi fie frică de somnu-mi/ să nu fie cumva ultimul în care mă scufund/ Dumnezeu mă ia leneș de mână/ și mă călăuzește afară din noapte zilnic/ pentru care mântuire nu am cuvinte să-I mulțumesc/ Dumnezeul slavei mele deșarte/ aruncat într-un recycle bin/ numai pentru a fi folosit din nou a doua zi/ Doamne ce desfătare pe sufletul meu plin de disperare/ să mă arunc zilnic în lume/ când nu mai știu drumul înapoi spre casă”.

În poemele din această secțiune, poeta oscilează perpetuu între o atitudine de smerită și totală prosternare în fața lui Dumnezeu: „da, Doamne, întinde-mi însăși mâna Ta/ de carne caldă ca să ies la malul vieții/ fiindcă uneori mă prăbușesc lin din mine/ înspre alt sine departe de Tine/ cine sunt eu încă nu știu/ tot ce pot atinge este doar bezna/ care mă însoțește hoață și credincioasă/ ca un câine”; și una de frondă, aproape eretică, în care se revoltă împotriva lui Dumnezeu, pe care îndrăznește să-L compare nici mai mult nici mai puțin decât cu un păpușar: „scrisul despre tine este egal cu drumul în moarte/ mori câte puțin mânuind cuvinte multe/ care-ți sunt date dintr-o altă viață/ nu a ta despre care nu știi nimic/ te scrii cu cuvinte mai mari/ cu cuvinte mai mărunte/ te bați în cuie/ te sui pe cruce/ cobori de pe ea/ și nu mai învii la loc/ totul este aproape o rutină/ a unui păpușar cu mult simț al umorului/ care vrea să te vadă cât mai reziști”.

Și totuși, poemul care surprinde cel mai bine atmosfera generală a acestui ciclu de poeme este cel în care poeta împrumută îndrăzneala Sfântului Apostol Petru de a-L alunga pe Hristos, dar nu din răutate, ci din conștientizarea nevredniciei sale, în cazul acesteia însă alungarea are ca motiv o formă cvasi-maternă de a-L proteja pe Dumnezeu: „și dacă într-o zi însuși Domnul Dumnezeul tău/ ar cădea în paharul tău cu otravă?/ atunci l-aș scoate cu mare milă afară/ L-aș privi direct în ochi/ și I-aș spune/ du-Te/ aceasta este crucea mea/ să nu îngheți ca mine/ pe afară din ea”.

În cea de-a doua secțiune a cărții, cea care dă și numele volumului, poeta se adâncește tot mai mult în sine, nemailuptându-se decât cu propria-i umbră, care nu este, desigur, altceva decât o metaforă a sinelui, singura formă de așa-zisă materializare a acestuia în exterior, necesară pentru a da și un aspect văzut acestei lupte: „momentul acela când de atâta singurătate ți se chircește de groază și umbra ta pe asfalt, de parcă ar vrea să părăsească și ea așa om nenorocos, clipa când umbra reușește să ți se desprindă de trup și urlă de durere, nu o auzi, dar ea continuă să țipe, și să fugă spre alt om, pe asfalt, să se adăpostească de tine, veșnicul om trist, clipa aceea magică, când până și visele cad de pe tine, ca puricii de pe o mâță mult prea jigărită pentru a le fi adăpost, visele te părăsesc și ele sastisite de atâta deșertăciune și neîmplinire, clipa când până și Domnului i se face silă - milă de tine și îți dă în batjocură o moarte lungă, lungă, cam cât o viață”.

Lupta cu sine capătă o nouă dimensiune în semi-ciclul de poeme în proză, Scrisori către tine, care ar fi trebuit să se fi numit, „Scrisori către sine”, întrucât poeta nu face altceva decât să se dedubleze, să se obiectivizeze, raportându-se la sine ca la o străină, ca la un om distinct de ea însăși: „mi-e teamă că trăiesc cumva viața altcuiva, care nu îmi mai seamănă deloc, de la copilul care știa că este fericit, până la viața de acum, se întinde un cer și un iad de deznădejdi și de căderi...”.

Până la finalul volumului, poeta pare să se fi împăcat cu sine însăși, dar nu în sensul că ajunge la vreo formă de fericire sublimă sau de armonie, și în sensul că, asemenea biblicului Iov, înțelege și își asumă faptul că și fericirea, atâta câtă este, și durerea ce uneori pare de nesuportat, sunt ambele de la Dumnezeu, și chiar dacă nu întotdeauna înțelege pedagogia divină, nu are altă variantă decât aceea de a rămâne credincioasă.

Așadar, în volumul Umbra, poeta Stela Iorga, rămânând credincioasă inclusiv crezului său poetic, rămâne în sfera tematicii religioase, dar o duce cumva la un alt nivel, îndoind-o cu spiritul filosofiei existențialiste, inspirată cel mai probabil de filosoful danez Soren Kierkegaard și de titanul literaturii ruse, Fiodor Dostoievski. Totodată trebuie remarcă și construcția impecabilă, și desigur, cursivitate și limpezimea discursului poetic, indiferent de tonul abordat, mistic sau eretic, ceea ce arată că fără nicun fel de dubiu, avem de a face cu o poetă matură și experimentată pentru care poezia nu mai are secrete sau pietre de poticnire.  

 

 

Corabiacarte și Noul Potop

Cronica volumului de poeme Zece elegii de Nicolae Tzone

(Editura Vinea, 2023)

 

Nicolae Tzone (născut în 1958, la Malu, Giurgiu) este poet, editor și doctor în litere cu o lucrare numită Geo Bogza și avangarda românească. A înființat și conduce editura Vinea din București și Institutul pentru cercetarea avangardei românești și europene (ICARE). Este membru al Uniunii Scriitorilor din România. A debutat cu volumul de versuri Nicolae Magnificul (Vinea, 2000), prin care a deschis o trilogie completată de volumele Capodopera maxima (Vinea, 2007) și Viața cealaltă și moartea cealaltă (Vinea, 2010). Dintre volumele cele mai recente amintim: Dunăre kilometrul 510/ o poveste de viață de moarte și de naștere cum nu au mai fost și nu vor mai fi altele/ cartea nenăscutului (Vinea, 2021) și Zece elegii (Vinea, 2023). Asupra celui din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Cele Zece elegii ce alcătuiesc volumul (împreună cu un interviu luat autorului de către poetul și jurnalistul Robert Șerban), sunt de fapt zece părți ale unui singur poem, mai amplu. Un poem alegoric, suprarealist, cu puternice irizări biblic-religioase.

În fapt, poetul Nicolae Tzone își imaginează că este un nou Noe, ales de Dumnezeu să scape lumea de la un nou potop.

Desigur, se știe că în Biblia canonică, Dumnezeu îi făgăduiește lui Noe că nu va mai distruge lumea printr-un alt potop, în acest sens punând și curcubeul pe cer ca semn al legământului făcut cu Noe. Dar cum în lumea poeziei și a literaturii în general, totul este posibil, poemul lui Nicolae Tzone este bine venit. De altfel, tema aceasta a diluviului distrugător a mai fost exploatată în literatura română, inclusiv de către Marin Sorescu, în piesa de teatru Matca, din trilogia Setea muntelui de sare.

Revenind la poemul lui Nicolae Tzone trebuie spus dintru început că potopul acestuia nu are foarte multe în comun cu cel biblic: mai întâi că nu Dumnezeu îi dă sarcina de a salva lumea, ci iubita, apoi mama și în cele din urmă tatăl, despre care vom afla că era pe jumătate mort, pe jumătate înviat; apoi, potopul imaginat de Tzone este unul, am putea spune, local, patriotic, ce își are originile în Dunăre și apoi în Marea Neagră; și nu în ultimul rând, de data aceasta nu vom mai avea parte de nicio arcă, ci de o corabiecarte, cu foi albe, pe care urmează să se scriu un nou poem, salvator; desigur, nici nu se va mai pune problema salvării animalelor, ci singurii supraviețuitori ai lumii vor fi poetul, iubita, mama și tatăl acestuia: „haide scoală îmi zise iubita dar parcă nu iubita era ci mama era/ haide scoală că vine apa vine dunărea și ne ia/ și pe urmă vine și marea neagră și ne ia și ea/ eu dormeam în brațe cu o carte care avea toate paginile albe/ de fapt cartea era deja scrisă de la un capăt la altul în mintea mea/ încă nu avusesem timp s-o transcriu hârtia pe argint/ haine n-auzi îmi zise și tata scoală-te că vine apa și ne ia/ și atunci am dat deoparte din brațe cartea care tocmai se năștea/ și m-am ridicat din cearșafuri/ e grav e într-adevăr grav mi-am spus dacă mă striga / doar iubita și mama mai puteam bănui să s-au speriat/ că poate li se năzare că vine apa să ne ia/ dar acum știu că totul este cu adevărat grav/ pentru că m-a strigat tata și asta înseamnă că a înviat cu adevărat/ și a venit după mine să-mi spună că nu e de joacă nicidecum/ că potopul cel nou era deja început/ da așa era tata era în grădină nici nu avusese răgaz să iasă cu totul din mormântul lui vechi și ciuruit de timp/ scosese doar capul galben spre negru de pământ/ din vechiul pământ ca să vorbească liber cu mine”.

Curând se va descoperi că tema aceasta a potopului, fie ea și reinterpretată într-o notă foarte personală de către Nicolae Tzone, nu este decât un pretext pentru a propăși ideea că adevărata, singura salvare a lumii este de fapt poezia, respectiv cartea, că nimic altceva nu poate salva lumea de azi de la pierzanie decât poemul, numit uneori chiar „poemuldumnezeu”, respectiv cartea de poezie, numită „corabiacarte” sau „carteacorabie”: „carteacorabie plutește încă peste uriașele ape ale nesfârșitului/ poemele toate din ea sunt în viață și țin viața în viață/ și țin moartea în moarte și vor ține viața în viață/ și moartea în moarte până când și potopul cel nou/ se va încheia și chiar dacă nu se va încheia// poemul ține loc de prunc și râde și plânge și se dă de-a dura/ ca un cerc în care un alt cerc se dă de-a dura/ poemul este cârma prin care corabiacarte este condusă/ către viața viitoare și către moartea viitoare/ poemul ne îmbrățișează îndelung pe toți pe mine pe mama/ pe iubita mea pe tata înfășurat în mormântul lui/ vechi și ponosit/ poemul din când în când își deschide aripile de diamant/ deasupra apei de potop care ar vrea să nu mai fie/ pe lume nimeni în afara ei”.

Dar dacă doar poezia și cartea mai pot salva lumea de la noul potop, ar fi oare deplasat să considerăm că de fapt, potopul despre care vorbește Nicolae Tzone este potopul ignoranței generalizate care a cuprins lumea? Că marele pericol care ne paște este îndobitocirea oamenilor care se țin tot mai departe de lumea cărții, de cultură, de artă, de știință, de religie, de tot ce înseamnă cunoaștere? Aș îndrăzni să spun că nu am greșit cu nimic în această interpretare a mea.

Și totuși, există un fragment în poemul lui Nicolae Tzone care pentru mine a funcționat inițial ca o „piatră de poticnire”, în sensul că poetul, foarte curajos, înaintează ideea necesității scrierii unei noi Biblii sau măcar a unui nou capitol în Biblie, ceea ce, pentru orice creștin ar reprezenta o mare blasfemie: „acum e totul altfel de cum era pe vremea potopului legendar/ biblia veche nu mai ajută din păcate în ceea ce privește/ revărsările cumplite de apă din prezent cu nimic/ de aceea va trebui să scriu o altfel de tablă de legi un altfel/ de compendiu fie el și provizoriu despre supraviețuire/ despre deschiderea ochilor în spațiul atât de strâmt/ rămas între apă și cer/ cerul nici nu e cer e un zid cenușiu țesut/ din carne de nori cred că nu aș greși/ dacă aș spune din piatră de nori/ încep să scriu pe pagini de apă pentru limpezirea ființei/ care încă mai sunt un nou capitol al bibliei/ în care povestesc despre noul potop”. Am spus „inițial” pentru că, încercând să înțeleg ce a vrut de fapt să spună poetul, m-am gândit că de fapt și această abordare a fost tot un mod de a atrage atenția asupra faptului că oamenii s-au îndepărtat de Dumnezeu, de Biserică, de Biblie, de cele sfinte în general, că nu mai au nimic sfânt, nu mai au repere morale, că nimic din ceea ce scrie în Biblie, deși valabil și astăzi și până la sfârșitul veacurilor, nu îi mai mișcă cu absolut nimic. Ar fi de fapt, un mod inedit de a lansa întrebarea, condamnată la a rămâne retorică: dacă vi s-ar da o nouă Biblie, ați citi-o, ați folosi ceva din ea sau ați rămâne și față de aceasta la fel de nepăsători ca și față de cea veche?

Așadar, în volumul Zece elegii, poetul Nicolae Tzone, sub masca unui amplu poem în care reinterpretează în manieră personală și alegorică mitul biblic al potopului, trage o serie de semnale de alarmă cu privire la lipsa de repere a oamenilor din ziua de astăzi, care nu mai vor să știe nici de cunoaștere, nici de artă, nici de credință. De asemenea sunt tratate aici și alte teme precum iubirea față de părinți, grija de a nu-i uita după moarte, iubirea față de partenerul de viață care trebuie să atingă dimensiunea sacrificiului și nu în ultimul rând, stima față de sine, orice om fiind chemat la a-și atinge apogeul dezvoltării personale, și la a deveni un salvator, dacă nu al lumii, măcar al propriei familii sau iubiri.

În ceea ce privește interviul luat de Robert Șerban poetului Nicolae Tzone, care completeză acest volum, aflăm din acesta despre totala dăruire a poetului în fața poeziei, despre neștirbita lui credință în Dumnezeu (ceea ce arată că nu a existat nicio intenție de erezie/ blasfemie în poemul Zece elegii) precum și despre modul în care, scriind, acesta a reușit să îmblânzească moartea.

 

 

 

Atât în cer cât și pe pământ

 Cronica volumului de poezie Nervul metaforei de Adelina Labic - Lungu

(Editura Pontos, Chișinău, 2022)

 

Adelina Labic-Lungu s-a născut în anul 1976, în Republica Moldova, raionul Călărași, satul Meleșeni. A debutat în anul 2018 în revista Rotonda Valahă, cu un grupaj de poezii. În anul 2019 debutează editorial cu volumul de poezie, Pe aripile timpului, apărut la editura Pontos. Urmează volumele: Semințe de Cer (povestiri pentru copii, editura Epigraf, 2020), Nervul metaforei (poezie, editura Betta, 2021, reeditare editura Pontos, 2022) și Într-un cuib de rândunici (poezii pentru copii, editura Bestseller, 2023). În cele ce urmează mă voi apleca asupra volumului Nervul metaforei, ediția a II-a, revăzută și completată, apărut la editura Pontos din Chișinău.

Volumul debutează cu o poezie aparent pentru copii, dar care se dovedește totuși a fi pentru adulți, în care se simte din plin candoarea și aplecarea spre inocență a poetei, o poezie ce trimite cumva la clasica poveste a Micului Prinț, care este de altfel și fanionul literaturii ce face legătura între copii și adulți: „Alergând printre aripi de albină,/ doi copii/ văzură o planetă mică,/ cât un măr să se coacă,/ albă ca un lapte de pasăre,/ firavă ca o întâmplare./ Şi-au smuls gleznele/ din pieptul lanului de grâu,/ şi s-au lipit de pulberea galbenă/ din palmele vântului./ În acea clipă se împiedicară/ de un cerc al Sărutului/ şi intrară pe orbita acestuia,/ ce se învârtea în jurul planetei mici./ Erau mai tineri decât ei înşişi/ şi abia de înţelegeau/ Legea atracţiei universale./ Suspendaţi, se tot roteau/ în jurul aceleiaşi ore,/ nu se ştie cât timp,/ nimeni nu îl măsurase de o veşnicie,/ până simţiră/ febrilitatea globului vechi,/ ce urca ca o săgeată,/ apoi luneca şerpuitor înapoi,/ pe firea lor de nectar,/ pe buzele lor din/ maluri de codru”.

Curând însă, cititorul va descoperi și alte valențe ale poetei, volumul dovedindu-se unul foarte complex din punct de vedere al temelor abordate și al tonului folosit.

De exemplu, vom descoperi o Adelina Labic atașată valorilor perene cum ar fi dorul de glia strămoșească dar și tinderea spre întâlnirea cu divinitatea, pe care le expune într-o manieră apropiată rugăciunii sau discursului mistic: „Pe cerul cu o mie de pridvoare,/ În templul unui singur Dumnezeu,/ Îşi poartă cocostârcii iar cărare/ Spre primăvara cea din satul meu.// Din depărtate zări, de printre aştri,/ Torenţiale stoluri se desprind./ Atâţia cocostârci cu ochi albaştri/ Nu am văzut de când sunt pe pământ!// Înveşnicită-n liniştea-i senină,/ Îşi zice-n gând, clopotniţa de lemn:/ – Cât m-am rugat acasă să revină.../ Copiii mei, cu zborul lor cel demn!// În satul mic e mare doar tăcerea,/ Şi singur dorul, veşnic cireşar,/ Tot scutură din floare-n floare mierea,/ În cuibul din cireșul cel amar”; dar și o Adelina Labic având un puternic simț civic, amendând erorile din administrația Chișinăului, orașul său adoptiv, pe un ton ușor ironic, dar totodată ferm și mustrător: „Hai să facem o mică plimbare/ prin oraşul cu o mie de băltoace,/ cu balcoane ieşite din decolteul blocurilor,/ cu lumini oarbe/ şi copii sughiţând din afişe,/ cu femei elegante,/ purtând sacoşe, genţi şi rucsacuri în spate,/ de parcă ar duce povara înafara sufletului.// O mică plimbare prin bucla serii,/ în oraşul, în care am avut neşansa să fim,/ în care unul îşi (re)defineşte/ Libertatea, decorând un perete/ şi ridică alţi trei, patru, cinci,/ să se apere de frici,/ iar frici sunt atât de multe/ în acest oraş-plancton,/ cu mai multe sfredele,/ decât suflete vii, frici, ce trăiesc/ în alte sute şi mii de frici.// Dar hai, să facem totuşi/ o mică plimbare printre/ sutele de pereţi mici şi mari/ şi să trecem prin ei,/ ca prin nectarul de tei, împietrit în aer,/ până vom ajunge/ la o bancă abia vopsită/ să lipim pe pereţii dintre noi un sărut”.

De altfel, implicarea socială se vede și din sentimentul patriotic unionist, pe care poeta nu se sfiește să și-l declare și bineînțeles să și-l asume deplin, afirmându-și, curajoasă, atât dragostea pentru țara - mamă, România: „Jumătate plină, goală jumătate,/ Jumătăţi de Glie arse pe la coate,/ Jumătăţi de Codri, sferturi de copaci/ Gem cu rădăcina în romani şi daci.// Jumătate nouă piatra din Cetate,/ Jumătăţi de sate în singurătate!/ Jumătăţi de case dorm cu mir în gând,/ Iar Traian îşi culcă Valul sub pământ.// Nu se poate dorul înjumătăţi.../ Cerul nu ni-l poate nimeni împărţi!/ Țară mică, Țară... Ce aştepţi, ce vrei?!/ Te-au făcut mai mică tot copiii tăi.// Ți-au închis portiţa, geamul l-au bătut/ Într-un cui prea mare, într-un trup de lut/ Şi-apoi jumătăţi, tot ţi-au scos din hartă/ Şi-ţi întorc nepoţii jumătăţi de soartă...”; cât și disprețul pentru influența nefastă a URSS-ului ce ți-a ținut gheata pe grumazul Basarabiei atâta amar de ani: „Ceaţa atârna cu pieptul într-un măceş/ din care trăgea fructele o bătrână/ aplecată peste geam părea să se ţină/ destul de bine cu genunchii afundaţi/ în lutul pereţilor/ şi cu mâinile căutând fructele roşii/ ca pe nişte mere de aur/ un spin nebănuit i se prinse de pielea/ ce îi atârna din mânecă/ şi îşi pierdu echilibru/ poate pentru o secundă/ noroc de moşul ei/ ce avu gust de o ţigară/ o apucă de capătul fustei verzi/ ca pe o capră ce se rupe din laţ/ fructele se împrăştiară peste parchet/ printre găurile dintre scândurile/ desfigurate aduse din URSS/ bătrâna îşi zise că era sigură/ că măceşul o trase ca un suflet de dincolo/ dar dacă ajung până la iarnă vor bea/ ceai cu vitamina C ochi nevăzut/ trecea prin corpul metalic al ceţii/ până în scânteia de la capătul chibritului/ moşul îşi răsuci ţigara şi tăcu/ în geamul aburit bătea ploaia/ ca un bolnav în poarta spitalului de nebuni”.

Așadar, Adelina Labic - Lungu se dovedește a fi o poetă în adevăratul sens al cuvântului, întrucât știe să fie în egală măsură și sensibilă și bătăioasă, și melancolică și fermă, și copilăroasă și matură. Ea reușește să fie prezentă și în rugăciune și în lume, pe de o parte scrutând transcendentul dar pe de alta rămânând atentă și ancorată și în problemele reale ale societății, ale lumii acesteia trecătoare, dar în care totuși suntem condamnați să trăim. Aștept cu mare interes următoarele sale volume de poezie, mai cu seamă că am sesizat o evoluție netă inclusiv la nivel stilistic între volumul său de debut, Pe aripile timpului și volumul Nervul metaforei, de care tocmai am făcut vorbire.