D de la dragoste sau de la durere?

 

Cronica volumului Iubirea pentru morți e cea mai mare de Cătălina Matei

(Casa de pariuri literare, 2022)

 

Cătălina Matei (născută în 1988) a absolvit Facultatea de Litere și masteratul de Teoria literaturii și literatură comparată din cadrul Universității din București, urmând, în paralel, cursurile Facultății de Interpretare Muzicală (specializarea pian, UNMB). A debutat în 2014 cu volumul de poezii Lanul de sârme întinse (editura Tracus Arte). A redactat, a tradus și a predat, fiind totodată și vatmanul cafenelei literare Tramvaiul 26 din București. În prezent predă română și muzică. Spre sfârșitul anului 2022 i-a apărut, la editura Casa de pariuri literare, un al doilea volum de poezie, Iubirea pentru morți e cea mai mare. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Recentul volum de poezie al Cătălinei Matei, ar părea, la prima vedere unul previzibil, în primul rând ținând seama de titlul mai mult decât explicit. S-ar putea crede că este doar despre moartea unor oameni dragi. Același lucru l-ar spune, tot la o primă lectură, și poezia prolog, închinată, aparent, tot morții: „moartea era intimă/ ținută la distanță/ se spăla în familie laolaltă/ cu rufele murdare/ ne rușina/ ni se puneau mâinile la ochi/ de parcă ar fi fost o scenă vulgară/ acum se simte în coastă/ își arată sexul în vitrinele funerare nonstop// pandemia m-a învățat să mă d espart/ cu d de la definitiv. de la durere. distrugere./ de la război nu vreau să învăț nimic”.

Dar de ce am ținut să subliniez acel „aparent”? Pentru că încă din acest text inițial ne putem da seama că poeta se referă la moarte într-un context mult mai larg decât moartea fizică a unor oameni, ea vizând inclusiv moartea sufletească, care se instalează treptat, cu fiecare pierdere, indiferent de natura ei. Așadar, volumul acesta ar fi mai curând despre pierderi și despre durerea provocată de acestea. De altfel, vom putea proba această supoziție în cele ce urmează, parcurgând fiecare dintre cele cinci cicluri poetice din care este alcătuit volumul, trei dintre ele denumite cvasi-criptat: d1, d2 și d3, între acestea fiind intercalate, două intermezzo-uri.

Astfel, în d1 asistăm la un episod din viața poetei în care aceasta simte că s-a pierdut pe sine sau că viața i-a fost cumva confiscată de ceilalți oameni cu care trebuie să își împartă timpul și energia. După toate probabilitățile, pare să fie vorba despre perioada post-natală, în care aceasta resimte atât dificultatea noului rol de mamă, cât și (cvasi-)imposibilitatea de a menține un echilibru între noul său statut social/ familial și propriile sale dorințe și nevoi, strict umane, printre care se regăsesc nevoia de a fi femeie și nevoia de a scrie: „imposibil să mai scrii când banii/ imposibil să mai scrii când tac-su/ imposibil să mai scrii când mă-ta/ imposibil să mai scrii când frac-tu/ imposibil să mai scrii când sor-ta/ imposibil să mai scrii când bărbac-tu/ imposibil să mai scrii când bărbac-su/ imposibil să mai scrii când/ copilul tău// știați că și mamele/ își cumpără farduri/ după ce le-au citit/ ingredientele/ comparat/ prețurile/ făcut mustrări/ de conștiință/ un rimel cât/ 12,5 sticle de lapte bio// știați că și mamele/ tânjesc după haine/ de piele/ nouă fină/ de bărbat/ după ce și-au numărat/ locurile rămase neatinse// știați că și mamele/ citesc pe ascuns/ după ce s-au asigurat/ că nu le vede nimeni/ că doar nu o sta la bunici/ ca tu să freci menta/ că doar nu o sta cu tac-su/ ca tu să freci menta// știați că și mamele înjură și regretă și se fut?”. Angoasa ce răzbate din aceste versuri, amplificată inclusiv de acele repetiții ce crează efectul de „picătură chinezească”, nu este defel departe de o moarte sufletească.

Intermezzo 1 vine cu o nouă angoasă și deci o nouă moarte sufletească: plecarea bărbatului și chinul administrării singurătății: „să mergem dincolo/ de o viață înăbușită// îți zici că plimbarea de dimineață îți va face bine/ deși te-njuri că nu ai luat mașina și asta-ți dă timp să te gândești/ e prea devreme să suni pe cineva să te țină ocupat/ oricum n-ai chef/ cerul e gol ca un semn că uite se poate fără încărcături/ și mergi te uiți trăncăni în cap/ în ce casă ți-ar plăcea să locuiești stânga sau dreapta/ și-ți răspunzi unde și cu cine deși știi că din casa aia a ta/ nu te mai scoate nici dracu/ și de fapt abia aștepți să te bagi/ în patul ăla al tău atât de al tău și să te învelești cu pătura atât de a ta/ și te minți că e în regulă că nu te-ai mai gândit la (in)utilitățile vieții/ câteva zeci de minute te-ai plimbat prin bucureștiul care cândva era plin de câini/ acum e gol și de ei și nu e mai bine și-ți zici lasă/ măcar ai luat și tu aer dar știi că nici aerul nu mai e ce-a fost”. Aceeași angoasă se propagă și în d2, ciclu ce se încheie cu un poem - bilanț post-relație, intitulat, dintr-o relație nu rămân prea multe lucruri: „sigur că și tristețea poate fi un lucru (deși lucrurile nu se țin după tine); sau o nonființă./ sigur că și cuvintele pot fi lucruri (deși lucrurile vin din afara ta);/ obiceiurile pot fi lucruri. mutații de la un corp la altul. te trezești/ că melodia ta preferată e x, da’ e a lui. că-ți plac poeziile lui y, da’-i/ plăceau lui. mesele fără ardei iuți și nicio masă fără. viața de dinainte/ să cunoști un om și viața de după./ dintr-o relație nu rămân prea multe lucruri./ mai ales că le separi bine la despărțire_acolo ale tale, aici ale mele”.

Fără a fi soluționat cumva criza singurătății și a statutului de mamă singură, poeta încearcă, în Intermezzo 2, să treacă mai departe, să caute o formă de asumare a angoasei și a împăcării cu sine însăși, deziderate ce par a-și găsi o cale de îndeplinire în primul rând prin sfidarea „gurii lumii”, prin călcarea în picioare a tuturor constructelor sociale îngrăditoare: „să fii să fii să fii să fii să fii să fii să fii!/ fericit de Crăciun și de Paște, de ziua ta și de ziua lor,/ în zilele cu nume de sfinți, în zilele libere, în zilele noastre/ de-acum și-n vecii vecilor, să fii!// ultimele căutări pe google/ horoscop coronavirus rezultate alegeri/ cineva trebuie să-ți spună/ la ce să te aștepți/ să dormi opt ore noaptea/ să ieși la plimbare ziua// vremea te face vinovat/ de parcă cerul senin e pe cale să dispară/ de parcă trebuie să profiți de tot ce e frumos/ de parcă aerul te-ar face mai bun/ de parcă mișcarea ar mai putea schimba ceva// zi-mi că e OK să nu fiu OK să nu cedez presiunii de a fi OK/ zi-mi dacă e OK”. Și poate nu întâmplător acest poem începe cu repetarea de șapte ori a imperativului „să fii”, ci tocmai pentru a crea un fel de mantră, un fel de descântec pentru spargerea nenorocului și pentru instalarea liniștii în sinele atât de zbuciumat.

Dar toată angoasa poetei acumulată și destăinuită până în acest punct al volumului, poate cu scopul terapeutic de a se dezbăra de aceasta, se risipește sau mai bine spus este acoperită de o durere și mai mare, aproape imposibil de reprodus în cuvinte, durerea provocată de moartea tatălui său: „te-au pus la socoteală când au anunțat numărul de cazuri/ când au anunțat nrul de la ATI/ când au anunțat numărul de decese/ unul dintre. și apoi gata./ pentru mine singurul căruia îi spuneam tată/ -l meu care ești în pământ/ îți port numele, stau în casa ta./ să-mi ierți tu greșelile/ precum și eu îți iert distanțele/ și nu mă abandona tu aici și mă apără de mine/ c-a ta este moartea// de dimineață am găsit totul la locul lui. m-am spălat cu același/ săpun. am folosit aceeași pastă de dinți. nimic nu se terminase/ peste noapte. și mi-a fost teamă să adorm. să mă trezesc. am pornit/ calculatorul. au apărut două ferestre. când scriam ultimele fraze tu/ trăiai. documentele își vor urma linia de parcă nicio întrerupere. de/ parcă nicun final// impasibilitatea asta îmi stoarce stomacul. stomacul - locul în care/ am simțit că te duci. tartorul meu. mă uit în jur. scaune. perne./ geamuri. haine. de ce naiba stau toate la fel!?// răceala încăperii mă dezgustă. tot ce-i neînsuflețiot a supraviețuit. de/ acum și tu. neînsuflețit. neîntrupat.// e de ajuns să-mi apară figura ta (în minte sau în inimă - nici nu/ știu unde te iubesc mai mult) și începe tristețea. această ciupercă/ a inimii sau a minții. doar așa te mai pot iubi acum, simțindu-te ca/ pe un nod în gât sau în inimă, nici nu știu unde doare mai mult./ am dat peste o poză - când am fost noi la mare? - cel mai bine-mi/ amintesc lipsa ta// un morman de dor strâns cu un nod un morman ai fost când/ te-au pus dezbrăcat într-un sac/ și te-au cimentat/ asta pe mama a distrus-o. și asta./ îi ziceam ce mai contează? ai scăpat, nu mai vezi că lumea-i de căcat,/ ai scăpat, tată,/ ai scăpat”.

Sfâșierea fără de margini pe care a resimțit-o poeta la moartea celui ce i-a dat viață reiese la fel de puternic atât din secvența de început a acestui poem, în care avem de a face cu o aparentă blasfemie, cu o parafrazare prin răsturnare a rugăciunii Tatăl nostru, prin care poeta își exprimă pe de o parte, furia față de divinitate, cât se poate de firească în astfel de momente, iar pe de alta, dragostea până la divinizare a tatălui, nu mai puțin firească, cât și din restul poemului în care ne lovim de o liniște atât de fragilă, de acea liniște de dinaintea unei furtuni devastatoare. Două procedee aparent diferite, într-un singur poem, pentru a exprima același sentiment, acela al pierderii definitive, irecuperabile, atât a celui iubit, cât și a unei părți din sine.

Deși Iubirea pentru cei morți e cea mai mare este genul de volum ce nu se pretează neapărat unei judecăți din punct de vedere estetic sau stilistic, greutatea lui rezidând cu precădere din subiectul tratat și din mesajul transmis, nu pot să nu remarc și faptul că inclusiv sub acest aspect, al esteticii, avem de a face cu un volum realizat impecabil, din care reiese rigurozitatea poetică a Cătălina Matei în a-și lucra fiecare poem în parte, acribia cu care și-a construit structura cărții și mai ales efortul depus pentru a se ține departe de ispita patetismului, care este cu atât mai de apreciat cu cât subiectul principal al poemelor sale îl constituie o stare perpetuă de angoasă, acutizată pe final de pierderea tatălui.

Așadar, după o pauză de opt ani, Cătălina Matei revine în peisajul poeziei române contemporane cu un volum de poeme foarte puternic, sub toate aspectele, ceea ce confirmă cu asupra de măsură faptul că avem de a face cu o poetă foarte bună, în care talentul și munca se îmbină perfect oferind cititorilor poezie de cea mai bună calitate.

 

Mitică al lui Caragiale, acuzat de Dan Puric, apărat de Dan C. Mihăilescu

 

Scurt eseu pornind de la două extrase din volumele Despre omul frumos de Dan Puric și  Despre lume, artă și neamul românesc de I. L. Caragiale (antologie de Dan C. Mihăilescu)

 

Poate cel mai savuros personaj al lui Caragiale este Mitică. 

„Când n-are tutun, îţi cere o ţigară...suvenir”.

„Când merge să se împrumute cu bani: unde ai plecat, Mitică? - La vânătoare de lei”.

„La Gambrinus: Mitică, la plecare, către băiatul care a servit: - Băiete, mi se pare că mi-a picat o băncuţă; vezi, dacă o găseşti, mi-o dai înapoi deseară; dacă nu, ia-o tu bacşiş”.

„Ai cerut o bere şi o laşi să-i treacă puţin spuma; Mitică zice: - Bea-ţi berea, că se răceşte” .
Personajul „Mitică”, atât de gustat în epoca lui, când era perfect adaptat la atmosfera vremilor sale, a ajuns astăzi să fie ori neînţeles, ori confundat, ori, mai rău falsificat. Astfel, un exemplu de neînţelegere a lui Mitică, combinată cu o nuanţă de confuzie (și aș îndrăzni să spun și cu o mare doză de maliție speculativă), o găsim la Dan Puric, în volumul Despre Omul frumos (Editura Compania Dan Puric, 2009), în eseul Tir încrucişat, în care actorul, mim cândva, devenit peste noapte, „o voce”, redă o conversaţie purtată în timpul unei conferinţe, cu un auditor, în care vorbind despre Eminescu şi discuţia deviind înspre Caragiale, acesta dă naştere unei tirade de afirmaţii, de fapt a unor imprecaţii, complet gratuite la adresa marelui nostru dramaturg: „În puşcăriile comuniste a murit poporul lui Eminescu. La Mărăşeşti nu a fost Mitică a lui Caragiale, ci a fost poporul lui Eminescu. În vremea aceasta, Mitică al lui Caragiale supravieţuia. În sensul acesta, amintirea lui Caragiale este bine venită pentru că măreşte temperatura şi distinţia dintre popor şi populaţie. Geniul lui Caragiale a surprins în bună măsură, acest început de deformare genetică a fibrei româneşti. Astăzi, ea pare a fi câştigătoare. Noi suntem astăzi înconjuraţi de tipul ăsta surprins de Caragiale” . Această cascadă de negativităţi adresate lui Caragiale, pe lângă faptul că îl pune într-o lumină cu totul antagonică față de Eminescu, de parcă aceştia s-ar respinge axiomatic, mai are şi menirea de a induce auditorul, sau cititorul într-o mare confuzie cu privire la opera marelui dramaturg. De fapt, confuzia este doar de partea lui Puric, care, deşi pare să îi recunoască meritul lui Caragiale de a fi ilustrat partea negativă a populaţiei, îl pune totuşi la zid, ca şi cum el ar fi creat-o, sau ar fi susţinut-o să se perpetueze şi să avanseze. Practic, aici face el dovada faptului de a nu distinge prea bine prototipul Mitică, de acel fals Mitică, cel în care l-a transformat deformarea societăţii. Căci Mitică cel creat de Caragiale, nu era smecheraşul de duzină de astăzi, ci un tip care având spiritul ascuţit, descria nimic altceva decât capacitatea poporului român de a se furişa printre problemele vieţii de zi cu zi, apelând deseori la hazul de necaz, mitizat cândva de Păcală şi devenind acum legendar prin însuşi Mitică. De fapt, Mitică nu este altceva decât alter-ego-ul lui Caragiale, care de fiecare dată când critică societatea, o face doar sub zodia pamfletului.
În atari condiţii, este nesară apariţia unui avocat al apărării. Şi acest rol îl va juca de minune, poate chiar fără ştirea lui (cel puţin în acest context de redresare a derapajului lui Puric), criticul literar Dan C. Mihailescu. În prefaţa volumul de publicistică caragialiană, Despre lume, artă şi neamul românesc (Editura Humanitas, 1994, ediția a II-a, 2012), pe care de altfel îl și coordonează în calitate de antologator și îngrijitor de ediție, acesta atrage atenţia, după cum se pare, profetic, atât în ceea ce privește greşita percepţie a unora asupra relaţiei dintre lumea lui Eminescu și cea a lui Caragiale: „Să nu ne facem iluzii: chiar dacă în anii din urmă s-a afirmat mai apăsat decât altădată perfecta complementaritate Eminescu-Caragiale, spunându-se că fiinţa noastră este caragialoeminesciană, sau că trăim în Caragiale, visând la Eminescu, spiritul caragialesc continuă să pară multora o grefă eşuată, respinsă de organismul naţional”, cât și în ceea ce privește greșita interpretare de astăzi a personajului Mitică; în articolul denumit cât se poate de inspirat, Pe Mitică l-a ucis miticismul, acesta arată cum s-a ajuns la confuzia de care se vede că suferă și Dan Puric, cum s-a ajuns ca spiritul caragialianului Mitică să fie prost înţeles, şi de aici înainte, prost practicat: „În epoca bunului simţ ca paradox, până şi ironia nevinovată, spiritul mocqueur, instinctul ludic se deformează, se usucă şi cad. Cad fatal şi hidos în caricatură grobiană, mitocănie otrăvitoare, damf de tractir, mahalagism sufletesc. Vechiul nostru haz de necaz, versantilismul inocent, hedonismul mucalit, tranzacţional, acomodant şi fals resemnat (din raţiuni tactico-diplomatice), chiar şi mult incriminata băşcălie, arma noastră cu două tăişuri, luatul în răspăr a tot ce există mai apăsat – toate aceste condimente când plăcut picante, când sufocante, au coborât în pivniţă, involuând fetid către mirosul saprofit şi mocirla sulfuroasă. Ubi sunt ghiduşia parşivă, pehlivănia levantică, duhul suprarealist al lui Păcală, temeiurile etice ale snoavei, acea rânduială străveche ce ştia să conserve ierarhia şi nuanţele, separând zâmbetul de hohot, surâsul şugubăţ de şarja acidă, rictusul amar aluziv de tachinarea îngăduitoare, adică însăşi tradiţia caragialianului Mitică? Toate s-au tocit, au ruginit, s-au spulberat în ţiganizarea generală” .
Aşadar, problema obiectivă, nu apare atât Dan Puric, căruia trebuie totuşi să i se aplice culpa pentru superficialitatea cu care l-a tratat pe Mitică, şi mai ales pe însuşi Caragiale, ci la însuşi poporul român, care luat de valul tranziţiei l-a înlocuit pe Mitică cu un pseudo-Mitică, pe care nu mă încumet să îl descriu altfel, decât ca „smecherul-păcălit”, insul superficial din punct de vedere cultural şi „miserupist” din punct de vedere social, părintele cocalarului și al pițipoanecei, dar și mai trist, al politicianului parvenit, incult și corupt până-n măduva oaselor și a spiritului, a celui care, indiferent de gen, ilustrează perfect zicala populară, „S-a urcat scroapa-n copac”.
În încheiere, voi reda o nouă şarjă de replici de-ale lui Mitică, prin care să îi redau personajului, devenit implicit personalitate, locul meritat în societatea ideilor, pentru că în societatea propriu-zisă, el nu îşi mai află locul de mult:
„-Ai parale, Mitică?
–Nu umblu cu metal, mi-e frică de trăznet”;

„Un prieten ghindoc se-ntinde să-şi ia pălăria dintr-un cuier prea înalt.
Mitică îi strigă:
- Pune o coală de hârtie sub picioare!”

„Te plângi lui Mitică de cine ştie ce; el nu vrea să te asculte, fiindcă: petiţie fără timbru nu se primeşte”.

Mitică a murit. Trăiască Mitică!

La braț cu trauma prin trenuri de noapte

Cronica volumului de poeme, Camera albastră de Diana Rusu

(Editura Tracus Arte, 2022)

Diana Rusu (născută în 1985, în Jibou, județul Sălaj) a absolvit Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. În 2010 a obținut o bursă Erasmus la Université de Lorraine. Din anul 2009, publică în revistele Apostrof, Noise Poetry și alte reviste digitale. În anul 2022 câștigă premiul „Alexandru Mușina” în cadrul Concursului de Debut în Poezie „Alexandru Mușina”. În urma câștigării acestui premiu îi apare, în același an, volumul de debut, Camera albastră, la editura Tracus Arte. Asupra acestui volum de debut mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Aș spune dintru început că Diana Rusu scrie o poezie nu tocmai facilă din punct de vedere al discursului, și aceasta deoarece în poemele sale limita dintre vis și realitate este una foarte subtilă, ceea ce crează un efect de perpetuă oscilare între concret și abstract, între coerență și delir, între aici și dincolo, între acum și atunci. Dincolo de aceasta, poeta pare să fi dezvoltat o obsesie, nu atât pentru camera albastră, așa cum ar putea sugera titlul volumului, cât mai curând pentru trenuri, semn că de acestea o leagă una sau mai multe experiențe cel mai probabil suficient de traumatice. Însă în absența unui discurs fluid și lucid, este foarte greu de stabilit sau măcar de intuit în ce anume constă această traumă, cel mai probabil ar putea fi vorba despre un accident sau un pericol iminent resimțit în tren, așa cum sugerează și primul poem al acestei cărți: „din când în când un claxon de tir/ greutatea mașinii pe asfalt/ versus emoția mea light ca o cremă de brânză/ alunec pe șinele unse cu trenuri din/ ‘85 încoace// de când am urcat prima oară într-unul/ și viața mea s-a oprit acolo/ dar hai să-ți spun mai bine povestea// imaginează-ți o noapte de iunie/ în care o gură de aer conține/ vocile câtorva adolescenți veniți dinspre gară/ un lătrat disperat la câteva străzi distanță/ două roți de bicicletă deranjând/ nisipul de pe marginea drumului/ și măsura de vals pe care o face trenul/ ești înăuntrul corpului meu/ și scriu de pe balcon încercând/ să inventez o poveste cu mine// treci acum prin primul compartiment/ o insectă subțire și semi-transparentă îți traversează/ ecranul telefonului// și călătoria în timp poate începe/ în al doilea compartiment se înghesuie prin colțuri/ mirosul de benzină și drumurile de la jibou la zalău/ cu dacia 1300/ nu stai treci mai departe/ în compartimentul următor e întuneric/ te sperie dar te și face să te simți/ în siguranță/ insecta subțire se oprește câteva secunde/ și ridică două antene/ apoi pleacă mai departe/ merg de mână cu tine în al patrulea compartiment/ și încerc să dau un nume sunetelor/ ciocan, piatră, metal/ să dau o formă literelor/ a, b, c/ piatră, hârtie, foarfecă/ mă întrerupe mirosul de perdele proaspăt spălate/ câinele de nicăieri/ închid-închizi ochii/ mașinile nu aud claxonul trenului”.

Dacă posibila traumă legată de trenuri este învăluită în mister, o altă traumă este însă ilustrată mult mai concret. Este vorba despre un episod de hărțuire sexuală petrecută în timpul unei călătorii cu mașina: „ne grăbim, spunea/ cu o mână pe volan/ cu o mână pe coapsa mea stângă/ dar mi-a fost atât de teamă că/ n-am să știu să zic/ dă-ne-o nouă astăzi/ la rugăciunea împărțită/ se țineau de mâini șoptindu-și/ pulsul// ce înseamnă puls/ copii?”.

De altfel, găsim în poezia Dianei Rusu, și cu precădere în poemul Dhyana, o sumă de posibile metode de a scăpa din ghearele traumei: două dintre acestea par a fi visul/ visarea și dedublarea / multiplicarea: „Am visat că visez/ asta nu se întâmplă des/ însă de câte ori se întâmplă/ mă trezesc de două ori/ prima oară pe o bancă/ de festival culinar/ la una din mesele alea întinse ca un pat/ prelungit și rece/ fără saltea/ de spital/ când m-am trezit acolo/ era cineva lângă mine/ și încercam să-i spun ceva/ până la urmă m-am mai trezit o dată/ de data asta în patul/ dintre pereții subțiri ai stomacului meu/ unde trăiesc mai multe diane”; după cum o alta, nu se știe cât de eficientă, pare să fie evadarea în lectură: „la zece ani mi-am propus să fac/ un catalog de cărți/ am început să memorez/ titlurile și autorii/ apoi să-i scriu în ordine alfabetică/ în oracolul de adolescent/ al tatălui/ erau multe cărți pe rafturi/ iar eu le umpleam de stickere/ cu saved by the bell/ îmi plăceau/ dar aveam mereu impresia/ că unul dintre corpurile/ bibliotecii/ urma să se prăbușească/ puțin câte puțin literele s-au umplut de imagini și/ sunete/ bunică-mea punându-mi pălăria/ pe capul moale/ spunându-mi să ridic/ cu mâna stângă un colț/ al fustei/ în poza de la grădiniță”; și avem, bineînțeles, și metoda abandonării disperate în brațele divinității, metodă sortită de asemenea eșecului, tocmai din cauza lipsei discernământului atât de necesar în dialogul cu divinitatea: „am ieșit afară din biserică de paști/ când mi s-a făcut rău/ în curte/ nu era nimeni între dumnezeu/ și mine/ iar literele s-au umplut de gusturi/ tu/ ți-ai tras mâinile și trupul mai departe de mine/ până când într-o zi/ literele s-au umplut de forme/ geometrice”.

De altfel, poezia însăși este, în cazul Dianei Rusu o formă de terapie, o metodă de a iesi de sub auspiciile traumei și de a-și redobândi pacea, siguranța și stima de sine. Sper ca experiența publicării acestui volum să o ajute în acest demers terapeutic, iar viitorul său volum de poezie să fie unul mult mai senin, din care să răzbată doar optimism și încredere în sine.

 

 

O mistică a simptomelor personale

Cronica volumului de poeme, Culori ectopice de Noemina Câmpean

(Editura Eikon, 2022)

 

Noemina Câmpean (născută în 1987, la Târgu-Mureș) este cercetător independent, poetă și membră a Forumului Câmpului Lacanian din România. Este absolventă a Facultății de Litere, a unui Master în Filologie și a unui Doctorat în Filologie (Summa cum Laudae), toate în cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj - Napoca. Lucrarea sa de doctorat, o teză  de  literatură  și  cinematografie  comparată  intitulată  August  Strindberg  și  Ingmar  Bergman. Perspective comparatiste asupra durerii inocentului, a fost publicată la editura Școala Ardeleană/ Eikon în anul 2018. A beneficiat de stagii de cercetare la Universitatea Jean Moulin Lyon III, Franța și la Universitatea din Copenhaga, Danemarca. Este organizatoarea Colocviului Internațional de Teatru, Cinema și Psihanaliză. Ca poetă a debutat în anul 2005 cu volumul Nudul lui Pilat, la editura Pro Transilvania, iar după o pauză de 17 ani a revenit cu un al doilea volum de poeme, Culori ectopice, apărut la editura Eikon, în anul 2022 (volum îmbogățit cu lucrări grafice excepționale semnate de artista Elena Ilash). Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Aș spune dintru început că acest volum m-a intrigat încă prin intermediul titlului, Culori ectopice, întrucât termenul „ectopice”, având o conotație strict anatomico-medicală, desemnând o anomalie de poziție a unui organ, nu părea să aibă nimic în comun cu domeniul cromaticii. Și totuși, citind, vom vedea că și culorile pot fi ectopice, mai ales dacă sunt cernute prin spectrul poeziei.

Într-adevăr, încă de la primul poem ne întâlnim cu ectopia, dar în înțelesul ei propriu, medical (deși de bună seamă că primește, cumva din oficiu, și conotația poetică), în sensul că primele imagini pe care poeta ni le înfățișează sunt chiar niște organe, să spunem, „călătoare”, care nu au stare să rămână la locul lor, ci se „scurg”, ca în picturile lui Dalí: „când ochiul meu se va scurge/ în gaura de șarpe/ îți va privi/ genunchiul scurtat”. Și nu întâmplător l-am invocat aici pe Dalí, ci pentru că poezia Noeminei Câmpean mai are încă multe lucruri în comun cu picturile acestuia, atât în sensul unei bogate imagistici suprarealiste (ce include inclusiv culorile ectopice, adică nefirești: „sângele (nu chiar violet) al pântecelui meu”; „gratiile se învinețesc sterpe” ), ci și în acela, mult mai profund, că și ea, asemenea fondatorului metodei paranoico-critice în pictură, pornește în demersul poetic tot de la explorarea și exploatarea visului, și aceasta pentru că știe, grație background-ului său din domeniul psihanalizei, că cel mai adesea, doar în vis se ascunde adevărul: „De ce visez câini cu dinți umani?/ Și de ce eu zâmbesc cu gura în jos?/ dinții mei au mușcat din lașitate”.

Fără a avea la rândul meu studii în domeniul psihanalizei și fără a fi vreun pasionat de arta descifrării visurilor, cred că pot îndrăzni să spun că este cât se poate de clar, din aceste trei versuri, și din imaginea „zâmbetului întors” că poeta ne vorbește despre una sau mai multe traume reprimate care la răstimpuri ies la suprafață și „mușcă”, ca un efect de auto-apărare în fața realității. Iar principala traumă a poetei pare a fi sentimentul de a fi fost un copil nedorit, într-o familie din care tatăl a fost cvasi-absent, iar pentru bunici, vestea nașterii ei a fost una „rușinoasă”: „visul nu mai poate vorbi pe glasul propriu/ printre atâtea haine și culori cârpite/ colegi de școală grupați câte doi/ se spune: copiii nu pierd niciodată nimic/ nici măcar opincile/ eu am pierdut totul și am ales ca nimicul să fie cuvântul/ meu preferat/ nu poți scrie toată viața despre faptul că/ ai fost un copil nedorit/ poezia ta trebuie să fie diferită, mitică/ să surprindă imaginile plate pe care/ oglinda deja nu le mai înghite/ un discurs al discursului despre mine/ lucid, frumos împachetat/ cu sonoritate iradiantă, pe alocuri peticită/ nu despre ploaia care lovește geamul sau/ despre urmele pașilor răzleți și maronii/ pe marginea vănii/ mistica simptomelor personale”.

Și iarăși, nu întâmplător poeta aduce în discuție mistica tocmai în acest poem care, după părerea mea, este chintesența întregului volum, ilustrând cât se poate de concis și transparent starea psiho-emoțională a poetei, ci tocmai pentru a-i deschide ochii cititorului și spre o lectură în cheie mistică, altfel destul de bine absconsă, dar nu imposibil de ghicit. De altfel, la o lectură a volumului în această cheie religioasă, devine cât se poate de clar că apropierea de divinitate și tendința perpetuă a sufletului spre dimensiunea transcendentă a vieții au fost cele două „cetăți de refugiu” ale poetei. Și pentru că nimic nu este întâmplător și, așa cum spuneau latinii, nomen est omen, adică numele dă întru câtva un sens vieții, se pare că afinitățile mistice ale Noeminei, precum și destinul său familial, vin tocmai de la numele său, care apare în Vechiul Testament, în cartea Rut, unde nu joacă câtuși de puțin un rol episodic, ci unul cât se poate de însemnat: „Noemina ca substitut al mamei copilului/ pentru Rut și noul ei soț Booz/ Noemina ca mamă a fiilor morți, nu și a răniților/ soacră părăsită și evaporată/ strămoașă favorabilă a regelui David/ tămăduire, opinia speranței/ moștenitoarea numelui mortului, martora morții numelui/ moabită care intră în poporul israelit, în genealogia lui Iisus/ excepția instalată/ unde vei merge și tu, acolo voi merge și eu/ unde te vei opri, acolo mă voi opri și eu/ ceea ce rămâne de cules din ceea ce rămâne după secerat/ restul legii, restul numelui/ legea surprinsă în înlemnirea numelui/ femeie tânără care devine femeie bătrână/ adăugiri peste nume și peste variante/ suprimări de consoane sau vocale/stinghereală – stânjenire”.

Este cât se poate de clar că, dincolo de dimensiunea sa estetică și stilistică, de altfel, ireproșabilă, definită de o imagistică suprarealistă foarte bine dozată, poezia Noeminei Câmpean din acest volum este una eminamente terapeutică. Poeta se caută pe sine, se privește în oglindă, își face auto-disecție pe viu pentru a înțelege cât mai bine ce se întâmplă cu sine, se înfățișează lumii/ cititorilor în deplina ei visceralitate și totodată în culmea vulnerabilității, tocmai în ideea de a primi un feedback afectiv și din exterior, totul numai pentru a stopa ectopia, pentru a le reașeza pe toate la locul lor în forul său interior. Va fi reușit oare acest lucru? Poemul ce încheie volumul ne spune că mai degrabă, nu. Ceea ce ne face să credem că va urma, mai devreme sau mai târziu, un nou volum de poeme în care poeta să își continue căutarea de sine, să sperăm cu mai mulți sorți de izbândă, volum pe care, în ceea ce mă privește, îl aștept cu nerăbdare.