O incursiune prin magia Bucureștilor de ieri și de azi

 

Cronica romanului Paturi oculte de Doina Ruști

(Editura Litera, 2020)

Scriitoarea Doina Ruști, cunoscută în țară dar și în străinătate, unde i s-au tradus mai multe cărți, s-a impus în peisajul literaturii române contemporane atât grație unei serii de romane cu iz istoric – fanariot: Homeric, Mâța Vinerii, Manuscrisul Fanariot sau Zogru, dar și datorită unor romane a cărei acțiune se plasează în actualitatea imediată, cum sunt Fantoma din Moară, pentru care primește Premiul USR pentru Proză, Logodnica, sau Lizoanca la 11 ani, pentru care primește Premiul Ion Creangă al Academiei Române. Cel mai recent roman al său se numește Paturi oculte și a apărut la sfârșitul anului 2020, la Editura Litera, în colecția Biblioteca de Proză Contemporană, pe care de altfel o și coordonează.

Romanul Paturi oculte debutează cu o scenă specifică romanelor sau filmelor polițiste: o tânără, pe numele de alint, Flori, se trezește dintr-un somn-transă într-un pat straniu dintr-un apartament străin în care intrase prin efracție, în strigătele celor de la Ambulanță, care amenință să spargă ușa. Peisajul de thriller este completat de prezența în același apartament a unui tânăr, pe nume, Lev (Levante) care zace într-o baltă de sânge, cel mai probabil mort.

O scenă care, privită prin prisma întregului roman, poate fi catalogată drept acea intrigă ce își așteaptă cu înfrigurare expoziția, în mintea cititorului prinzând viață un noian de întrebări: ce căutau cei doi tineri în acel apartament? Erau oare hoți? Dar atunci de ce ea dormea și cine i-a provocat lui rana care l-a lăsat în acea baltă de sânge? Suficiente întrebări cât să provoace adicția pentru restul poveștii, care, pe negândite, se transformă dintr-un roman polițist într-unul mai degrabă fantastic, întrucât, pornind înapoi pe firul evenimentelor ce au dus la tragica întâmplare din primele pagini, autoarea ne poartă într-o aventură anamnetică foarte amplă, întinsă pe câțiva ani și, după cum se va vedea la momentul potrivit, desfășurată în mai multe lumi, cel mai probabil aflate în universuri paralele cu acesta, și la care atât Flori, cât și Lev, cei doi protagoniști principali, acced prin intermediul unor paturi într-adevăr oculte ce se dovedesc a nu fi altceva decât niște porți sau dacă vreți, portaluri de trecere în alte dimensiuni spațio-temporale.

Știam, din lectura romanului Logodnica, despre predilecția Doinei Ruști de a spune aceeași poveste din perspectiva ambelor personaje implicate în aceasta, strategie literară ce la vremea respectivă mi-a produs atât un șoc plăcut din punct de vedere livresc, cât și o revelație de proporții, aplicabilă în viața de zi cu zi, înțelegând că doi oameni pot trăi aceleași întâmplări, dar să le perceapă cu totul diferit. Așa încât surpriza de a citi și această poveste „la dublu”, atât din perspectiva Florentinei, cât și din aceea a lui Lev, mi-a fost ușor estompată, deși rămâne inevitabilă uimirea legată de faptul că cei doi trăiau experiențe similare, având ca numitor comun deja celebrele paturi oculte, ce par să fi împânzit Bucureștiul (și nu numai), fără însă a ști unul despre ceea ce i se întâmplă celuilalt.

Însă nimic nu mi-a putut amortiza surpriza resimțită în momentul în care, spre final, când aparent totul se lămurise, mai puțin misterul scenei inițiale, firul poveștii este acaparat de perspectiva unuia dintre paturi, care inițial fusese un roșcov, iar și mai înainte, un tânăr cu niște ambiții astronomice și un ego supradimensionat.

 Este de altfel și momentul în care ițele narative par să se fi încurcat într-o manieră halucinantă, și doar disponibilitatea cititorului de a privi totul prin prisma unor universuri paralele, ce pot fi transgresate provocând astfel suspendarea totală a concepției comune despre timp și spațiu, mai poate conferi poveștii sens și bineînțeles farmec, întrucât în acest punct al poveștii se descoperă cum fapte cărora istoria lumii acesteia le-a conferit ca timp de desfășurare câteva sute de ani, pot fi comasate într-o clipă, sau ca să folosesc o sintagmă din sfera la fel de ocultă, a divinației, așa cum se petrece ea pe plaiurile mioritice - într-un „bob zăbavă”. Tot în acest punct apare și riscul ca un cititor a cărui concepție despre timp și spațiu să fie de nezdruncinat, și care nu este nici măcar adeptul teoriei despre timp sacru și spațiu sacru, dezvoltate în cultura română de Eliade, să abandoneze lectura, considerând că autoarea se contrazice pe sine și pune viitorul înaintea trecutului. Dar în mod cert, pierderea nu este decât a cititorului acestuia.

Bineînțeles, multe alte aspecte fac din noul roman al Doinei Ruști o călătorie livrescă, fascinantă, și aș aminti aici doar incursiunile sporadice prin istoria nespusă a Bucureștiului fanariot sau plimbarea „la pas” prin Bucureștiul de astăzi, cititorul fiind tot timpul însoțit de senzația că multe dintre clădirile vechi ale Capitalei păstrează fantome ale unor fapte desfășurate cu sute de ani în urmă.

Cât este fantezie și cât este adevăr istoric, cât ezoterism și cât S.F. în acest roman care se și încheie totuși ca unul polițist, dilema din debutul său fiind soluționată până la finalul cărții, aproape că nu mai contează, deoarece maniera în care Doina Ruști reușește să amestece, aș zice chiar alchimic, toate aceste elemente aparent disonante, face din Paturi oculte o lectură captivantă și savuroasă, și în același timp, capătă și rolul unui șperaclu fin, ce reușește să deschidă ceva mai mult orizontul de percepție asupra tainelor lumii acesteia ori a celeilalte, pentru cei dispuși să accepte și alte realități decât cele deja cunoscute.

 

Dragă Richard „Inimă de hârtie” Brautigan

 Cronica volumului Biblioteca Brautigan – un documentar de Andrei Mocuța

(Editura Casa de Pariuri Literare, 2021)

 

Andrei Mocuța este poet, prozator, traducător și eseist. A debutat în anul 2006 cu volumul de proză Povestiri din adânci tinereți (Editura Cartea Românească) și până în prezent a publicat unsprezece volume de autor și o traducere din poezia lui Richard Brautigan. Aruncând o privire peste titlurile sale, vom constata un fenomen foarte frumos, pe acela al fidelității față de anumite personalități: în anul 2015, Andrei Mocuța a publicat studiul: Portret al artistului in absentia. J. D. Salinger: o monografie (Editura Universității de Vest, Timișoara), iar în 2018, volumul de proză scurtă Superman vs. Salinger (Editura Paralela 45); în același an, 2018, la aceeași editură, apare și antologia poetică Ilustrata din Chainatown, traducerea lui Andrei Mocuța din poezia lui Richard Brautigan, iar anul acesta, arătându-și fidelitatea față de marele beatnic, a publicat volumul inedit Biblioteca Brautigan la Editura Casa de Pariuri Literare.

De ce inedit? În primul rând pentru că are ca punct de plecare și de inspirație un demers, la rândul său inedit, și anume inființarea și dezvoltarea Bibliotecii Brautigan din Vancouver, Washington, ai cărei ctitori au fost Todd Lockwood și John F. Barber, instituție ce găzduiește manuscrise a căror publicare a fost refuzată de edituri, și în al doilea rând pentru că este  imposibil de prins în categoriile clasice, fiind în egală măsură ficțiune și non-ficțiune, proză și documentar, cercetare și fantezie. În acest sens, însuși autorul declară: „Parțial studiu de caz, parțial proză speculativă, principala miză a anchetei mele este de a a duce în atenția publicului manuscrisele care cred că ar fi meritat șansa unei edituri, fie ea și de periferie. În cel mai nefericit caz, demersul meu le va ține de urât celorlalte ciorne și schițe din Biblioteca Brautigan care nu vor vedea niciodată lumina tipaului”. Cât privește acest ultim pronostic fatalist, a fost evident unul necâștigător, manuscrisul transformându-se deja în cartea despre care „facem aici vorbire”; rămâne însă cititorilor dilema: cât este studiu de caz, cât ficțiune?

În urma studiului său asupra manuscriselor găzduite de biblioteca ce poartă numele celui ce a cunoscut pe propria piele gustul amar al refuzului editurilor, în cazul romanului La pescuit de păstrăvi în America,Andrei Mocuța și-a structurat cartea în unsprezece secțiuni, în funcție de domeniul literar sau non-literar în care s-a încadrat fiecare manuscris cercetat, după cum urmează: Scienci Fiction, Artă culinară, Război, Spiritualitate, Dragoste, Poezie, Corespondență inedită, Aventuri/Călătorii, Societate, Jack Spicer – un tribut avangardist și Brautigania.

Nu din rațiuni de spațiu tipografic, cronica aceasta fiind destinată on-linului presupus infinit, ci mai degrabă din rațiuni de timp pierdut de cititori cu lectura acesteia, nu mă voi opri asupra fiecăreia dintre aceste secțiuni, deși în fiecare se găsesc aspecte interesante ce ar merita menționate (rămâne sarcina cititorilor să le descopere, citind în întregime cartea), ci voi căuta să atrag atenția doar asupra acelor manuscrise (reale sau imaginare, dilema persistă) care au acel  quelque chose ce ar putea surescita la maxim interesul cititorilor români, altfel spus, vibrația patriotică.

Iar prima oprire o voi face pe „Planeta S.F.”, unde ne întâlnim cu doi autori români, Romulus Bărbulescu & George Anania, care în anul 1962, au scris împreună un roman S.F., Constelația din ape, ce nu a fost publicat decât în format foileton, în șase numere consecutive ale publicației, Colecția de povestiri științifico-fantastice, numere donate ulterior Bibliotecii Brautigan.

Pentru că românul s-a născut poet dar nu a ajuns la timp „când s-o împărțit norocul”, nu aflăm niciun român în categoria de poezie, cel puțin nu în calitatea de poet, dar îl întâlnim, în calitate de traducător, pe poetul Gheorghe Mocuța (nimeni altul decât tatăl lui Andrei Mocuța), care a avut îndrăzneala să traducă în limba română (cunoscută și drept limba pudibonzilor), trei poeme erotice dintr-ale lui Paul Verlaine, pe care bineînțeles, nu i le-a acceptat spre publicare nicio editură română, drept pentru care au ajuns și ele pe rafturile Bibliotecii Brautigan. Consider că ține de domeniul obiectivității să citez aici două-trei catrene „păcătoase”, măcăr să știm de unde i s-au tras refuzurile editoriale: „O curviștină/ Întinsă-n pat/ O freacă bine/ Celui băiait// Copila varsă/ Un val de lapte/ Și curioasă/ Trece la fapte// Linge și suge/ Capul netot/ Mai că nu plânge/ O pupă-n bot”.

Puțin mai la vale, îl reîntâlnim pe același Gheorghe Mocuța în secțiunea Corespondență inedită, dialogând cu scriitorul Petru M. Haș, preț de un schimb epistolar dens și consistent, de peste douăzeci de pagini, ce ar putea oricând constitui corpul unui volum aparte (editat în format liliput, ar ieși o cărticică faină), mai cu seamă că temele abordate și răspunsurile oferite merită cu prisosință o mai largă răspândire și un destin literar propriu.

O infuzie generoasă de autori români găsim însă în secțiunea finală, Brautigania, unde o pleiadă de tineri scriitori autohtoni îi scriu scrisori lui Richard Brautigan însuși, sfidând cu grație (și aliterație, unii dintre aceștia scriind sub formă de poezie) moartea acestuia și limba de adresare. Expeditorii temerarelor epistole sunt: Andrada Yunusoglu, Iulia Stoichiț, Dana Dilimoț, Simona Voica, Silviu Balea, Sorin Voicu, Diana Ilie, Florin Spătaru, Cătălina Oance, Ruxandra Gîdei, Maria Cîrstian, Andrei Zbîrnea și bineînțeles, amfitrionul demersului, autorul acestei cărți, Andrei Mocuța. Ar fi nedrept să citez doar din unii, așa că vă voi lăsa să îi descoperiți pe fiecare în parte.

Și pentru a nu fi acuzat de naționalism, voi face aici, pe final, o escală livrescă tocmai până în Portugalia (și nu pe urmele lui Eliade) și voi spune că maniera în care Andrei Mocuța a redat manuscrisele (reale sau imaginare, dilema persistă) găsite pe rafturile Bibliotecii Brautigan, m-a trimis cu gândul la cele două volume din seria Cinci plimbări prin cartier ale lui Goncalo M. Tavares, atât datorită capitalului ridicat de livresc și referințe enciclopedice, concentrate sub formă de „tablete”, cât și a atmosferei degajate, umoristice, pe alocuri satirice; și bineînțeles, datorită faptului că ambii altoiesc cu măiestrie propria ficțiune sau speculație, pe tulpinile unor opere reale și ale unor autori reali (de menționat că și Tavares face la rândul său o escală în România, altoindu-l pe Marin Sorescu).  

Am tot spus mai sus că persistă dilema referitoare la cât este documentare și cât este speculație, în acest volum. Dar de fapt asta contează cel mai puțin, Andrei Mocuța spunând de la bun început că nu ne propune un studiu științific. Ceea ce contează cu adevărat este desfătarea livrească și sufletească pe care o provoacă această carte. Iar pentru mine a fost nu doar o desfătare, ci o adevărată bucurie.

 

Jocul dulce-amar de-a viața și de-a moartea

Cronica volumului de poezie Mitrofan plângăciosul de Nicolae Popa

(Editura Tracus Arte, 2021) 

            Scriitorul basarabean Nicolae Popa s-a născut în 13 februarie 1959 la Buda, Călărași, R. Moldova. A studiat la Școala poligrafică din Chișinău, la Universitatea de Stat din Moldova și la Institutul de Literatură din Moscova. A debutat editorial cu volumul de versuri, Timpul probabil (1983). Au urmat: Ghid pentru cometa Halley (versuri, 1987), Cubul de zahăr (roman, 1991), Lunaticul nopții scitice (versuri, 1996 – Premiul Uniunii Scriitorilor din România), Păsări mergând pe jos. Povestiri de nepovestit (proză, 2001), Careul cu raci (versuri, 2003), Avionul mirosea a pește (roman, 2008 – Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova), Elegiile Casei Scriitorilor ( versuri, 2014 – Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova). A publicat și cărți pentru copii, Balcoane cu elefanți (2011), Marele Ciulică (2012), Ghiozdanul zburător (2015). În 2019 i-a apărut antologia de poezie O mie de ani cu fața la soare. A participat la festivaluri de literatură din România, Ucraina, Belgia, Grecia, Turcia, Kazahstan, China, Rusia, Franța.

            Cel mai recent volum de versuri purtând semnătura lui Nicolae Popa se numește Mitrofan plângăciosul și a apărut anul acesta la editura Tracus Arte din București. 

            Cu toții știm că Republica Moldova nu este tocmai „cea mai bună (a se citi democratică) țară din toate cele posibile”, iar capitala, Chișinău, nu se bucură de cel mai respirabil aer, în sensul în care locuitorii lui sunt tot mai des frustrați de măsurile nedemocratice pe care le iau cei din vârful piramidei politice, anume parcă pentru a izola tot mai mult țara de Europa și de lumea civilizată în general. Tocmai de aceea, volumul începe cu un imperativ negativ amar-ironic (sau o avertizare), adresat(ă) celor ce, ajunși la limita insuportabilității, ar fi tentați să (se) plângă, știrbind astfel poleiala aparenței de oraș civilizat a Chișinăului: „Plângăciosule,/ nu mai vărsa lacrimi de proastă calitate./ Când te învăluie plânsul,/ când te sufocă lacrimile, ridică-ţi fruntea/ și îndreaptă-te către Porţile Oraşului,/ treci pe lângă Biserica din Lemn,/ coboară costișa până la apa lacului,/ scufundă-te/ şi plângi mai departe”.

            În aceeași manieră amară și pe alocuri ludică, scrutând parcă înadins meandrele climatului politico-social, poetul ne servește și o dureroasă parabolă despre libertatea de conștiință și despre fragilitatea acesteia în contextul în care diferența dintre a fi călău sau a fi victimă este de consistența „unui tăiș de topor”: „Preţ de o clipă îşi pierde minţile/ – o, câtă libertate! –/ însă în clipa următoare îşi revine şi dă-i,/ și dă-i iar cu toporul în penele ce acoperă/ ca o platoșă gâtul cocoşului/ în timp ce moţatul îl loveşte cu tot trupul, / îl stropește cu sânge,/ îi scoate cu ghearele cămaşa din pantaloni,/ îi scoate sânge din pielea de pe burtă/ și sângele lor se amestecă…// Zadarnic speră să revină la libertatea de-acum o clipă./ Continuă să tot dea cu toporul în moliciunea/ penelor însângerate până când/ tăișul se înfige în lemnul buturugii/ și o parte a gâtului pierde legătura cu cealaltă parte,/ se pierde legătura dintre Cu-Cu şi Riiiii-Guuu/ iar trupul răscolește cu ciotul gâtului însângerat/ prin iarba abia răsărită”.

            O nouă parabolă, dar de data aceasta scrisă exclusiv în registru ludic, prin care poetul pune în lumină drama omului ce se îndepărtează de reperele spirituale ale vieții, lăsându-se răpit în vârtejul materialității, ne este oferită prin intermediul poemului Electrocasnice (I): „Și totuși se simte un gol în preajmă,/ un gol în care s-ar putea prăbuși precum în casa liftului./ Dă să-și facă semnul crucii,/ ridică ochii să vadă ce zice icoana,/ dar icoana ia-o de unde nu-i!/ Golul din casă de-acolo se trage,/ e golul de pe peretele dinspre răsărit./ Lipsește icoana cu Sf. Gheorghe spărgând balaurul,/ lipsește cu suliţă cu tot.// A-ha, conchide Mitrofan și apasă/ cu talpa unui șlap anaconda încovrigată,/ simțindu-se o clipă el însuși un Sf. Gheorghe Biruitor./ Vasăzică ai înghițit-o și nu ți-a ticnit!/ E-he! uciderea balaurului nu contenește niciodată,/ oricât l-ai ține în priză. Iar de data asta bag de seamă/ că Sfântul Gheorghe mi ți l-a străpuns/ cu sulița din icoană/ spărgându-l de pe dinăuntru spre înafară”.

            Tot în spirit ludic, și având de asemenea un aer de parabolă, este și poemul Deal, în care poetul „își râde” sapiențial de meteahna omului de a se auto-limita, ce vine „la pachet” cu o mare doză de naivitate: „El urcă dealul cu multă însufleţire/ iar când ajunge în pisc,/ beat de fericire,/ se sprijină de-un copac,// însă copacul se dovedeşte a fi un putregai./ Se prăbușește cu tot cu Mitrofan,/ putregaiul risipindu-se pe vânt/ iar el ducându-se de-a rostogolul/ de partea cealaltă a dealului.// Ei, cum să nu izbucnească în plâns?/ Că doar și-a dorit atât de mult/ să ajungă în vârful dealului,/ doar până în vârful dealului,// în niciun caz mai departe”.

            Un aspect cu totul curios, îl descoperim în poemul Fațada, în care, poate cea mai groaznică tragedie din viața unui om, moartea unui copil, este surprinsă tot într-o manieră oarecum ludică. Dar la o relectură, se observă că poetul nu recurge la aceasta dintr-o lipsă de simțire, ci doar „pentru a nu știrbi din imaginea copilăriei”, singura imagine a Raiului de care ne putem bucura pe acest pământ și în această viață. Că așa stau lucrurile o întărește și poemul-rugăciune ce urmează, realizat tot într-o notă copilărească: „– Sfinte, Sfinte tare,/arde-o lumânare-n mare/ și nu arde că așa-i vine,/ arde că i-i dor de Tine,/ Dumnezeule din mine,/ că te-ai dus prea la adânc/ unde nu ajung decât/ scufundându-mă încet/ cu tot cerul tras în piept/ respir doar prin rugăciune,/respir, Doamne, cu-al Tău nume/ la mari adâncimi pe unde/ ard doar lumnărele ude/ si nu știu care-i a mea/ să mă-nfățișez cu ea/ în dogoarea Ta”.

            În finalul volumului, apelând la o parafrază după Odă (în metru antic) a lui Mihai Eminescu, poetul ne mai servește o lecție de viață, atrăgând atenția asupra caracterului nestatornic al lumii acesteia, asupra faptului că totul este trecător, dar protejat de apa purificatoare a botezului: „Nu credea să poată vedea vreodată/ cum se lasă pământul în moliciunea stelelor/ ca un măr în apă.// Nu simte foame,/ nu simte sete,/ nici îmbrățișări,/ nici singurătate,/ nici că e fericit sau nefericit,/ simte doar cum se clatină pământul sub el/ ca un măr dus de apă”.

            Așadar, poetul Nicolae Popa, făcând apel la registrul ludic și la simplitate (ce se reflectă inclusiv în estetica abordată, vag soresciană), nu doar că se adresează în egală măsură atât copiilor, cât și adulților ce nu au ucis încă „copilul din ei”, dar în același timp îi invită și pe unii, și pe alții la o întoarcere spre puritate, spre firescul pe care s-a fundamentat cândva lumea.

Disclaimer:

Cronica a fost inițial publicată în revista on-line Poetic Stand, în data de 14 septembrie 2020, în condițiile în care volumul era anunțat ca fiind în curs de apariție la editura RoCart:

https://poeticstand.com/jocul-dulce-amar-de-a-viata-si-de-a-moartea/

Păsărească + pităceață + Lapte gros = Paradis-Gersa

 

Cronica romanului pentru copii, Plictisitoarea vacanță de vară a fraților Rățoi de Dan Coman

(Editura Arthur, 2021)

 

            Poetul și prozatorul, Dan Coman, cunoscut publicului adult atât datorită volumelor de poezie: Anul cârtiței galbene, Ghinga, Dicționarul Mara sau Insectarul Coman, precum și a romanelor: Irezistibil, Parohia, Căsnicie și Aceste lucruri care nu se vor schimba niciodată, începe să se insinueze și ca un veritabil autor de cărți pentru copii. După ce a publicat în anul 2018 la editura Cartier din Chișinău, în colecția Cartier codobelc, cartea Moara de frig, cu ilustrații de Lică Sainiuc, și în 2019, la editura Polirom, biografia romanțată, Enescu. Caiete de repetiții, scrisă în stilul cărților pentru copii și adolescenți, el revine anul acesta cu Plictisitoarea vacanță de vară a fraților Rățoi, publicată la editura Arthur, cu ilustrații de Andrei Damian.

Cititorii adulți ai operei lui Dan Coman, vor sesiza rapid că această nouă carte nu este altceva decât o rescriere pentru copii a romanului Parohia, care la rândul său poate fi socotit drept un roman pentru adolescenți, fiind un veritabil bildungs-roman cvasi-autobiografic, ce urmărește transformarea copilului Dan Coman, fiul preotului din sat și al învățătoarei, nepăsător și visător, care nu face nimic altceva decât să colinde colinele satului împreună cu fratele său, în adolescentul Dan Coman, pregătit să se implice în viața comunității din Gersa, comuna sa natală.

Tot în localitatea Gersa din județul Bistrița-Năsăud (acolo unde se petrece și acțiunea 100% imaginară din Moara de frig) se desfășoară și acțiunea acestei cărți pentru copii, iar personajele principale sunt cei doi frați Rățoi, Dan și Ucu, băieții preotului și ai Micăi, preoteasa și învățătoarea satului, care, fiind de nedespărțit, se transformă rapid într-un personaj colectiv, cu numele unic, Ucudan, inclusiv părinții spunându-le astfel, chiar și atunci când nu se adresează decât unuia dintre ei.

Deși în titlul cărții se spune că ar fi vorba despre o vacanță plictisitoare, vom vedea că lucrurile nu au stat tocmai așa. E drept că uneori acțiunea se desfășoară în slow motion, cei doi eroi nefăcând altceva decât să stea și să mănânce pităceață, un desert inventat de ei, numit astfel pentru nu era altceva decât pită unsă cu dulceață (care va cunoaște, în timp, diverse variațiuni), așteptând să vină verii lor de la Miercurea-Ciuc,  momente în care Ucudan redevine Ucu și Dan, fiecare desfășurând pentru sine însuși activitatea mentală preferată: Ucu, pe aceea de a căuta mirosuri plictiselii: „Plictiseala miroase puternic a ceapă. A săpun de casă, făcut din leșie și întins pe ziare, la uscat. A găinaț. A biscuit cu măr. A praf și a pâine neagră”; iar Dan, pe aceea de a exersa limba păsărească, pe care a învățat-o de la un copil de țigani, și pe care uneori se străduiește să i-o predea și fratelui său mai mic, insă fără prea mare succes: „Îți explic pentru ultima dată, i-am spus. Fii atent aici: după fiecare silabă, atunci când se termină cu vocală, pui P, apoi vocala. E cum nu se poate mai simplu, trebuie doar să exersezi: ce-PE// fa-PA// ci-PI?”.

 

 

Dar momentele acestea de plictiseală, care veneau și din faptul că erau singurii copii din Gersa I, zonă unde nu exista decât biserica și casa parohială, se risipeau rapid când cei doi mergeau în cimitir unde jucau fotbal, folosind crucile pe post de porți, sau când se ivea ocazia să meargă din Gersa I tocmai în Gersa III, la bunici, caz în care se opreau negreșit în Gersa II pentru a juca Lapte-gros cu ceilalți copii din sat, prilej cu care Dan se bucura și de compania de scurtă durată a fetei pe care o plăcea în secret, Voichița lui Cârceie (care se va dovedi a fi o „zgâtie de fată”, asemănătoare Smărăndiței Popii din Amintiri din copilărie de Ion Creangă). Gersa I, II și III nu erau altceva decât trei dealuri, ceea ce făcea ca drumul între ele să fie destul de greu. Dar totodată asigurau o distracție în plus la întoarcere, când Ucudan își dădea(u) drumul la vale din Gersa III până în Gersa II, timp în care țipau în continuu, de sus până jos.

Însă cel mai puțin plictisitor moment din această vacanță a fost pentru Dan, și doar pentru el, acela în care, mergând cu tatăl său să slujească „stâlpii” la căpătâiul unui mort din Gersa III, după slujbă au mers cu alți bărbați din acea zonă, în cel mai înalt punct al comunei, unde sperau să prindă, la un mic televizor portabil, cu antenă, postul de televiziune bulgăresc, unde se transmitea finala Campionatului Mondial de Fotbal din 1986, căci tocmai din acel an datează aceste amintiri din copilărie ale lui scriitorului Dan Coman.

Privită din perspectivă istorică, cartea aceasta este un bun prilej pentru copiii de astăzi, să facă cunoștință cu ceea ce a însemnat regimul comunist din România, fie doar și numai legat de  acest aspect al lipsurilor și privațiunilor de anumite lucruri care astăzi par de-a dreptul banale, cum ar fi curentul electric la discreție și televiziunea.

Pentru copiii de ieri, care și-au trăit copilăria în ultimii ani ai comunismului și în primii ani de tranziție spre democrație, când lucrurile nu stăteau mult mai diferit față de perioada anterioară, este doar un motiv de nostalgie, o ocazie de a retrăi acea copilărie în care nu lucrurile contau, ci prietenia, viața în natură, mâncarea puțină dar sănătoasă și timpul petrecut cu familie. De altfel, din acest punct de vedere, cartea lui Dan Coman poate funcționa și ca o tentativă de resuscitare a jocurilor copilăriei și a modului de a trăi copilăria din acea „epocă de aur”, care din această perspectivă chiar a fost o epocă de aur.

Chiar le-aș propune copiilor de astăzi să meargă în vacanță la țară, la bunici, și să se bucure de un fotbal cu ceilalți copii, de preferat pe maidan (nu recomand varianta „în cimitir”), de o expediție în natură, unde pot descoperi o mulțime de lucruri noi, de mâncarea naturală din grădină și bineînțeles, să facă o cură de televizor, calculator și internet. Le garantez că va fi o vacanță pe cinste, deloc plictisitoare și că la întoarcerea în oraș, vor plânge de dorul ei ca după un paradis pierdut.

Felicitări, Dan Coman, pentru această carte minunată, atât de necesară astăzi!