Orașul privește

 

Cronica volumului de poeme Republica surdă de Ilya Kaminsky

(Casa de editură Max Blecher, 2021)

 

„Ce-i un copil?

O liniște între două bombardamente”

 

Ilya Kaminsky (născut în 1977, la Odessa) este poet și traducător, naturalizat american. La vârsta de patru ani și-a pierdut auzul din cauza unui diagnostic greșit. În 1993 a emigrat cu părinții săi în Statele Unite ale Americii. A debutat în anul 2004 cu volumul de versuri, Dancing in Odessa (tradus și în limba română, la editura Vinea, în 2007, de către Chris Tănăsescu/MARGENTO), urmat, în 2019 de volumul, Deaf Republic (tradus în limba română în 2021, de către Gabriel Daliș, la Casa de Editură Max Blecher, sub numele de Republica surdă). Ilya Kaminsky s-a remarcat și prin pledoaria sa pentru traducerea literaturii internaționale în Statele Unite, fiind redactorul mai multor reviste literare dedicate traducerilor din poezia diferitelor limbi sau culturi ale lumii. Poezia sa a fost la rândul său tradusă în peste douăzeci de limbi. În cele ce urmează mă voi apleca asupra ediției în limba română a volumului Deaf Republic/ Republica surdă (Casa de Editură Max Blecher, 2021).

Volumul de poeme, Republica surdă, este unul cu totul inedit din punct de vedere al structurii, și unul cât se poate de tulburător prin prisma subiectului abordat și mai ales prin maniera în care acesta este tratat. Republica surdă este o carte despre război, scrisă în 2019, având, cel mai probabil, ca punct de plecare, războiul „civil” din Ucraina, din anul 2014, dar devenită astăzi dureros de actuală. Volumul este conceput sub forma unei piese de teatru în versuri, din două acte, prefațate de un poem independent, care însă dă cheia de lectură a  acestuia, denumit foarte sugestiv: Am trăit fericiți în timpul războiului, în care amendează aproape muta luare de poziție a lumii occidentale (și nu numai) în fața acțiunilor militare nejustificate care au devastat zona Odessa din Ucraina, în 2014: „Iar când au bombardat casele altor oameni, noi// am protestat/ dar nu destul, ne-am opus dar nu// destul. Eram/ în patul meu, în jurul patului meu America// se prăbușea: casă nevăzută după casă nevăzută după casă nevăzută - // am luat un scaun afară și am privit soarele.// În a șasea lună/ a unei domnii dezastruase în casa banilor// pe strada banilor în orașul banilor în țara banilor,/ măreața noastră țară a banilor, noi (să ne iertați)// am trăit fericiți în timpul războiului”.

Revenind la piesa de teatru în versuri, trebuie spus că fiecare dintre cele două acte ale acesteia, spune câte o poveste. În primul act, intitulat: Orășenii spun povestea Soniei și a lui Alfonso, este redată povestea tragică a unui cuplu de păpușari, Sonia și Alfonso, care în primă fază atrag mânia soldaților pentru că dovedesc un minim de umanitate față de Petia, un băiat surdo-mut ucis și lăsat în mijlocul străzii, și care sfârșesc prin a fi la rândul lor executați, după ce li se răpește și fiica nou-născută, Anușca: „În timp ce soldații mărșuluiesc, Alfonso acoperă fața băiatului cu un ziar// Paisprezece oameni, cei mai mulți dintre noi străini, ne uităm la Sonia îngenunchiată lângă Petia// cel împușcat în mijlocul străzii./ Îi ridică ochelarii strălucind ca două monede, i-i potrivește pe nas.// Observați acest moment/ - cum se zbate - // Zăpada cade și câinii dau năvală pe străzi ca paramedicii,// Paisprezece dintre noi privesc:/ Sonia îl sărută pe frunte - țipătul ei, o gură// sfredelită în cer, face băncile parcurilor, verandele să lucească./ Vedem în gura deschisă a Soniei// goliciunea/ unui neam întreg.// Ea se întinde/ lângă omulețul de zăpadă moțăind în mijlocul străzii.// În timp ce-și cuprinde burta cu mâinile, țara o ia la fugă”.

Se poate observa în acest poem cele două planuri antagonice ale tabloului: cei doi păpușari (de altfel, o profesie cu o simbolistică puternică, aceea de a se opune fățiș, invadatorilor care se cred niște păpușari atotputernici în mâinile cărora stau viața și moartea tuturor oamenilor), făcând scut uman în jurul copilului împușcat (doar pentru că, surd fiind, nu a „aplaudat” venirea „eliberatorilor”) și restul oamenilor, care în primă fază privesc, apoi o iau la fugă. Curajul păpușarilor versus lașitatea privitorilor. De altfel, „gestul” impasibil al privirii, va deveni și lait motivul acestui volum. Este momentul aici să spunem și faptul că volumul este presărat cu imagini grafice ce descriu diverse cuvinte sau propoziții în limbajul semnelor, iar cel mai des întâlnit semn este cel care spune „Orașul privește”, care descrie lașitatea și neputința. Și totuși, nu avem de a face cu o lașitate totală, căci nu întâmplător apar semnele din limbajul surdo-muților, ci pentru că, „în numele lui Petia”, băiatul surd, ucis de soldați, întregul oraș refuză să-i mai audă pe invadatori, de unde și numele volumului de, Republica surdă. Este totuși un act de curaj, de bravură și de sfidare, generalizate. Minimul act, dar care are totuși o oarecare greutate.

Cel de-al doilea act al piesei de teatru în versuri, denumit, Orășenii spun povestea Mamei Galia, prim planul este preluat de Galia Armolinskaya, o femeie de 53 de ani, patroana teatrului de păpuși la care lucraseră și Alfonso și Sonia, o femeie aprigă și isteață, care după ce o răpește pe fiica orfană a foștilor săi angajați, provoacă insurgența împotriva soldaților invadatori, gest ce îi va aduce, în loc de urale sau ovații, acuze grele, cuvinte de ocară și chiar bătăi, de la cei ai căror drepturi a vrut să le apere chiar cu prețul vieții: „Ținând un copil ca pe un braț rupt, Galia se strecoară prin Piața Centrală. Din clădirile bombardate de pe Strada Tedna n-au rămas în picioare decât tocurile ușilor. Uși și marionete se bălăngănesc de mânere, câte o marionetă pentru fiecare cetățean împușcat./ De pe trotuare vecinii văd două femei cum sar în fața Galiei. Sora mea a fost arestată din cauza revoluției tale! Una o scuipă în față. Cealaltă o apucă de păr: Îți crăp capul și-ți fac creierii jumări! O înșfacă pe Anușca, apoi o trag pe Galia în spatele brutăriei./ Piața se umple de negustori care cască și își desfac marfa. Tarabagii dau cu mătura. Galia iese de pe alee împleticindu-se, se lovește de un vecin, apoi de altul. Aleargă după femeia care o ține în brațe pe Anușca. Ei o îndepărtează cu măturile./ Ea strigă./ Ei își duc degetele spre urechi./ Cu tact, ai noștri își închid geamurile.// Mulțimea privește”. Pătimirile Mamei Galia, dacă îmi este permisă această paralelă hristică, spun multe despre natura umană, predispusă la lașitate, la neasumarea actelor de curaj, despre instinctul său de conservare prost înțeles și rău aplicat, ce ajunge să se confunde cu „confortul” de a pactiza cu inamicul, cu invadatorul. Ba chiar în finalul actului, și implicit al volumului, în care se arată că țara s-a predat, Ilya Kaminsky pune accentul pe „capacitatea” oamenilor de a uita de război, de a își relua viețile ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat: „Țara noastră s-a predat.// Peste ani, unii vor spune că toate astea nu s-au întâmplat; prăvăliile erau deschise, noi eram fericiți și mergeam să vedem spectacole de marionete în parc”.

Republica surdă este mult mai mult decât un volum de poeme, fie el și pe jumătate teatru. În paginile acestuia, Ilya Kaminsky ne-a oferit în primul rând un manifest pentru pace, pentru conștientizarea valorilor umane. Este totodată un strigăt de neputință, un semnal de alarmă îndreptat împotriva celor ce „aleg” să nu aleagă un drum pentru propria viață, împotriva celor lași, celor pe care frica îi transformă în monștri. Este nu în ultimul rând, un volum pe care fiecare dintre noi trebuie să îl citim și să îl recitim periodic, fie că este vreme de război sau de pace. Ași zice chiar că mai abitir trebuie recitit pe timp de pace, pentru a nu uita războiul.

 

 

Poezia, la vremea ieșirii în lumea largă

 

Cronica antologiei de poezie, Ce rămâne din viață/ What’s left of life de Robert  Șerban

(Editura Brumar, 2022)

 

Robert Șerban (născut în 1970) este scriitor și jurnalist, președinte al Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, redactor al revistei Orizont și realizator al emisiunii Piper pe limbă (TVR Timișoara și TVR 3). A publicat volumele de poezie: Firește că exagerez (Excelsior, 1994), Odyssex (Marineasa, 1996), Cinema la mine-acasă (Cartea Românească, 2006, ediția a II-a, Tracus Arte, 2019), Moartea parafină (Cartea Românească, 2010), Puțin sub linie (Cartea Românească, 2015), Ascuns în transparență (Polirom, 2017, împreună cu artistul vizual Pavel Vereș), Tehnici de camuflaj (Tracus Arte, 2018), Poemul curcubeu – un experiment (Casa de pariuri literare, 2021); precum și volumul de proză scurtă, Oameni în trening (Polirom, 2021). Recent i-a apărut și o antologie de poezie, în ediție bilingvă, intitulată, Ce rămâne din viață?/ What’s left of life. Selecția textelor și traducerea în limba egleză fiind semnate de Lidia Vianu și Anne Stewart. Asupra acestei antologii mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Din prefața volumului, semnată de aceeași Lidia Vianu, reiese cât se poate de clar că scopul principal al acestui demers literar, nu este altul decât, cu o expresie profană, „scoaterea la export” a poeziei lui Robert Șerban, considerată de către antologatoare, ca fiind edificatoare pentru poezia românească contemporană, și pentru surprinderea spiritului românesc în general. Idei cu care sunt 100% de acord.

Sunt un cititor înrăit al poeziei lui Robert Șerban, citindu-i de-a lungul timpul, aproape toate volumele, mai puțin pe primele două, care nu se mai găsesc (dar se cer reeditate) și pot spune că ceea ce m-a frapat dintotdeauna la poezia sa, a fost faptul că este scrisă în marea ei majoritate, pe linia de întâlnire sau mai bine spus, de întrepătrundere a sacrului cu profanul, a transcendentului cu imanentul. Iar rezultatul acestei întâlniri este o poezie ce frizează misticul, fără însă a îmbrăca câtuși de puțin haina poeziei religioase, predispusă la dogmatizare, la moralism sau la extaz. Aș spune, cu o glumă, că Robert Șerban îl contrazice pe Mircea Eliade, care considera că între sacru și profan există falii marcante, întrucât în poezia sa, sacrul și profanul mai degrabă își dau mâna amical. Inițial, nu mi-am dat seama cum reușește acest melanj, dar cu timpul am, descoperit secretul; folosește umorul, dimensiunea ludică, drept „super glue” pentru a unii cele două aparente contrarii: „de fiecare dată când mă uit la cer/ mă întreb/ dacă lui Dumnezeu nu i se face rău/ când ne priveşte de la o înălţime/ aşa de mare”; „m-am hotărât să nu mai scriu despre moarte/ niciodată/ ce idee grozavă!/ ai exclamat// şi ţi-ai trecut fericită palmele dintr-una în alta/ ca atunci când nu ştii dacă e mai bine să aplauzi/ ori să mulţumeşti cerului// ţi-ai aşezat capul pe umărul meu/ şi ai şoptit/ ce idee grozavă// se vede că azi e duminică/ ziua în care Dumnezeu a fost/ în sfârşit/ liber”; „am cunoscut un om/ care a fost fulgerat/ în mijlocul câmpului// nu doar că n-a căzut din picioare/ ci a continuat să meargă/ legat cu fulgerul de cer/ ca o jucărie teleghidată// i-am spus neîncrezător că/ Dumnezeu e mare/ mi-a răspuns surâzând că/ Dumnezeu e copil”.

De altfel, spiritul acesta ludic, însoțește la tot pasul poezia lui Rober Șerban, făcându-și simțită prezența, când mai franc, când mai subtil, și în celelalte registre poetice, cum ar fi spre exemplu, în poezia de dragoste. Iar dacă în cazul poeziei, să-i spunem, spirituale, ludicul avea sarcina (asumată sau inconștientă) de a nu lăsa loc de rigorisme inutile, în ceea ce privește poezia de dragoste, aici rolul ludicului este acela de a înveșmânta experiențele amoroase într-o aură de candoare, astfel încât sentimentele să fie protejate de privirile prea indiscrete ale cititorilor posibil avizi de senzațional intim: „între hârtiile de pe birou/ era una pe care am scris numele femeilor/ iubite/ până acum// n-o mai găsesc/ am pierdut-o/ e semn că de mâine trebuie să-mi refac viaţa”; „eu chiar am intrat cu cizmele în viaţa ta/ aşa mi-ai spus/ după ce mi-ai deschis uşa:/ în apartamentul acesta e cam toată viaţa mea// aveam pantalonii băgaţi/ în nişte încălţări de piele înalte/ până sub genunchi/ le primisem cadou de la altcineva/ dar nu le purtasem niciodată/ fiindcă mi se păreau caraghioase şi puţin cam mari// am dat să mă descalţ/ dar pentru asta ar fi trebuit să mă ajuţi/ adică să mi le tragi pur şi simplu din picioare/ aşa că mi-ai zis:/ haide intră/ nu te descălţa/ la mine nu se descalţă/ intră/ haide// am păşit în sufragerie ca un domnitor în sala tronului/ rar şi apăsat/ m-am oprit/ deşi cu cizmele alea puteam să ajung/ nu doar până în dormitor/ nu doar la vecinii de dincolo de pereţi/ ci până la capătul lumii şi chiar mai departe// stai pe scaun pe canapéa/ unde vrei tu/ şi ai făcut un gest cu mâna/ care mi-a dat curaj/ dacă asta înseamnă să-ţi recunoşti inima/ fără să-i auzi bătăile// m-am aşezat/ iar după câteva ore/ ai dus uimită la gură aceeaşi mână/ şi ai şoptit:/ am vorbit câte-n lună şi-n stele/ de asta noaptea a venit mai repede peste noi// ştiam că trebuia să plec/ ba chiar voiam să plec/ m-am şi ridicat în picioare/ dar nici măcar o clipă/ o singură clipă/ cizmele alea caraghioase nu m-au ascultat”.

Tot cu acel umor generator de candoare se însoțește Rober Șerban și în poezia ce vizitează copilăria și sentimentul de înrădăcinare, de legătură cu strămoșii: „m-am urcat pe casa/ în care tata/ bunicul/ străbunicul/ s-au născut/ şi/ şi-au trăit viaţa// am încălecat-o/ aşa cum încaleci un cal/ dacă ai vreodată norocul/ şi m-am prins cu amândouă mâinile/ de coama acoperişului// mi-am simţit inima sus/ mai sus ca niciodată/ încât a trebuit să-nchid ochii/ ca să nu ţâşnească prin ei/ şi să-mi zboare”.

            Bineînțeles că Robert Șerban este la fel de bine ancorat, dacă nu chiar mai bine, și la timpul prezent, la familia lui, și în special la cei doi copii, Crina și Tudor, ce devin amândoi personaje în poemele sale: „Crina adună castane în mijlocul curţii/ şi e fericită că există un pom/ care face ouă maro// mă bate gândul/ să îi spun adevărul/ dar le-a aşezat deja în cuibare/ şi aşteaptă să vină păsările/ ca să scoată pui”. Și nu întâmplător am spus „personaje”, întrucât, în ciuda faptului că sunt preponderent minimaliste, poemele lui Robert Șerban sunt în egală măsură mici romane (sau scenarii de film, fiind și foarte cinematice), în sensul că, imaginile surprinse de el precum și dinamica pe care acesta le-o imprimă, oferă cititorului un adevărat spectacol imagistic: citești și totodată vizualizezi fiecare secvență, fiecare poem; citești și ai, parafrazând titlul unui mai vechi volum de poeme dintr-ale sale, cinema la tine-acasă.

            În încheiere aș mai vrea să spun doar faptul că, întăresc și acum, la final, cele spuse la începutul acestei cronici, și anume că Robert Șerban este un poet de referință pentru poezia română contemporană și că reușește să surprindă specificul românesc, în toate modurile sale de manifestare: spiritual/ sapiențial, ludic și sentimental, poezia sa fiind o perpetuă exemplificare și dezvoltare a tripticului blagian din poemul „Trei fețe”, în care jocul, iubirea și înțelepciunea se întrepătrund ca în structura unui ADN, acela al poporului român.  

Când poezia rămâne singura cale de salvare

 

Cronica volumului În timp ce tu de Mihai Marian

(ediția a II-a, editura Charmides, 2022)

 

 

Mihai Marian (născut în 1975) a debutat editorial în anul 2018 cu volumul de poeme Negru Opac (editura Eurostampa, Timișoara), iar un an mai târziu i-a apărut, la aceeași editură, cel de-al doilea volum, În timp ce tu. A colaborat de-a lungul timpului cu mai multe reviste culturale din țară: Poesis Internațional, Vatra, Ramuri, Familia, Sintagme Literare sau Literadura (unde este și redactor). Împreună cu Lorena Purnichi, organizează periodic, la Buzău, clubul de lectură Noise Poetry. În anul 2022, cel de-al doilea volum al său, În timp ce tu, cunoaște o a doua ediție, revizuită și adăugită, la editura Charmides din Bistrița. Asupra acestei reeditări mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Aș începe prin a spune că poezia lui Mihai Marian a avut încă de la început o notă aparte, constând în crearea unei iluzii de bazar imagistic, în sensul că a optat pentru aglomerarea unor imagini din domenii de activitate foarte variate, cel mai probabil cu scopul de a răpi în interiorul textului întreaga atenție a cititorului care, prins în jocul de-a separarea contrariilor care nu întotdeauna se atrag, sfârșește aventura prin a descoperi mesajul,  ascuns adeseori printre rânduri. Tehnica aceasta, ce se regăsește din plin și în stare pură în primul volum, este prezentă și în cel de-al doilea, dar într-o formă ceva mai diluată, fapt ce nu face altceva decât să fluidizeze mai bine lectura textelor și, pe cale de consecință, receptarea mesajului ce se dorește transmis. Pentru că, departe de a fi doar o poezie „de imagine”, cum s-ar putea crede la o primă lectură, aceasta este în primul rând una cu mesaj, și încă unul puternic.

Dacă ar fi să pun o etichetă poeziei lui Mihai Marian, cel puțin raportat la acest volum, aș plasa-o în sfera poeziei de factură socială. Și aceasta pentru că, de la primul până la ultimul poem din În timp ce tu, acesta nu face altceva decât să ilustreze o serie de derapaje ale societății actuale, nu doar a celei românești, ci aș îndrăzni să spun, a întregii lumi.

O primă problemă majoră pe care acesta o ilustrează în cartea sa este antiteza tot mai flagrantă dintre sărăcia lucie a oamenilor și nevoia acestora de spectacol, de kitch, ca și cum vechea vorbă latinească, „pâine și circ pentru plebe” ar fi fost un blestem ce s-a lipit de omenire ca marca de scrisoare: „deasupra, balcoane pline cu rufe umede./ cerul se descuamează în milioane de foițe/ pe care toamna le pulverizează ca o ploaie/ de confetti peste noi./ în spatele toaletei publice,/ o cerșetoare bătrînă îşi privește în pungile de rafie/ chiverniseala zilei:/ pîine, sticle cu lapte, sclipirea unei vitrine,/ o mașină de fabricat singurătate/ și în inimă, ceva adînc, insuportabil”. Iar ceea ce este poate și mai grav este faptul că situațiile de genul acesteia au devenit un adevărat clișeu, de care nimeni nu pare să se mai sinchisească: „cum sînt ei cu adevarat sub măștile/ impersonale, impenetrabile?/ care este semnificația ofrandelor lăsate/ în fața porților de fier forjat?/ avem căldură, avem mîncare./ un „ha-ha-ha“ general/ și măscăriciului i se face rău./ viața supraexpune infimele bucurii,/ procedeu fotografic ieftin dar de efect,/ pentru că acestea sînt vremurile/ în care niciunul dintre noi/ nu poate ignora fantastica forță/ a clișeului”.

În demersul său de a radiografia poetic lumea Mihai Marian nu se sfiește să spună lucrurilor pe nume, adică să diagnosticheze societatea ca fiind bolnavă, ba chiar mai precis spus, nebună. Și o face atât într-o manieră voalată, invocând motivul visului, despre care se știe, din studiul principiilor psihanalizei freudiene, că sunt de cele mai multe ori depozitarele unice ale adevărului psihologic, „știi, am avut un vis/ noaptea trecută,/ un vis în care se crăpa asfaltul sub mine./ un bulgăre gigantic de bitum și pietriș/ trecea pe deasupra capului/ (avalanşă venea cu repeziciune,/ orgie a smintelii care în cele din urmă/ întărește rațiunea)./ am fost izbit cu forţă de puntea din lemn/ ce atîrna deasupra orașului/ ascuns în cețuri,/ de puntea pe care voiam să o trec spre tine”, cât și în mod direct, punând degetul pe rană, fără menajamente: „simptome pozitive:/ intransigența conductelor orașului mîncat de rugină,/ idei delirante, halucinaţii, tulburări ale gîndirii/ şi tulburări de mişcare./ în privirea lui e o gaură sau un gol,/ ceva ce ajunge departe./ simptome negative:/ toate iluziile pe care le poți avea după patruzeci de ani,/ discursul interior, la timp pentru toți ceilalți/ dar prea tîrziu pentru cel care vrea să se arunce/ din el însuși,/ serile de noiembrie în care „ajungi într-un loc/ și nu știi de unde ai plecat“./ simptome cognitive:/ dificultăţi privind prioritizarea sarcinilor,/ organizarea gândirii şi anumite tipuri de memorie,/ plimbarea zilnică timp de treizeci de minute sub norii/ radioactivi,/ mișcarea în propriul spațiu existențial/ bîjbîind pereții subțiri ai aortei”.

Poate cea mai stringentă problemă a societății în care trăim, în sensul că efectele sale sunt primele care ies la suprafață, este aceea că oamenii se îndepărtează unii de alții, trăind însingurați într-o mare de indivizi la fel de singuri: „de ceva timp,/ nu mai pot sta în preajma oamenilor./ vii sau morți,/ nu contează./ mă paralizează accesele de fericire,/ mă inhibă geometria sărăcăcioasă/ a chipurilor defuncte,/ nasurile alungite,/ ochii pierduți în orbite/ unghiile ce par că tot cresc doar pentru că/ trupul continuă să piardă apă dar să cîștige povești”.

O altă problemă, cel puțin la fel de spinoasă, pe care, fără să o numească efectiv, poetul o strecoară printre rânduri, în mai multe dintre poemele sale, este aceea a raportării greșite la divinitate. Oamenii dezumanizați de lume, fie au o concepție apocaliptică despre tot ce ține de sfera spiritualității: „dincolo de îngerii cu guri rotunde și ochi cavernoși”, „un înger, îmbrăcat în/ uniformă militară/ și cu fulgii cenușii/ ai aripilor ieșind de sub vesta antiglonț,/ îți stătea de pază alături, cu puşca aţintită/ către orice ar fi ieşit din adîncuri”, fie, într-o extremă opusă, se raportează la religie ca la un deziderat monden al vieții lor: „de ce să-i spulber iluzia,/ doar asta ne dorim cu toții:/ un instantaneu cu Dumnezeu/ în sala de concerte,/ printre scînduri și grinzi,/ cruciulițe și jucării de pluș,/ înghesuit în portofel între atîtea nimicuri./ ne dorim un fior ca acesta de acum,/ cînd lumina dimineții/ intră-n galop prin fereastră/ ea doarme din nou/ și-n respirație i se simte miros/ de apă prefăcută în vin”.

Cu toate acestea, cartea lui Mihai Marian se încheie într-o notă optimistă, poetul exprimându-și credința în puterea poeziei de a salva lumea aceasta de la un dezastru total, într-un poem care, deși încheie volumul, nu este altceva decât o artă poetică, în cel mai clasic înțeles al conceptului. Plasarea ei la final, nu trebuie însă să ne deruteze. În fond, într-o lume întoarsă pe dos, aceasta ar putea fi o primă invitație la normalitate, lansată chiar de pe teritoriul viciat al adversarului, adică al propriei noastre crize sociale și existențiale: „scriem pentru a susține această lume fragilă/ subțiată de topirea continuă a ghețarilor,/ pentru realitatea îmbîcsită pe care abia o mai respirăm,/ pentru calmante,/ pentru cîțiva litri de oxigen pur./ scriem să ni se întoarcă morții/ „cu moartea pe moarte călcînd“,/ despre particule fotonice și strigoi”.

Așadar, Mihai Marian ne propune poezia, atât a sa, în mod direct, cât și, în sens general, ca unică sau mai bine zis ultimă cale de salvare din mrejele acestei lumi nebune, rezultate din răsturnarea piramidei valorilor, în care guvernează nebunia și absurdul. Și chiar dacă uneori recurge la imagini dure, poate chiar scabroase, nu o face în niciun caz pentru a șoca, ci mai curând pentru a provoca cititorilor săi o mai bruscă și mai eficientă trezire din amorțire, din nepăsare, din conformism, pentru a conștientiza starea acută de degradare în care se află societatea în care trăiesc.

Pe când viitorul se va fi fost întâmplat sau poezia în spirit S.F.

Cronica volumului de poeme, Contact de Andrei Mocuța

(Casa de pariuri literare, 2022)

 

Andrei Mocuța (născut în 1985, la Arad) este poet, prozator și traducător, doctor în Filologie, profesor de limbi străine (engleză și franceză) și membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Arad. A debutat în anul 2006 cu volumul de proză Povestiri din adânci tinereți (Cartea Românească). Au urmat volumele: Porcilator (proză, Brumar, 2009), Trei povestiri (proză, Mirador, 2010), Șercan (proză, Dacia, 2012), Nu există cuvinte magice (poezie, Tracus Arte, 2013), Portret al artistului in absentia. J.D. Salinger: o monografie (eseu monografic – teza de doctorat, Editura Universității de Vest, 2015), Literatura (proză, Tracus Arte, 2015), Voi folosi întunericul drept călăuză (poezie, Cartea Românească, 2016), Superman vs Salinger (proză, Paralela 45, 2018), Portret al artistului după moarte (poezie, Editura Universității de Vest, 2020), Biblioteca Brautigan (un documentar) (volum hibrid, Casa de pariuri literare, 2021). De asemenea, a tradus volumul Ilustrată din Chinatown de Richard Brautigan (antologie poetică, Paralela 45, 2018). Cel mai recent material editorial al său este volumul de poezie, Contact, apărut anul acesta la Casa de pariuri literare. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Ceea ce atrage dintru început atenția asupra scrierilor lui Andrei Mocuța, fie ele în proză sau în poezie, este faptul că debordează de fiecare dată de noutate, de prospețime și de inedit, el fiind unul dintre puținii scriitori contemporani care reușește să se reinventeze cu fiecare nouă carte. Astfel, după un volum de proză fantasy, unul de poezii dedicate memoriei tatălui său, poetul Gheorghe Mocuța, și după un volum hibrid în care își dă frâu liber tehnicității scriitoricești, Andrei Mocuța ne surprinde acum cu un volum de poeme scrise în manieră S.F.

Noul său volum de poeme, intitulat, Contact, - un titlu ce trimite la bestsellerul lui Carl Sagan, are drept motto un fragment din romanul Solaris de Stanislaw Lem, care de altfel dă și cheia de lectură a poemelor: „Ceea ce ne mână nu este câtuși de puțin să cucerim Cosmosul, ci doar să extindem Pământul la limitele acestuia”. De ce spun că aceasta ar fi cheia? Pentru că la o lectură mai atentă, putem observa cum paradigma S.F., populată de navete spațiale și călătorii intergalactice, impusă atât în fiecare poem în parte, cât și în faptul că titlurile acestora sunt o serie de ani din viitor (între 2025 și 2070), nu este miza în sine a poemelor, ci mai degrabă pretextul, sau dacă vreți, decorul, elementul de inedit menit să facă lectura mai atractivă, subtextul poemelor, rămânînd unul în mare parte filosofic, existențialist, poetul neîncetând, de fapt, să își pună o mulțime de întrebări asupra rostului vieții, asupra singurătății omului în fața propriei persoane, asupra durerii și a angoasei, și nu în ultimul rând asupra iubirii, altfel spus, căutând să se dezvoltă la capacitatea sa maximă, spirituală, mentală și emoțională: „când m-am trezit/ nu/ era nimeni/ care să-mi taie cordonul ombilical/ și nimeni care să mă ia în brațe// nimeni care să îmi facă patul/ și nimeni care să mă legene/ înainte de culcare// m-am ridicat în capul oaselor/ și am privit prin hublou/ întunericul în care pluteam/ singur/ legat de un cordon ombilical/ care se întinde/ până/ departe spre Pământ”; „m-am gândit să scriu un mesaj/ pe prăjitorul de pâine/ și să-i dau drumul în spațiu// pe Pământ/ naufragiații folosesc acest cod/ atunci când aruncă/ o sticlă în mare și cer ajutor”.

Pe de altă parte, pe parcursul volumului, strecurate sau mai bine spus, camuflate în spatele terminologiei S.F., redescoperim mai toate temele care l-au preocupat de-a lungul timpului pe poet, și pe care le-a explorat și exploatat, în diverse maniere literare, în cărțile sale anterioare. De exemplu, cea mai pregnant prezentă este tema părinților, și cu deosebire a tatălui, plecat nu cu mulți ani în urmă dintre noi. Cu siguranță figura paternă va continua să fie prezentă in absentia, mult timp de acum înaninte în scrierile lui Andrei Mocuța: „mă înregistrez într-o serie de holograme/ una în care fac predicții despre viitorul îndepărtat/ alta în care citesc însemnările mamei/ din anul nașterii mele/ le-a scris într-un carnețel/ pe care mi l-a oferit/ imediat după ce am învățat să citesc// 12 ian 1985 – după un zbucium de cel puțin 7 ore/ se naște Andrei – Lucian/ bucuria e scurtă/ va fi internat la chirurgie/ infantilă și operat/ diagnosticul: stenoză duodenală prin/ pancreas inelar”; „anul acesta împlinesc vârsta/ la care tatăl meu a murit// parcă mi-e rușine/ să trăiesc mai mult decât el”. Se observă în poemele dedicate familiei, o oarecare tensiune, situată undeva între melancolie și durere, departe însă de orice formă de patetism sau sentimentalism lacrimogen, semn că poetul își gestionează foarte bine sentimentele, atât în viață cât și în literatură.

Dincolo de aceasta, nu lipsesc din noul volum nici trimiterile livrești, culturale sau chiar antropologice, prezente la rândul lor, din belșug, în toate scrierile anterioare ale lui Andrei Mocuța: „acel moment când descoperi prima oară o carte/ și îți place atât de mult/ încât te-ai duce direct la autor/ să-l iei în brațe/ dar nu poți/ pentru că ești la mama dracului/ în/ cosmos”; „nu știm ce facem cu alte civilizații/ esențial diferite de cea/ a noastră// în limba yaghan a băștinașilor Țării de Foc/ mamihlapinatapai/ se traduce printr-o situație/ în care două entități aflate față în față/ își doresc același lucru/ dar niciuna/ nu e capabilă să îl exprime prima”; „ți-ai așezat cartea deschisă pe pântec/ și/ mi-ai spus:// uite iubitule/ sunt/ un semn de carte// nu am avut prezența de spirit/ să te întreb la ce pagină/ erai/ țin minte doar titlul/ teoria apropierii/ acuși se fac 40 de ani/ de când o tot răsfoiesc/ dintr-un capăt în altul al culoarului/ în lumina artificială/ a navei/ însă semnul de carte/ nu/ îl mai găsesc”.

De bună seamă că nu putea lipsi nici fotbalul: „2047 - Borussia Dortmund câștigă Bundesliga/ după o pauză de 35 de ani”, cum nu putea lipsi nici predispoziția poetului spre umor, dar unul din acela subtil, menit mai curând să descrețească fruntea, să smulgă un zâmbet complice, decât să provoace hohote de râs (deși în cărțile anterioare reușește și acest efect, fără însă a atinge nici acolo, proporții grobiene): „s-a terminat toată rezerva de cafea// cum voi mai ști când/ e dimineață?” ; „trei zecimi de secundă galactică/ durează cât 600 de ani de așteptare/ nu mă grăbesc nicăieri”.

Așadar, noul volum de poeme semnat de Andrei Mocuța este unul cât se poate de inedit și de provocator, în urma lecturii căruia cititorul va fi cu siguranță, puțin mai înțelept sau măcar puțin mai echilibrat. Deja aștept noul material editorial al acestuia, fie că va fi în proză sau versuri, pentru că știu deja că va fi ceva nou, menit să îmi antreneze mintea, dar și sufletul.  

 

 

 

 

Evadări din carantina emoțională

 

Cronica volumului de poeme, Carne, visuri și oase triste uitate în Hydra de Tatiana Ernuțeanu

(Editura Eikon, 2020)

 

Tatiana Ernuțeanu (născută în 1977) este absolventă a Facultății de Limbi și Literaturi Străine și a unui master în Relații Publice în cadrul SNSPA. A fost profesor de limba română și Specialist PR vreme de peste 15 ani. Este poetă și publicist. A publicat poezii în reviste literare precum: Vatra, Convorbiri Literare, Euphorion, Opt Motive, Hyperion, O mie de semne, Golan, Planeta Babel, Viața Românească, Luceafărul de dimineață, Jurnal Israelian, Alternanțe, Noise Poetry, To The Lite House, Tastzine, Lettres Capitales. De asemenea, scrie lunar și în revista Forbes Life, la rubrica Chicstalgia. A debutat cu volumul de poeme, Carne, visuri și oase triste uitate în Hydra, apărut la editura Eikon în anul 2020. Asupra acestui volum de debut mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Poezia Tatianei Ernuțeanu din volumul de debut, Carne, visuri și oase triste uitate în Hydra, având ca subtitlu, - poeme nealese - , este una destul de inedită, în sensul că, deși este o poezie de dragoste, este în același timp o poezie anti-romantică, anti-emoțională, poeta făcând eforturi susținute să nu lase să-i scape niciun vers în paradigma poeziei sentimentale, pasibilă de amenda romantismului sau a patetismului. De altfel, însăși poeta declară într-unul dintre poemele sale: „Mă declar împotriva romantismului (e lipicios ca sucul de portocale)/ a trandafirilor și a desuurilor pudrate, din mătase/ Sunt împotriva romantismului”. Iar în altă parte, într-un poem-discurs despre starea actuală a poeziei, punctează, ce-i drept cu o vădită durere în glas (ce se resimpte și dincolo de foaia de hârtie): „De poezie nu mai e nevoie/ Inflația de farduri strânge cercul/ Filtrele, noile coli de hârtie/ asigură posteritatea/ Sticlă suedeză, ceaiuri de plante, cofetării, minimalism sentimental/ pe unde/ câte o cămașă mare, tradițională/ ocupă atenția”.

Făcând o paralelă între cele două „declarații” poetice, aș spune mai degrabă că Tatiana Ernuțeanu, practică, în subtext, o sfâșiere personală între vocea inimii, care-i dictează să se lase în voia sentimentelor, inclusiv în scris, și cea a rațiunii care îi spune că pentru a fi în trend, este musai să-și râdă mai degrabă de sentimente. Riscând o doză de cinism, aș zice că a fost totuși un război productiv, întrucât poezia care a reieșit din acesta, este una cât se poate de echilibrată din punct de vedere al dozării stărilor și sentimentelor, în sensul că, ea reușește să strecoare doza optimă de sentiment, în poeme mai degrabă prozaice, și nu în sensul unor prozopoeme, ci în sensul figurativ al termenului, adică poeme în care atmosfera se vrea mai curând una rece, în care accentul pare să cadă pe concretul lipsit de trăiri: „Ca o merdenea aburindă s-a plimbat iubirea/ pe la nasul meu afectat de rinită alergică/ un bec chior/ și s-a declanșat dorința să-ți spăl hainele, să le apretez/ să-ți pun flori în glastră, diapozitive/ pe pereți albi cu orele noastre de dragoste insulară”; „Cum mă pândeai tu ca un jambon care stă la maturat să-și desăvârșească gustul/ în timp ce eu îmi odihneam neșansele pe canapeaua moștenită de la ultimul/ proprietar”. Bineînțeles, reușita acestui echilibru estetic mai ține și de abilitățile poetice ale autoarei dobândite cel mai probabil în urma unor lecturi bogate și variate. Iar această zestre se face simțită pe tot parcursul volumului de față.

Tot o consecință a războiului mai sus numit (sau doar intuit) îmi pare a fi și perpetua oscilare a Tatianei Ernuțeanu între două estetici: una minimalistă, în poeme mai curând sterile, în care își face simțită prezența mai mult raționalul, și în care se întrevăd și irizări sapiențiale: „Eu știu să mor – i-am răspuns/ E singurul lucru care îmi iese/ Bine, asta implică deja că am mai multe vieți/ Ceea ce e adevărat/ Vieți am, n-am cărarea”; „Lumea se împarte în ce n-a fost/ și ce n-a fost să fie”; și una de largă respirație, în care poeta își permite să jongleze mai lejer cu stările și metaforele, semn că reușește, într-o oarecare măsură, poate chiar inconștient, să evadeze din carantina sentimentală auto-impusă; iar aici voi reda în întregime unul dintre poemele care mi-a plăcut cel mai mult, din care reiese foarte bine și constanta tendință a poetei de a păstra o oarecare distanță față de propriile sale sentimente: „Îmi port tristețea ca pe un palton scump de gabardină/ peste senzuale tăieturi de elan și shortcut-uri de foldere intime/ în timp ce mă îndrept spre locul unde limba ta parșivă a șters toate convențiile/ ce au dus la o bulimie temporară/ Acum, la luni de neatingere distanță/ încă îți mai simt hipocalcemia la nivelul superficial al epidermei/ Am trecut astăzi pe lângă sărutul nostru/ Făcea un solo show pe trecerea de pietoni, de o sensibilitate indecentă/ Mi-am ascuns privirea în palme cu spaima/ de a nu te iubi mai mult decât până la capătul lumii”.  

De altfel, faptul că avem de a face aici cu o poezie de tip război interior, reiese și din faptul că pe tot parcursul volumului, avem nu mai puțin de terei „autoportrete”, în condițiile în care, volumul nu este unul voit confesional sau autobiografist. Drept pentru care, consider potrivit să redau în cele ce urmează și unul dintre aceste autoportrete, pe cel denumit chiar așa, și cel mai sincer și mai puțin estetizat dintre toate: „Eu sunt cine sunt și cine nu vreau să fiu/ Sunt nimicul/ Sunt isteria și lamentarea/ Sunt deziluzia așteptărilor mute/ Sunt neîmplinirea petrecută/ Sunt fiica iubită, sunt iubita iubită/ Sunt trufia tentaculară/ Sunt gândurile ascuțite și usturătoare/ Sunt fata cu ochi melancolici/ Cu degete urâte și picioare lungi/ Sunt exoticul exponat care incită, prin nesupunere, la ură/ Sunt îndoiala și frica/ Sunt frondeurul ce-și plânge alegerile/ Sunt neasumarea confuziilor/ Sunt brațele în care mă cuprind/ Și gura cu care îmi sărut umărul/ Sunt, fără vina să fiu/ Ce sunt și ce nu vreau să fiu”.

Iar în urma acestei mărturisiri, ce aș mai mai putea spune decât: Iată, poeta! Iată, poezia!

Cu siguranță Tatiana Ernuțeanu este o prezență cu rezonanță în peisajul poeziei române contemporane, iar în ceea ce mă privește, îi voi urmări, fără doar și poate, evoluția pe parcursul viitoarelor volume de poezie.   

 

 

 

O cazemată de imagini pentru un șuvoi de trăiri

 

Cronica mea la volumul de poeme Un viitor care se potrivește trecutului de Ioana Iuna Șerban

(Editura Vellant, 2021)

 

Ioana Iuna Șerban (născută în 1990) este curator la Muzeul de Artă Recentă (MARe) și doctorand la CESI/ Centrul de Excelență pentru Studiul Imaginii, unde scrie o lucrare despre nou în teorii și practici ale artei contemporane. A tradus cataloagele/ volumele Mamuca: Mai Mult ca Abstractul, Florin Mitroi. Zile, Diversitate Stilistică cu răspundere limitată, Tricolor, GPS. Geometri Post- Sistem în Arta Românească de Acum și altele. A participat cu texte critice în cataloagele Mamuca, Diversitate Stilistică, Rai din Iad, Fete de vis: Idealul feminin în arta românească, GPS, Ștefan Ungureanu, Mapping Narratives, Time and Space. A debutat cu volumul de poezie Zero-Unu, apărut la editura Brumar. Cel de-al doilea volum de poezie se numește Un viitor care se potrivește trecutului și a apărut în anul 2021, la editura Vellant, fiind îmbogățit cu o serie de reproduceri după lucrări de Anca Mureșan. Asupra acestui volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Aș începe prin a spune că în poezia Ioanei Iuna Șerban se reflectă cât se paote de clar dubla sa specializare, de poet și om de artă, în sensul că poemele sale se disting în primul rând printr-un aport sporit de vizual. Ea își construiește mesajul poetic atât prin pigmentarea ideilor poetice cu pete de culoare (caz în care punerea lor în oglindă cu lucrările Ancăi Mureșan, reprezintă un mare avantaj în receptarea acestora), cât mai ales printr-o aglomerare controlată de imagini, mai mult sau mai puțin logică, ceea ce duce la crearea unei atmosfere adeseori onirice, cu irizări de realism magic sau suprarealism. Totodată, ea reușește să imprime poemelor sale o dinamică cinematică, astfel încât, o primă specificitate a acestora ar putea fi socotită plasarea lor, din punct de vedere al impactului, la intersecția dintre cinematic și oniric: „În camera de supraveghere o fată în geacă de fâș/ pironită în fața barierei cu ochii ficși înspre cameră (știa/ că e filamtă știa și sfida?) era noapte și parcarea din spatele ei era goală/ camera vedea fata dedublată (sigur nu eram eu) ghemuită pe bordura/ de lângă barieră parcarea tocmai se umplea de oameni.// Asta a fost ultima imagine din visul de acum două nopți/ într-un oraș în care se declanșase o epidemie tuturor le apăreau eczeme/ și purulențe eu mă țineam după un bărbat al cărui picior se tocea într-o rană/ până la carne vie până într-un ciot”.

 De altfel, tot acest arsenal imagistic și cinematic, nu este nicidecum o simplă găselniță estetică, un mod de a epata, de a pune cititorul în dificultate, căci într-adevăr, pe alocuri, aglomerația de imagini face lectura mai puțin fluentă, ci are un scop mult mai precis, acela de a servi drept „cazemată” unor emoții puternice, unor sentimente și senzații augumentate, care altfel ar fi inundat paginile cărții, și ar fi riscat să transforme discursul poetic într-unul mult mai apăsător, însă în niciun caz patetic, întrucât nu despre ultra-sentimentalism este vorba în poezia Ioanei Iuna Șerban, ci mai curând despre traumă, sau mai bine zis traume de tot felul, dezvoltate sau moștenite.

Însă cu toată „cazemata” de imagini, uneori ea lasă garda jos și, asumându-și deplin vulnerabilitatea, spune lucrurilor pe nume, în texte ușor atipice, în sensul în care tumultul de imagini ce amintesc de poezia expresionistă, se scutură aidoma unor petale de floare, lăsând loc unor formulări mai degrabă minimaliste, dar în egală măsură esențialiste: „Bunicii au găzduit crima/ părinții au găzduit victimele/ noi acum găzduim polițele de asigurare/ pentru vieți pe trotuar vieți în suv-uri/ către camping-uri unde abia-ți găsești/ prin beznă drumul până la baracă/ să vomiți să te-ntorci/ de la atâta alcool”; „Într-o jachețică pufoasă cu urechiușe de ursuleț/ trebuie să stea inima mea/ în lumea asta destabilizatoare./ Sunt mii de marsupii cu fețe zâmbitoare/ și nu știi cine a făcut o crimă/ nu întrebi nu desfunzi țeava”.

Și pentru că trauma se cere la rândul ei, dacă nu eradicată, cel puțin echilibrată, în poezia Ioanei Iuna Șerban își face simțită prezența, ce-i drept subtil, și o aplecare spre lumea spiritual-religioasă. Este adevărat că din formulările sale și din contextele ce reies din imagistică, am fi tentați să credem că avem de a face cu o raportare nu tocmai ortodoxă la cele sfinte, cu o formă de schizofrenie religioasă, în maniera celei ilustrate de autorul columbian, Fernando Vallejo, în romanul său, Sfânta Fecioară a ucigașilor plătiți (roman publicat la noi, în traducerea Eugeniei Alexa Munteanu, la editura Curtea Veche, în 2016): „pe prima etajeră pui jartiere roz/ golești pistoalele de bile colorate/ să compui din ele un chip al Fecioarei/ atârni bandane de rapper și sticluțe de alcool”; „După ce se-ncălzește între picioarele tale orice lucru/ poate întemeia o religie”; „Deasupra patului ei Fecioara de la Medjugorje trasă-n marțipan”. Dar nu este nici pe departe așa; ci asocierea sau alăturarea imaginilor cu conotații spirituale, imaginilor din lumea profană, ba chiar promiscuă, nu face altceva decât să sugereze că, în viața omului sacrul și profanul se întrepătrund al tot pasul și nu întâmplător, ci pentru a realiza acel echilibru vital fără de care viața riscă să o ia pe o traiectorie greșită. De altfel, versurile care ilustrează cel mai bine această nevoie de echilibru, sunt următoarele: „Sunt două anotimpuri/ în cel rece ne strângem blănurile și cărnurile și ne închidem/ așteptăm să treacă cineva să exorcizeze tot ce e afară/ Sunt două părți ale zilei: cea luminoasă și cea întunecată/ și două părți îngropate în fiecare om:/ inima și un os de ros pentru dușman./ Practic suntem întregi suntem și fericiți/ în borcanele noastre cu murături stau ferecate niște specii îndestulate”.

Ioana Iuna Șerban ni se prezintă astfel ca o prezență inedită, poate chiar unică în peisajul poeziei române contemporane, atât prin prisma esteticii vizualului și a cinematicului, cât și prin modul în care reușește să pună în echilibru atmosferic trauma cu speranța, sacrul cu profanul, visul cu realitatea. Un viitor care se potrivește trecutului este cel de-al doilea volum al său de poeme. Din nefericire, nu l-am citit pe cel dintâi, deci nu aș putea face o comparație cu acesta și nu m-aș putea pronunța asupra unei eventuale evoluții (de care însă nu mă îndoiesc defel). Pot însă spune că, citind acest volum am descoperit în primul rând o poetă matură, ce își stăpânește foarte bine atât discursul poetic, cât și tehnicile stilistice și estetice.

Și în final, parafrazând titlul volumului de față, aș spune doar atât: nu știu dacă se potrivește trecutului, dar viitorul Ioanei Iuna Șerban se potrivește cu siguranță prezentului și bineînțeles, viitorului.