Cronica volumului de poeme Republica surdă de Ilya Kaminsky
(Casa de editură Max Blecher, 2021)
„Ce-i un copil?
O
liniște între două bombardamente”
Ilya Kaminsky (născut în 1977, la Odessa) este poet și
traducător, naturalizat american. La vârsta de patru ani și-a pierdut auzul din
cauza unui diagnostic greșit. În 1993 a emigrat cu părinții săi în Statele
Unite ale Americii. A debutat în anul 2004 cu volumul de versuri, Dancing in Odessa (tradus și în limba
română, la editura Vinea, în 2007, de către Chris Tănăsescu/MARGENTO), urmat,
în 2019 de volumul, Deaf Republic
(tradus în limba română în 2021, de către Gabriel Daliș, la Casa de Editură Max
Blecher, sub numele de Republica surdă).
Ilya Kaminsky s-a remarcat și prin pledoaria sa pentru traducerea literaturii
internaționale în Statele Unite, fiind redactorul mai multor reviste literare
dedicate traducerilor din poezia diferitelor limbi sau culturi ale lumii.
Poezia sa a fost la rândul său tradusă în peste douăzeci de limbi. În cele ce urmează
mă voi apleca asupra ediției în limba română a volumului Deaf Republic/ Republica surdă (Casa de Editură Max Blecher, 2021).
Volumul de poeme, Republica
surdă, este unul cu totul inedit din punct de vedere al structurii, și unul
cât se poate de tulburător prin prisma subiectului abordat și mai ales prin
maniera în care acesta este tratat. Republica
surdă este o carte despre război, scrisă în 2019, având, cel mai probabil,
ca punct de plecare, războiul „civil” din Ucraina, din anul 2014, dar devenită
astăzi dureros de actuală. Volumul este conceput sub forma unei piese de teatru
în versuri, din două acte, prefațate de un poem independent, care însă dă cheia
de lectură a acestuia, denumit foarte
sugestiv: Am trăit fericiți în timpul
războiului, în care amendează aproape muta luare de poziție a lumii
occidentale (și nu numai) în fața acțiunilor militare nejustificate care au
devastat zona Odessa din Ucraina, în 2014: „Iar
când au bombardat casele altor oameni, noi// am protestat/ dar nu destul, ne-am
opus dar nu// destul. Eram/ în patul meu, în jurul patului meu America// se
prăbușea: casă nevăzută după casă nevăzută după casă nevăzută - // am luat un
scaun afară și am privit soarele.// În a șasea lună/ a unei domnii dezastruase
în casa banilor// pe strada banilor în orașul banilor în țara banilor,/ măreața
noastră țară a banilor, noi (să ne iertați)// am trăit fericiți în timpul
războiului”.
Revenind la piesa de teatru în versuri, trebuie spus că
fiecare dintre cele două acte ale acesteia, spune câte o poveste. În primul
act, intitulat: Orășenii spun povestea
Soniei și a lui Alfonso, este redată povestea tragică a unui cuplu de
păpușari, Sonia și Alfonso, care în primă fază atrag mânia soldaților pentru că
dovedesc un minim de umanitate față de Petia, un băiat surdo-mut ucis și lăsat în
mijlocul străzii, și care sfârșesc prin a fi la rândul lor executați, după ce
li se răpește și fiica nou-născută, Anușca: „În timp ce soldații mărșuluiesc, Alfonso acoperă fața băiatului cu un
ziar// Paisprezece oameni, cei mai mulți dintre noi străini, ne uităm la Sonia
îngenunchiată lângă Petia// cel împușcat în mijlocul străzii./ Îi ridică
ochelarii strălucind ca două monede, i-i potrivește pe nas.// Observați acest
moment/ - cum se zbate - // Zăpada cade și câinii dau năvală pe străzi ca
paramedicii,// Paisprezece dintre noi privesc:/ Sonia îl sărută pe frunte -
țipătul ei, o gură// sfredelită în cer, face băncile parcurilor, verandele să
lucească./ Vedem în gura deschisă a Soniei// goliciunea/ unui neam întreg.// Ea
se întinde/ lângă omulețul de zăpadă moțăind în mijlocul străzii.// În timp
ce-și cuprinde burta cu mâinile, țara o ia la fugă”.
Se poate observa în acest poem cele două planuri
antagonice ale tabloului: cei doi păpușari (de altfel, o profesie cu o
simbolistică puternică, aceea de a se opune fățiș, invadatorilor care se cred
niște păpușari atotputernici în mâinile cărora stau viața și moartea tuturor
oamenilor), făcând scut uman în jurul copilului împușcat (doar pentru că, surd
fiind, nu a „aplaudat” venirea „eliberatorilor”) și restul oamenilor, care în
primă fază privesc, apoi o iau la fugă. Curajul păpușarilor versus lașitatea
privitorilor. De altfel, „gestul” impasibil al privirii, va deveni și lait
motivul acestui volum. Este momentul aici să spunem și faptul că volumul este
presărat cu imagini grafice ce descriu diverse cuvinte sau propoziții în
limbajul semnelor, iar cel mai des întâlnit semn este cel care spune „Orașul privește”, care descrie lașitatea
și neputința. Și totuși, nu avem de a face cu o lașitate totală, căci nu
întâmplător apar semnele din limbajul surdo-muților, ci pentru că, „în numele
lui Petia”, băiatul surd, ucis de soldați, întregul oraș refuză să-i mai audă
pe invadatori, de unde și numele volumului de, Republica surdă. Este totuși un act de curaj, de bravură și de
sfidare, generalizate. Minimul act, dar care are totuși o oarecare greutate.
Cel de-al doilea act al piesei de teatru în versuri,
denumit, Orășenii spun povestea Mamei
Galia, prim planul este preluat de Galia Armolinskaya, o femeie de 53 de
ani, patroana teatrului de păpuși la care lucraseră și Alfonso și Sonia, o
femeie aprigă și isteață, care după ce o răpește pe fiica orfană a foștilor săi
angajați, provoacă insurgența împotriva soldaților invadatori, gest ce îi va
aduce, în loc de urale sau ovații, acuze grele, cuvinte de ocară și chiar
bătăi, de la cei ai căror drepturi a vrut să le apere chiar cu prețul vieții: „Ținând un copil ca pe un braț rupt, Galia se
strecoară prin Piața Centrală. Din clădirile bombardate de pe Strada Tedna n-au
rămas în picioare decât tocurile ușilor. Uși și marionete se bălăngănesc de
mânere, câte o marionetă pentru fiecare cetățean împușcat./ De pe trotuare
vecinii văd două femei cum sar în fața Galiei. Sora mea a fost arestată din
cauza revoluției tale! Una o scuipă în față. Cealaltă o apucă de păr: Îți crăp
capul și-ți fac creierii jumări! O înșfacă pe Anușca, apoi o trag pe Galia în
spatele brutăriei./ Piața se umple de negustori care cască și își desfac marfa.
Tarabagii dau cu mătura. Galia iese de pe alee împleticindu-se, se lovește de
un vecin, apoi de altul. Aleargă după femeia care o ține în brațe pe Anușca. Ei
o îndepărtează cu măturile./ Ea strigă./ Ei își duc degetele spre urechi./ Cu
tact, ai noștri își închid geamurile.// Mulțimea privește”. Pătimirile
Mamei Galia, dacă îmi este permisă această paralelă hristică, spun multe despre
natura umană, predispusă la lașitate, la neasumarea actelor de curaj, despre
instinctul său de conservare prost înțeles și rău aplicat, ce ajunge să se
confunde cu „confortul” de a pactiza cu inamicul, cu invadatorul. Ba chiar în
finalul actului, și implicit al volumului, în care se arată că țara s-a predat,
Ilya Kaminsky pune accentul pe „capacitatea” oamenilor de a uita de război, de
a își relua viețile ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat: „Țara noastră s-a predat.// Peste ani, unii vor spune că toate astea nu
s-au întâmplat; prăvăliile erau deschise, noi eram fericiți și mergeam să vedem
spectacole de marionete în parc”.
Republica surdă este mult mai
mult decât un volum de poeme, fie el și pe jumătate teatru. În paginile
acestuia, Ilya Kaminsky ne-a oferit în primul rând un manifest pentru pace,
pentru conștientizarea valorilor umane. Este totodată un strigăt de neputință,
un semnal de alarmă îndreptat împotriva celor ce „aleg” să nu aleagă un drum
pentru propria viață, împotriva celor lași, celor pe care frica îi transformă
în monștri. Este nu în ultimul rând, un volum pe care fiecare dintre noi
trebuie să îl citim și să îl recitim periodic, fie că este vreme de război sau
de pace. Ași zice chiar că mai abitir trebuie recitit pe timp de pace, pentru a
nu uita războiul.