Spre lumină, pe scurtătură

Cronica volumului de poeme, Scrâșnetul dinților de Șerban Axinte

(Editura Cartier, 2021)

 

Șerban Axinte (născut în 1976, la Iaşi) este cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide” al Academiei Române – Filiala Iaşi, colaborator la mai multe reviste culturale, Observator cultural, Dilema Veche, Vatra. A publicat volumele de versuri: Starea balanței (Eurocart, 1996), Pragurile Apeiron (ouTopos, 1999), lumea ţi-a ieşit aşa cum ai vrut (Vinea, 2006, 2015) şi păpădia electrică (Casa de pariuri literare, 2012, 2022), studiul Definiţiile romanului. De la Dimitrie Cantemir la G. Călinescu (Timpul, 2011) şi Gabriela Adameşteanu. Monografie, antologie comentată, receptare critică (Tracus Arte, 2015). A coordonat, împreună cu Lia Faur, volumul colectiv Cum citesc bărbații cărțile femeilor (Polirom, 2017). Este coautor al Dicționarului general al literaturii române - coord. Eugen Simion, (Univers enciclopedic 2004-2009). A primit Premiul USR – Filiala Iaşi pentru poezie (2013) şi Premiul „Lucian Blaga” al Academiei Române pentru critică literară (2013). A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România din 2009, până în 2017. În anul 2021 îi apare la editura Cartier volumul de poeme, Scrâșnetul dinților. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Încă de la început, Șerban Axinte ne spune că acesta este un volum de poeme dedicat, in memoriam, părinților săi, ceea ce ne face cumva să pășim mai cu atenție în universul poeziei sale. Dar, după cum se va vedea, acest aspect nu va transforma volumul într-o perpetuă elegie, tocmai pentru că poemele ce îl alcătuiesc au în primul rând o valoare estetică intrinsecă, ce vor obliga cititorul să le citească și perceapă autonom, fără altă specificitate contextuală.

În prima secțiune a cărții, intitulată Bad-uri, întâlnim figura poetului internat într-un spital, ilustrat asemenea unui ospiciu, în care regulamentul intern, oficial sau neoficial este unul extrem de dur, un univers claustrant și halucinant: „a trecut vizita, haloperidol în doze mari pentru cei care vor să uite de ce sunt aici, să mă distrez şi eu, îl aştept pe tata care îmi aduce două pachete de ţigări, câteva ness-uri, bani nu are, dacă vrei să îţi aducă infirmierul o cafea de la automatul de jos trebuie să i-o plăteşti triplu, altfel nu merge;// tata pleacă de acasă abia după ce a terminat de spus toate

rugăciunile, pe vremuri era un fotograf pasionat, acum e singurul om din lume pe care mă pot baza, mă ridică şi mă ţine în braţe, îmi spune că orice lucru se poate remedia în afară de moarte, îmi dă să beau o ciocolată fierbinte, eu am nevoie de un calmant ca să-i răspund la întrebări.// tatăl meu mă supraveghează ca pe o rolă de film, vrea să se interneze şi el ca să aibă grijă de mine, nedelciuc nici să n-audă de aşa ceva, apoi, celelalte secţii şi-ar dori să se poată mândri cu aşa pacienţi cum avem noi, brumaru, axinte, spineanu, domnul decebal, da şi domnul decebal e aici cu noi”.

Bineînțeles, spitalul acesta poate fi asimilat și ca o metaforă a luptei poetului cu sine însuși. Spun aceasta pentru că, laitmotivul acestui volum, nu doar al acestei secțiuni: „Nimic/ nu/ te/ mutilează/ mai/ eficient/ decât/ propria/ sensibilitate”, conduce cumva înspre acolo.

Cea de-a doua secțiune a cărții, Vitrina frigorifică, este cea dedicată în exclusivitate memoriei părinților poetului. Așa cum am spus și mai sus, poemele din acest ciclu nu sunt nici pe departe simple necroloage sau panegerice în care poetul să își reverse durerea în discursuri patetice și lacrimogene, deși nici în acest caz nu ar fi fost cu nimic condamnabil, dat fiind contextul. Însă Șerban Axinte, dovedind o maturitate poetică și umană remarcabilă, alege să rămână până la capăt poet, și să transforme durerea în esență poetică, astfel încât, poemele în care ilustrează moartea celor doi părinți devin monumente poetice, în care nota dominantă o dă estetica și nu contextul: „înainte ca mama să moară/ am întrebat-o/ dacă îşi revede firul vieţii,/ mi-a făcut semn din cap că nu;/ am întrebat-o dacă realizează ce i se întâmplă/ mi-a făcut semn din cap că nu;/ înainte de rigor mortis,/ tata a aprins o lumânare pentru sufletul ei/ şi alta pentru sănătatea mea, dar/ a aşezat ambele lumânări la morţi./ mama a înţeles că nu trebuie să plece singură./ în pofida oricărei logici,/ mama a murit gravidă cu mine,/ aşa că naşterea mea la vârsta de patruzeci de ani/ s-a dovedit/ cel mai firesc lucru cu putinţă;/ mi-a mai rămas ceva timp/ să cresc, să cresc/ în orice caz,/ am lăsat în urmă o viaţă ca un lanţ de comoţii/ abia acum mă văd în carne şi oase:/ un bărbat înalt şi frumos,/ un veritabil playmate masculin/ în noul pomelnic al familiei”; „am crezut că dacă te spăl, te rad mai trece din vinovăție/ dar nu,/ te-ai uitat la mine cu ochii celui care își developează/ pentru ultima oară filmul.// ai încredere în mine măcar acum/ când deja ai murit, dar nu ai realizat// încă.// mi-am zis să scriu, să scriu, până se termină foaia asta/ o să se întâmple ceva,// să-mi privesc tatăl cu ochii celui ce n-are încă amintiri/ și să-mi fie teribil de frică/ exact ca atunci când nimic nu depinde de tine.// și pe hârtia asta cât ține îți cer iertare,/ ai știut că nu trebuie să o îngropăm pe ea în parcela din dreapta/ ca să ai și tu loc.// cu tine, până la capăt în numele tău,/ singurul demn să rămână în treime,/ mai e cineva, dar vor mai trece ani/ până să citească aceste rânduri.// uite, până acum nu am putut, nu am putut să scriu/ despre morții mei înfricoșători de buni./ și asta pentru că nu am datele necesare supraviețuirii.// dacă vrei să mă spulberi,/ rupe o păpădie de la marginea drumului/ și suflă!”.

Ultimele două secțiuni ale volumului, Viața la business class și Sent files conțin poeme de dragoste și poeme autobiografice cu tendințe reflexive. Se poate observa în această parte a cărții și o schimbare de atmosferă și de discurs, tensiunea din primele două cicluri estompându-se treptat și instalându-se o stare de lucruri cumva neutră, deși nu lipsită de intensitate, de presiune, ca și cum poetul își asumă în timp real fiecare episod din viața sa, nu fără a căuta însă în fiecare secvență trăită o semnificație și o logică care să îl poarte mai departe: „da, repet de zece ani da,/ poate îmi iese viermele din cap// picioarele - șenile ale unui tanc rusesc/ mă ajută să mă preling pe pământ// aerul, cald la intrare, e rece la ieșire./ îngenunchez în fața imaginii din oglindă/ și scuip cu sete”; „cineva mă vede chircit, îmi ia palmele și mi le așază în dreptul inimii, refuz semnul crucii, acum arăt ca o piele întinsă pe arc, ceva îmi străpunge carotida, vrea să iasă afară, încerc să strig, șuier printre țesuturile astea neputincioase și calde, frica nu e chiar frică,/ mă rupe scurt un nerv, hai,/ scapă de hoit, vomită tot;/ prin decret: orice formă de milă va fi pedepsită,/ uite un joc potrivit, să-l interzicem pe cel vechi, mintea/ funcționează mai bine la întuneric, bagă-ți capul în sac și lasă-ne/ să luăm lumină pe scurtătură;/ scuipă veninul din tine, frumusețea ta va fi recunoscută,/ cineva din cartea asta îți ia măsurile, nu peste multă vreme va/ putea fi admirat pe aici portretul artistului la o scară de 1/1./ până atunci să-l lăsăm să doarmă, să nu care cumva să se/ vindece de melancolie”.

Poemele din Scrâșnetul dinților sunt într-adevăr, scrâșniri ale dinților poetului, în sensul în care acesta se luptă cu sine însuși sau mai bine spus cu demonii personali, ca într-un adevărat iad al conștiinței. Însă spre deosebire de iadul cel veșnic, ilustrat în Sfintele Scripturi, iadul acesta se dovedește totuși unul ce poate fi învins, în poemele acestea putând fi zărită de multe ori și lumina generatoare de speranță, semn că nu este încă totul pierdut, ci dimpotrivă, că lupta poate și trebuie să continue.

Prin poezia sa, Șerban Axinte încearcă cumva să „fure” din lumina divină, să ajungă la lumină, pe scurtătură, și în cele mai multe dintre cazuri îi și reușește. Desigur, nu este încă momentul pentru o victorie finală pentru că aceasta ar putea duce inclusiv la despărțirea poetului de poezie, ceea ce nu își dorește nimeni. Ci dimpotrivă, cu toții vrem să câștige, în primul rând poezia. Și știm cu toții că unde nu este luptă, unde nu este tensiune, nu poate fi nici poezie.  

 

Victor Brauner - La aniversară

Cronica volumului monografic Victor Brauner 120 de Petrișor Militaru

(Editura Aius, 2023)

 

Petrișor Militaru (născut în 1981, în Balș) este poet, eseist, crtitic literar, redactor de carte la Editura Aius din Craiova și redactor-șef la revista Mozaicul. Este lector asociat la Facultatea de Litere a Universității din Craiova și membru al Uniunii Scriitorilor din România Filiala Craiova. Preocupat de literatura română suprarealistă, precum și de autorii din avangarda literară din România, a realizat studii și cercetări despre Gellu Naum, Gherasim Luca, Constantin Nisipeanu, Geo Bogza, Sașa Pană și alții. De asemenea, o preocupare constantă în scrierile și cercetările sale este orientată spre Victor Brauner, căruia i-a dedicat numeroase colocvii și simpozioane, inclusiv volumul omagial publicat în 2023, Victor Brauner 120, care completează imaginea de ansamblu asupra fenomenului avangardei din România. Asupra acestui din urmă volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Volumul omagial Victor Brauner 120 este structurat pe șapte secțiuni, având fiecare câte o denumire latinească: Ratio temporum, Pictopoesis, Ut pictura amicitia, Sidera, Translatio, Dialogus și Bibliographia, precedate de un cuvânt înainte semnat de Emil Nicolae, un alt mare iubitor de Victor Brauner, care ne introduce în povestea aceasta fascinantă cu câteva anecdote legate de cercetarea sa despre Victor Brauner.

Prima secțiune, Ratio temporum nu este altceva decât un rezumat foarte concis al vieții și activității lui Victor Brauner. De altfel era și firesc ca studiul acesta să înceapă cu schița vieții eroului principal. Și nu spun întâmplător aceste cuvinte, ci pentru că viața lui Victor Brauner chiar aduce a poveste și nu una tocmai realistă. Născut în 1903, la Piatra Neamț, în familia unui negustor de lemne pasionat de ocultism și în special de spiritism, ia contact încă din copilărie cu lumea misterelor, a paranormalului, a interferențelor dintre lumea sensibilă și cea a spiritelor pure. Faptul că deține la rândul său capacități extrasenzoriale și premonitorii este probat cu asupra de măsură de accidentul din 1938 în urma căruia își pierde ochiul stâng, în condițiile în care, cu șapte ani în urmă, în 1931, el pictase lucrarea Autoportret cu ochiul stâng enucleat. De asemenea, un fapt extraordinar este și momentul întâlnirii, în 1933, cu Gellu Naum, pe atunci în vârstă de 18 ani, care îi mărturisește, privindu-i tablourile suprarealiste, „Asta scriu eu. Așa vreau să scriu eu”, între cei doi legându-se o prietenie pe viață și poate și dincolo de aceasta, dat fiind că și Gellu Naum avea la rândul său capacități de medium. Plecarea în Franța, prietenia cu André Breton, accederea în grupul suprarealiștilor parizieni și divorțul ulterior de aceștia, sunt deja simple trepte firești în dezvoltarea unui artist care nu putea merge decât pe drumul său, unic și inimitabil.

În secțiunea secundă, Pictopoesis, sunt redate o serie de texte literare scrise de Victor Brauner, fie că vorbim despre poezii, fragmente de proză sau pagini de jurnal în care acesta vorbește despre arta sa. Un fragment care surprinde esențialul despre crezul său artistic este acesta: „Pictura mea este autobiografică. Îmi spun povestea vieții. Viața mea este exemplară pentru că este universală... De asemenea ea povestește visele primitive în forma lor și în vremea lor...”.

Sub titlul Ut pictura amicitia, Petrișor Militaru a adunat o serie de mărturii despre Victor Brauner oferite de prieteni ai acestuia, unele dintre ele fiind adeverate poeme-tribut sau chiar fragmente de roman dedicate lui. Semnatarii acestor mostre de laudatio, de bună seamă sincere și dezinteresate, sunt: René Char, Geo Bogza, Sașa Pană, Gellu Naum, Stephan Roll, Ilarie Voronca și Adrian G. Romilă. Voi reda aici, în spiritul celei mai profunde prietenii, un fragemet din poemul închinat lui de către Gellu Naum: „Mag și buchet într-o necontenită oscilație cu pașii dezordinii pe/ câmpuri liniștite// cagulele lui transparente aveau locuri libere magazine cu vulpi/ dughene intime și cafenele într-un interminabil somn/ el zâmbea vecinului-gravor și laptelui în fiecare dimineață își/ ciocănea cu degetul un dinte și aprindea în sobița de tablă focul/ ritual pentru apariția himerelor”.

Secțiunea a patra a cărții, Sideria, dă mărturie despre neobosita preocupare a lui Petrișor Militaru pentru viața și arta lui Victor Brauner. Spun aceasta deoarece, în cadrul acesteia sunt adunate o serie de cronici semnate de acesta, la alte volume, semnate de confrați, dedicate lui Victor Brauner, cum ar fi volumul Victor Brauner d’ après Duchamp sau drumul pictorului către un suprarealism „bine temperat”, semnat de Cristian-Robert Velescu (ICR, 2007), despre care Petrișor Militaru nu se sfiește să declare că este „fără îndoială, cel mai important studiu în limba română dedicat operei și gândirii artistice ale lui Victor Brauner”, sau albumul Victor Brauner și însoțitorii alcătuit de Emil Nicolae (MNLR, 2011), căruia autorul îi recunoaște meritele afirmând: „analizând nuanțat diferitele tipuri de „însoțire”, demersul lui Emil Nicolae nu face decât să cristalizeze în mintea cititorului diversele fațete ale operei suprarealiste a lui Victor Brauner, relevând complexitatea și originalitatea unui creator ce, alături de Constantin Brâncuși, se numără printre cei mai importanți artiști români din secolul XX”.

Nu lipsesc nici cuvântările critice despre arta lui Victor Brauner ale confraților săi din afara granițelor țării, a celor pentru care la început a fost un străin, dar a sfârșit prin a fi un prieten, un model sau chiar un Maestru, cu majusculă, cum este numit de către Alain Jouffroy, cel care vorbește, poate cel mai aplica despre dimensiunea insolită a artei lui Brauner, în eseul intitulat Tropismul totemic. În această secțiune, intitulată, Translatio, cele mai emoționante și poetice eseuri sunt cele semnate de André Breton, cel care i-a fost și un foarte bun prieten, nu doar un camarad de arme picturale.

Cea de-a șasea secțiune a volumului de față, intitulată Dialogul, este dedicată interviurilor, în număr de patru: primul dintre acestea fiind o discuție între însuși Victor Brauner și poetul și criticul de artă francez, Edouard Roditi, iar următoarele trei, interviuri luate de Petrișor Militaru unor fini cunoscători ai artei lui Victor Brauner: Emil Nicolae, despre care s-a mai făcut vorbire, Cristinel Popa, proprietarul Galeriei DADA din București, care a și curatoriat o expoziție foarte amplă dedicată lui Victor Brauner, în anul 2019 și Florin Colonaș, un alt mare pasionat de Victor Brauner, și un febril colecționar de afișe ale expozițiilor dedicate acestuia.

De bună seamă, piesa de rezistență a acestei secțiuni rămâne interviul lui Edouard Roditi cu Victor Brauner, din care extragem doar o replică a pictorului nostru, care spune foarte multe despre modul în care se raporta el la arta sa și la parcusrul său artistic: „... continui să am nevoie de a lucra și de a crea ca și cum nu aș fi creat încă nimic în trecut despre care să pot spune că este în întregime al meu”.

Secțiunea finală este dedicată, după cum sugerează și denumirea latinească, Bibliographia, indexării lucrărilor pe care Petrișor Militaru le-a cercetat pentru a se documenta în vederea realizării acestui studiu monografic aniversar. Departe de a fi o listă fără rost, bibliografia are un dublu scop: pe de o parte dă greutate academică studiului de față, iar pe de alta, trimite la alte lucrări-sursă pe aceia dintre cititori care vor dori să aprofundeze pe cont propriu studiul despre cel care a fost unul dintre cei mai originali artiști români ai avangardei, dacă nu cumva din toate timpurile.

În final nu voi mai spune decât că lucrarea lui Petrișor Militaru este de departe una foarte necesară, întrucât, deși în ultimii ani s-a tot vorbit despre Victor Brauner în cercurile elitei culturale, interesul publicului larg pentru arta acestuia a rămas totuși unul extrem de scăzut. Ori în acest context, orice studiu dedicat acestuia este cum nu se poate mai binevenit.