Ironie sau candoare? Care latră cel mai tare?

Cronica volumului de poeme Circuitul lătratului în natură de Silviu Dachin

(Editura Tracus Arte, 2022)

 

Silviu Dachin (născut în 1972, la Baia Mare) este absolvent al Facultății de Sociologie din cadrul Universității 1 Decembrie din Alba Iulia, și al masteratului, Literatură și cultură românească în context european, în cadrul Facultății de Istorie și Filologie a aceleiași universități. A debutat în anul 2006 cu volumul de poezie, Răsfrângeri, apărut la editura Napoca Star. Au urmat volumele de poeme: Fetița cu crocodil (Brumar, 2013), Deasupra planetei un flutur (Herg Benet, 2014), Bilet în lojă (Grinta, 2016), Bilet în lojă (ediție bilingvă româno-ebraică, Ierusalim, 2017). Este prezent cu o proză scurtă în antologia de povestiri, Scriitori la poliție, coordonată de Robert Șerban (Polirom, 2016). Cel mai recent material editorial al său este volumul de poeme, Circuitul lătratului în natură, apărut anul acesta la editura Tracus Arte din București. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Silviu Dachin este de departe unul dintre cei mai originali poeți români contemporani, în sensul că în discursul său poetic se întrepătrund într-o manieră unică umorul, ironia (și auto-ironia), candoarea, lirismul, critica socială și înțelepciunea, la care adaugă o notă proprie, ce ține mai curând de dozarea tuturor procedeelor mai sus numite și de cântărirea atentă a fiecărui cuvânt lăsat pe foaie (drept pentru care se constată și o aplecare spre minimalism, ca estetică poetică). Dacă ar fi făcut loc și erotismului, s-ar fi dus înspre Emil Brumaru. Dacă ar fi eliminat candoarea, s-ar fi asociat epigramiștilor sau poeților umoriști. Așa, rămâne doar poetul Silviu Dachin.

 În noul său volum de poeme, Circuitul lătratului în natură, nu se abate câtuși de puțin de la cele spuse mai sus. Astfel, volumul se deschide cu două poeme de sorginte auto-ironică, cu irizări în sfera criticii sociale, două variațiuni la tema lătratului (de unde și titlul volumului), temă ce ascunde de fapt o invitație la a discerne mai atent asupra a ce înseamnă de fapt „vocea socială”/„revolta socială”, și a descoperi că nu toți cei ce „latră” sunt cu adevărat preocupați de bunul mers al societății, ci mulți o fac și pentru a-și îmbogăți imaginea de „cetățeni model”, sau pur și simplu pentru a crea diverse diversiuni sociale: „vecinii mei și-au cumpărat câine/ păsările toboganului mașinile din parcare toate și-au cumpărat/ până și câinii și-au cumpărat câini// eu/ cu amărâta asta de pensie/ ce să fac/ mi-am cumpărat un sac de royal canin maxi adult/ din care mănânc foarte puțin în fiecare dimineață// foarte puțin!// dar știți ce/ dreptatea nu doarme/ am cel mai frumos lătrat din cartier”; „apuci un câine de lătrat/ îl smulgi din noapte ca dintr-o pastă neagră/ îl duci acasă/ băiță hăinuțe de câine bombonică lăptic/ până reușești să-i furi lătratul// sari apoi prin fereastra deschisă/ alergi cât mai departe/ și latri/ până găsești un om”.

Apoi, lăsând deoparte metaforele canine și revenind în sânul umanitățiță, dar păstrând totuși maniera ironico-critică, îmbogățită chiar cu un dram (sau mai multe) de candoare, Silviu Dachin trage un puternic semnal de alarmă asupra problemei avortului, într-un poem ce ar putea fi socotit o reducere la esență a romanului Orianei Fallaci, Scrisoare pentru un copil niciodată născut: „nu/ stai liniștit copile/ nu se moare dintr-un simplu avort/ eu însumi/ fiind avortat de câteva ori/ până când/ plictisită/ omenirea a zis hai/ fie/ naște-l odată femeie/ de ăsta/ vezi și tu/ nu se poate scăpa// nu te mai zbate copile/ nu se moare dintr-un simplu avort”.

Dar dacă această paralelă culturală este mai mult sau mai puțin ușor de depistat, cu mult mai vizibile sunt cele în care Silviu Dachin amintește de poetul Mircea Ivănescu și de al lui mopete (personaj ficțional ce se prea poate să fi stat la baza creării lui adândălade, personajul creat de Silviu Dachin), de firul de ceapă al Grușenkăi din Frații Karamazov ai lui Dostoievski și de lupul din Capra cu trei iezi, pe acesta din urmă invocându-l într-un poem remake după clasica lui Creangă (în care îi remixează și pe cei trei magi din legenda despre Nașterea Domnului): „sunt lupul din poveste/ și cei trei iezișori/ melchior balthasar gaspar// m-am ascuns prin casă/ vin în căutare/ hopa/ m-am găsit/ mă înghit de viu// sătul de mine/ cobor în groapă/ și aștept/ să vină odată judecata// ca o capră”. A se observa aici cum, la estetica ironico-ludică poetul adaugă componenta psihologico-sapiențială, dând naștere unei parabole despre omul contemporan, ros pe interior de un complex de complexe și patologii psihice, omul dual, ce oscilează perpetuu între laxism și scrupul moral, dar care nu face altceva decât să se distrugă în primul rând pe sine.

Și o dată pășind în imperiul suferinței, poetul mai rămâne o perioadă în acesta, oferindu-ne o serie de poeme despre boală, suferință și moarte și despre raportarea omului la Dumnezeu în apropierea acestora. Trebuie spus că deja, în această zonă a cărții, ironia cedează ușor ușor locul candorii și a metaforelor gingașe: „dumnezeu locuiește în stomacul unui copil/ de-aia spun toți că dragostea trece prin stomac/ e atotputernic spun ei// și dumnezeu se face mic/ aproape încape în râgâitul copilului/ atotprezent// și el se face mai mic/ încape în au-l strigat când pumnul lovește obrazul/ e dragoste zic ei// și copilul/ cu fața la zid/ începe să numere// unu doi trei cinci șapte nouă/ cine nu-i gata/ îl iau cu ciocolata”; „în fiecare dimineață când deschid fereastra/ mă simt ca unul care-a spart conducta/ și fură aer de la dumnezeu”.  

Și pentru că, așa cum spune legenda, nu ești poet dacă nu scrii și despre iubire, Silviu Dachin se conformează și ne prezintă nu una, ci trei ipostaze diferite ale iubirii, fiecare într-o altă manieră. Astfel, în manieră ironico-socială, ne vorbește despre iubirea sucombată sau anihilată de un stil de viață complet nesănătos, inclusiv la nivel politic: „degeaba spui te iubesc/ dacă nu consumi doi litri de lichide zilnic/ dacă mesele tale sunt încărcate/ de sare zahăr și grăsimi/ consumul excesiv de alcool e regulă în viața ta/ despre condusul autoturismului fără să vorbești la telefon/ nici nu are rost să discutăm/ în fine/ degeaba spui te iubesc/ dacă urmărești antena3/ și în inima ta ești hotărât să votezi psd// foarte degeaba”; în manieră psihologică, despre dragostea care nu poate să dureze pentru că unul dintre parteneri este într-un perpetuu conflict cu sine însuși: „iubești o femeie/ până începe să te cunoască// imaginea ta în oglindă/ e din ce în ce mai clară// îți vorbește despre tine/ ție/ care ești deja sătul/ și pleci de lângă ea/ fugind de tine”; și în dulcele stil îmbibat de candoare și asezonat cu topping de ludic, despre iubirea ce face minuni: „uiți că ai urcat în carusel/ și lași în urmă caruselul/ cum își lasă în urmă scaunul cu rotile/ un tânăr handicapat locomotor/ beat/ și îndrăgostit bineînțeles/ de o femeie foarte importantă”.

Iar pentru că este poet până în măduva oaselor (ceea ce sper că deja am demonstrat din cele expuse până acum), în încheierea volumului Silviu Dachin ne oferă un poem chintesență în care își expune modul în care se raportează la viață, cum altfel decât folosind metafora unui joc, fie el și unul serios, ca jocul de șah: „e șahul meu cu adversari imaginari/ se joacă altfel// câteva piese din carne/ tremură pe eșicherul rece/ sub loviturile satârului de alb/ sau de negru// plecați!/ rămâne aici doar dumnezeu/ chibițul perfect/ mirosind a parfumul singurei firme/ care mă interesează// adună el piesele/ închide el cutia”. Așadar, pe final descoperim și dimensiunea mistică a poetului, care își lasă, iată, întreaga viață și moartea ce vine, în mâinile divinității. De altfel, note de mistică, ce-i drept subtile, au mai fost presărate și pe parcursul volumului, fie sub forma unor îngeri, fie chiar a altor câteva epifanii, al căror impact a fost însă dozat cu grijă, cât să nu lase la vedere eticheta de poet mistic (căci se știe, misticului îi stă cel mai bine smerit).

 În încheiere, cu riscul de a mă repeta, nu voi mai spune decât că Silviu Dachin este un poet complet și complex, din stirpea celor greu sau chiar imposibil de afiliat unui curent sau unei școli, cu un discurs poetic unic și recognoscibil, tocmai datorită dozajului optim de umor, ironie, revoltă, candoare, lirism și mistică, care face ca poemele sale să fie mici pilule de voie bună, de firesc, dar și de înțelepciune, unele cu efect imediat, altele, cu eliberare prelungită.

  

Să nu uităm această dată: 28 iunie 1940

Cronica volumului Proză scurtă cu Postludii de Augustin Nacu

(Editura Tracus Arte, 2013)

 

Augustin Nacu (născut la 18 august 1964 în orașul Chișinău), a absolvit liceul româno-francez "Gh.Asachi" în 1981 și Institutul de Medicina (actuala Universitate de Medicina și Farmacie "Nicolae Testemiteanu") din Chisinau în 1987. A fost medic între anii 1987 și 1990. Din 1991 a activat în presă.  A lucrat și colaborat la reviste din Republica Moldova, România, Franța, în care a publicat proză, eseuri, publicistică, traduceri din franceză și rusă. A debutat cu proză în volumul colectiv Dintre sute de catarge '90 (Chișinău). Au urmat volumele: Generația mea (Cartea Românească, 1999), Proză scurtă cu Postuludii (Tracus Arte, 2013) și Scrum (Tracus Arte, 2014). Este membrul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. În cele ce urmează mă voi apleca asupra penultimului său volum, Proză scurtă cu Postludii, și o voi face din simplul motiv că este un volum cât se poate de actual și astăzi, chiar dacă de la apariția sa s-au scurs nouă ani.

De ce este un volum încă actual? Pentru că în afară de cele două Postludii de la finalul volumului, toate textele cuprinse în carte au legătură cu invazia sovietică în Basarabia, din data de 28 iunie 1940 și cu urmările catastrofale ale acesteia. Autorul însuși ne mărturisește în prezentarea cărții sale, faptul că acest volum i se datorează în mare parte tatălui său, trecut între timp la cele veșnice, care i-a povestit toate acele istorii tulburătoare, parte din ele trăite personal, parte auzite de la prieteni și colegi de generație. Tehnic vorbind, am putea spune că avem de a face cu povestiri „la mâna a doua”, și chiar dacă Augustin Nacu, din modestie, spune că acestea ar fi avut un farmec aparte dacă ar fi fost scrise chiar de către tatăl său, cu siguranță că și experiența sa scriitoricească și jurnalistică și-a adus o contribuție substanțială la forma finală a acestor istorii, care dincolo de stilul literar, altminteri unul limpede și concis, cum o cer rigoririle estetice în astfel de circumstanțe, rămân importante mai cu seamă prin conținutul lor intrinsec, istoric, memorialistic.

 Avem așadar nouăsprezece proze scurte despre urmările invaziei sovietice din Basarabia, unele mai tragice, altele mai degrabă surprinzând resentimentele celor implicați, unele mustind de duioșie, altele urlând încă de durere și nedreptate, urmate de două Postludii, despre care voi spune câte ceva spre final. Dintre cele dintâi, cel mai mult m-a impresionat Cruciulița, în care se povestește despre un soldat român, înregimentat însă în armata sovietică, căzut prizonier la nemți, ce a scăpat din captivitatea germană și căruia, după încetarea focului, i-a fost dat să păzească la rândul său un grup de prizonieri nemți, puși să scoată lut pentru repararea unei cazemate, undeva într-un oraș din Letonia, slujbă în care a dat dovată în primul rând de omenie, dar și de disciplină militară și demnitate națională: „Chiar în prima zi, stând pe o piatră, cu automatul alături, și uitându-se cum săpau lutul galben acei prizonieri cam la cinci metri de el, Vornicescu scăpă, cu un suspin în glas:

- Of Doamne Dumnezeule, pentru ce sunt vinovați oamenii ăștia?

Deodată, unul dintre prizonieri a lepădat hârlețul și s-a îndreptat spre soldatul sovietic, care, la rându-i, a înșfăcat automatul și s-a ridicat, privindu-l surprins, pe cel care se apropia și care, oprit în fața lui, l-a întrebat românește:

- De unde ești, camarade?

- Din județul Lăpușa, scoase Gheorghe, nu mai puțin surprins.

- Iar eu sunt din județul Cetatea Albă, i-a zis neamțul. Mă cheamă Weber și am gradul de maior. Sunt german din sudul Basarabiei și am absolvit liceul din Cetatea Albă. A fost o înțelegere între Hitler și Stalin ca toți germanii din sudul Basarabiei să plece în Germania în august și septembrie 1940. Când am ajuns acolo, toți bărbații apți pentru armată au fost mobilizați și trimiși pe front. (...)

- Am o rugăminte, Georgică, i s-a adresat maiorul. Dă-ne voie să căutăm ceva de mâncare în satul apropiat. Până ieri ne-au păzit soldații ruși și nu s-au purtat prea bine cu noi. Odată ce suntem amândoi din Basarabia, fii bun cu noi. Plecăm patru și ceilalți muncesc aici.

- Am înțeles, domnule maior, zise Vornicescu, pe deplin conștient de păricolul căruia i se expunea acceptând propunerea neamțului, dar și pătruns pe neprins de veste de un anume respect pentru  un superior care, deși, formal, era un inamic, îi vorbea limba și cu care mai era și pământean. Gheorghe a rămas doar cu cei șase prizonieri care scoteau lut, privind mereu spre sat, cu teamă că cei patru  nu aveau să se mai întoarcă, până când îi zări pe aceștia din urmă sosind cu mai multe legături în mâini. Bucuros că nu se înșelase, Vornicescu s-a ridicat în poziția de drepți și a exclamat, în timp ce aducătorii de merinde mai erau la vreo zece pași distanță:

- Să trăiți, domnule maior!”

Referitor la cele două Postludii, avem aici de a face cu două proze scurte, diferite ca stil atât față de restul textelor legate de fatidicul moment 28 iunie 1940, cât și între ele, în care este cât se poate de clar că autorul a experimentat noi forme de exprimare. Cel dintâi „postludiu” este puternic impregnat de realism magic, pe când cel de-al doilea este 100% realist, ancorat în atmosfera aproape postumană a zilelor noastre. Întrucât nu fac propriu zis parte din canonul principal al cărții, nu voi spune aici mai multe despre ele, decât că sunt la rândul lor două proze interesante atât ca stil, cât și ca subiecte,  și că sunt demne de a fi citite cu același interes ca și celelalte.

În încheiere, aș spune doar că acest volum de Proză scurtă cu Postludii, semnat de Augustin Nacu, poate sta, fără doar și poate, alături de romanul lui Dumitru Crudu, Ziua de naștere a lui Mihail Mihailovici, ambele contribuind la neuitarea acestei date însângerate din istoria României Mari: 28 iunie 1940. O dată ce nu trebuie uitată, nici de români, nici de cei care astăzi își spun moldoveni, și nici de către celelalte țări care sunt, într-un fel sau altul, amenințate de tendințele hegemonice atât ale Rusiei, cât și ale altor țări, așa-zis, puternice.

 

O nuvelă smerită, deplin dostoievskiană

Cronică la nuvela „Smerita” de F. M. Dostoievski

(Editura Revistei Timpul, 2022)

Feodor Mihailovici Dostoievski este considerat de către majoritatea iubitorilor de literatură, ca fiind cel mai mare scriitor din toate timpurile, parte pentru intensitatea psihologică a scrierilor sale, parte pentru încărcătura existențialistă a acestora. De regulă, la baza acestei urcări pe piedestal stau marile sale romane: Frații Karamazov, Idiotul sau Crimă și pedeapsă. De multe ori, măreția acestor capodopere, plasează într-un con de umbră, scrierile de mai mici dimensiuni ale acestuia. Nimic mai greșit. Recent, a fost editată la Editura Revistei Timpul, nuvela Smerita, în traducera lui Mihail Vakulovski, având și o prefață generoasă, cât un mic studiu introductiv, semnată de Mihai Vacariu. Încă din această prefață aflăm că „Cioran spunea în Caiete că s-a întors să citească nuvela Smerita de cinci ori pentru a înțelege de ce s-a sinucis biata fată și că de fiecare dată când a citit-o a fost „la fel de răscolit ca la prima lectură”. Iar Ion Ianoși, exegetul dostoievskian, o consideră „nestemata” lui Dostoievski”. Așadar, pornim la drum cu două recomandări cu greutate.

Smerita este printre cele din urmă scrieri dostoievskiene, dar și nuvela poate cea mai deplin dostoievskiană, în sensul în care avem aici de a face cu o sinteză cât se poate de bine realizată, atât din punct de vedere stilistic, cât și ca esențializare efectivă, a gândirii marelui scriitor rus. Regăsim contrase, în cele mai puțin de o sută de pagini, bine îmbibate de cel mai pur existențialism rusesc, toate marile teme ale lui Dostoievski: liberul arbitru, dualitatea bine-rău, raportarea omului la Dumnezeu, și bineînțeles, ba chiar în cea mai mare măsură, relația dintre bărbat și femeie, despre care Nikolai Berdiaev afirmă în studiul său, Filozofia lui Dostoievski, că este sortită dintru început eșecului, și aceasta deoarece: „Erosul la Dostoievski este exclusiv dionisiac, împătimește individul. Calea omului dostoievskian este pardosită cu suferințe. Iubirea este o erupție vulcanică, o explozie înfricoșată a firii pasionale. Această iubire nu cunoaște lege, nici forme. Prin intermediul ei se întrevede adâncul firii umane. După ce arde pasionat, erosul îngheață brusc. Cel care a iubit, nu se mai revarsă inform, devine un vulcan stins”.

Pe scurt, subiectul nuvelei poate fi rezumat astfel: un cămătar, fost ofițer în armata rusă, ia de soție o tânără fată orfană (poate prea tânără, el având 41 de ani, iar ea, 16), ce-i drept, mai mult din milă, pentru a o scoate din casa mătușilor sale netrebnice, în care aceasta avea rol de Cenușăreasă. Imediat după nuntă, de cum o aduce în casa sa, acesta instituie o suită de reguli cât se poate de restrictive pentru soția sa, pe care de la bun început a considerat-o „smerită”, dar mai curând în sens peiorativ, decât duhovnicesc, adică fără perspectiva de a se revolta într-un fel sau altul împotriva sa, drept pentru care, la scurt timp după (ne)fericitul eveniment, între cei doi se instalează o atmosferă apăsătoare. Orbit de prima sa impresie față de ea, aceea că este o ființă „smerită” și deci cumva retrasă în sine, cămătarul nu acordă o mare importanță acestei stări de fapt, și ca atare nici nu se grăbește să găsească soluții. Dar cumva el remarcă la soția lui niște schimbări de comportament care îl pun pe gânduri. Ba mai mult, la un moment dat, află că aceasta nu era chiar atât de cuminte pe cât o credea, ci că există chiar posibilitatea de a nu-i fi fidelă. Se naște astfel un joc de-a șoarecele și pisica, desfășurat când pe mutește, când în crize de isterie, un joc ce se sfârșește tragic, fata aruncându-se de la etaj, într-un gest inexplicabil, cu atât mai mult cu cât ținea și o icoană în brațe.

De altfel, întreaga nuvelă este scrisă cumva retroactiv, fiind de fapt un fel de jurnal al gândurilor cămătarului, aflat la căpătâiul defunctei sale soții, acesta oscilând perpetuu între a-și asuma pe deplin vina pentru tragedia petrecută, și a o scoate pe ea singura vinovată de tot răul care s-a întâmplat între ei, teribila dualitate dostoievkiană manifestându-se și aici din plin. Ceea ce este și mai interesant, este faptul că nu avem decât strict varianta lui, astfel încât, povestea rămâne învăluită într-o horă de semne de întrebare, citiorul neaflând niciodată care au fost adevăratele motive ale sinuciderii „smeritei” (cel mai probabil nici Cioran nu a descoperit acest mister, după cele cinci lecturi ale nuvelei).

În concluzie, Smerita chiar poate fi considerată nestemata lui Dostoievski, fiind poate cea mai dostoievskiană dintre scrierile acestuia. Iar inițiativa celor de la Editura Revistei Timpul, de a o traduce pentru prima dată în limba română, prin intermediul lui Mihail Vakulovski, unul dintre cei mai prolifici traducători din literatura rusă, este una nu doar salutară, ci cât se poate de lăudabilă, aceasta sporind în bibliotecilor iubitorilor de Dostoievski, zestrea literară lăsată de acesta lumii întregi.

 

Fotbal versus război

Cronica volumului de poeme, Ofsaid de Moni Stănilă

(Editura Nemira, 2022)

 

Moni Stănilă (născută în 1978, în Tomești, Timiș) a studiat teologie ortodoxă la Timișoara și la Sibiu. Este poetă și prozatoare. A debutat cu jurnalul de convertire,  Iconostas (Graphe, 2007). Au urmat volumele de poezie: Postoi paravoz. Confesiunile dogmatistei (Ninpress-Charmides, 2009), Sagharmatha (Tracus Arte, 2012), Colonia fabricii (Cartea Românească, 2015), O lume din evantaie pe care să nu o împarți cu nimeni (Charmides, 2017), Ale noastre dintru ale noastre (Casa de editură Max Blecher, 2020) și romanele, Al 4-lea (Tracus Arte, 2013), Războiul solomonarilor (Polirom, 2018), Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare (Polirom, 2019), Țipă cât poți, (Polirom, 2020). Cea mai recentă carte a sa  este volumul de poeme, Ofsaid, apărut recent la editura Nemira, în colecția Vorpal. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.   

Volumul este structurat pe două cicluri, primul, intitulat Jurnal de microbist, cuprinzând texte scrise în perioada 2014-2022, iar cel de-al doilea, eUropA 2022 Jurnal de(spre) front, fiind scris în cadrul Burselor și rezidențelor de creație literară Fundația Cărturești, la Vila Ștefan Golescu din Câmpulung.

Despre pasiunea lui Moni pentru fotbal știam de foarte mult timp (de pe vremea când Poli Timișoara făcea furori în Liga 1), dar nu mă așteptam să se fructifice și în poezie (pe atunci singura carte de poezie despre fotbal, cred că era cea semnată de Adrian Bodnaru, Poliversuri, apărută la editura Diacritic, dedicată aceleiași Poli Timișoara). Drept pentru care, am fost de-a dreptul surprins când am aflat că are în pregătire un volum de poeme despre fotbal. Și ca să fiu sincer, mă așteptam chiar să nu îmi placă, să nu mă prindă, dat fiind dezinteresul meu total pentru acest sport. Dar se pare că experiența scriitoricească a lui Moni Stănilă a reușită să mă facă, cel puțin vreme de-o lectură, să îmi placă din nou fotbalul. Și aceasta pentru că nici atunci când scrie despre fotbal, ea nu scrie doar despre fotbal, ci îl pune în relație cu temele ei predilecte: credința, dragostea pentru părinți, antipatia față de Rusia, empatia față de Ucraina și alte teme, mai mult sau mai puțin profunde, dar toate pornind de la dragostea față de viață: „E nevoie de un triplu salt în fața mărunțișurilor vieții./ În fața facturilor prea mari, a salariului prea mic./ Viața te poate prinde nepregătit.// Atunci e clipa în care saltul tău, dacă nu e triplu,/ trebuie să fie măcar la fel de spectaculos ca al lui/ Boateng în meciul cu Ucraina, să stea vecinii/ cu gurile căscate la ferestre,/ când, în rochia de gală, sari și scoți de pe linia porții/ toate veștile proaste ce te-ar putea dărâma”.

Așadar, poemele lui Moni Stănilă dedicate fotbalului, nu sunt doar o celebrare a „sportului rege”, ci în egală măsură o celebrare a vieții în sine, ea fiind realmente îndrăgostită de viață. Drept pentru care, războiul din Ucraina a marcat-o profund, trăind visceral fiecare atac, fiecare bombardament, fiecare pierdere a unei vieți omenești. Și pentru ea, ca și pentru tot restul oamenilor cu o gândire lucidă, războiul este absurd, este un non-sens. Dar ceea ce am observat la maniera în care Moni Stănilă se raportează la război, este o perpetuă oscilare între atitudinea profund creștinească, descrisă prin durerea de a nu putea îndeplini porunca hristică a iubirii vrăjmașului: „Războiul mă face părtașă la violență. Țipăt scurt/ de bucurie când moare un general cecen. Bucurie/ ca la un penalti apărat de Neuer în semifinalele CL./ Același zâmbet satisfăcut până când/ la a doua gândire înțeleg:// am ajuns să doresc moartea unor oameni”; și cea pur omenească, de a-l blama, de a-l detesta și chiar de a-l urî pe Putin, pentru nesăbuința sa de a invada Ucraina și de a ucide sute de oameni nevinovați, doar pentru orgoliul său personal: „Băi frână,/ stadioanele sunt pentru fotbal,/ pentru bucurii, pentru cântecul internațional/ putin huilo,// ai spurcat totul, tu ești adevărata pandemie,/ tu - boala de plămâni,/ tu - hipoxia planetei./ Le-ai luat viața ucrainenilor,/ le-ai luat copiii, casele, orașele./ Ciumă bubonică ești tu cu focoasele tale,/ ne-ai luat liniștea,/ ne-ai luat concediile la Odesa,/ ne-ai scârbit,// ne-ai luat bunătatea,/ ne-ai luat tuturor Ucraina.// Cât stadionul ăla plin (pe 18 martie)/ e scârba noastră. Trăiește/ cu gândul ăsta în tunelurile tale:/ ai făcut din Zelenski noul David, ai dat lumii/ un erou de iubit, iar tu ai pierdut până/ și frica pe care lumea o avea față de tine.// Lujniki - scârba Europei,/ naziști până în adâncul mațelor,/ voi sunteți rușinea lumii,/ dictatorul de gumă înghite aplauze/ în timp ce în Ucraina se moare.// Dictatorul de carton spune „nașî rebiata”:/ Wagner și măcelarii ceceni./ Dictatorul de zoaie spune: pentru credința/ noastră ortodoxă cecenii ucid. Azi și ateii/ se roagă:/ Doamne, să fii Tu, să exiști, să fie iadul/ și judecata.// Eu spun: numele lui Hristos/ pe buzele tale e judecata. Evanghelia e judecata,/ porunca a 6-a e judecata./ Singur în buncărele tale/ și stadioanle să ți se golească în subterană/ cu toți dumnezeii pe care tu îi slujești.// Bisericile sunt pentru dragoste și pace/ stadioanele pentru fotbal” (acest poem poate face pereche cu „blestemul” dedicat lui Putin de către poetul Tudor Crețu, în volumul Blesteme & more., apărut în 2022 la Casa de pariuri literare). De remarcat însă că, în ciuda urii, până la urmă firești, omenești, Moni Stănilă lasă judecata în seama lui Hristos, semn că totuși, ea rămâne până la final o creștină în adevăratul sens al cuvântului.

De altfel, amprenta sa de teolog se mai vădește și în faptul că acest volum cuprinde nici mai mult, nici mai puțin, decât 66 de poeme, același număr de cărți aflându-se și în varianta canonică a Sfintei Scripturi. Și chiar dacă nu sunt distribuite în cadrul celor două cicluri, la fel ca în Biblie, 39 de cărți/poeme în Vechiul Testament, 27 în Noul Testament, avem totuși o împărțire ce generează la rândul său o interpretare mistică: câte 33 de poeme în fiacare parte, după vârsta hristică, semn că pentru Moni Stănilă, Hristos rămâne, atât cu judecata, cât și cu mila, deasupra întregii lumi, cu toată nebunia care o caracterizează, cel puțin privită prin ochii noștri omenești.

Așadar, poeta-teolog nu se dezminte nici atunci când este dublată de poeta-microbist, sau de poeta-om, iubitoare de viață, de pace și firesc. După lectura acestui volum surprinzător, aș spune că de pe acum, mă pot aștepta la absolut orice de la Moni Stănilă. Și acest lucru este cât se poate de bine.

 

 

 

 

 

Un mistic scandalos?

Cronica volumului de poeme, Așteptând gloria de Mihail Gălățanu

(Editura Tracus Arte, 2022)

 

Poetul Jerome Rothenberg și-a intitulat unul dintre volumele sale de poeme, Mistici, hoți și nebuni (apărută în limba română la Casa de Editură Max Blecher, în 2013, în traducerea lui Andrei Codrescu). Mistlberger M.T., și-a intitulat studiul despre controversații Osho, Gurdjieff și Crowley, Cei trei magi periculoși (apărută la noi în anul 2015, la editura Livingstone). Avem așadar două repere livrești care par să pună, ce-i drept, în moduri diferite, semnul egal între mistică și nebunie, între mistică și ideea de pericol, de controversă, de reprobabilitate. Să avem oare de a face cu un al treilea caz, de această dată de pe plaiuri autohtone, în persoana poetului Mihail Gălățanu? Vom afla curând, parcurgând critic noul său volum de poeme, Așteptând gloria, apărut recent la editura Tracus Arte. Deși semnale în acest sens, poetul a mai dat și prin prisma volumelor anterioare. Dar să începem cu o scurtă prezentare a poetului.

Mihail Gălățanu (născut în 1963) a absolvit cursurile Universității din Galați. Este poet, prozator, eseist și jurnalist. A debutat în anul 1987 cu volumul de poezie, Știri despre mine. Au urmat volumele: Evanghelia lui Barabas, Bunicul Kennedy, Mireasa tuturor, O noapte cu patria, Româna cu prostii, Douăsprezece cîntece înaintea nașterii, Mormântul lui Ovidiu. În materie de proză, cele mai noi romane sunt: Lustruirea armelor și Ultimul Karamazov; iar din opera eseistică amintesc aici doar volumul, Despre artă, nebunie și misticism. Cea mai recentă apariție editorială a sa este volumul de poezie, Așteptând gloria, apărut anul acesta la editura Tracus Arte. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Un prim semn „+” pus în dreptul misticului poate fi considerat inclusiv poemul ce deschide volumul, un poem tribut, dedicat maestrului său, Dimitrie Lupu, trecut recent la cele veșnice: „Atunci/ am înțeles/ că am/ în fața mea/ un maestru/ din aceia/ din vechime/ special/ întrupat/ numai și doar/ pentru mine.// În carne și oase/ doar pentru că/ eu aveam/ carne și oase/ și suferință./ El avea să sufere/ întocmai ca și mine.// Un maestru din vechime/ asemenea/ celor iluștri,/ eroilor civilizatori,/ semizeilor,// a venit/ din nou, iarăși la viață,/ special pentru mine.// Numai pentru mine...”. Și spun aceasta întrucât consider că doar un om cu simțul smereniei poate închine poeme maestrului său. Ori smerenia este cu siguranță un prim pas pe calea desăvârșirii, pe calea misticii.

Dar pentru a păstra echilibru, să punem un prim „+” (cel puțin provizoriu) și în dreptul „scandalosului”, întrucât, smerenia afișată anterior, pare să fie complet anulată de „așteptarea gloriei”, un demers ce trădează cel puțin o oarecare doză de vanitate, ori după cum se știe, aceasta face parte din lista celor șapte păcate capitale: „Și noi tocmai aici/ ne-am găsit/ să așteptăm/ gloria/ (gloriuța)// în pantaloni scurți/ printre pereții afumați,/ câinii morți/ îngropați/ în curte”. Și totuși, nu întâmplător am invocat mai sus provizoratul, întrucât în același poem, puțin mai la vale, poetul ajunge să-și facă o autocritică destul de usturătoare, care iarăși este un semn, dacă nu de smerenie, cel puțin de luciditate: „eu, mihail gălățanu,/ mi-am găsit să aștept/ aici/ gloria// într-o țară de cocalari/ fără creier/ eu însumi cocalar/ printre maneliști/ eu însumi/ manelistul dintâi// nefiind cu nimic mai bun decât restul/ decât raiul”. Așa că acest prim „+” din dreptul scandalosului se anulează.

Însă în locul lui vom pune imediat un altul (poate la fel de provizoriu), căci în poemul Nasc și la Moldova (oameni), avem de a face cu un (auto)portret de scandalagiu pe care poetul și-l face, privindu-se pe sine prin ochii celorlalți, cărora, dacă ar fi să le dăm crezare fără de o minimă cercetare, ar însemna să îl punem pe poet la stâlpul imfamiei, definitiv și iremediabil: „Gălățanu e scandalos./ Da!/ Puțini au mai fost scandalagii ca ăsta./ Și e scandalagiu pentru că e huligan./ un huligan al literaturii./ Ce puii mei caută ăsta în literatură?/ Când literatura e feciorelnică./ De ce l-ați lăsat să.../ De ce nu l-au strâns de gât ceilalți scriitori?/ Ca, la noi, e un obicei...”.

Așadar, oamenii îl văd ca pe un scandalagiu. Iar el nu se apără, nu îi contrazice, nici nu le dă, cum s-ar zice, apă la moară. Doar își face un alt autoportret, de data aceasta unul real, la persona I singular, prin care ni se înfățișează așa cum se vede el pe sine însuși, cu bune și cu rele: „De ajuns, am ajuns un înger, până la urmă, dar unul de/ mâna a doua. Făcut la apelul bocancilor./ Nici măcar înger...,/ vezi bine, n-am să mai ajung de mâna întâi./ Am ratat totul, căci totul se poate rata, ca înger și ca om./ Sunt un înger umil, care face muncile de jos: să străduiește să/ îndrepte păcătoșii cei mai înveterați. (...)// Un înger de mâna a doua, doamne, dar- totuși – un înger./ Un înger care stă mai mult afară din Rai, cu trebile, decât/ înăuntru. (...)// Un înger de mâna a doua, după care/ nu mai întorc capul/ nici măcar femeile”. Așadar, se șterge semnul „+” din dreptul scandalagiului și se pune în dreptul misticului, care astfel face 2-0.

Dar dincolo de acest meci între mistic și scandalos, consider că nu ar strica să ne aplecăm puțin și asupra valențelor estetice ale poeziei lui Mihail Gălățanu din acest volum. Și aș începe prin a spune că, deși aparent, nouăzecismul nu mai este la modă, Mihail Gălățanu nu se dezminte și rămâne un nouăzecist pur-sânge, livrind în continuare același tip de discurs, când aparent banal, când voit flamboaiant, în care biografismul, fie el real sau imaginar, se întrepătrunde la tot pasul cu elemente de realism magic, bine ascunse în spatele unor metafore existențiale, cum ar fi, spre exemplu, bătrânețea sau moartea: „Mă dau cu mirosul meu special/spațial/ și temporal/ miros adânc, pregnant/ a mine însumi// mirosul meu de țintirim proaspăt/ numărul opt/ figura numărul opt/ țintirim proaspăt/ vopsit/ mirosul infinitului/ copt// miros de câmp/ cu flori proaspete/ sau câmp/ proaspăt cosit/ după anotimp/ după potop// miros a mine însumi/ cum miroase marea a pești//mă dau cu mirosul meu personal/ miros a dragoste/ infernal/ a a dragoste și a bărbat/ proaspăt bărbierit/ și dat cu/ after-shave// cum miroase o mamă/ pruncul ei proaspăt înțărcat// mă dau cu moartea mea personală pe la subsuori/ și pe bust/ și pe nori// și pe piept/ și mă alint/ cu loțiunea mea fermecată/ de iubit adulat/ și proaspăt înmormântat/ miros de groapă neagră/ proaspăt și adânc afânată// miros de groapă neagră/ ca o cafea amară, foarte amară// cu zațul răsturnat/ și cu ceașca vărsată”.

Se poate observa în acest poem și un subtil și totodată sublim tribut adus lui Cristian Popescu, pe care mi-aș mermite să-l numesc aici (pentru prima dată), „sfântul nouăzecismului”, și „morții lui din flori”, dar care nu trebuie nicidecum confundat cu vreo formă de imitare sau pastișare. Un tribut este, cum spuneam și mai sus, o reverență, o formă de recunoaștere a superiorității celuilalt, și nu în ultimul rând, un gest de smerenia. Și cu aceasta am ajuns din nou în preajma dilemei din titlul acestei cronici, moment numai bun pentru a decreta că Mihail Gălățanu, chiar dacă nu este un mistic în sensul strict religios al termenului, din punct de vedere literar, el are toate semnalmentele necesare pentru a putea fi numit astfel. Un mistic scandalos? Fie și așa. Dar totuși un mistic.