miercuri, 13 ianuarie 2021

Moartea noastră cea de toate zilele

 

Cronica romanului Să nu lași moartea să te găsească de Bogdan Răileanu

(Editura Polirom, 2020)

 


Bogdan Răileanu este fără doar și poate unul dintre cei mai importanți prozatori români contemporani, fiind apreciat în egală măsură și de publicul cititor și de criticii literari. A debutat  în anul 2017 cu volumul de proză scurtă Tot spațiul dintre gândurile mele (Editura Polirom), publicând ulterior romanele Dinții ascuțiți ai binelui (Editura Humanitas, 2018) și Teoria apropierii (Editura Humanitas, 2019). La finele anului 2020 i-a apărut și cel de-al treilea roman, Să nu lași moartea să te găsească, la editura Polirom, în colecția Ego Proză.

Bogdan Răileanu își construiește noul roman pornind de la balada populară, Miorița, ba chiar lasă să se înțeleagă, spre final, că personajul principal al cărții, ciobănașul Arhip, nu este nimeni altul decât însuși creatorul baladei, iar faptele istorisite în paginile acestuia nu sunt decât o desfășurare în amănunt a celor spuse în cântec sub forma binecunoscutelor simboluri și  alegorii.

Romanul debutează ex abrupto, cu scena descoperirii ciobănașului mort, numit Anghel, în vârstă de numai șaisprezece ani, de către vărul său, Arhip, scenă relatată într-un limbaj simplu, rural, și bineînțeles frust, nelăsând loc niciunor menajamente: „Dimineaţa a plecat să despartă oile cu ceilalţi ciobani, iar la amiază era mort. Când l-am găsit zăcea într-o baltă de sânge. Încă era cald când am ajuns io acolo, în burtă avea înfipt fluierul meu de os. Privea spre cer cu nişte ochi scremuţi de parcă şi-ar fi ţinut respiraţia sub apă. Din spate l-am auzit pe Vâlcu: Ţiganii, în Paştele mamii lor! M-am uitat la el. Şi eu m-am gândit la ţigani, dar de ţigani trecuserăm acum vreo trei zile. Era şi Gavril acolo. Oile ne ocoleau în linişte smulgând smocuri de iarbă. Se simţea căldura lor, mirosul de oaie şi iarbă ruptă se amestecau cu noi, cu moartea lui Anghel. Am scos fluierul din el. L-am şters cu un şomoiog de iarbă şi l-am pus pe pieptul alb, pătat de sânge. Cred că erau vreo zece tăieturi. Cele de pe piept păreau curate, nu sângeraseră prea mult. Pielea era puţin umflată pe margini. M-am uitat în jur, dar caii erau departe. I-am închis ochii. Părea că îşi ţine respiraţia în continuare, că din clipă în clipă o să scoată aerul ăla afară din piept. Am aşteptat să treacă turmele şi m-am ridicat, am pus miţoasa peste el, l-am înfăşurat bine şi l-am legat cu o sfoară de jur împrejur. Arăta ca un mort deja şi abia ce murise. Oamenii se transformă repede în morţi, viaţa uită imediat de ei. Erau departe ţiganii, m-am gândit iar. Ce treabă avuseseră ei cu ţiganii ? Nu pricepeam nimica, cum murise ăsta micu’ aşa din senin, cine să-l taie?”.

 Apoi, construind o grefă în firul narativ al baladei, în care inserează tema principală din Antigona lui Sofocle, Răileanu pune în gândul lui Arhip ideea că este de datoria lui să îl ducă pe Anghel, așa mort, acasă, pentru a fi îngropat creștinește și plâns de către toți ai săi. Faptă la care se și înhamă imediat, în pofida încercărilor disperate a celorlalți doi ciobani, Vâlcu și Gavriil, de a-l opri și totodată împotriva iernii care în anul acela venise, pare-se, mult mai devreme decât i-ar fi fost sorocul.

Din acest moment al desfășurării ostilităților, versurile baladei par să rămână undeva, într-un fel de nor, suspendate deasupra personajelor, intercalându-se doar la răstimpuri cu firul narativ al romanului, care de pe acum îl va urmări doar pe Arhip, căruia îi va fi dat să treacă o serie de probe de foc până va ajunge să-și ducă sarcina la bun sfârșit, mai cu seamă în secvențele în care oaia roșcovană apare în visele acestuia, și în acelea în care, același Arhip își pune în minte, în baza unor deducții anamnetice (ce ne duc cu gândul și la Vitoria Lipan), gândul că nu țiganii, ci ciobanul Vâlcu, l-ar fi ucis pe vărul său, Anghel. Ideea că romanul este totuși varianta romanescă a baladei va reveni în forță în Epilog.

De altfel, raportându-ne și la titlul romanului, putem avansa și teoria că balada Mioriței și a ciobănașului ucis mișelește, nu este decât un pretext pentru dezvoltarea unei ample meditații romanești asupra temei morții și a modului în care este percepută aceasta, mai ales în spațiul rural. Și aceasta deoarece, de la începutul și până la finalul romanului, Arhip nu se mai gândește la nimic altceva decât la moarte și la „veșmintele” pe care aceasta le-a îmbracat, în întâlnirile pe care le-au avut, de-a lungul vieții sale: „Lucrul acesta, dacă putea fi numit lucru, avea viaţa lui. Era femeie uneori, îmbrăcată în negru, palidă şi rece, era pasăre alteori, care cânta trist în copaci, era o apă neagră, o stea căzătoare, un lup din pădure, o mireasă pe care o visezi, un strigăt de cucuvea sau un fluierat în casă. Moartea era în multe lucruri, trăia cu lumea laolaltă, moartea era vie”.

            De asemenea, romanul lui Bogdan Răileanu poate fi privit și ca un nou tratat de antropologie rurală, întrucât readuce în atenție o serie de credințe și practici populare, care pentru cei din zona Vrancei, au statutul de lucruri sacre. Iar una dintre aceste practici este schimbarea numelui celui bolnav, pentru ca moartea să nu-l mai regăsească. De altfel, însuși numele personajului principal provine dintr-un astfel de „al doilea botez”, numele său inițial fiind Ghiorghiță, iar numele de Arhip primindu-l pentru a fi „cel care conduce, cel care stăpânește”, etimologie ce explică de altfel și faptul că el se dovedește capabil, deși încă tânăr, să se țină departe de moarte, ba chiar să o țină în frâu, deși aceasta îi suflă în ceafă de multe ori pe parcursul itinerariului său inițiatic.

De altfel, Arhip nu este singurul nume cu semnificație specială din cuprinsul acestui roman, ci și numele ciobanului Vâlcu, care, „în limba muscalilor” înseamnă lup, fapt ce contribuie la deducțiile lui Arhip pe baza cărora îi atribuie acestuia uciderea vărului său, Anghel, nume ce trimite, de asemenea, la o semnificație aparte, anume aceea a îngerului, ce i se și potrivește de altfel, ciobănașul dovedindu-se a fi fost singurul om cu suflet curat dintre toți cei implicați în această poveste.

Deși de mici dimensiuni, Să nu lași moartea să te găsească, se dovedește a fi un roman foarte puternic, atât din punct de vedere al conținutului cât și prin prisma limbajului tranșant, menit să îți zdruncine confortul gândurilor și al ideilor, ce poate fi citit în diferite chei de lectură. În paginile acestuia, Bogdan Răileanu seamănă o mulțime de semnificații aparte, toate făcând însă referire la destinul omului, la fragilitatea purității sale inițiale, la dualitatea sa și la relațiile pe care acesta le dezvoltă cu sine, cu ceilalți, cu natura și mai ales cu transcendența, fie că prin aceasta înțelege, divinitatea, moartea sau judecata ce îl așteaptă odată cu trecerea sa dincolo.

 

luni, 11 ianuarie 2021

12 tineri poeți din Chișinău

 

Cronica antologiei Patru plus patru plus patru

coordonată de Dumitru Crudu

(Editura Prut Internațional, 2020)



 

Dumitru Crudu, binecunoscutul poet, prozator și dramaturg basarabean, are și calitatea, poate mai puțin știută de către cei din afara spațiului cultural basa, de coordonator, moderator și bineînțeles, îndrumător al Atelierului de poezie „Vlad Ioviță”, o instituție care și-a dovedit de-a lungul timpului eficiența, din cadrul acesteia lansându-se poeți care ulterior au confirmat, fiind iubiți de cititori și bine receptați de critica de specialitate. În anul 2020, pe fondul pandemiei de Coronavirus, și în condițiile în care ședințele atelierului au trecut în on-line, Dumitru Crudu a avut inspirația de a pune la cale apariția unei antologii de poezie prin care să-i prezinte lumii întregi pe 12 dintre actualii săi învățăcei. Așa a luat naștere volumul Patru plus patru plus patru – Tineri poeți din Chișinău, apărută în 2020 la editura Prut Internațional. În cele ce urmează voi spune câteva cuvinte despre poezia fiecăruia dintre aceștia, în ordinea apariției lor în cadrul antologiei.

Dorina Cârțu (n. 2002) scrie o poezie crudă, adjectiv ce are în cazul său două semnificații: prima ar fi aceea că textele ei vorbesc deschis despre suferință și frică, iar a doua se referă la lipsa de maturitate estetică și stilistică, tânăra poetă lăsând versurile să curgă fără a le stiliza prea mult. De bună seamă, vârsta își spune cuvântul. Și poate tot datorită vârstei, poeziile ei mustesc de sinceritate. Pentru edificare, voi reda două versuri din poeziile sale: „Când văd un cuțit/ mă gândesc la tine/ la niște răni/ deja închise”; „Se auzeau broaștele/ în râu/ Noi/ stăteam pe iarbî/ și ne sărutam/ iar mie îmi era/ frică”.

Olesea Enachi (n. 1998) ne oferă tot o poezie a suferinței, o suferință asumată, venită din două direcții diferite, dar care în mintea și sufletul ei se întâlnesc și se întrepătrund: moartea mamei și lipsa de comunicare cu iubitul ei. Însă ceea ce caracterizează mai curând poezia ei este maniera în care aceasta este construită, fiind lesne de observat o oarecare maturitate a scriiturii. Din punct de vedere stilistic, poeta recurge la construcții de tipul cauză-efect înveșmântate în oximoroane mai degrabă sugerate, reușind astfel să creeze acea atmosferă ce sugerează confuzia perpetuă și suferința perenă. Voi reda integral o poezie dintr-ale sale, anume pe aceea care m-a impresionat cel mai mult: „Privesc poza mamei./ De zece ani/ mama tace,/ ceea ce nu-i era în fire,/ fiindcă mamei mele îi/ plăcea/ să vorbească/ să-mi vorbească./ O poză alb-negru/ veche,/ ca și crucea/ ei,/ pe care/ în acest an/ nu am dat-o cu vopsea.// Tu îmi apari în mii/ de pixeli și/ taci la fel/ ca mama mea./ Poate ai nevoie/ de un restart./ Brațele mamei,/ care îmi fluturau de departe,/ acum/ sunt la doi metri/ sub/ pământ./ Ale tale la distanța/ a două telefoane/ ce ne ard neuronii/ încât/ nu mai aprindem luminile/ și în întuneric/ ne îmbrățișăm/ fiecare pe sine însuși/ acolo unde suntem/ la distanța a două telefoane”.

Poezia lui Theodor Fusu (n. 1983) surprinde în primul rând prin franchețe și printr-o oarecare detașare de sine. Se simte în versurile sale vocația libertății, singura constrângere pe care acesta și-o asumă fiind tocmai lupta cu orice fel de constrângere. Poate tocmai de aceea este și primul de până acum, care nu se sfiește să își asume și iubirea, nu doar suferința, iar poezia pe care o voi reda în cele ce urmează, ar merita inclusă în orice antologie din lume: „Prima dată tata m-a pedepsit/ la cinci ani/ când/ am mâncat toate/ cele cinci ciocolate/ Pedeapsa a fost ca/ cinci minute să mă uit la el/ drept în ochi/ și eu mă uitam/ iar în timpul ăsta mă gândeam/ ce păcat că au fost numai/ cinci ciocolate”.  

Aliona Ivanova (n. 1968), deși nu mai poate fi socotită drept o „tânără” poetă, se regăsește de minune în grupul tinerilor săi colegi de cenaclu, scriind o poezie a candorii, a purității, și uneori a melancoliei. Firește că avem totuși de a face cu o poezie matură din punct de vedere stilistic și estetic, cu un discurs poetic foarte bine scris și declamat, iar în ceea ce privește atmosfera generală a poeziilor sale, putem spune că aceasta denotă în primul rând o totală asumare a trecutului și o oarecare împăcare cu prezentul. Poezia pe care o consider edificatoare, dintre toate cele cuprinse în această antologie este următoarea: „Când mi se face dor de tine/ îmi pun flanela violetă/ în care eram îmbrăcată/ când ne-am cunoscut./ Flanela aia veche,/ roasă la coate,/ e încă moale și caldă./ Când vreau să vorbesc cu tine/ mă duc și o iau/ de pe umeraș/ ca/ în ziua când ne-am despărțit./ O întorc de pe o parte/ pe alta/ până încep să-ți simt respirația,/ fără termen de valabilitate,/ mângâierile timide/ și stângace.../ Mai stai,/ promit să rămân nemișcată,/ cu ochii închiși/ strâns-strâns/ între prezent și viitor/ ca pe o muche de cuțit”.  

Peter Raicu (n. 1992) ne propune, prin prisma celor două texte selectate pentru această antologie, o poezie anamnetică, purificată de resentimentele provenite din neasumare, însă încărcată în dozaj optim cu sentimente sincere, fie ele pozitive sau negative, dacă frica de a nu provoca suferință altora se încadrează la emoții negative: „Mi-e frică,/ mi-e frică/ să nu/ fac și eu pe cineva/ nefericit”. O poezie curată, aș spune, bună de lipit pe rănile sufletului.

Adriana Rusu (n. 1996) reprezintă o adevărată pată de culoare în econimia acestei antologii, în sensul că este singura prezență ancorată în prezent, mare parte dintre poeziile sale selectate aici vorbind despre pandemia de Coronavirus și despre efectele ei dezastruase la nivelul relațiilor interumane, și singura care își proiectează „umbra” în viitor, propunându-ne la răstimpuri și un mesaj postumanist, populat de tehnologie. O poezie care surprinde ambele tendințe este următoarea: „Disperarea/ stă la bucătărie și își bea paharul de vodcă// Disperarea/ stă pe balcon și își fumează țigara// Disperarea/ se tot rostogolește pe covor și se dă/ cu capul de perete// Disperarea/ s-a apucat să facă focul/ Suflă și suflă/ dar se face frig// Disperarea/ stă în colțul stâng și/ își roade unghiile/ În timp ce sute și mii/ mor/ în fiecare zi// Disperarea/ se întreabă oare unde au plecat oamenii/ din casele astea/ și se miră/ de ce oare au lăsat-o aici”.

Dumitrița Sîrbu (n. 2003) scrie o poezie resentimentară, îmbibată în ură și dispreț față de familia sa, uzând de un limbaj caustic, menit să trezească mustrări de conștiință celor vizați dar și să stoarcă cititorului doza de empatie de care tânăra poetă pare să aibă nevoie ca de un drog: „m-ai adus la viață/ dar nu m-ai/ înțeles/ știi ceva/ ești prea proastă/ ca/ să-mi fii/ mamă”. În ce măsură sunt sau nu întemeiate sentimentele ei, este greu de spus. De asemenea nu putem știi dacă este o poezie strict confesivă, și care se dorește a fi și terapeutică sau dacă își are și ficțiunea doza ei de contribuție. Cert este că atmosfera pe care aceasta o crează în poezia sa este una toxică. Ca o recomandare, i-aș sugera Dumitriței să încerce să-și detoxifice poezia, strecurând și mici doxe de emoție pozitivă, de speranță, de iertare, de compasiune.

Sergiu Stati (n. 1989) ne propune o serie de poezii de „aproape” dragoste, în sensul că în versurile sale sentimentul suprem pare mereu obstrucționat de ceva, neîmplinit, neîmpărtășit, îngropat, atmosferă la care contribuie din plin și afluxul de cuvinte dure, atât din punct de vedere fonetic, cât și semantic. Mizând pe o estetică minimalistă, el realizează mai degrabă flesh-uri ale diverselor forme de manifestare a iubirii: „într-un pahar/ cu suc de portocale/ un fluture înecat// puține cuvinte/ și puțină iubire// pe masă/ cămașa mea udă/ alături de/ poza ta// prea puține cuvinte/ ca să pot scrie un poem de/ dragoste”.

Tot despe iubire scrie și Cristina Tataru (n. 2002), numai că în cazul ei lucrurile stau cumva diferit, în sensul că este cât se poate de clar că iubirea din poezia ei este exclusiv toxică. Ceea ce surprinde însă la atmosfera pe care o crează este faptul că ea nu lasă resentimentul să-i căpușeze poezia, ci preferă să o garnisească cu un soi de resemnare, asezonat cu iertare și asumare: „el a fost fericit/ eu nu/ dar/ acum/ mă bucur că măcar/ unul dintre noi/ a fost”.

Victoria Toma (n. 2002) scrie la rândul ei despre dramele sale familiale, dar în poezia ei mai este loc și pentru detașare, pentru iertare și pentru orice alte sentimente ce nu dau voie urii să se instaleze. Pentru ea, poezia chiar este terapeutică, defulând în scris și ținând astfel resentimentele la distanță, sau măcar diminuându-le intensitatea: „Îți cerșesc mila/ pentru că/ între noi nu mai există iubire/ așa cum mi-ai dat viață/ vreau să mă omori tot tu/ Vrei să pleci/ Pleacă/ Ușa o să rămână deschisă/ în casă va fi cald/ eu voi fi rece/ Singură la masă/ cu două scaune/ în stânga și în dreapta mea/ mâncând ultima bucată de carne/ din lume”.

Poate cea mai pură poezie este cea a poetei Daniela Trifan (n.2002), pentru care, așa cum reiese din cele două texte selectate în această antologie, dragostea este dragoste și durerea, durere. În versurile sale nu se strecoară nicio urmă de emoție negativă, dar nu în sensul că ar fi descoperitoarea izvorului de lapte și miere, ci în sensul în care nu lasă să se vadă nicio urmă de sentiment reprobabil: „îmbrățișează-mă/ și lasă-mă să-ți ascult/ respirația// inimile noastre/ să bată într-un ritm/ de parcă ar fi/ una singură//lasă-mă să mă pierd/ și să nu mă mai regăsesc// lipită/ pe pieptul tău/ ca un tatuaj”.

Augustina Vișan (n. 2001) scrie și ea despre conflictele din familia sa, despre cum toată lumea bate pe toată lumea și despre greutățile vieții de la țară. Scrie frust, fără metafore inutile, și aș zice și fără exagerări. Dar și mai important, nu își transformă poezia într-un tribunal în care să-și judece părinții, ci într-un jurnal în care pur și simplu își descarcă sufletul; nu ura, nu frustrările, nu resentimentele, ci doar sufletul, care se încăpățânează să rămână pur, indiferent de câte nedreptăți îi sunt date să trăiască. Atmosfera pe care poeta o crează în poezia sa este mai curând una de înduioșare, în care durerea își dă mâna cu iertarea. Spre edificare voi reda acea secvență poetice despre care cred că surprinde cel mai bine chintesența mesajului său poetic: „Dacă moare vaca/ te omor// M-a bătut până a obosit/ Apoi a aruncat ciomagul/ și a venit lângă mine:/ Dă să mă uit/ Tare te-am bătut?/ N-am vrut/ dar tu/ de ce n-ai avut grijă de vacă?/ Dacă moare.../ Te doare?/ m-a întrebat din nou/ și a dat volumul televizorului la maxim/ ca să nu se audă cum plângeam/ amândouă”.

Ca o concluzie, aș spune că am remarcat în primul rând diversitatea temelor, a stilurilor și a atitudinilor abordate de către fiecare dintre cei doisprezece. Ceea ce este cât se poate de bine. Apoi, m-am bucurat să descopăr voci puternice și timbre interesante, ceea ce este, zic eu, și mai bine. Este drept că nu am rezonat la fel cu toate discursurile poetice întîlnite, ceea ce este firesc. Dacă toți vor continua să scrie, rămâne de văzut. Dacă o vor face în aceeași manieră sau poezia lor va suferi mutații de parcurs, este de urmărit. Raportat la momentul 2020, pot spune doar că în mod cert, poezia basa are prezent și îndrăznesc să spun, și viitor.  

vineri, 8 ianuarie 2021

„Fenomenul Ploiești” sau atunci când sfârșitul vine din aer

 Cronica volumului de poezii Toluen de Camelia Iuliana Radu

(Editura Creator, 2020)



 

Camelia Iuliana Radu, s-a născut în anul 1959, în municipiul Slatina, județul Olt, dar și-a legat numele mai mult de orașele Brăila, unde a făcut primii pași în lumea literelor, la frageda vârstă de numai opt ani, și Ploiești, orașul unde locuiește și astăzi. Este poetă, prozatoare, artist grafic și jurnalist, fiind de-a lungul timpului redactor cultural la cotidienele Jurnalul de Prahova și Telegraful de Prahova. Este autoarea următoarelor volume de poezie: Jucăm Lenin  (Paralela 45, 2016), Desaparecida (Tracus Arte, 2016), Norr, (Tracus Arte, 2015), Vântul în oglindă (Agol, 2015), Dincolo de fugă (Agol, 2015), Întredeschis (Agol, 2015), Negru de iarnă (Ateneul Scriitorilor, 2014), Tangerine Tango (Grinta, 2013), Caietul roșu (Singur, 2013), Oman (Karta-Graphic, 2012), Floare mică (Etiquette, 2009), Muntele inițiaților (Neotonic, 2003), precum și a volumelor de proză scurtă: Pe muchia prezentului (Etiquette, 2009), Pasărea Singuratică (Neotonic, 2001), Legendele Cetății Sinca (Neotonic, 2002). Din anul 2017 este membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Bacău.

Cel mai recent volum de poezie se numește Toluen și a apărut în anul 2020 la editura Creator din Brașov. Este o carte manifest, dedicată orașului Ploiești, dar nu pentru a preamări în paginile sale momentele de glorie, frumusețile sau obiectivele turistice ale acestei urbe încărcată de istorie, ci mai degrabă pentru a trage un semnal de alarmă asupra gradului ridicat de poluare a aerului cu gaze toxice, ce se degajă din emanațiile rafinăriei de petrol  a orașului, și în legătură cu care nu se face absolut nimic, autoritățile locale ridicând din umeri sau chiar minimalizând efectele acesteia.

  Volumul debutează în forță cu un poem ce poartă numele sugestiv de efectul ploiești, în care este descrisă o zi „obișnuită” din viața ploieștenilor, sau mai degrabă din viața la care sunt condamnați aceștia: „unul cade pe stradă/ unul se ține de ziduri// cu fruntea plecată/ sufocat/ nu vezi nu auzi// ca tine sunt eu/ ca mine ești tu// gândurile/ același șarpe încolăcit/ în paltoanele noastre negre/ trecem zi după zi în ritual funebru/ repetitiv// unul cade pe stradă/ unul se ține de ziduri// mâini ascunse/ încleștate în carcera aerului/ mort/ înțepenite de câteva generații/ suspendate în gestul/ neterminat// trec sarcofage negre/ înăuntru sunt eu/ înăuntru ești tu// sacoșele atârnă/ viețile noastre atârnă// în buzunarul zilei de ieri/ este tot ce va fi otrăvit/ în ziua de mâine// trecem pragul casei și credem/ că am scăpat de coșmar/ hainele put/ inimile/ mințile noastre put// în aerul negru/ în tăcere/ unul a căzut/ unul se ține de ziduri”. A se observa ritmicitatea poemului, precum și cele câteva sintagme cu rol de refren, ce sugerează pe de o parte repetitivitatea acestor imagini în viața de zi cu zi, iar pe de altă parte, starea de fatalitate a faptului în sine, și condamnarea locuitorilor orașului la resemnare.

Numai că poeta Camelia Iuliana Radu nu se resemnează, nu acceptă această fatalitate, ci ridică vocea și arată cu degetul către cei pe care îi consideră vinovați și către cei care ar trebui să ia măsuri pentru evitarea unui dezastru general, și o face într-o manieră drastică, într-un limbaj crud, tăios, proferând chiar blesteme, doar, doar le-o stoarce un gram de remușcare și de conștientizare: „blestemat să fii tu/ om de paie/ în care dragostea a murit asfixiată/ sub maldărul de bani pătați cu sânge// blestemați să fiți voi/ miniștri ai mediului de rahat/ care ne expuneți morții/ să ia pe alese// blestemați să fiți voi/ deputați și senatori care ați uitat de ce/ ați ajuns în parlament și în senat// blestemați să fiți voi legiuitori/ cârmuitori/ șefi de toate felurile/ purtători de cuvânt strâmb/ când spuneți că adevarul nu este/ adevărat

Și nu se oprește doar aici, ci continuă prezentând în amănunt efectele poluării cu toluen, și modul în care sunt afectate absolut toate categoriile de vârstă, de la cei mai bătrâni, până la cei mai tineri, și bineînțeles ceea ce este de-a dreptul înfiorător, modul în care sunt afectați copiii, mlădițele viitorului: orbirea omului industrial trece strada/ pe roșu/ moartea nu îi face pod peste oraș/ să îl scape de durere// copiii morții se joacă deasupra orașului/ de-a leucemia/ fac baloane din detergent lichid/ ajuns pe lumea cealaltă ca o faptă bună/ pentru săraci// privesc în oglinda retrovizoare/ nu văd pe nimeni/ copiii morți știu să se ascundă/ nu apar în statistici// mamele lor sunt la serviciu/ împrăștie noxe peste oraș/ fredonează sexy mai vino seara pe la noi/ ioneeele dragă/ și el vine în sacul cu voturi/ serafic deghizat în autorități locale// moartea nu face pod peste oraș/ să plângem împreună timpul în care am uitat/ cine suntem”.

De remarcat faptul că, în lupta ei cu sistemul , în demersul său de a atrage atența asupra efectelor poluării cu toluen, poeta nu se sfiește să apeleze la toate armele pe care i le pune la dispoziție accesul încă liber la cuvânt, de la încercarea pașnică de înduioșare și conștientizare, la ironii ultra-acide, de la prezentarea frustă a stării de fapt, la injurii, de la discursul strigat în care se poate observa accentul disperării, la bleteme fățișe și anateme. Ceea ce denotă faptul că poeta Camelia Iuliana Radu nu s-a angajat doar într-un război personal, într-o sfâșiere de orgolii sau vreo reglare de conturi cu administrația locală, ci într-un demers ce are ca motor altruismul, iar ca scop final, salvarea întregului oraș și redarea dreptului la viitor. Iar faptul că nu ura sau pasiunea oarbă stau la baza acestui manifest, ci dragostea de semeni și adevărul, reiese și din faptul că, până la sfârșitul volumului, ea nu obosește, iar vocea ei nu se stinge. Dar cum din rațiuni de spațiu tipografic, nu și-ar fi putut lungi manifestul la nesfârșit, ea și-a scris poemul final impregnându-i forța unui dangăt de clopot, menită să îi asigure un ecou cât mai strident și de o cât mai lungă durată: „mai e puțin/ mai este atât de puțin// în cimitirul urban al zilelor noastre/ cine va mai striga/ cine va mai plânge/ nu va mai ieși nimeni din rezervația industrial/ nimeni nu va rămâne/ aliniați cu mâinile pe piept/ agățați de moarte fără să fi murit// îți spun răspicat/ ție îți spun/ fricos ascuns în propria făptură/ ca într-o groapă comună/ au căzut toate zilele/ toate nopțile trădărilor tale// ție îți spun/ mai e puțin/ mai este atât de puțin// ai împrăștiat sporii trădării/ gândul va țese durere/ peste morminte inutile/ iar tu/ cel care tace/ tu/ inchiziția mea/ temnița mea/ ai lins trotuare murdare/ ai blocat circulația compasiunii/ ai uneltit pentru o inimă împietrită/ ai tăcut ai acceptat ai spus că e bine/ ai primit bani criminali// ești încă aici/ trădarea este îmbrățișarea ta// pedeapsa de mâine pentru tăcerea de azi/ va fi o memorie infinită/atroce// mai e puțin/ mai este atât de puțin// frate al meu/ călău al meu/ osânditorul copiilor mei”.

Cu acest poem-ecou închei și eu această cronică, nemaispunând decât că într-adevăr, Camelia Iuliana Radu este unul dintre puținii poeți care au înțeles că poezia nu este doar cântec și alinare, ci poate fi și trebuie să fie și o armă îndreptată împotriva celor ce fac rău în mod arbitrar sau deliberat. Să sperăm că manifestul ei va avea și sorț de izbândă și că vocea ei nu se pierde în neant.  

miercuri, 6 ianuarie 2021

Alfabetul durerii

 

Cronica volumului de poezie O cană de noviciok la bătrânețe de Lena Chilari

(Editura Tracus Arte, 2020)

 


Lena Chilari s-a născut în 1995 în satul Pepeni, raionul Sîngerei, Republica Moldova și este absolventă a Facultății de Litere din Cluj Napoca. A publicat poezie în revistele Steaua și Echinox și pe platformele literare O mie de semne, Fabrica de poezie și Noise Poetry. În anul 2020 câștigă premiul „Regele Dimineții”, în cadrul concursului de debut în poezie Alexandru Mușina. În urma acestui premiu, îi apare volumul de debut, O cană de noviciok la bătrânețe, publicat de editura Tracus Arte.

Titlul volumului, care este o parafrază după expresia „o cană de apă la bătrânețe”, în care apa, lichidul vital, este înlocuită cu noviciokul, o otravă deosebit de puternică, folosită și astăzi în spațiul rusesc inclusiv ca armă politică pentru eliminarea adversarilor, denotă încă din start faptul că avem de a face cu o poezie puternică, reacționară, chiar politică, idee ce va fi confirmată și în cele trei poeme din deschiderea volumului, având fiecare dintre ele rol de artă poetică.

De ce trei arte poetice? Pentru că trei sunt și palierele pe care Lena Chilari își direcționează poezia: lupta cu sine însăși, revolta împotriva societății cutumiare și a clasei politice corupte și relația tensionată cu familia sa. Ceea ce este interesant, este faptul că cele trei culoare nu sunt nicidecum liniare, ci se împletesc între ele, sau mai bine zis, nu se pot despărții unele de altele, formând un ghem încurcat al suferinței. Drept pentru care vor apărea împreună în fiecare dintre cele trei arte poetice: „astăzi am aflat că manuscrisul meu de poeme/ va fi publicat/ însă mai mizerabilă de acum nu voi mai fi niciodată/ plânsă&singură&neputincioasă/ cum nu fac niciun ban pe scris/ și nu aduc onoare familiei prin măritiș/ am 25 de ani și încă locuiesc cu ai mei/ fiindcă nu am adunat destul cât să mă pot muta singură/ nu am făcut diferență pe lumea asta/ și plâng și râd de parcă e ultima dată/ l-am sunat pe băiatul pe care l-am iubit și m-a respins/ să îi mulțumesc că m-a făcut să scriu/ cu un semestru în urmă/ m-am blestemat că am scris despre sine/ și nu mai mult despre violență&homosexualitate&corupție&societatea bolnavă/ din care provin// am primit trei trandafiri de la un băiat/ pe care nu îl cunosc/ și am plâns la iconiță că nu m-am sinucis nici azi/ l-am sărutat pe tatăl meu care m-a crescut/ și am ascultat oftatul mamei mele pentru care sunt/ o dezamăgire// am ambiție&energie&hărnicie&iubire& grijă/ ofer ceea ce îmi lipsește și nu mă pot opri din scris/ sau din plâns/ astăzi am aflat că penibilul meu volum de poeme/ va fi publicat/ într-un email ce mi-a greșit numele de familie/ și pentru care nu contez în niciun fel/ bună ziua mai multă lume în care nu voi fi înțeleasă/ bună ziua mai multă lume pentru care tot rămân/ un absolut nimeni/ bună ziua pentru cei care o să mă considere/ isterică&sinucigașă&nedemnă& de litere/ în loc să ajungo voce sau o râvnită schimbare/ sau măcar o fiică demnă de mândrie”;

îmi aștern pieptul la vedere ca să fiu mângâiată/ iar Helena dă cu zaruri peste mine/ eu nu uit cine sunt de unde vin & unde mă duc/ - bătrânele pe care le observi nu sunt decât niște fiice/ pe care le poți otrăvi imediat”;

nu am fost atentă/ când au schimbat cheia/ de la ușă/ părinții mei își varsă/ veninul pe tărâmuri străine/ iar eu fac litere și nici măcar/ nu reușesc să bat la ele/ a absența mamei/ b bani/ c chilari/ d de ce dracu sunt aici/ e elena după bunica/ f fratele meu/ g grigore/ h hrană/ i „ia la dânsa, intelijenta”/ î împrumut/ j jale jenă/ k 600 de km distanță/ l ludmila e/ m mama mea/ n numele neamului/ o oricum sunt o dezamăgire/ p pentru ea/ q/ r/ s/ t tata te iubesc/ numai până aici am putut ajunge/ pentru voi”.  

Din aceste trei poeme se pot vedea foarte clar atât intențiile poetice ale Lenei Chilari, anume să se războiască cu toată lumea și mai ales cu sine, dar nu de dragul războiului ci doar pentru a afla răspunsuri la întrebările sale existențiale, cât și inflexiunile vocii sale, care oscilează perpetuu între revoltă, deznădejde, o formă de ură vădit disimulată, care nu este nimic altceva decât forma ei de a se pune la adăpost în fața unui lung șir de dezamăgiri pe care le-a trăit încă din primii ani de viață și o dragoste pură pe care nu o manifeată vizibil decât față de cei inocenți, în cazul ei față de tatăl său, și cum se va vedea ulterior, față de bunica sa, de micuța Helena și de micuțul Pavel, nepotul ei care moștenește numele tatălui său.

De bună seamă că cititorul va fi observat din citatele de mai sus că între poetă și mama ei (cel puțin cea ilustrată în carte) există o puternică tensiune, care va fi reinvocată și pe parcursul celorlale poeme din volum, comportând o gamă largă de forme de manifestare. Însă povestea conflictului va fi cumva elucidată, in sensul că i se vor descoperi inclusiv valențele simbolice, ceea ce înseamnă că lucrurile nu trebuiesc luate ad literam, ci în sens parabolic, metaforic, prin intermediul următorului poem: „mamele supreme își dau/ sângele lupilor/ mamele sterpe își scuipă/ ovulele pe gură/ mamele sufocante taie/ aerul odraslelor/ mamele loveless plâng/ pentru că nu au fost iubite/ de mamele lor”.

Sunt de asemenea foarte puternice și poemele politice, în care Lena Chilari critică acerb maniera coruptă, violentă și plină de cutume resentimente - „fiecare femeie liberă și frumoasă este prostituată”-, în care se face politică în spațiul ex-sovietic, mai cu seamă în România,  Republica Moldova, dar și în Bielorusia. Este de-a dreptul surprinzător cum o fată de numai 25 de ani poate vedea atât de lucid criza politică în care se află aceste țări, ba mai mult, cum ajunge ea să proiecteze de-a dreptul profetic, viitorul copiilor ce trăiesc în această paradigmă politică toxică: „copiii inocenți ce ies din imbecili ignoranți ajung/ în depresie/ și se sinucid”.

Însă poemul care, în opinia mea, sintetizează cel mai bine crezul poetic al Lenei Chilari din acest moment al debutului, și totodată reflectă cel mai fidel structura sa psiho-emoțională și existențială, este pieta, al cărui nume trimite la celebrele reprezentări din arta renascentistă cu coborârea lui Iisus Hristos de pe cruce, secvență ce surprinde paroxismul durerii Maicii Sale, dar care, pentru cei ce cred în înviere, reprezintă sădirea speranței în acest unic miracol al omenirii: „copilul zglobiu pe care-l țin în brațe/ e fiul meu nenăscut/ îl hrănesc cu spini moi din iubirea/ maternă moștenită/ și mă rog la zei să nu-l nenorocesc/ arunc peste el apa/ sfântă a lacrimilor amare a tuturor/ sfinților vii și-i doresc/ viață continuă unde tălpile să-i calce/ pământul și după/ treizeci și trei de ani împliniți”.

Lena Chilari debutează așadar în forță, cu un volum de mici dimensiuni dar de o densitate a temelor și a emoțiilor de-a dreptul copleșitoare, afișând o atitudine în egală măsură războinică dar și iubitoare, și afirmându-se ca o voce proaspătă, activă și acidă, ce vine ca un duș rece pentru cei care, cu un vers al său, „dorm prea mult”. Noviciokul din titlu vine să otrăvească astăzi ignoranța, lașitatea, conformismul și în general lâncezeala celor care trăiesc de pe azi pe mâine, doar pentru ei înșiși.  

Bonus: câteva poeme de Lena Chilari, în recitarea sa: 

https://soundcloud.com/edituratracusarte/lectura-din-vol-o-cana-de-noviciok-la-batranete-de-lena-chilari-editura-tracus-arte?fbclid=IwAR0rgZDG_pPVEM_wY0gNXRJqDgT8L2u_ymqIXRH3JCEJusLSlRSQGuDNHf4

 

 

 

marți, 5 ianuarie 2021

Trăind poezia în no man’s land

 


Cronica volumul de poezie Alături cu drumu de Nora Iuga

(Editura Casa de pariuri literare, 2018)



 

Scriitoarea Nora Iuga, a intrat, începând cu data de 4 ianuarie 2021, în selectul club al nonagenarilor. În cel, și mai select, al autorilor români care și-au asigurat încă din timpul vieții un loc în galeria nemuritorilor, se află deja de mult timp. Nora Iuga scrie absolut orice: poezie, proză, teatru, critică literară, eseu sau jurnale de călătorie și asta pentru că tot ce iese din călimara minții sale este literatură. Ceea ce este însă și mai interesant este faptul că pentru ea, barierele dintre genurile literare s-au năruit de mult, poate chiar din primii ani de scriere, drept pentru care este destul de dificil de cuantificat, cât este proză și cât este poezie în ceea ce a scris ea de-a lungul unei vieți dedicate literaturii. Mie îmi place să spun că tot ceea ce scrie Nora Iuga este poezie, și aceasta nu pentru a simplifica ecuația, ci pentru că lirismul și tehnica prețuirii fiecărui cuvânt, proprie îndeobște poeziei, se regăsesc în toate cărțile dumneaei.

Despre această fluiditate a genurilor prin care își definește creația, s-a exprimat însăși Nora Iuga, în prefața volumul de poezie Alături cu drumu, publicat în anul 2018, la Casa de pariuri literare, volum ce are o poveste aparte, fiind format exclusiv din poeziile pe care aceasta le infiltrase în romanul Lebăda cu două intrări (Editura Vinea, 2005), carte care, tocmai din cauza nerespectării canoanelor literare, a fost exclus de la Premiile Uniunii Scriitorilor din România, jurații neștiind unde să o încadreze, la poezie sau la proză. Așadar, ce spune Nora Iuga despre scriitura sa: „Cine se exprimă atît de deplin și fără nici o intenție de ordonare a instinctului sau verbului, cine nu-și ascultă decît dicteul inteligent al propriei voci nu poate să scrie în cuștile confortabile, rezervate prozei, poeziei sau teatrului...nu uitați că i-am avut profesori pe Joyce și pe Gellu Naum. Nu pot să scriu cînd barierele între genuri sunt lăsate. Ce să fac, sunt un scriitor care nu se simte bine decît în no mans land, unul care trăiește în afara oricărei identități. De aceea scrisul meu nu are granițe”.

În principiu este foarte dificil să faci critică în adevăratul sens al cuvântului la un volum de poezie al Norei Iuga. Și aceasta din două motive bine întemeiate. Primul ar fi acela că poeziei dumneaei este una impecabilă, recognoscibilă, stilul său fiind același de multă vreme; iar al doilea, faptul că poeziei ei nu se analizează, se simte, funcționând ca un vârtej de apă ce te răpește și te poartă unde nici nu gândești, fără însă a-ți aduce nici cel mai mic prejudiciu. Drept pentru care, în cele ce urmează voi da cuvântul tot poetei, redând integral, nu mai mult de trei poezii din acest volum, urmând ca la final să mai spun și eu câteva cuvinte, în mare parte de prisos: „ce ți-e și cu iubirea asta/ o altă farsă a imprevizibilului vine/ și pleacă atunci când becul mort se reaprinde/ ne bucurăm de pîlpîire sau plecăm/ înainte de ora stingerii unii spun rugăciuni/ în vinerea mare tiberiu după un film cu Iisus/ luptă din răsputeri să nu creadă momeala/ e în cîrlig cîrligul în gura peștelui/ se zbate să scape și mușcă/ în același timp inima și creierul se învrăjbesc/ nu se înțelege nimic la masa de scris/ instrumentarul unei disecții/ secțiuni pe creier/ pe tăvița de-argin felii de franzelă unse/ cu unt linge degetul ca un melc saliva/ duce gustul în zonele erogene din jurul cuvintelor”; „ridic cărăbușul la nivelul ochiului să mi-l fac egal/ adică indiferent cum curge ceaiul în pahar cred/ că-i place și ceaiului să-mi mîngîie limba/ fiindcă și altarul seamănă cu un alcov/ cînd pernele sînt aruncate sub lumina din vitralii doar dragostea și dumnezeu/ cel mai senzual dintre toți pelicanii din delta dunării seara/ aburii poți ușor să-i confunzi cu buzele prostituatei”; „cu vin roșu am vrut să-ți scriu/ dar mănînc parizer și nu mai țin minte/ ce am visat/ făceam cocoloș de hârtie îl strîngeam în palmă/ mă dureau testicolele omului din lună/ zic ca să îndulcesc cuvîntul dinainte/ sexul tău e de aer/ văd undeva o gură căscată de pește”.

Așa cum am spus mai sus, revin și eu cu cele câteva cuvinte inutile, în sensul că voi spune cu siguranță lucruri deja știute, lucruri care poate s-au mai spus, și care oricum nu vor aduce niciun adaos personalității Norei Iuga. Aș spune totuși că poezia acesteia poate fi definită printr-o armonie estetică între ermetism, eclectism și emoție pură, ceea ce o transformă într-o poezie de esență tare (fapt ce explică și dimensiunea redusă, dar cât se poate de armonioasă a poeziilor). De asemenea, aș mai adăuga și faptul că maniera în care aceasta îmbină în versurile sale teme aparent antagonice, cum ar fi religia și sexualitatea, și o face într-un mod cât se poate de firesc, obținând efectul unor sintagme 100% firești, denotă faptul că pentru Nora Iuga poezia este „cea mai bună dintre toate lumile posibile”, o lume pe care ea a creat-o, după chipul și asemănarea sa, și pe care o oferă cu fiecare nouă carte, tuturor celor care au curajul (pentru că este nevoie de o doză de curaj sau nebunie pentru a înțelege) să pășească în acest  no mans land.