Cronica romanului Să
nu lași moartea să te găsească de Bogdan Răileanu
(Editura Polirom, 2020)
Bogdan Răileanu este fără doar și poate unul dintre cei
mai importanți prozatori români contemporani, fiind apreciat în egală măsură și
de publicul cititor și de criticii literari. A debutat în anul 2017 cu volumul de proză scurtă Tot spațiul dintre gândurile mele (Editura
Polirom), publicând ulterior romanele Dinții
ascuțiți ai binelui (Editura Humanitas, 2018) și Teoria apropierii (Editura Humanitas, 2019). La finele anului 2020
i-a apărut și cel de-al treilea roman, Să
nu lași moartea să te găsească, la editura Polirom, în colecția Ego Proză.
Bogdan Răileanu își construiește noul roman pornind de la
balada populară, Miorița, ba chiar
lasă să se înțeleagă, spre final, că personajul principal al cărții, ciobănașul
Arhip, nu este nimeni altul decât însuși creatorul baladei, iar faptele istorisite
în paginile acestuia nu sunt decât o desfășurare în amănunt a celor spuse în
cântec sub forma binecunoscutelor simboluri și alegorii.
Romanul debutează ex
abrupto, cu scena descoperirii ciobănașului mort, numit Anghel, în vârstă
de numai șaisprezece ani, de către vărul său, Arhip, scenă relatată într-un
limbaj simplu, rural, și bineînțeles frust, nelăsând loc niciunor menajamente:
„Dimineaţa a plecat să despartă oile cu
ceilalţi ciobani, iar la amiază era mort. Când l-am găsit zăcea într-o baltă de
sânge. Încă era cald când am ajuns io acolo, în burtă avea înfipt fluierul meu
de os. Privea spre cer cu nişte ochi scremuţi de parcă şi-ar fi ţinut respiraţia
sub apă. Din spate l-am auzit pe Vâlcu: Ţiganii, în Paştele mamii lor! M-am
uitat la el. Şi eu m-am gândit la ţigani, dar de ţigani trecuserăm acum vreo
trei zile. Era şi Gavril acolo. Oile ne ocoleau în linişte smulgând smocuri de
iarbă. Se simţea căldura lor, mirosul de oaie şi iarbă ruptă se amestecau cu noi,
cu moartea lui Anghel. Am scos fluierul din el. L-am şters cu un şomoiog de
iarbă şi l-am pus pe pieptul alb, pătat de sânge. Cred că erau vreo zece tăieturi.
Cele de pe piept păreau curate, nu sângeraseră prea mult. Pielea era puţin
umflată pe margini. M-am uitat în jur, dar caii erau departe. I-am închis ochii.
Părea că îşi ţine respiraţia în continuare, că din clipă în clipă o să scoată aerul
ăla afară din piept. Am aşteptat să treacă turmele şi m-am ridicat, am pus miţoasa
peste el, l-am înfăşurat bine şi l-am legat cu o sfoară de jur împrejur. Arăta
ca un mort deja şi abia ce murise. Oamenii se transformă repede în morţi, viaţa
uită imediat de ei. Erau departe ţiganii, m-am gândit iar. Ce treabă avuseseră
ei cu ţiganii ? Nu pricepeam nimica, cum murise ăsta micu’ aşa din senin, cine
să-l taie?”.
Apoi, construind o grefă în firul narativ al
baladei, în care inserează tema principală din Antigona lui Sofocle, Răileanu pune în gândul lui Arhip ideea că
este de datoria lui să îl ducă pe Anghel, așa mort, acasă, pentru a fi îngropat
creștinește și plâns de către toți ai săi. Faptă la care se și înhamă imediat,
în pofida încercărilor disperate a celorlalți doi ciobani, Vâlcu și Gavriil, de
a-l opri și totodată împotriva iernii care în anul acela venise, pare-se, mult
mai devreme decât i-ar fi fost sorocul.
Din acest moment
al desfășurării ostilităților, versurile baladei par să rămână undeva, într-un
fel de nor, suspendate deasupra personajelor, intercalându-se doar la
răstimpuri cu firul narativ al romanului, care de pe acum îl va urmări doar pe
Arhip, căruia îi va fi dat să treacă o serie de probe de foc până va ajunge
să-și ducă sarcina la bun sfârșit, mai cu seamă în secvențele în care oaia roșcovană
apare în visele acestuia, și în acelea în care, același Arhip își pune în
minte, în baza unor deducții anamnetice (ce ne duc cu gândul și la Vitoria
Lipan), gândul că nu țiganii, ci ciobanul Vâlcu, l-ar fi ucis pe vărul său,
Anghel.
De altfel, raportându-ne și la titlul romanului, putem
avansa și teoria că balada Mioriței și a ciobănașului ucis mișelește, nu este
decât un pretext pentru dezvoltarea unei ample meditații romanești asupra temei
morții și a modului în care este percepută aceasta, mai ales în spațiul rural.
Și aceasta deoarece, de la începutul și până la finalul romanului, Arhip nu se mai
gândește la nimic altceva decât la moarte și la „veșmintele” pe care aceasta le-a
îmbracat, în întâlnirile pe care le-au avut, de-a lungul vieții sale: „Lucrul acesta, dacă putea fi numit lucru,
avea viaţa lui. Era femeie uneori, îmbrăcată în negru, palidă şi rece, era pasăre
alteori, care cânta trist în copaci, era o apă neagră, o stea căzătoare, un lup
din pădure, o mireasă pe care o visezi, un strigăt de cucuvea sau un fluierat în
casă. Moartea era în multe lucruri, trăia cu lumea laolaltă, moartea era vie”.
De asemenea, romanul lui Bogdan
Răileanu poate fi privit și ca un nou tratat de antropologie rurală, întrucât
readuce în atenție o serie de credințe și practici populare, care pentru cei
din zona Vrancei, au statutul de lucruri sacre. Iar una dintre aceste practici
este schimbarea numelui celui bolnav, pentru ca moartea să nu-l mai regăsească.
De altfel, însuși numele personajului principal provine dintr-un astfel de „al
doilea botez”, numele său inițial fiind Ghiorghiță, iar numele de Arhip
primindu-l pentru a fi „cel care conduce,
cel care stăpânește”, etimologie ce explică de altfel și faptul că el se
dovedește capabil, deși încă tânăr, să se țină departe de moarte, ba chiar să o
țină în frâu, deși aceasta îi suflă în ceafă de multe ori pe parcursul
itinerariului său inițiatic.
De altfel, Arhip nu este singurul nume cu semnificație
specială din cuprinsul acestui roman, ci și numele ciobanului Vâlcu, care, „în
limba muscalilor” înseamnă lup, fapt ce contribuie la deducțiile lui Arhip pe
baza cărora îi atribuie acestuia uciderea vărului său, Anghel, nume ce trimite,
de asemenea, la o semnificație aparte, anume aceea a îngerului, ce i se și
potrivește de altfel, ciobănașul dovedindu-se a fi fost singurul om cu suflet
curat dintre toți cei implicați în această poveste.
Deși de mici dimensiuni, Să nu lași moartea să te găsească, se dovedește a fi un roman
foarte puternic, atât din punct de vedere al conținutului cât și prin prisma
limbajului tranșant, menit să îți zdruncine confortul gândurilor și al ideilor,
ce poate fi citit în diferite chei de lectură. În paginile acestuia, Bogdan
Răileanu seamănă o mulțime de semnificații aparte, toate făcând însă referire
la destinul omului, la fragilitatea purității sale inițiale, la dualitatea sa
și la relațiile pe care acesta le dezvoltă cu sine, cu ceilalți, cu natura și
mai ales cu transcendența, fie că prin aceasta înțelege, divinitatea, moartea
sau judecata ce îl așteaptă odată cu trecerea sa dincolo.
