Omicron, un înger „căzut” în lume

Cronica volumului de proză scurtă, Vrăjeli (de buzunar) de Constantin Țoiu

(Grupul editorial Art, 2007)

 

Pe 19 iulie 1923 se năștea la Urziceni, Ialomița, scriitorul Constantin Țoiu, al șaptelea copil al lui Tomas Sotir Țoghiu (devenit Toma Țoiu „pentru înlesnirea pronunției locale”), de origine aromână din nordul Greciei și al Ifigeniei, devenită Eugenia (fostă Ioanis), grecoaică get-beget din Salonic. Constantin Țoiu, de la a cărui naștere sărbătorim anul acesta o sută ani, a fost unul dintre cei mai titrați și apreciați romancieri ai anilor 70-80, atât de către critica de specialitate, cât și de către cititori, cele mai cunoscute romane ale sale fiind Galeria cu viță sălbatică (1976) și Căderea în lume (1987). Publică până în anii 2000, printre ultimele sale cărți fiind și volumul inedit, Vrăjeli (de buzunar), apărut în anul 2007 la editura Art. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

În primul rând, de ce am zis „volum inedit”? Pentru că nu poate fi considerat nici roman, fiind construit din bucăți sau tablete, nici volum de proză scurtă, căci prozele se leagă între ele, la fel ca într-un roman, cel puțin cele din secțiunea principală a cărții, Cu îngerul de serviciu, cele din secțiunea Răzlețe fiind într-adevăr... răzlețe. La drept vorbind, nici nu sunt tocmai proze în adevăratul sens al cuvântului, ci un soi de eseuri romanțate, cel mai probabil publicate anterior sub formă de publicistică. De altfel, Wikipedia încadrează cartea la secțiunea Eseuri. Publicistică. Dar să vedem ce spune însuși autorul, în prefața cărții, despre conținutul ei: „Nu văd buzele mici, cuminți, de la noi, nici buzele groase, ursuze, de aiurea, în stare să sufle asupra noastră ceva care să se apropie cât de cât de o asemenea răsucire de cuvinte... Niște mici vrăji... vrăjeli... Niște povești sau niște născoceli noi, care să înghețe lumea... de luat în serios; ori în râs, dar cu totul altfel”. Deci avem de a face cu ceva „cu totul altfel”, deci inedit.  Totuși, de dragul sau de of-ul convenționalului, le vom numi povestioare.

În centrul acestor povestioare se află un personaj insolit, un înger complet atipic, purtând numele unei litere grecești, Omicron. Desigur că nu întâmplător are acest nume. Pentru că litera aceasta, corespondentă a literei „o”, are ceva specific: se folosește numai în interiorul cuvântului, la extremități sunetul „o” fiind reprezentat grafic de litera Omega. Ceea ce înseamnă că îngerul Omicron este un înger al intervalului, proscris la activități fără caracter finalist, un înger „de lume”, condamnat să ia pulsul vieții muritorilor de rând pe care însă îi mai și încurcă, fiind, dacă nu prin nume, cu siguranță prin caracter, un înger șugubăț, mereu pus pe șotii, după cum reiese încă din primul fragment al primei povestioare: „O luaserăm pe Magheru în jos, apoi pe Bălcescu... Omicron voia să inspecteze subsolul din Piața Universității. Cotrobăise printre mărfurile expuse în semiobscuritate. Ieșind la suprafață, se îndreptase către Troița sfântă, petecul de pământ venerat. În raport cu trufașul Intercontinental, troița aceea umilă, de lemn, părea un jug de boi, cinstit, țărănesc și, ca idee, poate etern. Așa zicea mesagerul ceresc. Oprit înaintea Troiței, în mijlocul zilei însorite de vară, el făcu un semn și Troița se aprinse deodată, arzând în întregime. În locul ei, câteva secunde doar, apăru statuia de marmură a unui băiat cu brațele larg deschise, gura căscată într-un strigăt triumfător, bătând de departe Victoria din Samotrace. Cred că doar echipajul poliției de alături, staționând în triunghiul de verdeață, păzit ca o rezervație, sesiză, din profesionalism, fulgerătoarea schimbare la față a Troiței, precedată de acel scurt incendiu extatic. Când să intervină însă, totul era la loc. Trecătorii nu observaseră nimic, absorbiți. Un polițist mai bătrân se frecă la ochi. Era credincios poate, fiindcă pe urmă își făcuse și cruce. Cine știe ce raport înaintase el la șefi...”.

Cam în această manieră hazlie se desfășoară întreaga secțiune Cu îngerul de serviciu. Un pamflet perpetuu în care sunt persiflate rând pe rând literatura, bunele moravuri, mass media, istoria, religia și indirect toate categoriile aristotelice care mișcă zi de zi motorul lumii și al vieții omului.

Dar cum rostul unui pamflet este acela de a spune tristul dar crudul adevăr printre hohote de râs, în cele ce urmează vă voi prezenta două mostre de pamflet autentic prin care sunt puse pe cojile de nucă ale criticii acide, pe de o parte literatura, cu rosturile ei intrinseci, iar pe de alta maniera greșită în care oamenii se raportează la transcendent, la lumea imaterială, la tainele necunoscute ale vieții, tară de la care li se trag și multe neajunsuri istorice și sociale: „El era de părere că nu exista criză, atunci când nu erau cărți și nu se citeau cărți. Criză, criza adevărată - după el - era numai atunci când se scriau cărți mari, ca aceasta! - și agită un volum frumos legat (Omicron îmi șoptise că era Învierea). Nu existau cărți importante care să-ți arate - spunea profesorul - adevăratele chei ale vieții. Prin urmare: nu sunt cărți mari, nu există nici o criză! - rosti el rar și răspicat. Întrucât, zicea, veritabila criză înseamnă zguduirea conștiinței. Și cu ce s-o zgudui, dacă n-ai cu ce?!”; „Totul, spuse Omicron, se repetă. În linii mari. Pe nesimțite. Părând că nu. Dar se repetă, se repetă, te asigur! Bătrânul - și, rostind cuvântul, arătase cu bărbia spre tavan - nu are imaginație. El lucrează more geometrico. Scheme logice care muritorilor le scapă. Pentru că repetițiile, simetriile, au loc la mari, mari distanțe de timp. N-are imaginație, cum îți zic. De unde să aibă? Și de ce? La ce să-i trebuiască, Lui, care a făcut Lumea. Imaginație are - și arată cu o aripă spre podea - Cel de jos; el aranjează surprizele, accidentalul; mișcările violente, spectaculoase, noul, noutatea, noutățile, „omul nou”; el le aprinde în cap muritorilor utopiile, contraplanurile, opuse „Împărăției cerești absolute”; el îi pune pe oameni să inventeze, să născocească, să imite, să contrazică natura; el încurajează „progresul” cu idei, închipuiri feerice; el patronează opera savanților, a descoperitorilor; el stă lângă microscop, lângă telescop, în retortele de chimie; văzuși vreun sfânt inventând, descoperind ceva? Nici pomeneală”.

 Cât despre povestioarele Răzlețe, nici ele nu sunt atât de răzlețe, cele dintâi având la rândul lor personaje comune: bucureșteanul, profesorul, agronomul, omul fără pușcă, Fofo și Dick și o temă comună, vânătoarea. Spre finalul cărții, într-adevăr, temele și personajele se răzlețesc. Ceea ce nu se răzlețește însă, e tonul. Același ton vesel, pișicheresc, de semi-bătrânel bonom, mucalit, având un surâs nemuritor în colțul gurii, și o tolbă de anecdote în minte. În fond, așa se pare că a fost și Constantin Țoiu, pe care nu am avut onoarea de a-l cunoaște personal, dar pe care însă l-am descoperit, recent, și ca om, prin intermediul volumului omagial Amintiri dintr-un veac, dedicat centenarului autorului, editat de Biblioteca Municipală „Constantin Țoiu” din Urziceni.

P.S.: Constantin Țoiu a plecat dintre noi în data de 4 octombrie 2012. Dar opera lui va dăinui pentru totdeauna. Iar amintirea sa, ca om, cât vor trăi toți cei care l-au cunoscut și i-au fost prieteni, care de bună seamă că nu îl vor uita niciodată. Sărbătorirea sau comemorarea lui cu ocazia centenarului nașterii este un semn clar că amintirea lui este cât se poate de vie. Și îmi place să cred că va mai dăinui încă mulți ani de aici în colo, cel puțin în Ialomița și în special în Urziceniul său natal, pe care l-a iubit sincer, toată viața.  

 

În urmă cu 100 de ani se năștea la Urziceni scriitorul Constantin Țoiu...

Cronica antologiei Amintiri dintr-un veac - Centenarul Constantin Țoiu, editată de Biblioteca Municipală „Constantin Țoiu” din Urziceni

(Editura Editgraph, Buzău, 2023)

 

Pe 19 iulie 1923 se năștea la Urziceni, Ialomița, scriitorul Constantin Țoiu, al șaptelea copil al lui Tomas Sotir Țoghiu (devenit Toma Țoiu „pentru înlesnirea pronunției locale”), de origine aromână din nordul Greciei și al Ifigeniei, devenită Eugenia (fostă Ioanis), grecoaică get-beget din Salonic. Constantin Țoiu, a fost unul dintre cei mai titrați și apreciați romancieri ai anilor 70-80 ai secolului trecut, atât de către critica de specialitate, cât și de către cititori, fiind pentru o vreme și vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din România. A debutat în anul 1965, cu romanul Moartea din pădure, dar a cunoscut gloria literară peste 11 ani, cele mai cunoscute romane ale sale fiind Galeria cu viță sălbatică (1976) și Căderea în lume (1987). Publică până în anii 2000, ultimele sale cărți fiind Răvașe din Kamceatka. Prepeleac V (eseuri și articole, 2000), Memorii din când în când (vol. I, 2000, vol. II, 2004, vol. III, 2006), Istorisirile Signorei Sisi (roman, 2006), Vrăjeli (de buzunar)(eseistică, inedit, 2007), Memorii întârziate (2009) și Memorii vol. V - Vederi din Prepeleac (2010). S-a stins din viață la 4 octombrie 2012, fiind înmormântat pe Aleea Scriitorilor din Cimitirul Bellu din București.

Anul acesta s-au împlinit o sută de ani de la nașterea prozatorului, eseistului și omului de cultură Constantin Țoiu, iar ca semn de recunoștință, Biblioteca Municipală din Urziceni, instituție care îi și poartă numele încă din anul 2003, când municipalitatea i-a acordat scriitorului titlul onorific de „Cetățean de onoare”, a editat o antologie memorialistică, denumită foarte sugestiv Amintiri dintr-un veac, îngrijită de scriitorul și filosoful Alexandru Buleandră, la rândul său un reprezentant de seamă al municipiului ialomițean și publicată la editura buzoiană, Editgraph.

Antologia este structurată în trei părți foarte bine delimitate și reprezentate: Amintirile autorului omagiat despre locul nașterii sale, Amintirile însoțitorilor autorului omagiat la locul nașterii sale și Imaginile comuniunii autorului omagiat cu însoțitorii lui la Urziceni - locul nașterii sale. Fiecare dintre cele trei secțiuni este deosebit de emoționantă, și totodată plină de informații cu caracter istoric, care fie fac deja parte din istoria recentă a literaturii române fie urmează a fi consemnate ca atare în paginile acesteia.

Desigur, una este emoția degajată de mărturiile autorului însuși, care este una „altoită” atât de nostalgia sa personală cât și de umorul său proverbial, și cu totul alta este emoția izvorâtă din evocările celor ce l-au cunoscut, mai cu seamă că mare parte dintre acestea au fost redactate după „Căderea în veșnicie” a autorului, o emoție pură, nefiltrată, lăsată în voia suvoiului inimii.

În anul 1993, deci cu ocazia împlinirii vârstei de 70 de ani, în plină senectute, Constantin Țoiu scria într-un articol pentru Magazin de Urziceni: „Am umblat foarte mult prin lume: am fost în China, în America, în Siberia, am văzut Spania, Franța, Anglia, Italia. Se întâmplă un lucru nemaipomenit, un lucru ciudat în aparență: oricâte locuri ai vedea, cel mai important și cel mai emoționant loc - dacă ai ceva de spus - rămâne cel pe care ai văzut oamenii prima dată, oricât de mult te-ar fi făcit să suferi. Pentru mine, la 10, 12, 14 ani, Urziceniul era centrul lumii! Urziceni: Drăgan, Gândac, Ștefan Chioru, Iordache, Gigi Balcan... Era un târg nebun, cu o viață foarte colorată, un târg de caracter, foarte expresiv prin oameni și prin locuri: cafeneaua, Luca, lăutarii, Olmazu... Un târg aproape faulknerian. Există un gust al țărânii locale, al existenței unui anumit spațiu, limitat - o comună, două, o jumătate de județ -, pe unde ai umblat până ai avut 18 ani, care este de neșters. Acest atașament de locuri și de oameni este foarte important”. Așadar, deși plecat din Urziceni la vârsta liceului, scriitorul Constantin Țoiu nu a încetat o clipă să poarte Urziceniul în inima lui, indiferent pe ce meridiane și paralele l-au purtat pașii sau vânturile vieții. Ceea ce spune foarte multe despre sufletul acestui om atât de pur și de sentimental.

De altfel, scriitorul vorbește mult și frumos despre locurile natale inclusiv în multele sale volume de memorii. Amintește de oameni ai locului, altminteri niște anonimi ordinari pentru cititorii din alte orașe sau zone, despre începuturile culturalizării și industrializării Urziceniului, care uneori mergeau mână în mână, vezi cazul întâiului cinematograf, dar și de episoade ce țin de mica istorie locală, dar care ar putea la fel de bine să țină și de istoria cea mare, fie ea alcătuită și ca o culegere de anecdote. În acest sens, amintim și noi aici despre relatarea vizitei lui Lucian Blaga la Urziceni din 1939, care nu venise pentru vreo lansare de carte, ci doar ca să-și astâmpere focul inimii, precum și de momentul din al Doilea Război Mondial când soldații sovietici ajunși în oraș au fost făcuți să creadă că sunt deja aproape de Berlin: „A, să nu fi uitat cum intraseră trupele sovietice în Urziceni, în septembrie 1944. Pe bulevardul central, Ferdinand, oștile defilaseră, cam zdrențăroase. Erau mai mult asiatici. Calmâci, uzbeci, niște tipi mărunți cu ochii pieziși, care vorbeau repede. Unul dintre ei îl întrebase cu înfrigurare pe Costică Balcan, primarul, om glumeț: „Kuda Berlin?” adică „Unde e Berlinul?”, convins în uriașa sa confuzie geografică, și nu numai, că Urziceniul era un fel de suburbie, de periferie a capitalei Reichului. Și nea Costică Balcan, serios, îi arătase cu degetul: „Uite-acolo, neică!” - spre Bărbulești, un cătun amărât de țigani, săraci, înfundat într-o mlaștină. Niciodată cu Urziceniul nu se făcuse o asemenea glorioasă confuzie: să te crezi la doi pași de Berlin!”.

În secțiunea dedicată amintirilor însoțitorilor lui Constantin Țoiu semnează articole memorialistice: scriitorul Alexandru Buleandră, scriitorul și profesorul Titi Damian, profesorul Adriana Dobrinescu, doctorul Constantin Georgescu și scriitoarea Lili Balcan. Dintre toate acestea, mă voi opri doar asupra unuia singur, tot unul amuzant, căci așa se cuvine, să păstrăm vii anume amintirile plăcute, vesele, care să ne smulgă zâmbete, nu lacrimi, istorisirea scriitoarei Lili Balcan despre reîntâlnirea, la vârste venerabile a scriitorului Constantin Țoiu (83 de ani) cu doctorul Constantin Georgescu (85 de ani), prieteni foarte buni în copilărie. Discutând ei despre una și alta, ca din senin, doctorul îl întreabă pe scriitor: „- Ascultă dragă! Zise doctorul cu glas răstit, te rog să-mi spui acum, în ceasul al douăsprezecelea, ce-ați avut cu mine, tu și Lică, când m-ați bătut cu zăpadă în curtea școlii?!”. Evenimentul se petrecuse în urmă cu nu mai puțin de 75 de ani, iar doctorul încă era marcat și nedumerit de micul „război” din copilărie dintre el și prietenii lui. Însă „cireașa de pe tort” a acestei amintiri o constituie replica finală a scriitorului: „Tare te-aș mai bate și acum!”.

Foarte emoționante sunt, acum, la ceasul comemorării, și imaginile adunate în secțiunea finală a acestei antologii, mai cu seamă cele care îl surprind pe Constantin Țoiu, plin de voioșie și zâmbind ca un copil, înconjurat de elevii, profesorii și oamenii de cultură din Urziceni, cu diversele ocazii în care s-a întors acasă în ultimii săi ani de viață și activitate.

Scriitorul Gheorghe Dobre, un alt ialomițean, originar din Ion Roată, dar stabilit la Slobozia, directorul editurii Helis și a Asociației Culturale Helis, are o maximă a sa: „O comunitate care nu are povestitor, nu există”. Urziceniul a avut un povestitor neîntrecut în persoana scriitorului Constantin Țoiu. Poate va mai avea și alții. Datoria celor povestiți de el este aceea de a nu-l uita, de a-l povesti la rândul lor. Până acum Urzicenii s-au achitat de această datorie, dovadă fiind și această antologie. Să dea Domnul să îți țină și pe mai departe bunele obiceiuri memorialistice și umane. 

Un roman hiper-hibrid, dar totuși de dragoste

Cronica romanului Cineva în orașul ăsta te iubește de Corina Ozon

(Editura Trei, 2023)

 

Corina Ozon (născută la Timișoara) este licențiată în Filologie și în Jurnalism și Științele Comunicării. Are un doctorat în cotutele româno-franceză în Științele Comunicării. A lucrat o perioadă în presa scrisă și televiziune apoi în Relații Publice și Comunicare. A debutat în anul 2014 cu romanul Zilele amanților (pus în scenă de compania Teatru la Infinit, în 2019, la Sibiu), care a devenit primul din seria de șase romane, Amanții, apărută între 2014 și 2021. A mai publicat: romanele: Tentații (2016), Codul lui Zoran (2018) și Dincolo de furtună (2019), volumele de proză scurtă: Până când mă voi vindeca de tine (2016) și Povești scrise în palmă (2022) precum și volumul de eseuri, Despre iubire cu instrucțiuni de folosire (2017). Cea mai recentă carte a Corinei Ozon este romanul Cineva în orașul ăsta te iubește, apărut în anul 2023 la Grupul Editorial Trei. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Cu un titlu care te trimite exclusiv la un roman de dragoste și o copertă „matematică” de pe care își face simțită prezența discretă dar totodată hipnotizantă, numărul irațional Pi, noul roman al Corinei Ozon se anunță din start ca unul hibrid. Numai că hibridizarea este una cât se poate de puternică, având de a face cu un roman în egală măsură polițist, de dragoste, psihologic, cu incizii de S.F. (acțiunea petrecându-se într-un București post-umanist) și nu în ultimul rând plin de mister, totul gravitând, într-adevăr, într-o manieră de-a dreptul conspiraționistă, în jurul obsesiei de a afla întregul șir de zecimale al numărului Pi.

Romanul debutează cu o intrigă 100% de roman polițist: Gloria, o fostă jurnalistă de investigații, angajată în regim strict secret la o companie de investigații de tip FBI, se ocupă împreună cu David, un fost fizician devenit detectiv particular, de două cazuri stranii ce au în comun faptul că fiecare se soldează cu moartea sau dispariția a câte 14 copii sau adolescenți. Deși aparent între cele două cazuri nu ar exista nicio legătură, capacitatea extrasenzorială a Gloriei de a „vedea” lucruri în regim de transă, conduce ancheta la ideea că în spatele ambelor incidente se află o aceeași persoană sau grupare de persoane.

Inițial, Gloria și David se comportă doar ca doi parteneri sau camarazi de arme, el fiind văduv și încă suspinând după soția lui răpusă prematur de cancer, ea divorțată, deprinsă cu singurătatea ei, petrecându-și ultimii ani din viață doar în compania fiicei sale, nemailuând în calcul ideea de a-și reface viața. Cu toate acestea, apropierea dintre ei se naște oarecum firesc și natural. Mai întâi devin prieteni și confidenți, apoi își dau seama reciproc de faptul că s-au îndrăgostit unul de celălalt.

Este fascinant cum Corina Ozon dozează jocul sentimental dintre cei doi, lăsându-l mereu cu un pas în spatele planului principal, adică cel polițist. De altfel, niciun moment, cei doi nu lasă sentimentele sau tensiunile dintre ei să stea în calea misiunii lor, dând dovadă de mult profesionalism și stăpânire de sine, trăsături pe care nu le au multe personaje surprinse în acest gen de intrigă nici în literatură nici în cinematografie.

Revenind la fațeta de roman polițist, este de asemenea captivant modul în care autoarea grefează toate elementele de mister și noutate pe firul inițial al anchetei, cum introduce fiecare nou detaliu, fiecare nou personaj care are legătură atât cu rețeaua criminală, cât și cu rețeaua de destructurare a acesteia, și mai ales, cum conduce apariția și dezvoltarea obsesiei personajelor cheie de a descifra în întregime număr Pi, care aparent „își bagă coada” în absolut toate domeniile din viața omului, de la artă, la cel mai fin cod al celui mai sofisticat program, dar a cărei principală calitate ar fi aceea că poate contribui la obținerea nemuririi, prin regenerarea permanentă a tuturor celulelor îmbătrânite sau bolnave din corpul uman.  

Și totuși, printre crime, răpiri, rețele criminale, secte pseudo-religioase, minți bolnave și ubicuul Pi, dragostea triumfă, și nu doar pentru Gloria și David, ci și pentru Sandi și Piki, două personaje secundare, dar în același timp, cheie, a căror poveste de dragoste capătă o dimensiune semnificativă. Deci până la urmă Cineva în orașul ăsta te iubește este, în fond, un roman de dragoste.  

Un alt aspect definitoriu pentru acest roman este acela că celebra zicere cehoviană, „dacă apare o pușcă în actul întâi sigur se va trage cu ea în actul al patrulea”, se potrivește de minune, fiecare detaliu, aparent neînsemnat, și fiecare personaj, oricât de discret, dovedindu-se a fi părți esențiale în desfășurarea acțiunii.  

Așadar, Corina Ozon ne „LOVEște” din nou cu un roman bine scris, cu personaje bine conturate, cu o intrigă puternică și un deznodământ care lasă loc de un al doilea volum, pe care deja îl aștept.