Numele meu este Esperanza și sunt o chicana din Chicago

 

Cronica volumului Casa de pe strada Mango de Sandra Cisneros 

(editura Hecate, 2020)

 

Sandra Cisneros este o scriitoare cu origini mexicane, născută la Chicago, fapt ce i-a adus atât apartenența la tagma Chicana, cât și șansa de a crea un hibrid cultural alcătuit pe de o parte din moștenirea hispanică, de care rămâne profund marcată, iar pe de alta din cultura americană, pe care a dobândit-o prin educație și prin adaptarea la noul mediu de viață al marii sale familii, alcătuită din nouă membri. A scris atât poezie cât și proză scurtă, jonglând chiar și cu conceptul de poem în proză, așa cum este cazul și cu volumul Casa de pe strada Mango, cea mai iubită cartea a sa, în care a strecurat și foarte multe detalii autobiografice.  

În Casa de pe strada Mango (traducere de Carmen Catana), protagonista, Esperanza (un alter-ego evident al autoarei, numele nefiind nicidecum ales la întâmplare, ci tocmai pentru că are atât o puternică rezonanță hispanică, cât și pentru că exprimă ideea de speranță într-o viață mai bună), ne împărtășește o serie de întâmplări petrecute în perioada anilor petrecuți în casa de pe strada Mango, casă pe care nu o va simți niciodată ca fiind acasă, într-o suburbie a orașului Chicago, perioadă ce a coincis cu pre-adolescența și adolescența ei. 

Dacă în primele povestiri sunt evocate mai curând episoade de joacă și de mici năzbâtii copilărești, dramele nelipsite din genul acesta de cartier sărăcăcios fiind foarte vag dezvăluite, și atunci tot sub vălul inocenței, în cea de-a doua parte a cărții, aceste drame trec în prim planul evocărilor Sandrei Cisneros, trimițând de această dată copilăria undeva într-un decor îndepărtat, abia zărit. Și aceasta întrucât luciditatea maturității insinuate brusc în viața ei ia locul inocenței și naivității copilărești. Astfel, aflăm despre femei lăsate singure cu doi sau trei copii, despre femei bătute sau sechestrate de soții lor geloși, despre tați ce-și maltratează fiicele din fanatism religios, despre fete tinere ce nu au niciun fel de apărare în fața băieților în călduri, despre abandon școlar și căsătorii premature, de conveniență, și în general despre sărăcie, frustrare, speranțe inhibate, talente îngropate și multe alte forme de manifestare ale durerii.

Interesantă este maniera narativă a Sandrei Cisneros, care poate fi descrisă printr-un mix curajos între poezie (povestirile fiind îmbibate de metafore și împletiri duioase de cuvinte) și proză realist obiectivă (deși acțiunea se petrece fie la persoana I, fie la cea de-a III-a, dar cu cea dintâi subînțeleasă). Deși este cât poate de evident că Esperanza este însăși autoarea, ea reușește să imprime povestirilor sale aerul că sunt simple cadre, simple captări ale unor fapte, pe retina unui aparat foto-video fără de suflet. Și aceasta deoarece totul este povestit fără urmă de patetism, doar cu un imens val de empatie. De ce oare această atitudine narativă  aproape rece? Poate pentru că Sandra Cisneros era conștientă că nu patetismul sau stârnirea milei este miza demersul ei, ci luarea de către autorități, a unor atitudini practice, drastice și mai ales eficiente pentru eradicarea flagelurilor descrise în această carte. Iar pentru asta nu era nevoie de lamentări și lacrimi, ci doar de un duș rece.  

Ca acesta:

„Sally s-a măritat așa cum am știut că o va face, tânără și nepregătită, dar cu toate astea s-a măritat. A întâlnit un vânzător de bezele la bazarul școlii și s-a măritat cu el într-un alt stat, unde este legal să te măriți înainte de clasa a opta. Acum, își are bărbatul și casa, fețele de pernă și farfuriile. Ea zice că este îndrăgostită dar eu cred că a făcut-o ca să evadeze. 

Sally zice că îi place să fie măritată, pentru că acum are ocazia să își cumpere lucruri atunci când soțul ei îi dă bani. Este fericită, exceptând dățile când soțul ei devine nervos și odată a rupt ușa acolo unde i-a intrat piciorul, deși în cele mai multe zile este în regulă. Exceptând faptul că nu o lasă să vorbească la telefon. Și nu o lasă să se uite pe fereastră. Și nu îi place de prietenii ei, așa că nimeni nu ajunge să o viziteze, decât când el este la muncă. 

Stă acasă pentru că îi este frică să iasă afară fără permisiunea lui. Se uită la toate lucrurile pe care le dețin: prosoapele și prăjitorul de pâine, ceasul deșteptător și perdelele. Îi place să se uite la pereți, la cât de perfect li se îmbină colțurile, la trandafirii linoleumului de pe perdea, la netezimea tavanului ca un tort de nuntă”.

Un suflet la puterea a treia

Cronica volumului O femeie urmărește ploaia de la etajul opt de Angelica Stan,

(Editura Casa de Pariuri Literare, 2020)

 

Angelica Stan a debutat la 17 ani în revista Flacăra - Foaie pentru minte, inimã şi literaturã, la rubrica ţinută de Geo Dumitrescu. În 1987 a câștigat Marele Premiu la Concursul Național de Poezie „Nicolae Labiş”, Suceava. Editorial, a debutat în 1999 cu volumul de poeme Bumerang, prin câștigarea concursului de debut al editurii Cartea Românească. A publicat apoi volumele de poezie Testul Umbrei (Vinea, 2005), Clona (Vinea, 2009), spații intermediare (Tracus Arte, 2016) și produse miraculoase (Paralela 45, 2018). A mai publicat grupaje de poeme în revistele România Literară, Luceafărul, Calende, Ramuri, Convorbiri Literare, Tomis, Poesis International. În perioada 2015-2019 a urmat cursurile de scriere creativă organizate de Revista de Povestiri și în 2017 a debutat în proză, cu o povestire apărută în revista Iocan. Angelica Stan este arhitectă cu specializare în urbanism, conferențiar în cadrul Universității de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București, Departamentul de proiectare urbană și peisagistică. A publicat mai multe volume și articole de specialitate.

Cea mai recentă carte de poezie a poetei Angelica Stan se numește O femeie urmărește ploaia de la etajul opt și este publicat la Editura Casa de pariuri literare în anul 2020, având o prefață semnată de scriitorul Constantin Abăluță. Volumul este structurat în trei secțiuni, mai exact este alcătuit dintr-o secțiune de bază, fără titlu, acesta putând fi subînțeles din însuși titlul volumului și două secțiuni secundare: Fluviul: câteva detalii, care are o istorie aparte și Club Endless, care poate fi considerat zaua de legătură dintre primele două secțiuni.

Prima secțiune, căreia i s-ar potrivi foarte bine ca titlu și cel al primului poem, este didicată sufletului casei (fapt ușor de înțeles având în vedere specializarea profesională a poetei), prin acesta neînțelegându-se nicidecum vreun spirit sau vreo entitate străină și stranie ce ar putea bântui cotloanele secrete, ci însuși sufletul, suflul vital al locuinței, acea energie care face ca inclusiv pereții, ferestrele, mobilele sau corpurile de iluminat să aibă viața lor, conștiința lor, sentimentele lor. Pentru a înțelege mai bine cum funcționează sau mai bine spus cum trăiește acest suflet al casei, poeta ne invită dintru început la un exercițiu de imaginație, și anume să intrăm în pielea casei: „când intri în pielea unei case/ ai o mulțime de întrebări/ întinzi brațele pe coridoarele ei/ te uiți prin ochii ei la lume/ jos în stradă peste gard/ e ceva ostil în umbra streașinii/ în felul cum se alungesc plopii peste cornișă/ îți lipești urechea de pereți de tavane/ se aud bătrânii cum calcă/ pe coji de ouă apoi ceva/ le scapă din mâini/ straturi de vopsea vibrează/ trupuri se evaporă din fotolii/ palmele rămân lipite pe geam/ nimeni nu răspunde privirii tale”.

Prin sufletul casei trec toate sentimentele și senzațiile celor ce au locuit-o cândva și a celor ce o locuiesc încă. Astfel, el se transformă într-un fel de arhivă sentimentală ce ține la un loc toate emoțiile trăite între pereții ei: dragostea, durerea, așteptarea, tăcerea neputincioasă, frica, și chiar groaza pe care au simțit-o cândva cei care au fost forțați să părăsească casa în fugă, lăsând sufletului casei, poate fără a o ști, o parte dintre amintirile lor. Dar cel mai greu sentiment pe care acesta îl are de purtat și de depozitat în cămările sale este acel sentiment greu de numit, greu de descris, ce se insinuează între doi oameni ce au pierdut iubirea dintre ei, dintre care unul pleacă iar celălalt rămâne să trăiscă cu golul lăsat de cel dintâi: „între camera mea și camera ta/ un coridor de lumini/ desperecheate/ pleci și lași în urmă/ ușile extrase din jurământul lor/ nervii blocați/ într-o anume conexiune/ un curent slab ce alimentează/ simultan și ilogic/ becul de la intrare și cel de pe hol/ lăsând impresia că cineva/ încă mai locuiește aici”.

După cum vă spuneam anterior, secțiunea secundă a volumului, Fluviul: câteva detalii, are o istorie a sa, fără de care cu siguranță nu ar avea aceeași greutate, chiar dacă, citite independent de această poveste, poemele ce-l alcătuiesc ar fi la fel de pline de sens și ar transmite aceeași energie. Povestea acestor poeme, sau a acestui poem, după cum îl numește autoarea, este următoarea: „Am scris acest poem în timpul călătoriilor din cadrul proiectului DANUrB, un proiect de cercetare finanțat prin programul INTERREG-Dunărea, condus de Universitatea de Tehnologie și Economie din Budapesta, în parteneriat cu mai multe universități dunărene și cu Universitatea de Arhitectură și Urbanism „Ion Mincu” din București. Împreună

cu arhitecți, urbaniști, sociologi și peisagiști am urmărit valorile încă prea puțin cunoscute pe care le au orașele de pe malurile Dunării, în special cele mici și mijlocii, foste orașe industriale. O parte din acest poem a fost tradusă în limbile bulgară, sârbă, germană, maghiară, slovacă și engleză, constituindu-se într-o broșură și o instalație de hârtie montată în cadrul expoziției itinerante prin cele șapte țări ale proiectului, din perioada mai – iunie 2019. Este un poem-hartă care se pliază și se depliază în ritmul cotelor apelor Dunării înregistrate în locurile prin care am trecut, lăsând să se întrevadă detalii...”.

            Așadar, un poem fluviu ce înregistrează, pe lângă cotele apelor Dunării din dreptul orașelor respective, și cotele sufletelor celor ce trăiesc în preajma acesteia, a oamenilor Dunării, a celor pentru care fluviul este un membru activ al familiei, al societății, al vieții lor de zi cu zi. Voi reda aici doar poemul dedicat Silistrei, în parte pentru că este un oraș românesc, dar mai cu seamă pentru că surprinde foarte bine atmosfera românească sedimentată acolo de-a lungul timpului, aceea a neputinței, a renunțării, a melancoliei, dar din păcate și a eternei nevoi de bani: „*Silistra. 212,6 cm/ demoni de tablă captive/ înăuntrul unor vagonete de marfă/ din fostul şantier naval/ năpădit de leșuri îmbibate/ în uleiuri negre/ pompe amnezic dezarticulate/ își trăiesc încă visul/ despre creștere și progress/ toate ne cer îndurare/ vopsea proaspătă/ milă/ și bani”.

                Cea de-a treia secțiune a volumului, Club Endless, poate fi socotită de asemenea un poem fluviu, dar de această dată mai curând pentru că poemele ce o alcătuiesc surprind zbuciumul, fierberea și micile insule de liniște sau resemnare ce definesc sufletul poetei (sau a eului poetic), ce devine astfel o oglindă a unui fluviu real ce străbate zeci de țări și vede mii de oameni ce trăiesc milioane de stări și sentimente. Spuneam la început că această secțiune finală le adună pe cele două anterioare la un loc, în sensul că sufletul poetei trăiește în sine cât sufletul casei și sufletul fluviului la un loc, ba chiar mai mult decât atât. O sinteză a tuturor sentimentelor acestora poate fi următorul fragment din poemul de închide de altfel și volumul acesta: „eu sunt copiii mei/ sâmburii unor case noi fără sfârșit/ care vor înghiți tot ce mai e uman/ din acest oraș/ care se vor hrăni/ cu ce va mai rămâne viu/ printre blocuri/ eu sunt coaja acestui cosmos dezafectat/ digitizat integral/ continuând să se autogenereze/ eu sunt finalul meu/ suma orașelor trăite în cap/ casa asta infinită cu member/ prea lungi/ forma asta de re-modelare/ o plastilină roșie și una verde/ ce pot fi contopite până la un punct/ combustiv dincolo de care/ cu o cruzime a dezinvolturii/ vei rămâne singur în fața dezastrului/ după ce totul va fi înghițit/ în bezna dimineții/ ca într-o pată de ulei”.

            Ceea ce surprinde în mod plăcut la acest volum al poetei Angelica Stan este faptul că, deși din punct de vedere al conținutului surprinde sau descrie o gamă variantă de sentimente și senzații, dacă nu cumva avem de a face chiar cu întregul spectru emoțional pe care îl poate un om experia, atmosfera pe care aceasta o crează rămâne pe tot parcursul volumului în parametrii suportabilității psihice, în sensul că șuvoiul trăirilor descrise nu sucombă nici în patetism nici în sentimentalism lacrimogen. Iar acest lucru denotă două aspecte la fel de importante: mai întâi faptul că poeta și-a scris poemele sub zodia asumării tuturor stărilor trăite pe care a ales să le dezvăluie cititorilor, iar mai apoi, faptul că aceasta stăpânește cu mână de fier tehnica scriitoricească de a împleti cuvintele în acea manieră în care acestea să nu transmită decât atât cât trebuie pentru ca cititorul să înțeleagă și să simtă întocmai ceea ce a simțit și a vrut să dezvăluie autorul.   

 

 

Rugăciuni fund(amenda)le marca Tetelu

100 de rugăciuni fundamentale ale lui Tetelu 

de Dragoș Mușat (editura Humanitas, 2020)

 

Tetelu, celebrul anonim care nu mai are nevoie de nicio prezentare (pe numele lui adevărat, Dragoș Mușat), revine după o lungă pauză și lovește din nou. Și nu oricum, ci într-o manieră jubiliară (cuvânt ce în acest contest poate sta în legătură și cu verbul a jubila, și cu substantivul jubileu), oferindu-ne un set de o sută de rugăciuni (sau gurăciuni) adresate lui Dumnezeu, căruia îi cere cam tot ce nu ar îndrăzni nimeni să-i ceară, în principiu pe motiv de (falsă) pudoare. Dar cum Tetelu nu deține acest accesoriu moral, și cum este încredințat că Dumnezeu, atotputernic fiind, poate să-i îndeplinească orice dorință, nu se sfiește câtuși de puțin să ceară: PIN-ul de la cardul lui Dumnezeu, să fie acționar și să dețină 50% din Biblie, să fie primul zeu care se ratează din dragoste, să aibă o vioară Stradivarius în care să-și țină colecția de gume de mestecat folosite, să ajungă pe Lună, doar cu un tub de oxigen și unul de aur, pentru când se termină oxigenul, să îl întreacă pe Dumnezeu la ski, ba chiar, în ultima zi din an, vrea ca el să fie Dumnezeu și, bonus!!!, să aibă un Ferari. Altfel spus, Tetelu se roagă pentru, bogăție, confort sporit dacă nu chiar nelimitat și bineînțeles pentru faimă și mărire.

Asta la primul strat al „rugăciunii”, la cel ce stârnește hohotul de râs pentru cei întregi la minte sau smintirea pentru cei prinși în chingile ucigătoare de spirit ale habotniciei și ale dogmatismului greșit înțeles. Pentru că dincolo de textul în sine, redactat intenționat cu greșeli gramaticale flagrante, dintre care cea mai des folosită meteahnă este legea minimului efort în vorbire (convertită în scris), este cât se poate de clar că avem de a face cu o satiră foarte bine gândită îndreptată deopotrivă împotriva consumeriștilor, a ignoranților de toată mâna, a bigoților,și a celor ce se consideră buricul pământului, fie pe bază de avere, fie pe motiv că se simt superiori intelectual oamenilor de rând. Altfel spus, Tetelu nu iartă pe nimeni (nici măcar pe cei lucizi, care riscă să se prăpădească de râs). Și foarte bine face!

P.S.: Cărțulia lui Tetelu este de asemenea fascinantă și din punct de vedere grafic.

Bestiar sentimental

 Cronica volumului de poeme „Stările intense” de Oana Cătălina Ninu

(Editura Casa de pariuri literare, 2018)

Oana Cătălina Ninu (pseudonimul literar al Oanei-Cătălina Ninulescu) s-a născutt în anul 1985 la Mangalia. A absolvit Facultatea de Litere a Universității București și două cursuri de Master: Studii literare românești și Literatură franceză- abordări antropologice, ambele la Universitatea din București. A debutat cu volumul Mandala (Editura Vinea, 2005), pentru care a obținut Premiul Național de Poezie Mihai Eminescu – Opera Prima, Premiul Iustin Panța pentru debut, Premiul de debut în poezie al filialei Dobrogea a Uniunii Scriitorilor din România și Premiul de debut al Colocviilor Revistei Tomis. În anul 2009 distribuie gratuit în format xerox carnetul de poezie stările intense, publicat în cadrul colecției Biblioteca de poezie. În 2012 participă alături de alți 52 de scriitori români contemporani la scrierea celui mai rapid roman din lume, Moș Crăciun & Co., publicat la editura ART. În anul 2018, volumul „underground” stările intense este reeditat, de data aceasta în mod oficial, la editura Casa de Pariuri Literare.

Deși structurat în patru secțiuni: stările intense, bordeaux, bucurești și fabrica de lifturi, volumul este unul unitar, atât din punct de vedere al mesajului poetic, cât și din perspectivă stilistică și estetică, prezentându-se ca un repertoar de sentimente, stări sau senzații, în marea lor majoritate negative, ilustrate într-o manieră noir. Împărțirea mai sus amintită vizează mai curând contextele externe diferite în care s-au manifestat stările intense, după cum sugerează cele două toponime ce dau nume secțiunilor mediene.

În cea dintâi secțiune, cea care dă și titlul volumului, sentimentul predominant este dragostea, dar nu aceea idilică, romantică, lină, cu fluturi în stomac, ci una chinuită de dor, nesiguranță, frică, dorință sau neputință, desfășurată într-un scenariu ce frizează absurdul și abominabilul, trupurile prinse în jocul dragostei fiind mutilate sau schingiuite, dacă nu fizic, cu siguranță la nivelul psihicului nevrotic: „tuturor ne este dor de câte cineva/ tuturor ne trebuie câte un braț puternic/ un ciot de lemn care să ne iubească”; „îți este frică și mă muști de umăr/ îți este frică și pieptul tău se deschide”; „mă privești cu pleopele/ ochii se zbat sub pielițele transparente/ știi foarte bine că// atunci când plângem/ suntem mult mai frumoși”; „te iubesc ca o liposucție cu fir metalic/ răzuind coapsa până la os”.

Poemele din bordeaux sunt scrise într-o manieră cvasi-obiectivă, ca și cum nu ar face altceva decât să descrie stările altor oameni, așa cum au fost ele surprinse de o cameră de luat vedere ce pătrunde până la nivelul sufletului. Tonul folosit este unul rece, neutru, exact cum ar fi fost cel al aparaturii mai sus imaginate, dacă aceasta ar fi putut scrie: „ea spune că nu vrea să moară la hendaye/ deși nimeni nu vrea să moară la hendaye// o elice atârnată de tavan taie cadrele ca-ntr-un film din anii 30/ geamuri glisante o gară de frontieră din țara bascilor// ea ăși scoate o țigară un japonez mic își desface evantaiul/ ceasul lui swatch ascunde arme albe milimetrice// ceilalți se distrează ea își roade unghiile/ ceilalți se distrează ea ăși ridică rochia// ultima țigară e ultima dorință/ ultima țigară e lanțul ghimpat înconjurându-ți pulpa// sângele țâșnește de sub pleoape// o mare roșie care acoperă totul”.  

În aceeași manieră sunt scrise și poemele din bucurești, numai că în această secțiune, întrucât toponimul din titlu ne este atât de apropiat, doza de empatie pe care o reclamă poemele se transformă treptat în supradoză. Nu ai cum să nu te topești de rușine și neputință în fața unui poem ca acesta: „o bătrânică noaptea cuibărită ca un câine/ pe capacul aburind al canalizării/ cartilagiile ei gelatinoase strângându-se lent pentru a permite/ chircirea ordonată a membrelor/ comprimarea țesuturilor/ plierea organelor/ îngemănarea celulelor/ până când corpul însuși/ ia forma exactă a canalizării/ în așa fel încât să nu fie încălzit în mod uniform/ un corp perfect rotund/ perfect plat”.

În fabrica de lifturi, secțiunea ultimă a volumului, sentimentele asupra cărora se oprește poeta, sunt în de asemenea unele negative, dar de data aceasta ele gravitează în jurul stării de deznădejde, de neputință, de resemnare, de renunțare. Tocmai de aceea, nici tonul folosit nu mai este unul tăios, ca în secțiunea primă, ci unul aproape șoptit, aproape neutru, acest fapt venind tocmai din detașarea artificială ce însoțește renunțarea, acea atitudine de a te raporta la sine, ca și cum nu ar fi vorba despre sinele tău, ci despre altcineva, pentru care nu mai poți avea decât un vag sentiment de milă. De asemenea, deși imaginile în care acestea sunt ilustrate, rămân unele dure, abominabile, tonul abordat face ca ele să pară aproape inocente, aproape firești: „am putea scrie despre frumusețe/ despre degetele subțiri desprinzându-se egale de pe tăietor/ despre cerul senin din ziua înmormântării bunicii/ despre ușurința cu care rupi aripile viespilor prinse în flori// am putea scrie despre fericire/ despre viața crestând pulpe tari și obraji decojiți/ despre sarea amară de pe buricele degetelor încrețite sub apă” ; „de ceva vreme nu mă mai tulbură atingerile/ privesc cu atenție particulele de carne care se descompun în praf/ inspectez ridurile gropițele zgârieturile forma oaselor/ elasticitatea tivului și distanța dintre material și piele”.

Așadar, în stările intense, Oana Cătălina Ninu ne prezintă un adevărat bestiar sentimental, și îl numesc astfel pentru că este cât se poate de clar că stările descrise comportă trăsăturile unor bestii, unor animale hămesite ce sfâșie fără milă în carne vie și mai ales în duhul ce dă viață cărnii. În baza empatiei, orice cititor se va întreba, firește, dacă poemele sale sunt autobiografice, dacă experiențele prinse în bolduri în pagină au fost trăite și în realitate. Iar răspunsul nu este nicidecum la îndemână, dat fiind că nici fumul nu iese fără foc, dar și poezia este totuși literatură, deci rod al imaginației. Însă dincolo de această dilemă, cred că putem întrezări și un alt substrat: nu cumva toate acestea sunt metafore ale unei lumi sălbăticite, rămasă fără repere morale, a unei societăți lipsită de cea mai mică doză de empatie? Nu cumva este și despre noi?

Dar dincolo de mesajul transmis și de emoțiile provocate cititorilor, nu trebuie să scăpăm din vedere nici maniera în care acestea au fost realizate, iar în acest sens, aș atrage atenția asupra faptului că Oana Cătălina Ninu se dovedește a fi o poetă foarte abilă în arta de a forja la maximum cuvintele, pentru a obține din ele esența a ceea ce își dorește să transmită, evitând totodată cu eleganță căderea în orice fel de extremă estetică, cum ar fi sentimentalismul lacrimogen sau mizerabilismul dus la paroxism, fapt ce o situează fără doar și poate în rândul celor mai buni creatori de continut poetic din literatura română contemporană.

Străveacul sau Edenul coborât în lume

 

Cronica romanului Străveacul și alte vremi de Olga Tokarczuk

(Editura Polirom, 2020)

 

Scriitoarea poloneză, Olga Tokarczuk, s-a născut în anul 1962, în Sulechow. Este o scriitoare în egală măsură apreciată de critici și iubită de publicul cititor. Printre romanele sale se numără: Casă de zi, casă de noapte, Călătoria oamenilor Cărții, Rătăcitorii, Ultimele povestiri, Poartă-ți plugul peste oasele morților și, bineînțeles, Străveacul și alte vremi. De-a lungul carierei sale, a fost distinsă (de mai multe ori) cu Premiul Nike (cea mai prestigioasă distincție literară poloneză), Man Booker International Prize, Premiul cărții Görlitz, Premiul literaturii Usedomer, Premiul literaturii Jan Michalski, iar ca o încununare a întregii sale cariere, în anul 2019 i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură pe anul 2018.

Străveacul și alte vremi (Prawiek i inne czasy) este cel de-al treilea roman al autoarei, publicat în 1996, și trece în continuare drept cea mai reușită carte a sa. A fost tradus pentru prima dată în limba română de către Olga Zaicik și publicată în anul 2002 la editura Literatură Universală. La începutul anului 2020, editura Polirom reeditează această traducere, în colecția Biblioteca Polirom.

Străveacul este fără doar și poate o întruchipare metaforică a Grădinii Edenului celei din  Scriptura Vechiului Testament. Asemenea Paradisului biblic, el nu este doar un loc, fie el și situat în mijlocul universului, ci o dimensiune spațio-temporală de sine stătătoare, în care timpul are alt curs, oamenii au altă percepție asupra lumii și viața se desfășoară conform unor rânduieli primordiale de neclintit; are granițe fizice și râuri ce marchează teritoriul interior, dar în același timp, este cumva rupt de restul lumii văzute: „Străveacul este un loc așezat în mijlocul universului. Să străbați cu pas rapid Străveacul de la miazănoapte la miazăzi ți-ar lua un ceas. La fel dinspre răsărit spre apus. Iar dacă cineva ar vrea să înconjoare Străveacul, umblând agale, privind la toate cu luare-aminte și cumpănindu-le, i-ar lua o zi întreagă, din zori și până-n noapte. La miazănoapte, granița Străveacului este drumul de la Taszów la Kielce, plin de mișcare și primejdios, deoarece stârnește primejdia călătoriei. De această graniță vede arhanghelul Rafael. Spre miazăzi, granița este marcată de orășelul Jeszkotle, cu Biserica, respectivul Cămin pentru bătrâni și căsuțele joase din jurul pieței noroite. Orășelul este înfricoșător, pentru că stârnește dorința de a poseda și de a fi posedat. Dinspre orășel, Străveacul e apărat de arhanghelul Gabriel. (...) Granița dinspre apus a Străveacului este dată de luncile jilave, un strop de pădure și un conac. Lângă conac se află o herghelie de cai din care unul singur costă cât tot Străveacul. Caii îi aparțin moșierului, iar luncile, preotului. Primejdia graniței dinspre apus stă în trufie. Această graniță o are în paza lui arhanghelul Mihail. Granița dinspre răsărit a Străveacului, ce-i desparte teritoriile de pământurile localității Taszów, este indicată de râul Albușa, care o ia spre moară. Iar granița umblă de ici-colo singură printre pășuni și tufișuri de alun. Primejdia ce amenință dinspre partea asta este prostia, ivită din gustul de a face pe deșteptul. Aici granița este păzită de arhanghelul Uriel”.

Printre copii, întruchipări ale îngerilor, există credința că dincolo de granițe nu este nimic, ba chiar că nici nu s-ar putea trece granițele. Iar când granițele sunt totuși trecute, fie într-un sens fie în celălalt, acest gest echivalează cu o violare a ordinii dumnezeiești, cu ivirea unei spărturi în trupul magic al Străveacului, iar rânduiala, pacea și misterul acestuia sunt spulberate și dezordinea și haosul se năpustesc galopant asupra întregului ținut, ducându-l la pieire. Cu toate acestea, reminiscențe ale paradisului rămân până spre final, până dispare și ultimul om cu suflet curat, manifestându-se prin locuri misterioase ce crează în continuare materie din nimic, sau prin aceea că vremea merilor sau a perilor se încăpățânează să se deruleze după voia Domnului.

Primele personaje principale ale romanului sunt Michał, morarul Străveacului și soția acestuia, Genoveva, precum și nebuna Străveacului, Kloska. Plecarea lui Michał în război echivalează cu prima știrbire a granițelor, și aduce după sine primele nenorociri, în universul curat al Străveacului ivindu-se pentru prima dată ispita adulterului, avariția și trufia. Apoi accentul va cădea pe copii acestora, pe Misia și pe Izydor, fiica, respectiv fiul considerat retardat al cuplului de morari, precum și pe Ruta, fiica „din flori” a Kloskăi. Iar nenorocirile se vor înmulți: război, crime, violuri, distrugere. Povestea va continua și cu următoarea generație, cu fii și fiicele Misiei, sfârșindu-se odată cu moartea lui Izydor, ultimul om cu suflet curat din Străveac, cel care, la maturitate va deveni un fel de mistic, dedicându-și viața cercetării tainelor ce sunt cuprinse în lucrurile cvadruple: „Multe asemenea lucruri cvadruple găsi în Biblie. Unele păreau primordiale, vechi, și dădeau naștere altora. Avea imprsia că sub ochii lui cvadruplele se înmulțeau la infinit. Începu să bănuie în cele din urmă că infinitul însuși trebuie să fie cvadruplu, ca numele lui Dumnezeu. I  H  V  H. Cei patru proroci din Vechiul Testament: Isaia  Ieremia  Ezechiel  Daniel. Cele patru râuri ale Edenului: Fison  Gison  Tigru  Eufrat. Chipurile heruvimilor: Omul  Leul  Boul  Vulturul. Cei patru evangheliști: Matei  Marcu  Luca  Ioan. Cele patru virtuți cardinale: Bărbăția  Dreptatea  Înțelepciunea  Cumpătarea. Cei patru călăreți ai Apocalipsei: Cotropirea  Uciderea  Foamea  Moartea. Cele patru elemente ale naturii după Aristotel: Pământul  Apa  Aerul  Focul. Cele patru aspecte ale conștiinței: Percepția  Senzația  Gândirea  Intuiția. Cele patru regate din Cabala: Mineral  Vegetal  Animal  Uman. Cele patru aspecte ale timpului: Spațiul  Trecutul  Prezentul  Viitorul. Cele patru componente alchimice: Sarea  Sulful  Azotul  Mercurul. Cele patru acțiuni alchimice: Coagulatio  Solutio  Sublimatio  Calcinatio. Cele patru litere ale silabei sfinte: A  O  U  M. Cele patru sefirot cabalistice: Grația  Frumosul  Puterea  Stăpânirea. Cele patru stări ale existenței: Viața  Moartea  Timpul  Învierea după moarte (...) Și lista continua să rămână deschisă. Nu putea fi închisă, căci s-ar fi isprăvit lumea”.

Străveacul și alte vremi se înfățișează astfel ca un roman mai degrabă mistic, cu puternice influențe ezoterice, în care personajele nu sunt oameni obișnuiți ci adevărate oracole prin viața cărora se manifestă voința lui Dumnezeu. Un roman ce nu s-ar putea povesti asemenea unei narațiuni oarecare, nu pentru că nu s-ar întâmpla fapte demne de a fi povestite, ci pentru că fiecare faptă este încărcată de o semnificație misterioasă și mistică, iar cititorul este răpit într-o stare de meditație, dorindu-și să pătrundă și să înțeleagă care este de fapt, misterul Străveacului.

 

Despre toamnă la timpul morții și al învierii

Cronica volumului de versuri Partida de amărăciune de Radu Zăgrean

(Editura Charmides, 2019)

 

Poetul Radu Zăgrean s-a născut în anul 1955, în ziua sărbătorii Nașterii Maicii Domnului, în comuna Maieru, județul Bistrița-Năsăud. Debutează în revistele literare în anul 1974, după absolvirea Colegiului Național „Andrei Mureșanu” din Dej. Debutul editorial se întâmplă abia în anul 1990, cu volumul de versuri Prințesa de fum, editura Litera, București. A mai publicat piesele de teatru Eu nu sunt nota 10 și Colecționarul de frunze, precum și volumele de versuri, Clepsidra cu clape și Catedrala cu pinguini.

Cea mai recentă apariție editorială este volumul de versuri Partida de amărăciune, editura Charmides, 2019. Acesta este structurat în trei secțiuni, Te-aș mai iubi pe-atât, Când mâine e numai un zar, și N-am decât drumeagul acesta, cărora li se adaugă o addenda intimă, intitulată, Ar putea fi aici. Ar putea fi cu mine, ce conține un singur poem, dedicat memoriei poetului Radu Săplăcan, în cinstea căruia s-a organizat și un cenaclu literar, la Dej, al cărui amfitrion este poetul Radu Zăgrean.  

Prima secțiune, Te-aș mai iubi pe-atât, este alcătuită, din punct de vedere tematic, din două tipuri de poeme, de dragoste și religioase. Avem de a face astfel, cu cele două constante atemporale ale poeziei, ba chiar cu cei doi piloni de rezistență ai acesteia. De asemenea se va constata aici, că pentru fiecare dintre cele două teme, poetul va recurge la două estetici diferite: prima ar fi versul clasic, în rimă îmbrățișată, dar liber: „Te-aș mai iubi pe-atât să am putere,/ Cu toată toamna prinsă în gutui,/ Cu umbrele din vie, efemere,/ Cu perele pietroase și pline de pistrui// Te-aș mai iubi pe-atât, cu toată ceața,/ Cu aripi ca de fluturi ghiurghiulii,/ Când ruginește parcă dimineața/ Și se aprinde focul speranțelor prin vii”; „Fă din inima ta mănăstire/ Și taci când larma e grea,/ Fă-ți aripi de dor din iubire/ Și toată crucea-i a ta.// Dă slavă și cere iertarea,/ Închină-te celui ce-i sfânt,/ Al tău este farul și marea/ Dar toate se duc în pământ.// Deschide fereastra iubirii/ Și taci când larma e grea,/ Fă flori cum fac trandafirii/ Și toată crucea-i a ta”; iar cea de-a doua este o estetică în formă aproape fixă, asemănătoare rondelului (i-am putea spune rondel imperfect), menită să sporească muzicalitatea mesajului poetic „Aș fi vrut să rămân doar cu tine,/ Pe plaja pustie, pe plaja pustie,/ Din mare să iasă un val de albine/ Și timpul din vise să nu se mai știe.// Aș fi vrut să rămân doar cu tine aproape/ Pe plaja îngustă, pe plaja săracă,/ În ochii de valuri, cu alge pe pleaope/ Și timpul din vise în vise să treacă.// Aș fi vrut să rămân doar cu tine și gata/ Pe plaja pustie, pe plaja pustie,/ Din mare să iasă marea curată/ Și timpul să treacă și timp să mai fie”; „Du-mă Doamne, du-mă după vânt!/ Să ajung la îngerii rostirii,/ Dă-mi lumina zilei în cuvânt/ Și un strop din ce spun trandafirii,// Du-mă Doamne, du-mă după stea!/ Inima să-mi fie far la mare,/ Să ajungă verbul lângă ea/ Pe corăbii duse de visare.// Du-mă Doamne, du-mă peste vii!/ În ciorchini de fum și de tăcere,/ Să mai fiu copil în poezii/ Și să port cămașa de-nviere.// Du-mă Tu cu glasul Tău curat,/ Pune-mă în straiele de miere/ Ca să fiu un far adevărat/ Și să port cămașa de-nviere!”.                                      

În cea de-a doua secțiune a volumului, Când mâine e numai în zar, poetul Radu Zăgrean ne propune, sub auspiciile aceleiași estetici a versului clasic, melodios, o serie de poeme profund elegiace și ușor filosofice, în care atmosfera generală este aceea de neputință, de zădărnicie a vieții, de abandon total în fața trecerii necruțătoare a timpului precum și în fața incapacității omului de a pătrunde cu mintea tainele lumii și ale vieții sale. Este fără îndoială ciclul ce refletă cel mai bine titlul volumului, este acea Partidă de amărăciune, pe care poetul o dispută în contra sinelui său neputincios: „Pe ce planetă să fiu?/ Pe ce planetă să strig?/ Prezentul e tot mai târziu/ Și moare caldul de frig.// Cât poate fi de amar!/ Cât poate fi de urât!/ Când totul trece-n zadar/ Și ziua moare atât// (...)// Cât poate fi de murdar/ Acest urcuș coborât!/ Când mâine e numai un zar,/ Când mâine e tot mai urât”. Laitmotivul acestei secțiuni este anotimpul toamnei, ca un simbol cum nu se poate mai potrivit al diminuării vitalității și a trecerii impasibile a vieții spre moarte. Dar cum poetul Radu Zăgrean, așa cum s-a văzut și din prima secțiune a cărții, este un om religios, moartea despre care vorbește el este invariabil însoțită de înviere: „Îndeamnă-mă să fur gutuile acum/ Și vraja lor s-o pun de garanție/ Într-o livadă plină de parfum/ Când toamna e pe ducă, dar învie”.

În secțiunea finală, N-am decât drumeagul acesta, Radu Zăgrean schimbă puțin macazul estetic, strecurând și câteva poezii în vers alb. Dar mai alb decât versul aici este esența acestuia, poetul oferindu-ne un mic regal de poezie religioasă, scrisă mai degrabă în manieră simbolică, dacă nu chiar ermetică. Nu sunt nicidecum psalmi clasici, ci mai curând poeme-provocări, în sensul în care sentimentul religios este expus doar ochilor celor ce știu vedea valoarea unor simboluri sacre, precum „crucea”, „altarul”, „icoana” „cuvântul” sau „lacrima de pocăință”. Poate cea mai ermetică și în același timp cea mai profund religioasă poezie este aceasta: „Mai vinovat decât/ Scurgerea ierbii/ În lapte/ Duc pe umeri/ Această cruce cu ochi/ Condamnat pentru/ Faptele ochilor.../ În fiecare neclaritate/ Se mai pot ascunde lozinci/ Mai vinovat decât/ Scurgerea arcușului/ În vioară/ Voi fi condamnat să adun cântecul/ Dacă pe lămpi va cădea o brumă/ De cuvinte...”.

În final, voi reda integral, fără niciun fel de comentariu, spre a nu știrbi dimensiunea sa intimă, personalistă, poemul dedicat scriitorului Radu Săplăcan, cuprins în addenda, Ar putea fi aici. Ar putea fi cu mine: „Nu-l pot suna. Nu-l pot chema l ao bere pe terasă./ Nu-i pot nici scrie./ Nu-i pot citi nimic./ Vorbim doar când mai visăm dimineți înmiresmate cu vin de Lechința./ Vorbim când ne bârfesc depărtările./ De multe ori i-aș rosti numele./ De multe ori aș vrea să-i culeg flori de câmp./ Ies din tunel cu aburii locomotivei pe umeri./ Și strig la farul care nu luminează./ Ar putea fi aici./Ar putea fi cu mine”.

Despre poetul Radu Zăgrean s-ar putea spune, folosind un clișeu la modă în alte timpuri, că este unul dintre ultimii trubaduri, dat fiind că scrie preponderent în vers clasic și mai cu seamă poezii de dragoste. Dar ar fi cu siguranță desuet și mai mult decât atât, incomplet. În primul rând pentru că am văzut că acesta stăpânește la fel de bine și versul alb, nu doar pe cel clasic, că este în egală măsură un romantic, un elegiac, un gânditor, un homo religiosum, ba chiar un simbolist în haine noi. Pentru toate acestea, dar mai ales pentru faptul că demonstrează un respect reverențios față de valoarea cuvântului scris, pe care îl îmbracă în cele mai alese figuri de stil, consider că mai relevant ar fi și i s-ar potrivi mai bine, apelativul de Poet, scris cu majusculă.

Ecolatria salvează (post)omenirea!

 Cronica volumului de versuri Biocharia.Ritual ecolatru de Mihók Tamás

(editura frACTalia, 2020)

 

Se vorbește tot mai mult în ultima perioadă despre postumanism, ca despre o nouă paradigmă de funcționare a lumii acesteia, dar în centrul căreia nu mai este omul, privit ca individualitate funcțională, ci ceea ce este deasupra omului, din punct de vedere al utilității, și anume calculatorul, mașina, tehnologia în general. Dar cum și acestea sunt tot roade ale muncii omului, cel mai potrivit ar fi să spunem că postumanismul celebrează omul-mașină. Cumva este firesc să fie așa, dacă privim lucrurile cu maxim de obiectivitate. Aparent paradoxal, una dintre temele centrale ale postumanismului este ecologia, grija față de natură, de mediul înconjurător. Am spus doar aparent paradoxal, pentru că și această întoarcere la natură este cât se poate de firească, și ea se produce cumva natural, independent de paradigma progresului tehnic, sau poate tocmai ca un revers al acestei medalii. Stă în firea oamenilor ca imediat după sucombarea în sine însuși a valului pe care au mers până la un punct, să se regrupeze pe un alt val diametral opus față de cel precedent. Astfel, după o epocă a industrializării masive ce a mers mână în mână cu neglijarea și pe cale de consecință distrugerea naturii, a venit vremea unei epoci în care se vrea cu ardoare protejarea naturii și a mediului înconjurător.

Nu întâmplător am folosit termenul ardoare,  ci anume pentru a ajunge la cuvântul cheie din titlul noii cărți de poezie a lui Mihók Tamás, „ecolatria”, termen format din eco – mediu înconjurător și latria, care pe filiera etimologiei grecești înseamnă dragoste profundă, adorare, având și sensul de celebrare a unui cult. Altfel spus, Mihók Tamás ne propune cu acest nou volum, o celebrare cultică a naturii, dar nu oricum, ci într-o manieră, sau mai bine spus, într-un limbaj perfect postumanist: „arborase curcubeul metalic/ nu va mai subvenționa aerul/ ființe cu mănuși de cauciuc/ pregăteau exoplanetele/ pentru procesul de altoire/ fibrele sintetice/ s-au mutat pe ciuperci instant/ taigalele își donau hectarele de licheni/ înainte să luăm diverse forme/ am inspirat ne-am spart plămânii/ ca pe niște pungi de chipsuri unsuroase/ am băut substanțe ne-am contrastat”.

Și pentru că în orice religie care se respectă se aduc jertfe, fie ele sângeroase sau nu, nici ecolatria nu putea face excepție, drept pentru care una dintre poezii se numește simplu și sugestiv, jertfar: „am văzut trunchiuri retezate la înălțimea gleznei/ tihna ielelor acupunctura lemnului pe pieile albe/ gheare de pisică scrijelind vizeta astronauților/ creier de șoarece pisat perfecționând danturi/ bătrâni cu ochelari fumurii înghețați în azot lichid/ portaluri pornind din buncăr aterizând în samovar/ am văzut un copac de ultimă generație și am îngenuncheat/ printre rădăcinile lui fragede articulațiile noastre/ jucau alba-neagra c-un bob de năut/ blufau rușinea măsluiau iluminarea”.

Și tot ca o religie omologată, ecolatria are și ea mantrele sale, sau făcând o paralelea cu ortodoxia, o rugăciune a inimii personalizată în limbaj postuman: „1. în pâcla din iederă/ ochi de buhă incandescenți:/ ne-am întâlnit// 2. pelicula artificială/ din stratul de ozon/ îți aparține// 3. urmă-/ rește/ extra-/ sistola/ bolo-/ vanului/ fito-/ genic// 4. pelicula artificială/ din stratul de ozon/ îmi aparține// 5. frunze de plop/ ciorchine/ primăvară pe-avarii// 6. crunt ne va reduce/ somnul de smarald/ al pădurii// 7. pelicula artificială/ din stratul de ozon/ ne aparține// 8. ne adorau tălpile/ și zorii lipăiau din heleșteu/ la capătul cărăruii// ne-am depus pașii”.

Ceea ce este interesant la discursul poetic al lui Mihók Tamás este faptul că lasă să transceadă și o doză considerabilă de ludic, ceea ce denotă că „religia” pe care o propune el nu este una rigidă, în care adepții stau tot timpul gravi, așteptându-și temători pedeapsa pentru păcate reale sau imaginare, ci una firească, lejeră, în care totul să se desfășoare cu naturalețea jocului copiilor (deși este vehiculată și aici ideea de judecată, dar tot într-un registru ludic altoit pe discursul postuman, vezi p. 68). Deși acest aspect iese la iveală din mai toate poemele, cel mai clar și mai frumos se poate observa în următoarele două poeme grafice în care jocul este elementul definitoriu:

Și ce încheiere mai potrivită ar fi fost decât una inspirată din estetica niponă a poemului haiku, upgradată la cerințele discursului poetic asumat în acest volum de către Mihók Tamás, în sensul că cele două versuri menite să prezinte cele două peisaje din natură aparținând unor medii de viață complementare sau opuse din poemul haiku, sunt aici înlocuite de două imagini reprezentative celor două elemente puse sub lupă în acest volum: natura și tehnologia, iar versul al treilea, cel care în haiku aduce cheie poemului, este aici înlocuit de o rugăminte, de o rugăciune: „JET AL BALENEI SUB SOARE/ CURCUBEU VĂZUT DIN DRONĂ/ ÎMPACĂ-NE”.

Așadar, Mihók Tamás ne propune prin acest nou volum de versuri, o viziune nouă, actuală, postumană, asupra naturii și a mediului înconjurător, invitându-ne să ne raportăm la aceste dimensiuni ale vieții noastre, pe de o parte cu seriozitatea, responsabilitatea și devotamentul datorate unui cult religios, iar pe de altă parte cu firescul, naturalețea și în ultimă instanță cu umorul izvorâte dintr-o ancorare a omului în registrul ontologic, ființial al vieții, cel din care își trag seva toate câte se mișcă natural în lumea aceasta.  

Biocharia. Ritual ecolatru este o carte inedită din punct de vedere al temei abordate (în poezia română actuală doar poeta Gaby Eftimie a mai adus în discuție grija față de natură în volumul Sputnik în grădină, editura OMG, 2020), curajos din perspectiva esteticii abordate, discursul postuman fiind încă în perioada sa incipientă în cultura română și bineînțeles, o carte mai mult decât necesară, degradarea mediului înconjurător fiind o realitate ce trebuie tratată cu maximum de seriozitate, responsabilitate și implicare.