Emoții, stări și poezie, condensate la cutie!

 

Cronica volumului de poeme Cutii (debut) de Cătălina Bălan

(Editura Paralela 45, 2019)

 

Cătălina Bălan este o tânără scriitoare originară din Republica Moldova, stabilită în România încă din anii studenției. A absolvit în anul 2017 secția franceză a Facultății de Științe Politice în cadrul Universității din București, iar în anul 2019 Masterul de Diplomație în Economia Internațională, în cadrul Academiei de Studii Economice, București. A debutat la vârsta de 13 ani în Stare de Urgență, un proiect publicistic nonconformist al unor oameni de artă din România și Republica Moldova. De atunci, scrie poezie, proză, critică literară și eseuri politice, publicând în revistele Observator Cultural, Contrafort, Revista la Plic și altele. Este prezentă în mai multe antologii din România, Republica Moldova, Franța, Belgia și Elveția.

Anul 2019 nu a fost pentru ea doar anul absolvirii studiilor de master, ci și anul debutului absolut, cu volumul de poeme, Cutii, apărut în colecția Avanpost la Editura Paralela 45. 

Stucturat pe două secțiuni majore și bine delimitate, Cutii și Orașul, iubirea și ce mai rămâne din ea, volumul adună la un loc două perioade distincte din viața poetei, imortalizate sub forma unor poeme 100% confesive, asumat lipsite de matefore explicite, gândite mai degrabă ca o serie de scurte flashuri anamnetice, învăluite în stări diverse și generatoare, de asemenea de emoții diverse. Cele două perioade sunt, copilăria, gravitând în jurul familiei și al casei părintești, „depozitată” în poemele din Cutii, din care voi reda aleatoriu următoarele poeme reprezentative: „am adunat diverse cutii și compartimente/ pe unele nu le voi mai deschide niciodată/ la altele revin obsesiv, sistematic”; „de existența cuvântului geamandură am aflat/ jucând spânzurătoarea cu irina constantin,/ colega mea din școala generală/ și am pierdut/ eu nu fusesem niciodată la mare”; „în casa asta de nebuni/ unde zgomotele trec dintr-o cameră în alta/ eu nu pot să plâng nici când sunt singură/ eu nici nu știu dacă sunt sau nu”; și perioada adolescenței, marcată de primele iubiri, primele suferințe în dragoste și de explorarea unui oraș nou, Bucureștiul, care se va transforma în decorul insolit al celor mai contradictorii stări de agregare ale minții și inimii, în poemele din cea de-a doua parte a volumului, din care voi reda, de asemenea, câteva texte: „iar tu mă vei iubi așa/ cu durerea mea latentă și tandră// sunt tânără/ încă mai produc dentină/ acel strat protector atât de necesar/ la o adică, de ce nu m-ai iubi?”; „am pornit la drum deja obosiți/ ne-am făcut loc unul altuia cu îngăduință/ din frică am ajuns împreună/ niște corpuri străine între atâtea altele/ ne plimbăm cu solidaritatea a doi anticorpi/ față în față cu orașul străin// stăteam alături/ atât de tineri și de nesiguri/ faptul în sine/ era prea mult”; „semafoarele astea luminează ca beculețele de crăciun/ viața cronimetrată se va sfârși în curând/ comoditatea/ teama/ limitele/ îngrămădirea/ orașul/ ne-au făcut să comprimăm totul/ gândim mic să poată încăpea mintea/ în spațiile alocate”.

Poemele Cătălinei Bălan sunt în mare parte minimaliste, remarcându-se în primul rând prin condensarea amintirilor sau stărilor evocate în doar câteva cuvinte sau imagini, și în al doilea rând prin claritatea discursului, aceasta optând pentru debarasarea de orice stratageme literare complicate ce ar fi riscat să îngreuneze transmiterea mesajului și a emoției. Iar dacă tot am pomenit de emoții, trebuie spus că în paginile acestui volum se regăsesc mai toate nuanțele existente în gama stărilor sufletești: melancolie, candoare, duioșie, iubire, tristețe, frustrare, neputință, durere, revoltă, resemnare, semn că poeta a trăit din plin fiecare clipă a vieții.

Cu acest volum de debut, Cătălina Bălan și-a adjudecat un culoar favorabil în maratonul poeziei, și o poziționare de moment în primul eșalon al debutanților din generația tânără și foarte tânără.

Vise electrice, realitate electrizantă

Cronica volumului de poeme Fetele visează electric (debut) de Monica Stoica

(Editura Charmides, 2019)

Poeta Monica Stoica a apărut pe firmamentul vieții  literare românești în luna martie a anului 2019, o dată cu debutul său absolut, în revista Vatra. Au urmat, în foarte scurt timp, publicarea în revista Poesis International și lecturile publice de la Institutul Blecher, Femei pe Mătăsari, Festivalul Internațional de Poezie București și FILIT Iași, iar în toamna aceluiași an, 2019, a venit, deloc pripit, în ciuda aparențelor, și debutul editorial, cu volumul Fetele visează electric, apărut la editura bistrițeană Charmides.

Am spus că este un debut deloc pripit, întrucât cele două aspecte ce se remarcă încă de la primele poeme ale Monicăi Stoica sunt maturitatea discursului poetic și unitatea stilistică și estetică, semne clare că ea nu a răsărit din piatră seacă, ci a așteptat în intimitatea cochiliei sale, ca poezia sa să se dezvolte suficient încât să poată ieși cu ea în lume. Ceea ce s-a dovedit a fi o mișcare câștigătoare.

Volumul Fetele visează electric este structurat pe patru cicluri poetice majore, fiecare dintre acestea având unitatea sa tematică. Primul dintre acestea, am fost un suflet de prăsilă, o băiețoaică febrilă, începe cu două poeme-tandem, intitulate simplu și sugestiv Fetele, respectiv, Băieții, în care poeta, jonglând abil cu meandrele subtile ale generalizărilor, realizează portretele  robot ale celor două sexe (și la nevoie, genuri), în lumina reflectorizantă a paradigmei sociale actuale, caracterizată prin antagonisme frapante între profunzime și superficialitate. Astfel, fetele sunt ilustrate prin versurile: „noi, artiste ale foamei și mari preotese ale sexului,/ vrem să facem gherțoii, prinții, poeții să saliveze./ niciun cod sau oglindă nu ne arată adevăratul chip./ noi suntem nubilele zen și teaserițele beatnice,/ animalele tranchilizate, șerpii în lesă./ cerem glamour și tandrețe, săruturi, testosteron,/ de la îngerii mai scumpi pe piața neagră/ decât fildeșul elefanților./ să ni se dea ceva pur, o hermeneutică divină/ despre iubire și empatie/ (...)/ noi proslăvim iraționalul și criza,/ eradicarea sistemelor filozofice./ ne închinăm creierului-monolit al seducătorilor/ și timidității excitante a tocilarilor(...)/ cu părul nostru lung am traversat vise și piețe,/ vorbind despre sentimentele noastre apocrife,/ vorbind despre diavol./ pentru noi s-au sinucis pușkin și virgil mazilescu./ am avut darul de a anestezia misoginii și dictatorii./ așa că alegem culoarea neagră,/ rochiile/ și costumul de latex/ să ni se dea ceva pur,/ ceva neiertător,/ fiola cu otravă,/ trena de dantelă cu perle, mânjită cu sânge,/ implanturile neuronale,/ o luptă armată pentru iubire”; iar băieții prin versurile: „noi, regii cluburilor și ai maghernițelor,/ egotiștii regatelor cu cuști aurite, virilii,/ noi, care sperăm la iubirea intensă, la transcendență,/ cerem să ni se dea ceva pur, o temă, o supratemă,/ gloria actorilor noir, infatuarea și sprezzatura,/ în orașele cu lolite și banii peșcheș,/ în orașele cu femei cu inimi de metal de înaltă puritate/ și picioare albe și buze cărnoase./ noi proslăvim eradicarea maladiilor și nu a iubirii./ eradicarea ideologiilor/ despre femei și bărbați și corectitudinea politică./ ne închinăm creierului imperial al curvelor./ ne închinăm cămășilor de noapte ale virginelor./ am testat mizeria și perfecțiunea/ și cât să mai îndurăm în gangurile/ unde tot noi, vagabonzii și prinții mizeriei,/ scuipăm spre cer obsesiile, vechile noastre utopii?”.  De remarcat că atât fetele, cât și băieții, în ciuda tuturor antagonismelor care îi definesc și pe unii și pe ceilalți, au totuși ceva în comun: cu toții, indiferent de sex (sau gen) caută ceva pur, caută iubirea profundă. Mai departe, în restul ciclului celui dintâi, poeta descrie, sub forma unor flashuri anamnetice, o serie de secvențe dintr-o relație amoroasă traversată de tensiuni, de nervi, de frustrări, de neputință.

Cel de-al doilea ciclu al volumului, cel care de altfel dă și numele acestuia, este format dintr-o serie de poeme-bloc, concepute sub forma unor tirade de imagini, asemănătoare celor ce populează genul acela de vise pe care nu le poți repovesti dimineața, deși ți-au rămas puternic impregnate pe retina ochilor minții. Subiectul este tot dragostea aceea chinuită, pentru care poeta pare să-și fi pus la bătaie toate armele inimii și ale minții, atmosfera este de asemenea, tensionată, ca într-o sfoară ce stă să cedeze din cauza presiunii sau a greutății, dar, spre deosebire de modul de expunere din primul ciclu, în care imaginile erau dispuse într-o manieră realistă, de data aceasta este cât se poate de clar că totul se petrece fie în vis, fie în amintire, fie în proiecție: „aveam pârghii, scripete, eram pe un plan înclinat, pupam tot ce e terestru, uman și firesc în tine, saliva țâșnea vulcanic precipitând spațiul dintre noi, vântul clătina ușor fuioare de ceață, cu fălcuțele mele de looney tunes, cu zâmbetul crispat al monstrilor de plastilină înaintam. noi doi am fost martori la formarea munților. absența ta e trasată în peșteri Lascaux. libelulele zburau și ridicau praful de peste tot. cu tine am avut metamorfoza în carne și spirit a căpcăunului conturat pe cer între soare și lună, mantelat de galaxii lățite până la nerecunoaștere, cu părul zburlit, cu punctele de suspensie care-l încătușau în dreapta și stânga, ca-n icoanele cu vopseaua crăpată”.

În cel de-al treilea ciclu poetic, intitulat Orașul, Monica Stoica realizează o descriere cât se poate de lucidă a urbei București, capitala contrastelor, unde totul este posibil pentru că nu par să mai existe niciun fel de reguli sociale, unde viața se desfășoară la limita dintre basm și coșmar, unde totul este mecanizat, electrificat, electrizat (și electrizant), unde oamenii au devenit ostatecii tehnologiei și victimele propriilor vise de mărire și progres: „în fiecare stea e pâlcul de homunculi care levitează,/ în umbra oferită de această lumină,/ de cadențele muzicii,/ omul se suprapune tuturor populațiilor ce or să vină,/ sub cerul rozaliu ca o burtă gravidă,/ acoperiți de boabele argintului viu/ al fiecărei zile trăite/ nu am văzut ce ne înconjura./ câmpul electromagnetic care vibrează/ în frica noastră/ în această noapte, în care conlucrează/ Mafiotul celest și moartea,/ pe perna noastră cea de căpătâi./ și uite blocul de marmură/ din care ne-au fost sculptate/ capul și sexul./ sub o pătură albă de lichid seminal,/ sub meninge se află playground-ul nostru,/ în a patra dimensiune”.

Tema orașului se continuă în aceeași manieră și în cel de-al patrulea ciclu, denumit Luna Kafé (dramă satirică apocaliptică) dramatis personae, cu deosebirea că în această secțiune, poeta se apleacă asupra câtorva destine umane (reale sau imaginare), ce întrupează perfect efectele distrugătoare ale ultratehnologizării urbane, ale lipsei totale de valori culturale, ale corupției generalizate și ale tuturor factorilor ce au contribuit la instalarea nebuniei în rândul populației lipsite de orice formă de apărare. Sunt „interdievați” câțiva pacienți ai ospiciului „Alexandru Obregia”, situat în cartierul Berceni, având fiecare o poveste de viață sfâșietoare. Printre aceștia se numără nebuna Sevastița, Ion, guru & instalator, fostul comunist Dorel, mamaia Sidonia sau filozoful existențialist Gigi Pastramă: „mai are un singur dinte în față, a ajuns la 85,/ are prea mult dioxid de carbon în corp/ trebuie pus la aparatul de oxigen,/ dar nu poate să-și taie barba/ pe care o poartă de 10 ani./ oxigenul se scurge în barbă./ o să moară-n curând./ el vorbește despre visele lui,/ în care vede peisaje cu lei,/ despre cum a contemplat/un sâmbure într-o zi.// sâmburele e o secundă,/ sâmburele poate fi o secundă care explodează,/ zice Gigi. (...) fiecare ochi închis îmi dă un fel de spaimă,/ chiar dacă omul doar doarme,/ e un fel de spaimă că poate lumea/ nu va mai continua așa, dintr-o dată,/ pe nepusă masă,/ conchide Gigi”.

În încheiere aș vrea să subliniez faptul că poezia Monicăi Stoica surprinde în egală măsură atât prin maniera de construcție a poemelor, descrisă prin abilitatea de a aduna la un loc cuvinte din absolut toate domeniile lexicale ale limbii române (și nu numai) și a le dispune în formule la limita suprarealismului (de data asta, unul hipertehnologizat), astfel încât mesajul său să ajungă la o gamă cât mai variată de cititori, cât și prin prisma mesajelor pe care le transmite, în poemele sale regăsindu-se o gamă foarte variată de elemente ale vieții cotidiene, de la drame amoroase, până la nebunie clinică, de la sărăcie lucie până la dramele pseudopotențaților vieții, de la problema folosirii în exces a tehnologiei până la previziuni despre sfârșitul umanității. Așadar, avem de a face cu o poetă care, deși este încă tânără,  se dovedește a fi foarte lucidă și deosebit de stăpână pe tehnica sa poetică.

 Aștept cu nerăbdare și următoarele materiale poetice marca Monica Stoica.

Pizdeț. Reîncărcat

Cronica romanului Pizdeț de Alexandru Vakulovski

(ediția a II-a, editura Polirom , 2020)

Alexandru Vakulovski este o personalitate foarte complexă și adeseori controversată a literaturii basa[1] contemporane. Născut în 1978 în Antonești/Suvorov în URSS, astăzi Ștefan Vodă în Republica Moldova, este blogger, eseist, critic literar, poet, publicist, prozator și traducător din limba rusă. A debutat în anul 2002 cu romanul Pizdeț, apărut la editura Aula, roman ce a stârnit la vremea aceea un val de controverse, în mare parte din cauza (sau datorită) limbajului licențios abundent pe care tânărul scriitor își permitea să îl folosească. Am spus în paranteze și „datorită”, pentru că această îndrăzneală a lui Alexandru Vakulovski a însemnat o deschidere de drumuri, un precedent, astfel că ulterior, tot mai mulți scriitori din noua gardă s-au dezlănțuit și au scris liber despre tot ceea ce au crezut că poate fi literatură. Au urmat romanele: Letopizdeț. Cactuși albi pentru iubita mea (Idea Design & Print, 2004), Bong (Polirom, 2007), 157 de trepte spre iad sau Salvați-mă la Roșia Montana (Cartier,2010); volumele de poezie: Oedip regele mamei lui Freud (Aula, 2002), TU (împreună cu Mihail Vakulovski, Biblioteca de Poezie, 2002), ecstasy (Pontica, 2005), dați foc la cărți (Tracus Arte, 2012) și Priveliști (Charmides, 2017); piesa de teatru Ruperea. Ridicat de la Însuși (2002), volumul de interviuri Afganii (Tracus Arte, 2016) și cartea pentru copii Ivan Turbinca 2.0 (Editura Muzeului Literaturii Iași, 2019).

Anul 2020 a adus cu sine și cea de-a doua ediție, revăzută, a romanului Pizdeț, apărută la editura Polirom, în colecția Ego Proză, având o copertă cât se poate de sugestivă raportat la conținutul romanului, reproducând un desen purtând aceeași semnătură: Alexandru Vakulovski. Trebuie să mărturisesc că nu am citit prima ediție a romanului, din motivul obiectiv că nu se mai găsea pe nicăieri. Ceea ce este foarte bine pentru orice carte bună. Am citit doar această a doua ediție, așadar mă voi referi stric la ea.

Voi începe prin a spune că m-am prins în mreaja acestui roman încă de la primele fraze, construite într-o manieră vădit poetică, pline de figuri de stil, antagonisme și elipse atât ortografice cât și sintactice, fraze ce surprind fuga de acasă a naratorului, altfel spus, intriga romanului: „Cum după primăvară vine iarna cum iarba începe să înghețe vrăbiile să cadă din copaci ca merele răscoapte cum eu m-am săturat de toate astea și am hotărât să fug să fug până când transpirația mă va șlefui din nou până când roșiile se vor coace și viermișorii se vor sătura. Mai încearcă odată băiete mai încearcă cine știe.

1.      de cumpărat bilet pentru Cluj-București. De făcut 1 litru de cafeasau de ceai negru. Când nimeni nu-i acasă de strâns lucrurile care vor trebui sigur, nimic în plus.

2.      de ieșit în coridor, luat liftul, coborât parter, trecut pe lângă cinematograful Mărăști, urcat în troleul nr. 4.

3.      coborât la gară, urcat în tren.

4.      pa și pusi oraș minunat și împuțit”.

Până aici, nimic neobișnuit, nimic vulgar. Iar așteptările mele alimentate de feed-back-urile celor ce citiseră prima ediție, mai aveau de așteptat câteva pagini. Într-adevăr, începând cu cel de-al doilea capitol al cărții, care funcționează cumva și ca o introducere propriu-zisă în poveste, prezentând climatul familial al naratorului, unul nici pe departe fericit, avalanșa cuvintelor „grele” se dezlănțui, răzând în calea sa aproape orice urmă de limbaj „civilizat”, până la sfârșitul romanului.

În mod paradoxal, limbajul „licențios” folosit din abundență, nu a avut asupra mea nicio influență negativă, nu m-a frapat în niciun fel, nu m-a scârbit, nu m-a făcut câtuși de puțin să roșesc. Și aceasta, dintr-un motiv foarte simplu: Alexandru Vakulovski nu își propune asta, nu are în plan să șocheze pe nimeni, nu împroașcă cu imprecații doar de dragul de a își crea o imagine de băiat rău, asemenea cântăreților de hip-hop. Tot ceea ce își propune el este să scrie cât mai liber cu putință, să își verse năduful și în scris într-un mod cât mai apropiat de cel în care ar face-o și într-o conversație amicală cu un prieten, la o bere.

Și își mai propune ceva: să atragă atenția asupra mizeriei generalizate care acoperea la acea vreme și încă o face și astăzi, toate straturile sociale și umane atât din Republica Moldova cât și din România, de la relațiile familiale și sociale, la viața politică, de la sistemul vamal la cel școlar-universitar, de la sistemul medical la cel bisericesc. „Căcatul” generalizat este prima temă principală a romanului. Iar într-o atmosferă atât de putredă și de fetidă, refugiul tinerilor nu poate fi decât în alcool și în droguri, marea majoritate a acestora fiind alcoolici și narcomani. Iar aceasta este cea de-a doua temă a romanului Pizdeț: consumul excesiv de narcotice, mare parte din ele de tip artizanal, și efectele psihedelice ale acestora.

De altfel, cele două teme se întrepătrund aproape organic de la un capăt la celălalt al romanului. În continuare voi reda un pasaj, luat oarecum la întâmplare, tocmai în ideea de a arăta că nu întotdeauna cuvintele considerate vulgare sau licențioase au efectul acela respingător, ci dimpotrivă, sunt menite să te pună pe gânduri, arătându-ți realitatea fără niciun fel de filtru, nici măcar acela al bunului simț, care atunci când ajunge să se confunde cu cenzura sau cu fățărnicia, devine extrem de toxic: „Du-te dracului! Că m-am săturat de tine, ești într-adevăr un cretin, mama dracului de drogat împuțit, un porc, un nesimțit, un bădăran, o conservă expirată, un blea, un vagabond, un shit, un fucking shit, ce faci tu de fapt, ce faci, bă, îți bați joc, te amuzi, î? Fuck you! Ești trist, ești gruzit, ce-i cu tine de fapt? Mai fumează o țigară de travcă, mai ia un pumn de pastile și tai-o! Să-ți fie de bine, să-ți fie haios! Taie-ți capacul craniului și fă-ți scrumieră, bate-ți cuie în picioare, scoate-ți ochii și visează mai colorat, fă din degetele tale chiftele și din ficat pateu, creierul dă-l la porci, că nu e bun de nimic, e toxic, bă, pulă, mă auzi, în pisda mă-tii, cu tine vorbesc, mă auzi? Căcat ce ești tu, curvă ordinară!”.

Bineînțeles, citit de o persoană extra-pudică și captivă a unor idei preconcepute despre limbajul licențios vs. limbajul literar, romanul Pizdeț va rămâne un roman „porcos”, pornografic, ce nu aduce niciun folos literaturii și cu atât mai puțin societății. Însă pentru cine și-a dat jos ochelarii de cal și îl citește cu mintea deschisă, el este unul dintre cele mai bune romane de critică socială din literatura română, aș îndrăzni să spun, din toate timpurile, Alexandru Vakulovski fiind printre puținii scriitori care au avut curajul, în anii 2000 să vorbească și să scrie deschis despre tarele societății de tranziție atât românească cât și bazarabeană, tare infiltrate în toate fibrele și straturile societății pe fondul totalei lipse de valori „rămasă moștenire” în urma prăbușirii comunismului și a și mai acute lipse de perspectivă ce i-a urmat.

Totuși, pentru cei care stau în cumpănă dacă să se apropie sau nu de această carte, voi reda acum, la finalul acestei cronici, și un citat cât se poate de cuminte, menit să demonstreze (deși nu este o reală nevoie) faptul că în spatele împrecațiilor se ascund profunzimi numai pune de tratat derapajele psihice de zi cu zi, ale noastre, ale tuturor, fie că ni le recunoaștem, fie că nu: „Suntem fascinați de prietenie, de dragoste, pentru că nu înțelegem cum altcineva ne poate simți, se poate bucura de noi, când noi nu facem același lucru cu noi înșine niciodată”.

---

[1] argou folosit pentru literatura scriitorilor români din Republica Moldova a.k.a. Basarabia

Renovări pe cord deschis

Cronica volumului de poeme Renovări. Amenajări interioare de Mara Wagner 

(Editura Litera, 2019)

Există dragoste la prima vedere? Cu siguranță, da. Dar dragoste veșnică, există? Istoria umanității a arătat că da. Dar oare o dragoste la prima vedere poate fi și una eternă? Aici, din păcate răspunsul este „depinde de la caz la caz”. În cazul prezentat de Mara Wagner în paginile acestui volum de poeme & blitz-proze, răspunsul este unul sfâșietor: „pentru unul, da, pentru celălalt, ba”. Căci despre o astfel de dragoste este vorba în cartea Renovări. Amenajări interioare. Una în care cei doi se îndrăgostesc fulgerător, se iubesc cu intensitate maximă, iubirea lor rodește nu doar o dată, ci de trei ori, apoi, subit, dragostea lui se stinge, ca și cum nu ar fi fost decât o țigară ajunsă la filtru. Așa că el pleacă și începe o altă relație iar ea rămâne singură, cu trei copii și o dragoste la fel de mare, dar imposibil de suportat, din moment ce este neîmpărtășită.

Structurându-și volumul în patru părți, Mara Wagner radiografiază, pe etape, această relație care se dovedește a fi fost mult prea efemeră și insuportabil de nedreaptă. În prima parte, intitulată Amor/ Fiori/ Patimă, sunt surprinși fiorii începutului și flacăra vie a iubirii dintâi, stări ilustrate într-o manieră oscilând între romantism și erotism, altfel spus, într-o manieră hiper-realistă: „Mi-ar plăcea/ să ni se șteargă contururile/ să mă scufund în tine/ ca o ceață, ca o fantomă,/ să mă întind în corpul tău,/ să-i iau forma,/ mâini la mâini, picioare la picioare,/ coastele să ni se întretaie,/ inimile să ni se suprapună,/ să bată la fel.// dimineața aș căsca și m-aș întinde leneș/ în ritmul tău,/ ne-am bea cafeaua împreună/ de fiecare dată,/ am coborî scările în același timp,/ am respira la unison”; „întâi timid te-apropii/ și cercetezi terenul din priviri/ curioase și fragile ca niște veverițe cafenii,/ estimezi șanse de fericire și verifici starea vremii emoționale,/ evaluezi situații și pui la cale strategii./apoi încaleci vitejește și pornești în lupt cu hotărâre,/ dârz, neînfricat,/ în urma ta lași fiori și cutremur,/ amintiri și destin,/ te impui, domini,/ trezești uitări, marchezi teritorii,/ îți înfigi steagul cu mândrie/ în ținuturile cucerite,/ iar la sfârșit,/ epuizat și fără suflare,/ te apleci tandru și îți săruți/ tărâmul cucerit,/ înainte de a cădea amândoi/ pradă somnului”.

 În cea de-a doua parte, denumită simplu și firesc, Casă/ Familie/ Copii, sunt descrise cu gingășie scene de familie, în care accentul cade pe copii, care devin, în mod firesc, centrul micului univers personal al celor doi iubiți: „Când lucrezi de noapte, copiii se mută în camera noastră. Seara pregătim ceremonios patul cel mare, apoi ne dezlănțuim și ne comportăm ca niște copii în tabără, scăpați de sub supravegherea părinților: ne batem cu perne, ne gâdilăm și ne luăm la trântă, sărim în pat sau ne rostogolim din el. Deunăzi am rupt scândura aceea lată din spatele patului, nici nu ți-am spus, dar ai să descoperi tu într-o bună zi./ După ce au adormit, mă ridic de lângă ei și mă furișez până la bucătărie. Îmi torn un pahar cu vin și fumez o țigară privind pe fereastră la ceilalți vecini. Mă simt fericită și mă gândesc puțin la tine”; „seara ți-ai deschis o bere/ și mi-ai făcut cu ochiul./ eu am oftat prelung și am început/ să strâng jucăriile,/ să pun o mașină la spălat/ să împachetez ghiozdane/ să strâng rufele de pe uscător/ să tai unghii la degețele/ să hrănesc copiii/ și pisicile/ și porumbeii din fața geamului./ tu m-ai privit și ai oftat prelung”.

Începând din cea de-a treia parte, intitulată Dezechilibru/ Alienare/ Delir, lucrurile o iau razna, în sensul că se insinuează răceala, intervin dubiile, se întrevede ruptura, iar spre final, confirmarea despărțirii cade ca un trăznet: „stau în fața ta,/ călăul meu,/ sunt o rană supurândă,/ dezvelită, golită,/ ți-am arătat cele mai tăinuite adâncuri/ te-am dus în locuri secrete/ unde n-a pătruns picior de om,/ unde doar demonii își fac meandrele cu mine/ noapte de noapte./ tremur de frică,/ mi-e groază, înțelegi?/ nu vreau milă, nu îndurare,/ îți cer ajutorul./ tu-mi spui că ai vrea să mă ajuți/ și nu știi cum,/ iar ăsta/ e cel mai trist lucru/ din lume”. Iar în ultima parte, numită Încercări/ Terapii/ Resemnări,  este pusă sub lupă rana vie a dragostei ei, tot ce a rămas din relația lor. Iar din celălalt capăt al microscopului se văd doar durere, disperare, neputință, resemnare și, în mod surprinzător, niciun pic de ură, de ranchiună. Semn că, cel puțin dintr-o direcție, dragostea la prima vedere poate fi una eternă: „nici nu mai știu cât timp a trecut/ de când i-am spus inimii/ ascultă, drăguțo, ești bolnavă, sângerezi,/ delirezi, ești febrilă,/ am luat-o de mână,/ am suit-o pe cal și am gonit cu ea până la urgențe/ prin ceață, beznă, vânt și noroi,/ să scăpăm amândouă de nebunie,/ sigur era într-o zi de vară, mult înainte de toamnă sau revelion// când medicul mi-a spus, știți,/ după genul acesta de accident/ cu traumatisme majore și deziluzii severe/ pentru ca leziunile să se închidă frumos,/ afecțiunea să nu se cronicizeze/ și simptomele să dispară,/ pacientul are nevoie de liniște multă și pauză la pat.// și iat-o acum mișcându-se-n voie/ cum zburdă schiopătând/ eu o susțin, ea zâmbește/ și-i amintesc în fiecare seară/ să-și ia cuminte pastilele,/ căci după genul acesta de accident/ rămâi cu cicatrici/ și tratament pe viață”.

Firește, despre iubiri care nu au mers, s-au scris de-a lungul timpului mii și mii de pagini, care mai de care mai lacrimogene. Ceea ce face ca această relatare a poetei Mara Wagner să fie diferită este tocmai faptul că aici nu mai este loc de lacrimi, totul fiind doar sfâșiere și urlet mut. Iar ceea ce face ca stările expuse să fie și mai intense și resimțite, la lectură, din cale-afară de autentice și vii, este realismul crud care te izbește din fiecare poem.

Tânăra „Bătrână” a cântecului românesc

Cronica biografiei romanțate, Maria Tănase. O fântână pe un drum secetos, de Simona Antonescu (Editura Polirom, 2019)

Maria Tănase rămâne indiscutabil cea mai pregnantă figură artistică feminină din panoplia muzicii românești moderne, parte datorită vocii sale inconfundabile și modului unic de interpretare, melodii precum Cine iubește și lasă, Agurida, Mărioară de la Gorj, rămânând lipite de numele său, ca marca de scrisoare, parte datorită frumuseții sale ce vrăjea pe toată lumea, dar și datorită sau poate, din cauza vieții sale private, extrem de agitată și de controversată, din care nu au lipsit acuzațiile de spionaj, activitate rămasă pentru totdeauna într-o aură de mister, precum și relații de dragoste cu cei mai influenți bărbați ai vremii, printre care se numără jurnalistul francez, Maurice Négre, juristul Clery Sachelarie, care i-a fost și soț sau șeful  Serviciului Special de Informații, Eugen Cristescu. De asemenea, un capitol important din biografia sa rămâne dragostea „imposibilă” pentru marele sculptor român, stabilit la Paris, Constantin Brâncuși.

Dar cine a fost cu adevărat Maria Tănase? O posibilă biografie sinceră ne oferă scriitoarea Simona Antonescu în volumul Maria Tănase. O fântână pe un drum secetos, apărută la editura Polirom, în colecția Biografii romanțate, în toamna anului 2019.

Aceasta ne introduce în universul, atât interior cât și exterioar al marii artiste, într-o manieră romanescă și, fapt inedit, anacronică. Începe cu perioada anilor 1940 - 1950, ani de maturitate atât artistică, cât și personală, caracterizați inițial prin teroarea instaurată de regimul de ocupație germană, care pentru ea se manifestă prin arestarea unor oameni dragi și prin anchete absurde ale căror protagonistă este ea însăși și printr-un arest la domiciliu complet nejustificat, „Când era fericită, ochii Mariei aveau culoarea pădurilor de brad când intră noaptea-n ele. Camera mică aflată în Blocul Bazaltin din Piața Adolf Hitler mirosise adesea a conuri amare de brad și a rășină din pricina fericirii Mariei. Maiorul SS Alfred Karl von Braun, baron de Adelzhausen, nu știa însă asta. Când era supărată, ca acum, ochii Mariei aveau culoarea apelor de munte când e cerul înnorat. În picioare în fața ei, oprind pe jumătate lumina venită de la fereastră, maiorul aștepta răspunsul. - Care este natura legăturilor pe care le aveți cu Harry Brauner? întrebă maiorul, iar căpitanul român pe care-l adusese cu el, traduse pentru Maria”; apoi prin nebunia celui de-al Doilea Război Mondial, și nu în ultimul rând prin  noua teroare, adusă de stăpânirea bolșevică. Totodată, în această primă parte ne este dezvăluit și un aspect poate mai puțin cunoscut al personalității Mariei Tănase, dar care îi face o deosebită cinste, anume dărnicia ei ieșită din comun: împărțea bani și bunuri materiale tuturor acelora care i se păreau ei că ar fi nevoiași. O grijă deosebită o arată față de soldații români care au luptat în prima parte a războiului.

Apoi, printr-un abil flash back anamnetic, acțiunea este împinsă mult în spate, în anii 1934 - 1939, pe care i-ași numi aici, „anii celor dintâi fiori”,  întrucât în această perioadă se întâmplă și începutului carierei sale, punctată atât prin neînțelegerea cu marele Constantin Tănase, cât și prin încheierea contractului cu casa de discuri britanică, Columbia, căruia i-a urmat un prim turneu în străinătate, dar și fiorii primelor sale iubiri, aceea pentru boemul jurnalist, Sandu Eliad, care devine, neoficial, și primul ei impresar și cea pentru Constantin Brâncuși, căreia ea îi va spune pentru tot restul vieții, „neica Costache al ei de la Paris”, o dragoste fulgerătoare, dogoritoare, dar mai ales chinuitoare, nefiind niciodată realizată pe deplin, deși era de bună seamă, împărtășită și de marele sculptor: „La vederea lui, inima Mariei continuă să bată cântecul pornit de daltă, lovindu-i pieptul pe dinăuntru cu spaima înțelegerii: Brâncuși era bărbatul cu priviri grele ca o metaforă, care modela aerul în care stătea, dându-i forma trupului său, era necunoscutul care intrase zilele trecute în expoziția lor, tulburându-i pacea. Ochii ei verzi căpătară culoarea apelor de munte când e cerul înnorat. De ce spaimă? Se revoltă împotriva inimii ei care nu știa ce trebuie să simtă. Se scutură de sub poruncile de prudență, înaintând prin atelier și așezându-și mâna pe un bloc de piatră, în încercarea de a lua în stăpânire, lumea aceasta stranie în care pășise”.

Un nou flash back ne va purta, spre finalul cărții, în mahalaua Cărămidarilor, în anii copilăriei și adolescenței Mariei, unde vom asista la primele ei încercări de cânta și de a urca pe scenă, precum și la un episod inedit, legat chiar de momentul nașterii sale, episod ce va funcționa ca o cheie pentru înțelegerea întregii sale vieți: „Povestea adevărată a nașterii Mariei însă o cunoșteau numai Muta și cele două bocitoare ale mahalalei, care se întâmplase să fie pe la porți când Ana, maică-sa, slobozise cel dintâi țipăt. Copila sosise pe lume tăcută, speriind femeile care o ridicară în dreptul ochilor, sprijinindu-i umerii și capul cu degetele răsfirate și căutându-i adânc în ochi. Pruncul le cercetă cu seriozitate. Avea buricul legat cu un capăt de ață adus de Aurelia de la răsadurile de roșii și nu scotea niciun sunet. Muta repezi câteva semne către cele două bocitoare, iar ele începură la îndemnul ei să caute în tălpile mici, în podul palmelor și în toate părțile mai ascunse ale trupușorului mărunt din mâinile lor.

- Nu este însemnată, spuse una dinte ele către Muta.

- Ba este, șopti cealaltă, cu ochii în ochii copilei. Are semn, dar e ascuns. Îl poartă în priviri și în glasul pe care nu vrea să-l slobozească în lume acum. S-a născut o Bătrână. Trebuie plânsă pentru că va simți totul, fără nicio apărare. Durerile celorlalți o vor străbate mai întâi pe ea, mânii străine îi vor tulbura viața. Furtunile și fericirile altora o s-o îmbrace ca o mănușă, căutând un glas prin care să iasă din lume. Bătrânele nu zâmbesc de mici. Abia târziu, când cresc și uită cine sunt, își găsesc surâsul și învață să se bucure”.

În încheiere, voi spune ceva și despre maniera narativă a Simonei Antonescu. De la prima până la ultima frază, biografia romanțată pe care aceasta i-o dedică Mariei Tănase, nu este altceva decât un lung poem în proză, lirismul cu care aceasta își imprimă fiecare frază, străbate întreaga lucrare ca un izvor răcoros de munte, fie că este limpede sau tulbure, în funcție de momentele din viața artistei pe care le ilustrează în paginile acesteia. Lectura devine astfel fascinantă și captivantă, cartea se lipește efectiv de mâini și ochii de litere.

În ceea ce mă privește, nu știam mai nimic despre Maria Tănase. Îi ascultasem cântecele și auzisem câteva „bârfe” despre activitatea ei de spionaj și despre dragostea ei pentru Brâncuși. Aceasta este prima biografie a ei pe care am citit-o. Și va fi cu siguranță și ultima. Pentru simplul fapt că prefer să rămân cu imaginea Mariei Tănase pe care mi-a oferit-o Simona Antonescu.