Cronica romanului Un Stradivarius de la Goebbels de Yoann Iacono
(Editura Publisol, 2022)
„Natura
profundă a unui instrument cu coarde este non-violența... Poate exista putere
dar aceasta trebuie să rămână întotdeauna circumscrisă corectitudinii și
rotunjimii”
(Yoann Iacono)
Intriga romanului, inspirat din fapte
reale, este următoarea: Pe 22 februarie 1943, Nejiko Suwa, o tânără violonistă
japoneză, de douăzeci și unu de ani, care locuia la Paris, unde își definitiva
studiile de vioară, primește de la Joseph Goebbels, ministrul Germaniei (sau al
Reichului) pentru Educație Populară și Propagandă, într-o ceremonie oficială,
desfășurată la Berlin, o vioară Stradivarius, ca un simbol al prieteniei dintre
popoarele german și japonez, cele două mari puteri ale Axei Roma – Berlin –
București – Tokio, care în acele zile, păreau să țină strâns frâiele celui
de-al Doilea Război Mondial. Vioara, asupra căreia vor plana și suspiciuni cum
că nu ar fi chiar un Stradivarius, ci doar un Guarneri (model deloc de
neglijat, dat fiind că violoniști renumiți, ca Niccolo Paganini sau Yehudi
Menuhin, elevul lui George Enescu, au preferat viorile Guarneri celor
Stradivarius), fusese confiscată de la un muzician francez de origine
evreiască, care ulterior a fost trimis într-un lagăr de exterminare, unde a și
murit.
Asupra gestului lui Goebbels va plana
pentru totdeauna, în mintea tinerei violoniste japoneze, dilema dacă a fost un
blestem sau o binecuvântare, și aceasta deoarece, din momentul primirii viorii,
viața ei a căpătat o turnură excepțională, atât în bine cât și în rău, și nu
dintr-un singur motiv. Primul și poate cel mai important ar fi acela că, deși era
o violonistă foarte talentată și muncitoare, reușește cu greu să își
îmblânzească noua vioară, lucru pe care nu îl va reuși pe deplin decât într-un
context foarte apăsător pentru ea. Și aceasta deoarece, se pare că și vioara ar
avea o formă de memorie, ceea ce face ca stilul și destinul fostului său
proprietar, să se fi imprimat în structura lemnului: „Trebuie mai întâi să vă găsiți propria sonoritate! Este singura cale de
a îmblânzi un astfel de instrument... Asta dacă veți reuși vreodată... Din nou,
Nejiko se vede aruncată în abis. Sonoritatea ei? Petrece atât de mult timp
căutând-o, se străduiește atât de mult să o atingă, și i se părea că începe să
o afle. Și această întrebare care revine mereu: cine a cântat la această vioară
înaintea ei? Care a fost sensibilitatea acestui muzician misterios? Ce
repertoriu avea, ce stil, ce ritm?”.
Apoi intervine factorul politic: pentru
simplul fapt că a acceptat darul lui Goebbels și apoi să cânte cu Filarmonica Germană,
va fi acuzată de simpatii naziste, ba chiar de propagandă nazistă, deși pe ea
nu au interesat-o niciodată politica și războiul, singura ei „vină” fiind aceea
de a nu se fi revoltat împotriva războiului, deși date fiind vârsta și
naivitatea, este de înțeles că nu percepea exact amploarea evenimentelor.
Iar cea de-a treia neplăcere de care Nejiko
Suwa va avea parte va fi încercarea de recuperare a viorii de către un serviciu
creat special pentru recuperarea tuturor bunurilor confiscate de la evrei.
Romanul urmărește viața acestei
violoniste, din copilărie, până la senectute, vocea narativă aparținând chiar
celui însărcinat cu recuperarea viorii Stradivarius, căruia însăși violonista
japoneză îi înmânează la un moment dat caietele sale cu însemnări din perioada
respectivă, altfel spus, jurnalul său intim.
Este un roman în egală măsură politic și
artistic, în care se întrepătrund scene de război, istorii desfășurate în
spatele fronturilor, dar și scene în care apar inclusiv marii artiști ai
secolului XX, atât din domeniul muzicii, cât și al picturii sau literaturii.
P.S.:
În final aș face o paralelă cu situația
actuală, pentru că, din păcate, trăim din nou în vreme de război (ca să-l
citez, aproape involuntar, și pe al nostru Caragiale). Și din nou asistăm la o
persecutare a culturii în numele războiului, de data aceasta ridicându-se unele
voci care cer „boicotarea” operelor literare ale clasicilor ruși, Dostoievski,
Tolstoi, Cehov, sau Bulgakov, precum și a operelor muzicale ale unor
compozitori de geniu cum au fost Ceaikovski, Rahmaninov, Șostakovici sau
Prokofiev, pentru a pedepsi astfel Rusia pentru tendințele ei expansioniste și
pentru setea sa de război. Este clar că avem de a face cu un exces de zel
deraiant. Într-adevăr, ceea ce face astăzi Rusia, prin președintele ei,
Vladimir Putin, pe teritoriul Ucrainei, este groaznic. Războiul în sine este
groaznic, indiferent care ar fi contextul și actanții beligeranți. Este clar că
Federația Rusă este astăzi un stat agresor și că trebuie oprit cu orice
mijloace: militare, diplomatice, comerciale sau financiare. Dar de aici până la
a te răzbuna pe creatorii de cultură ruși mi se pare o cale lungă, și mai ales
greșită, mai ales că, la o privire mai atentă s-ar putea lesne observa că marii
scriitori sau artiști, fie ei ruși sau de altă naționalitate, de cele mai multe
ori s-au poziționat, prin opera lor împotriva tendințelor belicoase sau
asupritoare ale tiranilor care au stat vremelnic la cârma țării. Ar putea fi
numărați pe degete cei care au ales să sprijine regimurile dictatoriale din
țările lor, iar dintre aceștia, prea puțini au rămas cu adevărat în istorie. Așadar,
să dăm Cezarului ce este al Cezarului și Culturii ce este al Culturii.