Make music, not war!

 

Cronica romanului Un Stradivarius de la Goebbels de Yoann Iacono

(Editura Publisol, 2022)

 

„Natura profundă a unui instrument cu coarde este non-violența... Poate exista putere dar aceasta trebuie să rămână întotdeauna circumscrisă corectitudinii și rotunjimii”

(Yoann Iacono)

 

 Yoann Iacono (născut la 30 decembrie 1980) este absolvent al Institutului de Studii Politice din Toulouse și al Institutului Național de Studii Teritoriale din Strasbourg. Înalt funcționar public și consilier politic, a lucrat pentru mai mulți foști titulari ai unor ministere din Franța. Un Stradivarius de la Goebbels, apărut în ediția originală în anul 2021, în Franța, reprezintă debutul său ca scriitor. Pentru acest prim roman, Yoann Iacono a făcut ample investigații în Franța, Germania, Japonia și Statele Unite, unde a avut acces la fonduri de arhivă inedite. A ales să își prezinte rezultatul cercetărilor sub formă de roman, mânat de un „aforism” al lui Mark Twain, care consideră că „dacă realitatea depășește ficțiunea, atunci ficțiunea este cea care trebuie să rămână credibilă, și nu realitatea”. În limba română, romanul a apărut în anul 2022, la editura Publisol, în traducerea poetei Mina Decu.

Intriga romanului, inspirat din fapte reale, este următoarea: Pe 22 februarie 1943, Nejiko Suwa, o tânără violonistă japoneză, de douăzeci și unu de ani, care locuia la Paris, unde își definitiva studiile de vioară, primește de la Joseph Goebbels, ministrul Germaniei (sau al Reichului) pentru Educație Populară și Propagandă, într-o ceremonie oficială, desfășurată la Berlin, o vioară Stradivarius, ca un simbol al prieteniei dintre popoarele german și japonez, cele două mari puteri ale Axei Roma – Berlin – București – Tokio, care în acele zile, păreau să țină strâns frâiele celui de-al Doilea Război Mondial. Vioara, asupra căreia vor plana și suspiciuni cum că nu ar fi chiar un Stradivarius, ci doar un Guarneri (model deloc de neglijat, dat fiind că violoniști renumiți, ca Niccolo Paganini sau Yehudi Menuhin, elevul lui George Enescu, au preferat viorile Guarneri celor Stradivarius), fusese confiscată de la un muzician francez de origine evreiască, care ulterior a fost trimis într-un lagăr de exterminare, unde a și murit.

Asupra gestului lui Goebbels va plana pentru totdeauna, în mintea tinerei violoniste japoneze, dilema dacă a fost un blestem sau o binecuvântare, și aceasta deoarece, din momentul primirii viorii, viața ei a căpătat o turnură excepțională, atât în bine cât și în rău, și nu dintr-un singur motiv. Primul și poate cel mai important ar fi acela că, deși era o violonistă foarte talentată și muncitoare, reușește cu greu să își îmblânzească noua vioară, lucru pe care nu îl va reuși pe deplin decât într-un context foarte apăsător pentru ea. Și aceasta deoarece, se pare că și vioara ar avea o formă de memorie, ceea ce face ca stilul și destinul fostului său proprietar, să se fi imprimat în structura lemnului: „Trebuie mai întâi să vă găsiți propria sonoritate! Este singura cale de a îmblânzi un astfel de instrument... Asta dacă veți reuși vreodată... Din nou, Nejiko se vede aruncată în abis. Sonoritatea ei? Petrece atât de mult timp căutând-o, se străduiește atât de mult să o atingă, și i se părea că începe să o afle. Și această întrebare care revine mereu: cine a cântat la această vioară înaintea ei? Care a fost sensibilitatea acestui muzician misterios? Ce repertoriu avea, ce stil, ce ritm?”.

Apoi intervine factorul politic: pentru simplul fapt că a acceptat darul lui Goebbels și apoi să cânte cu Filarmonica Germană, va fi acuzată de simpatii naziste, ba chiar de propagandă nazistă, deși pe ea nu au interesat-o niciodată politica și războiul, singura ei „vină” fiind aceea de a nu se fi revoltat împotriva războiului, deși date fiind vârsta și naivitatea, este de înțeles că nu percepea exact amploarea evenimentelor.

Iar cea de-a treia neplăcere de care Nejiko Suwa va avea parte va fi încercarea de recuperare a viorii de către un serviciu creat special pentru recuperarea tuturor bunurilor confiscate de la evrei.

Romanul urmărește viața acestei violoniste, din copilărie, până la senectute, vocea narativă aparținând chiar celui însărcinat cu recuperarea viorii Stradivarius, căruia însăși violonista japoneză îi înmânează la un moment dat caietele sale cu însemnări din perioada respectivă, altfel spus, jurnalul său intim.

Este un roman în egală măsură politic și artistic, în care se întrepătrund scene de război, istorii desfășurate în spatele fronturilor, dar și scene în care apar inclusiv marii artiști ai secolului XX, atât din domeniul muzicii, cât și al picturii sau literaturii.

 

P.S.:

 

În final aș face o paralelă cu situația actuală, pentru că, din păcate, trăim din nou în vreme de război (ca să-l citez, aproape involuntar, și pe al nostru Caragiale). Și din nou asistăm la o persecutare a culturii în numele războiului, de data aceasta ridicându-se unele voci care cer „boicotarea” operelor literare ale clasicilor ruși, Dostoievski, Tolstoi, Cehov, sau Bulgakov, precum și a operelor muzicale ale unor compozitori de geniu cum au fost Ceaikovski, Rahmaninov, Șostakovici sau Prokofiev, pentru a pedepsi astfel Rusia pentru tendințele ei expansioniste și pentru setea sa de război. Este clar că avem de a face cu un exces de zel deraiant. Într-adevăr, ceea ce face astăzi Rusia, prin președintele ei, Vladimir Putin, pe teritoriul Ucrainei, este groaznic. Războiul în sine este groaznic, indiferent care ar fi contextul și actanții beligeranți. Este clar că Federația Rusă este astăzi un stat agresor și că trebuie oprit cu orice mijloace: militare, diplomatice, comerciale sau financiare. Dar de aici până la a te răzbuna pe creatorii de cultură ruși mi se pare o cale lungă, și mai ales greșită, mai ales că, la o privire mai atentă s-ar putea lesne observa că marii scriitori sau artiști, fie ei ruși sau de altă naționalitate, de cele mai multe ori s-au poziționat, prin opera lor împotriva tendințelor belicoase sau asupritoare ale tiranilor care au stat vremelnic la cârma țării. Ar putea fi numărați pe degete cei care au ales să sprijine regimurile dictatoriale din țările lor, iar dintre aceștia, prea puțini au rămas cu adevărat în istorie. Așadar, să dăm Cezarului ce este al Cezarului și Culturii ce este al Culturii.

 

Războiul este în primul rând despre oameni

 

Despre Poeziile din război ale lui Boris Gumeniuk

(fragmente, în traducerea lui Dumitru Crudu)

 

Boris Gumeniuk (născut la 30 ianuarie 1965, în satul Ostirv din regiunea Teropil, din Ucraina), este membru al Uniunii Scriitorilor din Ucraina începând cu anul 2006. Este autorul unei colecții de cărți despre închisorile din Ucraina. A publicat cinci cărți de poezie, dar cea mai cunoscută este Poezii din război, publicată în 2014 la Kiev. Nota specifică a poeziilor din carte e că toate au fost scrise pe front, în tranșeele din Donbas, în pauza dintre lupte (După unele surse, la fel ar fi scris și poetul italian Giuseppe Ungaretti, ciclul său de poezii dedicate experienței de pe front din Primul Război Mondial). Poeme din această carte au fost traduse de poetul Dumitru Crudu și publicate atât în revista Poesis Internațional (nr. 1 (15)/ 2015), cât și pe site-ul https://noiibarbari.wordpress.com.

Întrucât este din nou război în Ucraina, iar versurile lui Boris Gumeniuk sunt teribil de actuale, vă propun o privire critică, dar o critică, de data aceasta a sufletului, asupra câtorva dintre poeziile sale scrise pe front.

Se spune îndeobște despre război că este absurd. Și sunt convins că așa este. Dar termenul acesta de absurd, nu este în fond decât un concept abstract, pe care ne este la îndemână să îl folosim, nouă, celor de pe margine, celor de acasă, celor ce nu am cunoscut pe viu ororile războiului. Ceea ce atrage atenția în primul rând la poezia de război a lui Boris Gumeniuk, la poezia scrisă direct din tranșee, de la fața locului, este lipsa oricărei formule abstracte. La el totul este cât se poate de concret, și mai mult de atât, cât se poate de uman. Pentru că, în definitiv, războiul este în primul rând despre oameni, luați din mediul lor de viață, din sânul familiei, și trimiți pe front, să înfrunte mașinile de război, în spatele cărora sunt alți oameni: „De obicei, se ia un om obișnuit/ Indiferent de vârsta sa/ În cazuri foarte rare, o femeie/ tânără/ de obicei, virgină./ De regulă, cu carne și sânge/ Născut de mamă-sa/ Și e trecut prin proba focului.// Înainte de toate, este îmbrăcat într-o platoșă deosebit de comodă/ Și e dus până la poziția de tragere a dușmanului/ Pe o distanță de la un kilometru până la cinci sute de metri/ Și e lăsat să fie împușcat din automate”.

Spuneam mai sus că în spatele tuturor armelor sunt tot oameni, care sunt invariabili priviți drept dușmani, indiferent din ce parte privești, indiferent de partea cui este dreptatea și adevărul (iarăși noțiuni abstracte, atât de relative în focurile războiului). Se pare că Boris Gumeniuk are foarte bine fixat în minte și acest aspect, acela că și cel pe care el în consideră dușman, este tot un om, care are la rândul său o viață de trăit și o familie de iubit. Iar acest fapt se oglindește cel mai bine în versurile următoare: „Astăzi am tras într-o stea/ apăruse deasupra unei tufe/ vizavi de tranșeea noastră/ la patru jumătate dimineața/ apăruse de nicăieri/ la suprafața apei/ aidoma unei/ răsfrângeri/ a armei lunetistului vrăjmaș/ care și-ar fi aprins brusc țigara/ între dinți/ și atunci eu am deschis focul./ Dar pentru ca să se aprindă lanterna/ Sau mobilul banal în mâna/ oponentului meu/ pe care l-a telefonat mămicuța/ din Pskov/ De pe cealaltă coastă/ a galaxiei/ ca să se intereseze/ „Cum stai cu sănătatea, fiule?”.

O altă dimensiune a raportării la dușman ca la un om, ca la un semen, se manifestă și în respectul pe care un soldat trebuie să îl nutrească față de oponentul său, astfel încât să nu se transforme din soldat într-un ucigaș scelerat, decerebrat, într-un mercenar fără scrupule, fără inimă: „niciodată nu împușca rând după rând/ dacă vrei să împuști omul/ împușcă-l o dată/ fii respectuos față de cel/ pe care vrei să-l împuști/ dă-i o șansă/ dacă vrei să-l împuști/ nu-l împușca în cap asta e/ echivalent cu a poza/ tu doar nu ești ucigaș/ ești soldat (…)/ respectă-l/ tratează-l ca pe un bărbat/ ca pe un bărbat care peste o secundă va fi mort/ căci anume pentru asta a și venit el încoace/ luptă-te cu el ca cu un om/ așa cum te-ai luptat cu el acum o sută sau o mie de ani/ cu topoare și sulițe”.

Orice concluzie pe care aș mai putea-o trage la finalul acestei scurte incursiuni cu mintea și sufletul în tranșeele Donbasului, alături de Boris Gumeniuk, poetul-soldat, ar putea fi redundantă. Și totuși, voi relua aici, dar cu un mare semn de exclamare la final: Războiul este în primul rând despre oameni!

 

 

 

 

 

 

 

Cine sunt de fapt străinii?

 

Cronica volumului de proză, Trompa lui Eustachio de Adriana Ruță Neagoe

(Casa de pariuri literare, 2021)

 

Adriana Ruță Neagoe s-a născut la București, unde a absolvit cursurile Liceului Dante Alighieri, cu predare în limba italiană, apoi pe cele ale Universității de Medicină și Farmacie Carol Davila. În anii de liceu a fost redactor-șef al revistei liceului, unde a publicat eseuri și poezie, și a frecventat cenaclul Săgetătorul, condus de profesorul Tudor Opriș. În prezent este de profesie medic și locuiește în Boston, SUA. După aproape 50 de ani, în 2021, se întoarce la literatură și publică proză scurtă pe revistadepovestiri.ro, Litero-mania.com și în revista Banchetul. Tot în 2021 îi apare și volumul de povestiri Trompa lui Eustachio, la Casa de pariuri literare, cu o prefață de Dan C. Mihăilescu. Asupra acestui volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Volumul cuprinde zece proze scurte (sau medii), cu iz de autobiografism, ce ar putea fi împărțite în două categorii tematice majore: amintiri din copilăria și adolescența autoarei, și povestiri în care acțiunea se desfășoară peste hotare, fie în Elveția, fie în Statele Unitre ale Americii, altfel spus, povestiri din viața de imigrant, mai precis despre cea de medic imigrant, întrucât autoarea era deja medic ORL-ist când a decis să părăsească țara. S-ar putea crede că între cele două categorii majore a rămas un hiatus greu de digerat. Dar nu este nicidecum așa, întrucât printre prozele din prima categorie, s-au strecurat câteva în care „personajul principal” este fascinația micuței Adriana pentru străinii care veneau în România, în perioada comunismului: „Străinii miroseau a proaspăt, un miros carac­teristic, floral. Inconfundabil era mirosul acela de om venit dintr-o altă lume! Asta m-a atras de la început la ei, pe lângă faptul că erau blonzi, cu ochi albaștri, mereu surâzători, spre deosebire de noi, mai ales de tata”.

Fascinația aceasta însă, nu se oprea doar la o divinizare irațională a acestora, ci care o îndemna cumva să încerce să le descopere modul de viață, să le intre cumva în minte, si chiar să le cunoască istoria. Iar când istoria lor se manifesta în prezent, impactul era atât de puternic încât empatia resimțită instantaneu față de aceștia făcea ca evenimetele să se fixeze cumva în memorie și să rămână mereu acolo, păstrându-și inclusiv acel straniu timp, nu atât gramatical, cât sentimental, al prezentului continuu; iar cel mai elocvent exemplu este invazia Cehoslovaciei din anul 1968, pe care autoarea pare să o aibă încă foarte vie în memorie: „Numai că-n vara lui ’68, s-a produs ceva ieșit din obișnuitul vacanțelor noastre. Turiștii cehi au început să plece din camping în mare grabă, pentru că în țara lor intraseră tancurile sovieti­ce. În acele zile s-a petrecut ceva la care nici nu îndrăznisem să sper, luându-mă și pe mine pe nepregătite, dar în alt chip decât pe ei. Cehii se rugau de noi să le cumpărăm corturile și toate echipamentele de camping, pe nimica toată. De fapt, nu înțeleg nici acum cu ce-i ajutau pe ei ba­nii aceia românești. Poate că se temeau că nu vor mai putea intra la ei în țară și că poate ar fi trebuit să se refugieze undeva, în drumul lor spre casă. I-ar fi putut prinde iarna și le-ar fi trebuit bani de mâncare… Ce știam eu?”.

Dacă povestirile despre perioada copilăriei și a adolescenței sunt străbătute de un firesc fior de melancolie, ce lasă în urma sa o suită de sentimente diverse, toate însă din spectrul simțămintelor curate (cum sunt toate simțămintele la „vârsta fericită, fără minte”, vorba poetului Panait Cerna), cele despre viața adultă comportă o bizară fluctuație a stărilor pe care le generează, asta și pentru că fiecare dintre acestea surprinde alt moment al experienței imigrației. De exemplu, în Trompa lui Eustachio, în care se povestește experiența unei tinere ORL-iste care, emigrând în Elveția și neavând drept de muncă cel puțin trei luni, ajunge să muncească, „la negru” ca menajeră (deși este foarte posibil să fie 100% autobiografică, proza este scrisă exclusiv la persoana a III-a, iar numele personajelor sunt cu totul altele), sentimentele marcante sunt cele de frustrare, de nedreptate, de frică, de neputință. În schimb, în Freddie, în care protagoniștii sunt un cuplu de români stabiliți de zece ani în Statele Unite al Americii, atmosfera este mult mai destinsă, mergând chiar spre comedie: „— Noi nu avem animale de companie, pen­tru că lipsim toată ziua de acasă. Este mult spus „adopție”. Sper că ați înțeles că nu vi l-am luat pentru companie, ci pentru supa gustoasă cu care am putut face această ciulama. Freddie a fost o pasăre de curte, pasăre organică, hrănităcu produse naturale, nu chimicale, a fost lăsat liber să ciugulească în condiții de mediu cât se poate de sănătoase, de aceea a fost așa de gus­tos, și locul lui cel mai firesc a fost în oala pentru supă! — Cum? Mi l-ați tăiat pe Freddie? Se așternu tăcerea. Doamna Revell, cu lacrimi­le pe obraji, se uită în farfuria din care mâncase, o împinse spre mijlocul mesei, apoi se ridică de la masă, își luă geanta și ieși repede afară, murmu­rând ceva de neînțeles despre Dracula, înainte să trântească ușa după ea”.

Povestirea despre Freddie, bătrânul cocoș ce a crescut o viață ca animal de companie și a sfârșit în oala de supă, încheie și volumul Adrianei Ruță Neagoe. Și sunt convins că nu întâmplător aceasta a ales să încheie într-o notă umoristică. Ci pentru a-i lăsa cititorului un gust bun la final, pentru a-i sădi în suflet și în minte optimismul, pentru a nu-l determina să tragă concluzia că emigrarea într-o țară străină este un lucru eminamente rău, ci că, dimpotrivă, poți trăi foarte bine și în străinătate, atâta timp cât îți faci treaba și te integrezi în comunitate. Că în final, totul este despre oameni și despre omenie, că într-adevăr, acolo unde sufletele rezonează, granițele cad de la sine.

Recomand volumul Trompa lui Eustachio nu atât pentru subtilitățile literare, deși nici acestea nu lipsesc, strecurându-se și făcându-și simțită prezența când te aștepți mai puțin, ci mai curând pentru mesajul pozitiv pe care îl transmite, despre acele momente în care cuvântul „străin”, atribuit unui om, își pierde automatul sensul din DEX, „străinul” devenind simplu „om”.

 

În numele Animalelor (și al Planetelor)

 

Cronica romanului Poartă-ți plugul peste oasele morților de Olga Tokarczuk

(Editura Polirom, 2019)

 

Olga Tokarczuk (născută în 1962, la Sulechow, Polonia) este una dintre cele mai apreciate scriitoare din Polonia, dar și din lumea întreagă, mai ales după câștigarea Premiului Nobel pentru Literatură, pe anul 2018. Printre romanele sale traduse în limba română amintim: Casă de zi, casă de noapte, Rătăcitorii, Străveacul și alte vremi, Călătoria oamenilor Cărții, Ultimele povestiri, Poartă-ți plugul peste oasele morților. Asupra celui din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Sunt un admirator declarat al Olgăi Tokarczuk, citind până acum patru dintre cele șase romane menționate mai sus, precum și volumul de proză, Povestiri bizare. Ceea ce îmi place foarte mult la stilul ei este aplecarea spre arhaic, spre rural, materializată în crearea unor povești cu iz de atemporalitate, de ancestral, și de asemenea, încărcătura emoțională și totodată cognitivă pe care o crează indiferent de tema poveștii. Pentru că trebuie spus, Olga Tokarczuk este printre puținii autori contemporani care și-au creat o amprentă stilistică recognoscibilă.

Cu toate acestea, recunosc, romanul, Poartă-ți plugul peste oasele morților, m-a luat prin surprindere. Și nu pentru că i-ar lipsi vreunul dintre elementele mai sus descrisă, ci pentru că avem aici de a face cu un roman 100% polițist, dar totodată, un roman polițist atipic. Și aceasta pentru că accentul nu cade atât pe ancheta în sine, cât pe învelișurile tematice în care sunt înveșmântate crimele comise, acestea fiind astrologia și ecologia, personajul principal, care joacă și rolul naratorului, Janina Duszejko, fiind o bătrână ciudată, profesoară de engleză, luptătoare acerbă pentru drepturile animalelor, pasionată de astrologie și de poezia lui William Blake, la rândul său impregnată de dragostea de natură, dar și de un fior mistic, apocaliptic.

Pe foarte scurt, într-un cătun izolat, aflat aproape de granița cu Cehia, au loc într-un interval de aproximativ un an, nu mai puțin de cinci morți bizare, ce sunt rapid catalogate drept crime, ce au în comun faptul că toți cei cinci bărbați găsiți fără suflare, aveau legătură cu vânătoarea și bineînțeles cu braconajul, altfel spus, cu uciderea animalelor. Eroina romanului înaintează și teoria, aflată la limita raționalului, conform căreia, morțile au fost provocate de animale, fie că vorbim despre căprioare, vulpi sau despre cărăbuși, care s-au răzbunat astfel pe răufăcătorii lor. Firește că poliția nu ia în calcul această variantă. Dar oare este ea cu totul fantezistă sau are și o urmă de realism? Asta rămâne de aflat citind romanul. Tot ce mai pot eu spune este că deznodământul vă va lua cu siguranță prin surprindere.

 

Neuro-Poezie

 

Cronica volumului de poeme Noaptea de gardă de Ionelia Cristea

(Casa de pariuri literare, 2021)

 

Ionelia Cristea (născută în 1983, la București) este absolventă a Universității de Medicină și Farmacie „Carol Davila”, iar în prezent activează ca medic neurolog în București. A debutat în poezie în anul 2015 cu volumul de poeme, Noaptea de gardă, apărut la editura Cartea Românească, în urma câștigării Concursului de Debut al editurii Cartea Românească, ediția 2014. Volumul va fi distins în 2016 atât cu Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum, cât și cu Premiul pentru Debut al revistei Observatorul Cultural, ediția a X-a. În anul 2021, apare și cea de-a doua ediție a volumului Noaptea de gardă, la Casa de pariuri literare. Asupra acestei ediții mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Volumul este structurat în patru cicluri poetice, fiecare dintre acestea având un specific al său, care nu face altceva decât să ilustreze fiecare câte o altă latură a personalității Ioneliei Cristea. În cea dintâi secțiune, intitulată, Sinapse, avem de a face cu o serie de poeme dure, reci, în care predomină limbajul tehnic specific sferei neurologiei și o atmosferă sterilă, de spital. Sunt consemnate, aparent fără niciun fel de emoție, dar în esență, cu sentimente foarte bine gestionate, ținute în frâu, o serie de întâmplări din prima perioadă a vieții de medic neurolog, mai exact din perioada rezidențiatului: „Când l-am externat din spital era aproape bine/ (adică pe jumătate paralizat și cu o sondă vezicală/ dar înghițea și ieșise din comă), pe lângă externări/ mai erau lucruri de făcut: cursurile de EEG,/ ultimul an de rezidențiat, un doctorat în desfășurare,/ o mulțime de pacienți care trăgeau de tine// Mă obișnuisem în clinică, un vid imens care astupa/ un alt vid, o stare de echilibru care venea la pachet/ compensator, o mulțime de oameni și de minute/ pe fast-forward, o serie de stări contradictorii/ în raport cu ce fac și ce sunt, dacă îmi doresc,/ dacă îmi pasă, dacă trebuie, dacă mie îmi trebuie// Câteodată în camera de gardă întinsă pe patul de spital/ închideam ochii pentru câteva secunde și/ când îi deschideam nu știam ce caut acolo; dacă eram/ medic sau pacient, dacă nu compensam (fără să știu)/ la nivel energetic ceva mai profund”.

În cea de-a doua secțiune, cea care reia numele volumului, sunt descrise câteva interacțiuni concrete cu bolnavii, drept pentru care și atmosfera se schimbă, migrând de la steril, la uman, astfel încât, oricât vor fi fost controlate anterior, emoțiile reușesc să își facă simțită prezența. Și avem de a face cu o gamă foarte diversificată de emoții, din păcate în mare parte negative: ură, furie, frustrare, neputință, frică, dar și cu acea excepție aducătoare de speranță: „Soţul îşi priveşte soţia. Ea deschide/ o sticlă cu apă. Amestecă piureul/ de fructe cu iaurt. E blondă, înaltă, cu/ faţa obosită. Se apleacă uşor/ peste el. Îi şterge fruntea cu un şerveţel/ umed. Îi şopteşte ceva la ureche./ O picătură îi străluceşte pe buza/ superioară. Pe geam lumina galbenă/ a celuilalt corp de spital. Îi văd/ de departe. Urmele mişcărilor/ rămân pe cearșaf. În salon sunt paturi/ şi candele aprinse. Ea fixează un/ punct pe perete. Palma se mişcă la trei/ centimetri deasupra pielii. O susţine/ lejer de-a lungul coapsei şi gambei./ O roteşte în aer. Impulsurile/ se blochează în creier. Energia scade/, piciorul paralizat al bărbatului/ se ridică. E un cumul de afinităţi,/ o stranietate între două corpuri./ Amorţirea lui în piciorul meu. O vază/ cu flori se clatină şi cade la pământ”.

Dacă în ciclul secund emoțiile dau impresia că evadează, că se strecoară cumva printre degetele strânse ale lucidității medicale, în secțiunea a treia, intitulată, Tot ce a fost, ele țâșnesc efectiv, fără niciun fel de menajamente. Și aceasta deoarece aici avem de a face cu o serie de amintiri din copilărie, și nu cu unele fericite, ci dimpotrivă, cu cele care au contribuit poate la decizia poetei, pe atunci o copilă, de a își îndrepta pașii spre lumea medicinei. De departe cea mai tristă amintire, și totodată cea din care emoțiile erup cel mai puternic, este cea despre moartea tatălui acesteia: „Am vorbit aproape o oră/ s-a ridicat şi a plecat din cameră – lipsesc puţin/ mi-a zis// s-a aşezat într-un fotoliu în cealaltă cameră/ mai puţin luminată, a închis ochii şi a murit imediat/ – infarct miocardic acut.// Când a venit Salvarea a trebuit să-l coborâm pe scări de la 2/ m-am trezit susţinând targa/ aveam 16 ani iar el 54, 100 kg, 185 cm.// Îmi amintesc, cînd ne-am întors acasă, sfâşiate, în hol/ o bluză galbenă şi blugii lui – hainele pe care le purta/ şi care ne fuseseră returnate de autopsier”.

În secțiunea finală, denumită, Fișiere, ne reîntoarcem alături de poeta-medic pe holurile spitalului, dar de data aceasta pentru a deveni părtași ai unor episoade la limita realității, la limita suportabilității anxietății. Sunt aici poeme ce par a descrie de fapt secvențe de visuri, sau genul acela de flesh-uri ce se ivesc în spatele pleoapelor în acele momente în care somnul atacă dar este alungat, pentru că urmează o nouă... noapte de gardă: „pe holurile reanimării/ cu ochii injectaţi încerc să rezist/ cu câteva ore de somn la activ// în capul meu se derulează imagini/ festivalul de teatru/ eu – rol principal/ prima şi ultima dată/ fuga repetată din faţa evenimentelor importante/ dansul contemporan/ şi reanimare din nou// o îmbrăţişare pe fugă/ copaci îngălbeniţi/ braţele moi ale cuiva// acasă toată lumea plânge şi poartă negru/ o pată de cer/ o durere fiindcă nu mai am tată/ şi nimic nu are importanţă/ doar eu suspendată în vid”.

Ionelia Cristea nu este singurul exemplu de poet-medic (sau medic-poet), dar s-ar putea să fie singura care a găsit forța necesară de a transpune în poezie cele mai nevralgice aspecte ale activității sale din domeniul medical. Ceea ce este însă cu adevărat remarcabil la scriitura sa este modul în care reușește să dozeze optim atât emoțiile și sentimentele, cât și „meandrele” poetice, astfel încât să obțină și să ofere o poezie echilibrată care să transmită în egală măsură și emoție și luciditate. Pentru mine a fost o reală surpriză să o descopăr, chiar dacă prin prisma acestei a doua ediții (prima ediție se va fi epuizat înainte de a pune mâna pe ea) și deja aștept cu nerăbdare următorul său volum de poezie.

O poezie fistichie, plină de simboluri

 

Cronica volumului grații muze armonii de Petra Torsan

(Casa de pariuri literare, 2021)

 

Despre Petra Torsan nu se știu prea multe lucruri (ea însăși a ales această formă de semi-anonimat: „dar prezentarea, totuși, am s-o las pe seama poeziilor”), doar faptul că s-a născut în anul 2002 și că studiază Scenaristică-Filmologie la UNATC „I. L. Caragiale” din București. Debutează în anul 2021 cu volumul de poezie, grații muze armonii, la Casa de pariuri literare. Asupra acestui volum de debut mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Încă din atipica prezentare pe care și-o face, Petra Torsin ne „avertizează” asupra esenței poeziei sale, astfel: „Mai mult decât a porni de la idei și concepte, autoarea acestor texte se inspiră din frânturi de vise și se folosește de jocuri de cuvinte, de anagrame, de diferite genuri muzicale, de firea unor persoane pe care fie le cunoaște deja, fie le va cunoaște la un moment dat, totul pentru a demistifica credința populară (propagată prin scris și prin viu-grai) conform căreia poeții ar tinde spre Absolut”. Bineînțeles că și aici, cum se va vedea și pe mai departe, în volum, Petra se joacă, blufează, dacă pot spune așa, servindu-ne doar jumătăți de adevăr. Mai exact, ea este sinceră când se referă la originea poeziei sale, dar încearcă să își inducă cititorii pe o pistă falsă atunci când este vorba despre scopul sau finalitatea actului său artistic. Ceea ce mă invită pe mine la o demistificare a „demistificării” despre care ea însăși se face „vinovată”.

Să începem totuși cu afirmațiile adevărate. Într-adevăr, încă din primele poezii ale Petrei Torsan se observă spiritul ludic, provenit din acele „frânturi de vise”, înveșmântate în jocuri de cuvinte, care sporesc senzația de joc/joacă: „mi-a căzut niște glazură (de ciocolată)/ pe tastatură/ de pe o portocală (glasată),/ dar cât era în cădere- înainte s-atingă tastele – am țintit spre ea cu degetele,/ de pe care mi se scurgea ojă cu aspect de miere./ ea aveam scrum în nas,/ iar nasul mi-era scrum de la cât tutun am putut mirosi între apus și cină,/ când nu știu cine naiba te pune să fumezi atât”; „ar vrea să poată suna ca un vis,/ dar în lumea ei, nimic nu-i permis./ crede că distorsionează...// un trup care nu-i mai aparține – un vid - / o ia la vale cu tot c-o palmă de gânduri goale./ doar ele o mai țin în picioare”. Și totuși, parcă nu avem de a face cu o joacă gratuită, parcă „excesul de tutun” și „renunțarea la trup/ gândurile goale”, ies din aceste poezii ca niște țepușe ce te pun pe gânduri.

De altfel, din aproape în aproape, pe nepusă masă, cum se zice, poeziile Petrei Torsan încep să fie tot mai mult populate de gânduri îngrijorătoare, de întrebări existențiale, e drept, transmise tot în manieră ludică, având însă grijă să strecoare câte o sintagmă care să pună în lumina problema reală expusă: „secundele respiră/ la distanță de câteva gesturi unele de altele/ se întrepătrund/ se leagă unele de altele/ reacții în lanț/ minutele alunecă în șir indian/ orele se lungesc/ zilele se topesc ca guma pe trotuar vara totul nu-i decât o săptămână a patimilor/ așa-ți devine întreaga viață”; „în ianuarie m-am născut/ în februarie s-a născut putința/ în martie s-a aprins dorința/ în mai a apărut credința/ în iunie totul s-a disipat/ și-am ajuns la margine de drum/ sunt în câmpia bărăganului/ și caut pașii pe care-i adăugam la cinci ani/ ca pe sare și piper/ drumului prăfos/ fluieram fluent în lanul de porumb/ pe câmpul cu grâu, încolțeam”.

Dacă ar fi să urmez planul autoimpus al acestei cronici, ar trebui ca de pe acum să pornesc marea demistificare a „demistificării”. Numai că, nu voi proceda la o argumentare foarte solidă, ci voi pune doar o întrebare: oare vorbind despre ireversibila trecere a timpului care sapă în oameni făcându-i să trăiască într-o perputuă „săptămână a patimilor”, sau întorcându-se cu gândul și inima la izvoarele vieții sale, la clipele „încolțirii” celei prevestitoare de rod însutit (ca să rămânem tot în sfera și terminologia biblică), poeta Petra Torsan nu cumva face exact ceea ce adfirmase că nu ar face niciodată, și anume să scruteze Absolutul?

Și pentru ca întrebarea mea să nu rămână retorică (oricum n-ar fi rămas, răspunseseră deja versurile citate mai sus), o să aduc în sprijinul ideii mele ascunsă în spatele întrebării, un ultim argument, citând ultima poezie din volum, în care, de altfel ni se dezleagă, tot în manieră ludică, întreaga taină a poeziei Petrei Torsan, și în care totodată se vădește faptul că poeta stăpânește cât se poate de bine arta de a mânui simboluri, în special simbolurile creștine (cu care de altfel ne-am mai întâlnit și mai sus): „port sufixul cu mine sub formă de flagel,/ iar crucifixul stă la gât/ simbolic/ ca bălțile pline cu pești-banană/ vara, după ploaie./ fac tot ce-mi trece prin cap/ și prind rădăcini aeriene într-un mediu poluat./ mă plimb, mă plimb, mă plimb, stau pe loc./ jur c-o să găsesc rimă la tot./ și ție, și ție.../ mulțumită mie, o s-o sfârșim regește./ de azi vă dau la toți dezlegare la pește!”. Aici trebuie menționat, pentru cei nu atât de bine instruiți în simbolistica religioasă creștină, faptul că simbolul peștelui este unul dintre cele mai puternice, pe același loc, aș zice, cu cel al crucii, și îl simbolizează pe Însuși Hristos, și aceasta pentru că inițialele sintagmei, Iisus Hristos, Dumnezeu-Fiul, Mântuitorul, transpusă în limba greacă, Ιησούς Χριστός ο Θεός ο Υιός, ο Σωτήρας, dau cuvântul „ihtis”, care înseamnă „pește”. De altfel, primii creștini, și mai ales în perioada persecuțiilor, se recunoșteau între ei desenând pe pământ un pește.

Așadar, Petra Torsan ne oferă un volum de poezie aparent puerilă, de un ludic asumat, prin care însă ne invită la o adâncă reflecție asupra principalelor teme existențiale. Este un demers de-a dreptul inedit, dar care, sper eu, își va atinge scopul. În ceea ce mă privește, sunt deja foarte curios cu ce ne va mai suprinde poeta pe viitor.