Despre colinde, mituri și sărbători la români

 

Cronica volumului Colinde, colindat, mituri de Aura Văceanu

(Editura Etnologică, 2023)

 

Aura Văceanu (pe numele real, Aurica Văceanu), s-a născut în anul 1948, în comuna Bucu, jud. Ialomița. Este profesoară, poetă, prozatoare, traducătoare, editoare și cercetătoare. Cea mai recentă lucrare semnată de aceasta în sfera cercetării o reprezintă cartea Colinde, colindat, mituri, apărută spre finalul anului 2023, la editura Etnologică din București. Volumul cuprinde o serie de lucrări prezentate la conferințele Institutuilui de Etnografie și Folclor „Constantin Brăiloiu” și la cele ale Universității din București, între anii 2013 - 2018.

Lucrarea este structurată pe trei secțiuni majore: I. Colinde, colindat; II. Mituri și motive mitico-simbolice în balade și basme; III. Tradiții religioase românești. Primele două secțiuni se compun la rândul lor din mai multe subcapitole.

I. Colinde, colindat

  Secțiunea I. Colinde, colindat, este alcătuită din cinci subcapitole. În primul dintre acestea, intitulat, Elemente mitice precreștine și creștine în colinda românească, doamna Aura Văceanu merge pe firul roșu al faptului deja stabilit și de alți etnografi și folcloriști, conform căruia colindele românești vin în directă descendență din vechile mituri și rituri sacre ale geto-dacilor și sciților dintre care cel mai pregnant s-a dovedit a fi mitul solar, prezent de cele mai multe ori sub forma razelor care cad pe masă, pe crucea din fereastră și pe bradul cel mai înalt (motivul copacului, fie brad, fie paltin, fie fag, are desigur și conotația unui axis mundi care unește cerul cu pământul). De asemenea, mai este prezent și mitul distrugerii lumii sub forma unei regresiuni în haosul primordial, necesară pentru ca lumea să fie reclădită din temelii: entități rele, demonice, fură soarele, stelele sau luna, sau cheile raiului (aici demonul este Iuda Iscarioteanul), iar eroul providențial, cosmocratul, vine să învingă demonul și să restabilească ordinea în univers. Întrucât pe fondul păgân, precreștin al colindelor s-a suprapus cel creștin, de cele mai multe ori cosmocratul este unul dintre sfinți, sau Însuși Dumnezeu sau Iisus Hristos. Motivul regresiunii în haos și al renașterii lumii merge mână în mână cu cel al „desfâului sacru”, pentru că, după ce lumea este refăcută de la zero, se face un mare ospăț cosmic la care oamenii stau la aceeași masă cu Dumnezeu și cu sfinții: „În momentul restabilirii timpului și a spațiului sacru, se produce comuniunea divinitate-om. La mese „beau și se veselesc” bunul Dumnezeu, bătrânul Crăciun și Sângeorz, împreună cu gazda. Aceste imagini au semnificații arhaice: de Crăciun, în mod ritual este restabilită starea întreruptă „in illo tempore”, din cauza păcatelor omenești; colinda sugerează o imagine paradisiacă, unde cerul este atât de aproape de pământ, încât Dumnezeu și sfinții lui umblau printre oameni”.

În cel de-al doilea subcapitol al primei secțiuni, intitulat, Privire comparativă asupra datinei colindatului la români și la unele popoare din spațiul sud-est european, autoarea vorbește despre asemănările în ceea ce privește miturile românești prezente în colinde, cu cele ale celorlalte popoare din sud-estul Europei, în special cu popoarele balcanice. Avem aici două componente care justifică aceste asemănări: pe de o parte vorbim despre stratul străvechi de mituri tracice, comune tuturor popoarelor balcanice, iar pe de altă parte, despre suprapunerea sărbătorii creștine a Nașterii Domnului peste sărbătoarea păgână, romană a Saturnaliilor, care se celebra în preajma Solstițiului de iarnă și în care era preaslăvit Soarele. De altfel, mitul Soarelui sau al lui Mithra este și cel care s-a perpetuat cel mai pregnant în miturile și colindele popoarelor balcanice, astfel încât unul dintre simbolurile prezente în colindele acestora este cel al focului, iar una dintre datinile comune este aceea de a păzi focul din vatră să nu se stingă în noaptea de Ajun, prezentă la români, aromâni, vlahii din Moravia, sârbo-croați, dar și la francezi și italieni, dovadă că este o influență strict romană.

O situație aparte o constituie zona Dobrogei unde trăiesc în armonie nu mai puțin de 18 etnii, și unde se observă asemănări între datinile de iarnă ale românilor cu cele ale armenilor (care se pare că au împrumutat obiceiul colindului de la români, în Armenia neexistând acest obicei), turcilor și tătarilor.

Cel de-al treilea subcapitol, numit Filosofia culturii și dialogul intercultural, funcționează mai curând ca o paranteză în economia lucrării propriu-zise, dar din acesta reținem totuși două idei, și anume: 1) în viziunea lui Lucian Blaga, culturile minore sunt culturi etnografice, iar culturile majore sunt culturi monumentale, astfel încât primele vor fi mai aplecate spre conservarea specificului tradițional, iar ultimele de livrarea unor opere monumentale pentru umanitate, fie în literatură, fie în artă sau în arhitectură; 2) psihologul Constantin Cucoș afirmă că educația interculturală are în vizor abordarea pedagogică a diferențelor culturale, o strategie care ia în considerare ceea ce este specific spiritual sau alte diferențe: de sex, diferență socială sau economică etc.

Următoarele și ultimele două subcapitole ale primei secțiuni a lucrăii sunt în fapt două studii de caz: Colindatul de ceată bărbătească din Dobrogea și Ceata de colindători din comuna Bucu, județul Ialomița. Ceea ce mi-a atras atenția în aceste două subcapitole a fost vechimea intrinsecă a obiceiurilor colindatului în ceată bărbătească. Astfel, în Dobrogea, deși colindatul în ceată bărbătească a fost înscris în Patrimoniul imaterial UNESCO abia în anul 2013 (la Baku, în Azerbaidjan), datina este consemnată ca desfășurându-se, neîntrerupt, de dinainte de anul 1877-1878, deci cu mult înainte ca Dobrogea să fi revenit la patria mamă, România. Așadar, românii dobrogeni, deși aflați sub stăpânire otomană, continuau să pătreze ritualurile și datinile românești și creștinești. De cealaltă parte, ceata de colindători din comuna Bucu, reactivată după câteva zeci de ani, în anul 1994, de către domnul Nicu Faur, directorul Căminului Cultural din localitate, este atestată în perioada interbelică și postbelică.

Voi încheia expunerea mea despre prima secțiune a cărții doamnei Aura Văceanu, cea dedicată colindelor, citând la rândul meu spusele cercetătorului Petru Caraman: „Potrivit concepției populare colindătorii ne par niște vrăjitori cu puterea de a săvârși adevărate miracole, aducând în fiecare casă colindată sănătate și fericire”.

II. Mituri și motive în balade și basme

Cea de-a doua secțiune principală a lucrării este dedicată miturilor și este intitulată II. Mituri și motive în balade și basme. La rândul ei, secțiunea este împărțită în patru subcapitole, primele trei fiind dedicate câte unui mit sau motiv, cel din urmă fiind rezervat semnificațiilor astrologice în basmul românesc.

Primul subcapitol se numește Semnificații mitico-simbolice în balada Monastirea Argeșului și tratează tema mitului jertfei creatoare, care are la bază ideea că nicio creație valoroasă din punct de vedere estetic nu poate fi realizată fără o jertfă, fără un sacrificiu. Tema jertfei este, după unii cercetători, o reminișcență iudaică, intrată în lumea creștină în perioada tranziției de la cultul iudaic la cel creștin: evreii din Vechiul Testament aveau stabilite în ritul lor o serie de jertfe animale, având ca principal scop ispășirea sau iertarea. De regulă se jertfea un țap, de unde a rămas până astăzi sintagma „țapul ispășitor”.

Deosebit de interesant mi se pare răspândirea în zona balcanică a baladei Meșterului Manole (căci varianta cu Monastirea Argeșului este tipic românească). Astfel, conform cercetătorului Ion Taloș, varietatea baladei se prezintă astfel: „311 grecești, 165 românești, 87 bulgare, 38 maghiare, 37 sârbo-croate, 19 albaneze, 5 aromâne și 4 țigănești”.

Al doilea subcapitol din secțiunea miturilor este despre Mitul/ Cultul zburătorului în literatura universală și română. În Mitologia română de Romulus Vulcănescu, „Zburătorul este o semidivinitate erotică de tipul incubilor, un daimon arhaic, de natură malefică”. Iar G. Călinescu, în Istoria literaturii române de la origini până în prezent afirma că mitul zburătorului „reflectă problema sexualității la români”. În literatura română, mitul zburătorului, menționat inclusiv de către Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldovei, printre vechile eresuri ale moldovenilor, alături de Drăgaică, Sânziene, Iele, Muma Pădurii/ Fata Pădurii, este ilustrat atât într-o serie de poeme culte de inspirație populară, păstrând numele Zburătorul/ Sburătorul, semnate de Cezar Bolliac, Vasile Alecsandri și Ion Heliade Rădulescu, cât și în două dintre amplele poeme ale lui Mihai Eminescu, Călin (file de poveste) și Luceafărul. Interesant este că, după toate probabilitățile, pentru Luceafărul, Eminescu a avut ca sursă de inspirație poemul Demonul al lui M. Lermentov, pe care l-a citit în traducere germană pe când se afla la studii în Berlin sau Viena. Altfel nu s-ar explica numărul ridicat de teme paralele ce pot fi înregistrate între cele două capodopere.

În cel de-al treilea subcapitol al secțiunii dedicate miturilor românești, doamna Aura Văceanu, mare cunoascătoare inclusiv a culturii nipone, tratează despre Motivul eroinei apărută din arbore, în basmul fantastic românesc și japonez.  Autoarea se oprește asupra a două basme românești și unul japonez: Fata din dafin și Cele trei rodii, din culegerea lui Petre Ispirescu, respectiv Copilul din bambus sau Prințesa strălucitoare Kaguiahimé, din folclorul nipon. În urma cercetărilor avansate, autoarea a stabilit următoarele asemănări între basmele românești și cel nipon, toate la nivelul motivelor: familia fără urmași, încercări prin care trec aspiranții la mâna fetei de împărat, obiecte fermecate pe care trebuie să le aducă, metamorfoza ca procedeu, calul în basmul românesc, respectiv caleașca cu care  Kaguiahimé zboară înapoi în lună. De asemenea, sunt și câteva diferențe, cu precădere la nivelul finalurilor: dacă în basmele românești avem parte de finaluri fericite, respectiv de nunta fetei cu feciorul de împărat, în basmul japonez, prințesei i se refuză căsătoria cu un pământean, originea ei fiind una selenară. Vedem aici, mai curând asemănarea cu Demonul lui Lermentov, respectiv cu Luceafărul lui Eminescu.

În ultimul subcapitol al secțiunii despre mituri doamna Aura Văceanu ne aduce în prim plan o serie de Semnicații astrologice în basmul românesc.  În acest sens, are în vedere trei basme, două românești și unul sârbesc: Florița din codru de Ioan Slavici, Cele douăsprezece fete de împărat și palatul fermecat de Petre Ispirescu, respectiv, Cele douăsprezece dumicaturi de pâine de Nicolae Batzaria. Toate cele trei basme au ca numitor comun numărul 12, număr cu puternice valențe astrologice, având legătură în special cu cele 12 semne zodiacale. Jurnalista Rodica Purniche, afirmă într-un studiu dedicat influențelor astrologice din basme, referindu-se la Florița din codru, că basmul arată că-n aventura sa inițiatică Florița a asimilat cele 12 energii ale constelațiilor zodiacale, ajungând astfel la o trezire completă a sufletului/ inimii. Desigur că această observație este valabilă și pentru celelalte basme în care se regăsește numărul 12.

III. Tradiții religioase românești

Iată-ne ajunși și la cea de-a treia secțiune a cărții, denumită III. Tradiții religioase românești, dedicată în exclusivitate Sfântului Cuvios Alexie și obiceiurilor de Alexii. În legătură cu Sfântul Alexie, omul lui Dumnezeu, sărbătorit în Biserica Ortodoxă în ziua de 17/30 martie, după data morții sale, au circulat încă din vremurile vechi o serie de legende creștine care l-au transformat, în mentalul colectiv în ocrotitorul insectelor, gângăniilor, al șerpilor, al peștilor și în general al tuturor viețuitoarelor care între ziua Sfintei Cruci (14 septembrie) și ziua Sfântului Alexie (17 martie) se retrag fie în pământ, fie în ape sau în mâluri. De aceea, de ziua Sfântului Alexie, cunoscut și ca Alexa cel Cald sau Alexa cu Broaștele, se fac în gospodării tot felul de ritualuri: se aprind focuri, se leagă paie de copaci, se sună din clopoțel, se pune mâncare pentru șerpi, tocmai ca Sfântul să protejeze gospodăriile de invazia omizilor, șerpilor, broaștelor și a altor dăunători.

În concluzie, volumul Colinde, colindat, mituri al doamnei Aura Văceanu este unul în primul rând necesar pentru redeșteptarea interesului față de tradițiile și obiceiurilor românești, prin intermediul cărora se menține atât relația cu strămoșii și cu valorile ancestrale lăsate de aceștia cât și relația cu transcendența, cu divinitatea, cu lumea magică și cu misterele, care asigură, fiecare în parte o mai bună ancorare a omului în toate dimensiunile esențiale ale existenței.   

 

 

O dragoste interzisă care a sfidat toate legile, inclusiv pe ale timpului

Cronica romanului Alcoforado. O poveste de Lucian Vasilescu

(Editura Integral, 2023)

 

Poetul Lucian Vasilescu este unul dintre cei mai seamă reprezentanți ai generației ’90 în poezia românească, alături de Ioan Es. Pop, Daniel Bănulescu, Floarea Țuțuianu, Mihail Gălățanu și de regretatul Cristian Popescu. A debutat în anul 1995, cu volumul Evenimentul zilei – un poem văzut de Lucian Vasilescu (editura Nemira), carte ce a obținut premiul pentru debut al Asociației Scriitorilor din București. Este laureat al premiului pentru poezie al aceleeași asociații și pentru următoarele două volume: Ingineria poemului de dragoaste (Editura Albatros, 1996), respectiv Sanatoriul de boli discrete (Editura Cartea Românească, 1996). Urmează multe alte volume de autor, volume la două mâini sau colective, antologii de autor, ediții bilingve, ediții bibliofile, dintre care aș mai aminti doar volumul antologic, Viața dăunează grav sănătății (Vinea & Integral, 2016). Cea mai recentă producție literară semnată de Lucian Vasilescu este romanul-documentar, Alcoforado. O poveste, apărut la editura Integral, în anul 2023. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

De ce am clasificat încă de la început această carte drept un roman-documentar? Pentru că autorul, Lucian Vasilescu, pornește de la un fapt istoric și pe baza acestuia, sau mai bine-zis, în jurul acestuia, țese un roman în care se împletesc istoria oficială dar și neoficială, geografia, arhitectura, arheologia, cultura portugheză dar și cea românească, iar firul cu care acesta lucrează este cel al fanteziei dusă până în sfera suprarealismului și a onirismului. De altfel, nu trebuie uitat nicio secundă că autorul acestui roman este la bază unul dintre poeții cei mai apreciați ai anilor 90.

Faptul istoric de la care pornește Lucian Vasilescu este povestea de dragoste cât se poate de adevărată dintre Mariana Alcoforado (1640 - 1723), o călugăriță portugheză ce a trăit în mănăstirea Convento de Nossa Senhora da Conceição din Beja și ofițerul francez, Noël Bouton, marchiz de Chamilly (1636 - 1715). O poveste de dragoste interzisă, blamată, damnată și ucisă încă din fașă de către cei care s-au simțit lezați de „abaterea” călugăriței de la rigorile vieții monahale, respectiv părinții acesteia și maica stareță, care vedeau relația lor de dragoste drept o adevărată plagă pe obrazul familiei, respectiv al mănăstirii.

De fapt, adevăratul pretext al romanului îl reprezintă scrisorile trimise de Mariana iubitului său plecat înapoi în Franța, firește, cu o misiune militară. Avem de a face cu un număr de numai cinci scrisori, dar care s-au păstrat într-un volum ce a transgresat hotare geografice, lingvistice și temporale, ajungând și în cultura românească grație traducerii poetei Veronica Porumbacu, cea care le-a publicat în limba română sub titlul Scrisorile portugheze ale Marianei Alcoforado (Editura Pentru Literatură Universală, 1967). Cele cinci scrisori, în traducerea Veronicăi Porumbacu sunt reproduse și de către Lucian Vasilescu la sfârșitul cărții sale, de bună seamă pentru ca cititorii săi să poată vedea exact cum au stat lucrurile despre care se face vorbire în roman.

În ceea ce mă privește, recunosc, am trișat. Când am vrut să iau cartea la lecturat, mai întâi am răsfoit-o, am amușinat-o, simțind parcă faptul că undeva este o chichiță de care trebuie să mă prind, și am descoperit la sfârșitul cărții, scrisorile. Dându-mi seama că de fapt acesta este nucleul romanului, am început cu lectura scrisorilor. Pot da mărturie că rar mi-a mai fost dat să citesc ceva atât de sfâșietor precum cele cinci scrisori ale tinerei călugărițe condamnate să își plângă iubirea interzisă. Și m-am frustat foarte tare de faptul că nu aveam niciun răspuns din partea lui, a celui căruia aceste scrisori îi erau adresate. Nu știam ce va fi gândit sau simțit destinatarul acestora. Dacă a fost chiar nepăsător la durerea iubitei sale sau dacă și el se lupta la rândul lui cu imposibilitatea de a-i răspunde pe măsura sentimentelor ei. Răspunsul însă l-am aflat în corpul romanului propriu-zis.

Și dacă tot ne-am întors la firul romanului propriu-zis, trebuie spus că avem de a face cu un fir destul de înnodat: naratorul pornește firul chiar din orașul Beja, unde ajunge în urma unei invitații a unui for cultural portughez pentru a citi o serie de poezii în cadrul unor manifestări culturale pan-europene desfășurate în acest oraș. Aici el este fascinat de tot ce se întâmplă în jurul său, afirmând chiar că în acest loc, „atunci când respiri, e ca și cum ai adulmeca o femeie frumoasă”, dar cu precădere de muzica fado și de povestea călugăriței Mariana Alcoforado. Apoi se întoarce acasă, în România, încearcă să își reia viața obișnuită, cu jobul plictisitor și stresant, dar absolut tot ce i se întâmplă, are într-un fel sau altul legătură cu misterioasa poveste erotică trăită în chilia mănăstirii din Beja în urmă cu 350 de ani: primește o serie de opt e- mail-uri de la un orb cu care se împrietenise în Beja, care la rândul său fusese obsedat de această poveste, și care îi dezvăluie detalii fără de care povestea „oficială” ar fi rămas nedrept de ciuntită; dar cel mai straniu, se împrietenește cu o bătrână doamnă care îl va plimba la rândul său înapoi prin Portugalia, într-o poveste ce îi implica inclusiv pe Regele Carol al II-lea și pe Elena Lupescu.

Și totuși, de ce roman-documentar? Pentru că autorul pornește de la scrisori și face o serie de „săpături arheologice” prin diferite surse și caută să reclădească întreaga istorie de amor exact așa cum a fost în realitate, acum 350 de ani. Și sunt convins că a și reușit să o facă. În ceea ce mă privește, m-a convins că lucrurile au stat chiar așa cum le-a expus acesta.

Însă dincolo de veridicitatea poveștii în sine, este fascinantă și povestea țesută de Lucian Vasilescu în jurul poveștii de dragoste a Marianei Alcoforado. Iar finalul poveștii sale este unul care lasă loc de alte o mie de speculații și inclusiv de o continuare pe măsură.

 

 

 

 

Moartea, un antonim al iubirii

Cronica volumului de poeme Celule Stem de Silvia Goteanschii

(Editura Prut Internațional, 2022)

 

Silvia Goteanschii este una dintre poetele reprezentative din Republica Moldova, volumele sale bucurându-se de ecouri inclusiv în România. De altfel, o parte dintre volumele ei de poezie sunt publicate în România. Cel mai recent volum al său de poezie se numește Celule Stem și a apărut în anul 2022 la editura Prut Internațional din Chișinău.

Deși titlul volumului, Celule Stem, are puternice conotații medicale, poemele cuprinse între coperțile acestuia nu au nicio legătură cu lumea medicală propriu-zisă, însă vorbesc totuși despre o boală, și încă una cruntă, despre lipsa iubirii din viața oamenilor din zilele noastre, boală pentru care, după cum se va vedea la momentul oportun, poeta speră să existe totuși acele „celule stem”, percepute în lumea medicală ca panaceu universal.

Încă din poemul ce deschide volumul vedem lupta poetei cu sine însăși pentru a înțelege măcar ce este dragostea și de ce nu o poate simți și mai ales cum de poate funcționa încă în lipsa iubirii: „neîncrederea îmi ronțăia din răsărit/ ca un șoarece din ușa de la casă/ credeam că limita mea e sobrietatea și digestia/ uneori panica și contrapunerea/ cu lumea electrică din creierii mei/ ascunși în cabluri și instrucțiuni/ de utilizare a luminii și altor șocuri// nu voiam prea multe –/ să sparg niște nuci cu tocul pantofului/ să-mi fiu mie utilă/ (alteori să-mi fiu mie dragoste)// deși doar umbra mea era ceva sigur/ iar în ultimul timp a prins și o crustă/ galbenă/ dureroasă/ ca o rană chemătoare la tine din primăvara/ lui Botticelli și dintr-o plăcută lentoare/ în care m-am depersonalizat/ fiindcă// în lumea noastră s-a exagerat mult// mi-am dat seama de asta/ azi dimineață/ când mi-am scos picioarele dintr-o valiză”.

În poemul imediat următor vedem și o încercare de diagnosticare a societății. Poeta vorbește despre mania societății de a mima dragostea, de a propune o dragoste cotrafăcută, o dragoste fake, cum s-ar spune în limbajul curent, dar una care reușește totuși să imite aproape la perfecție dragostea reală: structură, textură, caracteristici generale. Și totuși, ceva nu poate fi reprodus, nu poate fi falsificat, nu poate fi mimat: sentimentul propriu-zis și efectele reale ale acestuia: „s-au făcut autopsii anul acesta la noi în oraș/ și s-au descoperit inimi foarte haioase/ ciudate/ inimi pizza/ inimi ferrari/ inimi manea// se zice că au fost cântărite atent/ cu mare precizie/ fără șmecherii ca la piață/ și greutatea lor era absolut asemenea/ una cu alta// și a început să ne doară pe toți odată/ ceva pe stânga/ chiar și copacii se clătinau de durere îngrozitoare/ chiar și satana și-a pus o inimă cu motor/ în zona aia/ chiar și un preot și-o scotea/ chiar și eu credeam că am una/ de cea mai bună sorginte// și uite-așa am început uneori să iubim/ chiar dacă pe drumul iubirii/ cel mai ades/ ne așteaptă un tir cu un șofer obosit la volan/ care adoarme”.

Dar cum diagnosticul nu este niciodată suficient, fiind nevoie de o cercetare mai amănunțită pentru a se stabili cauza principală care a dus la apariția bolii, fie ea și una spirituală sau metafizică, Silvia Goteanschii face la rândul său toate săpăturile necesare pentru a ajunge la miezul problemei. Iar rezultatul este unul șocant. În poemul de la paginile 9-10 avem o radiografie sumbră a unui prezent anarhic în care anti-eroii principali ajung să fie copiii (ca un simbol al unui viitor deja compromis). Speranța în intervenția unui înger mecanizat, sugerată aici, arată faptul că lumea de azi a transferat inclusiv transcendentul în postumanism și nu mai simte nevoia să se roage, ci doar să joace, inclus de-a cele sfinte: „pe afară copiii se jucau fericiţi/ capul tău era mingea lor/ se rostogolea pe niște scări/ fără vreo logică anume/ durerea mea era sclipitoare/ cerul era o aeroambulanță/ îngerii cu demersul lor isagogic/ ieșeau dintr-o biblie cu micromotor/ și creau o lume// forma mea de viață/ te striga tot mai tare mai tare/ o căprioară îmi tresălta sub cămașă/ căci fugeam după tine/ fugeam după capul tău/ pe niște scări/ ca pe niște pagini de carte/ copiii plângeau după mingea lor/ măi copii/ veți crește mari și voi/ veți crește/ și nu veți avea scăpare// mingea aia nu era un cap/ era o anarhie/ aveți grijă de capetele voastre/ nu le împrăștiați/ nu le lăsați să vă sară să vă doară/ să se rostogolească pe scări// pe-afară zidarii unei toamne violet/ ieșiți din capul acela/ ca dintr-o ladă cu arme/ mă reconstruiesc migălos/ indolent/ și încet îmi scot unghii din carne”.

Bineînțeles că toată această lipsă de iubire nu rămâne fără consecințe. Iar cea mai gravă și cea mai pregnantă și mai greu de vindecat este fără doar și poate moartea sufletească. Un suflet fără iubire este condamnat la moarte. Dar cum sufletul este nemuritor, moartea sufletească nu este altceva decât o perpetuă agonie, un veșnică plângere și scrâșnire a dinților. Și nu întâmplător am făcut această trimitere biblică, ci pentru că însăși poeta, în poemul în care ilustrează această instalare a morții sufletești, face o trimitere biblică, alta decât a mea, dar nu mai puțin potrivită: aceasta își intitulează poemul „lărgiți-vă și voi”, cu o replică aparținându-i Sfântului Apostol Pavel, din epistola întâi către Corinteni: „Și ca răsplată - vă vorbesc ca unor copii ai mei - lărgiți-vă și voi” (2 Corinteni 6:13). Se înțelege, desigur, apostolul își roagă aici fiii duhovnicești să-și lărgească inimile, sufletele și mințile, pentru primirea învățăturii creștine. Același lucru îl face, în felul ei și poeta noastră: „e o liniște nebună în tot/ o moarte care nu e a mea dar care încearcă/ să stea prin preajmă foarte posibil/ din plictiseală// cel mai frumos lucru/ pe care l-am văzut la o moarte/ din punct de vedere sociouman/ nu și lingvistic/ (fiindcă aici moartea nu este/ decât un antonim al iubirii)/ e felul în care bea ceai/ cu picioarele goale/ îmbrăcată într-un pulover mai vechi/ de-al meu/ așezată pe scaun ca un om adevărat/ și împăcat cu tot ce i se întâmplă/ deși mulți se vaietă se chinuie/ rup din propria carne de frica ei// când ea tăcută și resemnată/ se ridică și pleacă/ și-atunci mă gândesc/ că doar își caută și ea o prietenă”.

Și totuși, pentru că inclusiv pentru moartea sufletească poate exista o speranță de vindecare, de eradicare, Silvia Goteanschii lansează, spre finalul folumului, ideea că speranța poate veni totuși de la generațiile viitoare care vor reuși să aducă împreună divinitatea și tehnologia: „[Bărbații construiau schele/ femeile fierbeau urzici/ copiii se jucau cu niște surcele/ ne era foarte bine/ și] nu știu cum s-a întâmplat/ de-a crăpat undeva/ o piele// și-am venit toți buluc/ să privim prin gaura mică/ cu mâinile la gură/ fiul// și l-am văzut/ împreună cu toată suflarea/ butona ecranul uriaș al icoanei/ și urmărea cum noi toți/ înăuntru/ pregăteam zgomotos/ evadarea// iar când toți am ieșit/ sub aceeași glugă/ conectați la aceeași rețea/ ne-am privit îndelung/ și-mpingându-ne/ am luat-o/ dezorientați/ la fugă// el fuma/ o țigară imensă din foi/ deschidea o intrare în logos –/ ne mâna/ liniștit [înapoi]”.

Desigur, vedem în poezia Silviei Goteanschii multă duritate, multă violență, pe alocuri chiar disperare, dar și multă fantezie, jonglând cu imagini specifice mai multor curente literare de la postmodernism la postumanism, și nu în ultimul rând, vedem și candoare, duioșie și chiar umor. Ceea ce înseamnă că ea este o poetă matură, responsabilă, stăpână pe sine, care știe ce mesaj are de transmis și îl transmite într-o formă impecabilă atât din punct de vedere literar cât și din punct de vedere uman.

Manifest pentru o poezie a limbajului

Cronica volumului de poezie experimentală Straturi de Ghe Adacor

(Editura frACTalia, 2018)

 

Ghe Adacor (a.k.a Marian Neguțu) s-a născut la Ploiești în 1988. A absolvit facultatea de Litere și Științe. Specializarea română-engleză, precum și programul de masterat Studii Culturale, ambele în cadrul Universității Petrol-Gaze din Ploiești. A publicat poezie și proză în reviste din țară dar și din străinătate. În 2013 a fondat revista on-line R.O.C.A.D.A., din care au apărut șapte numere. Este de asemenea artist vizual, expunând în țară și în străinătate lucrări de artă atât tradițională cât și digitală. A creat, împreună cu poetul Vlad Mușat, platforma culturală online Haimanale Literare, de care se ocupă și în prezent. Debutează editorial în anul 2018 pe două paliere literare simultan: cu volumul pentru copii Sfredeluș, porcul zburător, pe care l-a și ilustrat (editura Sonia), semnat cu numele real, Marian Neguțu, și cu volumul de poezie experimentală, Straturi, apărut la editura frACTalia, semnat cu pseudonimul Ghe Adacor (pseudonim despre care mi-a mărturisit că nu îl va mai folosi pe viitor). Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Ghe Adacor (îi vom spune totuși așa, aici, de vreme ce cartea a fost semnată cu acest pseudonim) își începe volumul cu un manifest inedit, atât prin temă, cât și prin limbaj, intitulat: Manifest pentru Proteus sau Despre poezia straturilor. În acesta, poetul se revoltă dintru început împotriva poeziei exclusiv subiectrivă, deși îi înțelege geneza și intenția, aceea de a opune subiectivul, ca unică realitate obiectivă, unui obiectiv confuz și confuzant. Acestei poezii îi opene la rândul său o poezie a straturilor limbajului, care să fie mereu actuală, mereu la pas cu mersul lumii. Iar dacă lumea are tendința de a se digitaliza, e cazul ca și poezia să devină cumva digitală, adică să mizeze exclusiv pe limbaj și pe imaginar, îmbinate în formule care să pună mintea cititorului la treabă. După părerea mea, chintesența acestui manifest este surprinsă în următorul fragment: „Versurile nu sunt pentru dincolo, sunt pentru userul de acum și aici, care gândește cu ele, nu prin ele. Așadar, experiența este înlocuită de compresie, straturile se suprapun în unități pregătite pentru generare. Știu că sună străin de poezie pentru unii, dar asta nu presupune renunțarea la anumite tehnici și teme. Ba din contră, noua poezie permite orice, dar sub conștiința compresiei. De asta am așezat acest manifest sub semnul lui Proteus, pentru că poezia poate avea orice formă și mod de a fi, dar nu va vorbi până nu e prinsă, ceea ce presupune căutare și acceptare. Poezie care să emane inteligență, nu să cerșească empatie”.

Deși redactat într-un limbaj voit sofisticat, manifestul lui Ghe Adacor vrea să spună un lucru foarte simplu: poezia să fie una inteligentă, care să suresciteze inteligența cititorului. Să nu i se mai dea acestuia totul pe tavă, mură în gură, cum spune vorba românească, ci să îl incite să gândească. Iar pentru aceasta este nevoie de o poezie a straturilor, în care să existe referințe istorice, literare, artistice, muzicale, religioase, dispuse într-o manieră cât mai firească, pentru crearea unei atmosfere poetice, dar care să invite totuși cititorul la reflecție și la căutarea analogiilor care se impun pentru înțelegerea deplină a textului poetic. Iar un prim exemplu în acest sens este chiar poezia cu care se deschide propriu-zis volumul: „istoria a murit a zis Fukuyama/ ba nu a răspuns Fukushima/ luând-o prea personal// în timpul ăsta râsul este ca în timpul celălalt/ crimele astea sunt precum crimele celelalte/ și o frunză cade pe pământ la fel cum o făceau/ frunzele/ de acum o sută de ani// doar noi aici/ fiecare propoziție/ aduce lângă noi vorbitori pe care nu îi/ cunoaștem// ce doriți?/ specialitatea casei e tava// 53 Te iubesc/ 54 Întoarcerea la Brideshead/ 55 Tigrii zăpezii// scaunul/ nu știe gramatică/ istorie/ religie/ pacea fie cu el”.  

Iar pentru cei care din cele spuse/scrise până acum au înțeles eventual că poezia propusă de Ghe Adacor ar fi împotriva sentimentelor, pentru a le demonstra că se înșeală, voi reda în cele ce urmează o poezie în care apare și tema iubirii și care chiar emană emoție, dar care nu face nicidecum rabat de la cele enunțate în manifest: „cel mai bun vânător nu calcă pe ramurile/ căzute/ el se confundă cu ceața când ucide niciun/ minus nu apare/ în lume/ cerul e bătut/ iadul e afânat/ să crești mare și dulce// nu uita/ că iubirea/ nu are filet// nimic senzual în dezlipirea buzelor/ cuvintele te aruncă în lume și/ lumea te aruncă în cuvinte/ nu există Federer/ sfinte calorifer! e an bisect și lipirea pingelelor// să fiu serios totul e zăvorât/ proorocii se tem de uitare viața este o stare de/ fapt/ iar acum cu nasul înfundat de fraze de aer mă/ recomand ca singurul urmaș legitim al limbii/ tale”.

În finalul acestei scurte cronici, voi face eu rabat de la primul deziderat al manifestului lui Ghe Adacor și voi fi puțin subiectiv, inclusiv sub raport afectiv. Sper însă să fiu iertat. Așadar, voi spune doar că îmi pare foarte rău și simt o mare revoltă pentru că, deși această carte a apărut în anul 2018, eu am intrat în posesia ei abia în anul 2023. Dar mâhnirea mea este și mai mare pentru că a trecut complet neobservată în peisajul literar al acelui an, 2018, și chiar al următorilor. Așa se întâmplă însă când promovarea din partea instanțelor abilitate este sublimă, dar lipsește cu desăvârșire și când bunul simț excesiv te împiedică să te auto-promovezi excesiv. Însă, mă bucur că acum o am în bibliotecă, am citit-o, m-am edificat cu privire la poezia straturilor, sau a poeziei de limbaj, cum îmi place mie să-i spun. Și știu că mă voi întoarce la acest mic volum, ori de câte ori voi simți nevoia să îmi reînoiesc limbajul poetic.

 

Istoria romanului ca o pânză de păianjen

Cronica volumului Cortina. Eseu în șapte părți de Milan Kundera

(Editura Humanitas Fiction, 2023)

 

Volumul de eseuri, Cortina. Eseu în șapte părți reprezintă o alambicată, subiectivă, dar splendidă și mai ales foarte originală istorie a romanului, marca Milan Kundera. Acesta analizează istoria romanului sau mai bine spus o rescrie din temelii, lăsând cu totul deoparte factorul cronologic, și mizând în exclusivitate pe analiza esteticii și a mutațiilor estetice pe care le suportă romanul de-a lungul evoluției sale.

Pentru că este un eseu foarte dens și totodată foarte ramificat, mi-a fost absolut imposibil să scriu o cronică în adevăratul sens al cuvântului, așezată, închegată, scolastică, cu început, cuprins și încheiere. Dar nici nu am putut să trec nepăsător peste el, fără să extrag măcar câteva idei principale. În cele ce urmează le voi expune, în câteva scurte paragrafe mai mult sau mai puțin independente.

Pentru Milan Kundera este foarte important contextul național în care apare un roman, făcând o deosebire clară între literatura marilor națiuni/ culturi și cea a țărilor mici, considerate fie marginale, fie sateliți ai marilor imperii atât politice cât și culturale.

Un factor major în receptarea și mai ales răspândirea romanului îl are și limba în care acesta a fost scris. De exemplu, Kundera este convins că dacă Kafka ar fi scris în cehă și nu în germană, el nu ar fi ajuns niciodată scriitorul care a revoluționat arta romanului.

Pentru Milan Kundera romanul a avut trei principali fondatori, trei corifei, trei creatori de mituri romanești, dintre care unul este astăzi complet necunoscut, și anume Henry Fielding, cu al său „Tom Jones. Povestea unui copil”. Ceilalți doi sunt încă celebri Francoise Rabelais cu „Gargantua și Pantagruel” și Miguel de Cervantes cu „Don Quijote”. Foarte interesante sunt argumentele lui Kundera pentru fiecare dintre aceștia.

Pe lângă cei trei magi ai romanului, dacă îi pot numi așa, Kundera mai arată un devotament nețărmurit pentru o serie de romancieri central europeni, mai mult sau mai puțini prezenți în listele cititorilor de astăzi: Robert Musil, Witold Gombrowicz, Danilo Kiš, Hermann Broch și bineînțeles Franz Kafka.

La fel de interesant este și rezerva pe care Kundera o manifestă față de autori considerați colosali cum ar fi Victor Hugo, precum și de distanța pe care o ia față de literatura rusă: Dostoievski este amintit de doar 2-3 ori, fugitiv, fără niciun accent pus pe opera lui.

În schimb este fascinată relația pe care el o stabilește între literatura central-europeană și cea sud-americană, arătând un profund respect față de o serie de romancieri sud-americani, precum Gabriel Garcia Marquez, Ernesto Sabato, Julio Cortazar sau Carlos Fuentes.

Și ca un motiv de mândrie pentru noi, românii, este faptul că Milan Kundera nutrește un mare respect și față de doi autori români, ce-i drept, pe care i-a cunoscut și asimilat ca autori francezi: Emil Cioran și Eugene Ionesco.

Dar dincolo de eventuale liste de sutori și titluri pe care cititorul și le poate face citind acest amplu eseu eseu al lui Kundera, este de analizat cu atenție țesătura motivelor romanești pe care o țese autorul, privind tragicul, comicul, memoria, uitarea, tinerețea, realismul, fantezia.

Altfel spus, Milan Kundera ne oferă un regal de conexiuni, trimiteri, referințe și analogii care te vor ține cu sufletul la gură, chiar dacă avem de a face cu un eseu, nu cu o operă de ficțiune (poate tocmai de aceea apare în inprintul Humanitas Fictiona).