Precum în proză așa și-n viață sau viceversa

Cronica volumului Exerciții de liniște de Cezar Amariei

(Editura Polirom, 2021)

 

Cezar Amariei (născut în 1973 în Ștefănești, jud Botoșani), a absolvit Facultatea de Litere a Universității „Dunărea de Jos” din Galați și în prezent este jurnalist. A debutat la 16 ani cu schițe satirice și umoristice. A revenit la proza de ficțiune în anul 2018 când a început să frecventeze atelierle de scriere creativă coordonate de Marin Mălaicu-Hondrari și Florin Iaru. Tot în 2018 debutează în volum cu romanul Zilele noastre mărunte (Polirom). Anul acesta a publicat o a doua carte, un volum de proză scurtă, intitulat Exerciții de liniște, apărut tot la editura Polirom. Asupra acesteia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

 Ceea ce surprinde în primul rând la prozele din acest volum este realismul lor (aproape) absolut, Cezar Amariei lăsând impresia că scrie doar despre lucruri trăite de el sau despre întâmplări reale auzite de la oameni apropiați. Faptul că avem totuși de a face cu o samă de ficțiuni reiese din aceea că, în cele mai multe dintre cazuri, finalul povestirilor „explodează”, deznodământul acestora fiind unul surprinzător, în aparent dezacord cu restul povestirii. Iar aici „suspectez” influența lui Florin Iaru și a Povestirilor (sale) cu final schimbat. Dar ca o notă de originalitate, am sesizat la Cezar Amariei tendința de a lăsa loc de speculație, de a lăsa cumva sfârșitul „în coadă de pește”, iar un exemplu concret (și pe deasupra poetic) ar fi finalul povestirii Înainte să adoarmă: „Se ridică, deschide larg fereastra, nu mai strigă, doar respiră sacadat, oftează sacadat, respiră și privește afară, ascultă liniștea, aude un ciripit slab și-un foșnet de frunze, în rest, nimic, orașul doarme. Privește în jos. Asfaltul, lacom, așteaptă”.  

 O altă tendință pe care am sesizat-o în acest volum este aceea de a taxa într-o manieră cât se poate de naturalistă, o serie de derapaje sesizate la oameni care se pretind spirituali, religioși, fie ei preoți sau simpli credincioși, oameni care îmbracă cumva haina prototipului. Avem astfel de a face cu preotul care, pe lângă faptul că își bate și înșeală preoteasa, are un comportament deviant și față de credincioși, împingându-i pe aceștia la fapte reprobabile; cu preotul care, prins în hățișurile birocrației și ale justiției, caută să se recuze de obligațiile și responsabilitățile sale față de credincioși; și nu în ultimul rând tipul credincioasei „mistice” care se extaziază în fața Catedralei Mântuirii Neamului, dar care dovedește o cruzime greu de imaginat față de copiii ei. Foarte interesant la acest din urmă caz este și faptul că ferventa credincioasă nu se sfiește să suduie, să ia numele Domnului în deșert: „Copilul ridică țigara, filtrul îi mângâie buzele, un punct de jar în capăt și-un norișor de fum pufăit urcă. – Paștele mă-tii de drac împielițat, la mine-n casă, nesimțitule? Țigara i-a fost smulsă din gură, s-a întors invers, iar punctul de jar îl mușcă cu colți mici, de foc, de obraz. Alin urlă, dar stânga mamei l-a prins de păr și-l ține pe loc, în vreme ce dreapta plimbă gurile mici de jar când pe un obraz, când pe celălalt”.

 În mod cu totul deosebit, printre povestirile cu iz de realism absolut, s-a infiltrat și una ce pornește din „inima” realismului, în sensul că tema de plecare este izolarea forțată provocată de pandemia de Coronavirus, pe care am trăit-o cu toții în primăvara anului 2020, dar care se transformă pe negândite, într-o distopie destul de bizară, cu accente de S.F. și cu un final destul de noir, din toate punctele de vedere.

 De asemenea, volumul capătă o notă aparte și prin faptul că autorul reușește să scrie în registre și pe voci cât se poate de variate și de diferite: de la rural la urban, de la comic la tragic, de la poetic la un prozaic atins de trivial, de la masculin la feminin (trecând și prin vocea copilului), de la mistică la superstiție, Cezar Amariei dovedește abilitatea de a se mișca la fel de lejer și de sigur pe sine, ceea ce face ca proza lui să fie ușor de citit, ușor de asimilat, și totodată să se infiltreze în subconștient, sub forma unor întrebări incomode ce vizează atât realități cotidiene cât și probleme din sfera misticii și a metafizii.

 Exerciții de liniște este un volum de proză scurtă, dar cu bătaie lungă, ce provoacă ecouri în nuanțe diverse, ceea ce spune despre autorul său, Cezar Amariei, faptul că este un prozator înzestrat atât cu abilități narative cât și cu harul de a pune pe tapet probleme dintre cele mai diverse și bineînțeles serioase.

  

DADA Reîncărcat

Cronica volumului de poezie Pe cer jetoane de Mihai Ivașcu

(Casa de pariuri literare, 2019)

 

Mihai Ivașcu (născut în 1997, la București), a absolvit Facultatea de Comunicare și Relații Publice, specializarea Publicitate, în cadrul S.N.S.P.A. În perioada 2017 – 2019 a fost reporter și voce pentru Radio România Cultural și a publicat articole și eseuri literare în revistele online: Sub25, Dissolved Magazine și Dilema Veche. În anul 2019 debutează în poezie cu volumul Pe cer jetoane, apărut la editura Casa de pariuri literare, având o prefață semnată de poeta Nora Iuga.

Încă de la primele poeme din volum de putem da seama că avem de a face cu un poet curajoș, care a ales „să scuture praful” de pe Mișcarea DADA și de pe avangarda românească, și să mizeze pe tehnica estetică a dicteului automat, real sau trucat (a se citi complet lucrat), ce a făcut, și iată continuă să facă, mare vâlvă în literatura românească și europeană: „la cinci dimineața te ia cu lehamite ca târgu jiu sau cerul un epiteliu neobișnuit cu monogamia face bubițe mă termină psihic chinta regală o mână moartă la poker în portbagaj o mână vie și asta e deosebit curajul lupului mâncat de oi”.

 Bineînțeles, la o primă lectură, genul acesta de poezie poate părea doar o joacă, un teribilism, un mod de a mima literatura. Dar, întorcându-ne pe firul istoriei literare al Ariadnei, la zorii Mișcării Dada, ne vom aminti că aceasta s-a născut nu atât ca o reacție la vechea literatură, ci punctual, ca o reacție la război, la absurdul pe care conflagrația îl aducea în viața oamenilor. Deci poemele DADA au avut dintru început un mesaj concret, chiar dacă codificat sub forma unor calambururi sau a unor constructe de cuvinte aparent iraționale. Pe aceeași logică își construiește poemele și tânărul Mihai Ivașcu, semănând în fiecare dintre acestea câte un bob de revoltă față de diverse aspecte deraiate de la normalitate și îmbibate de absurd din viața de zi cu zi a anilor acestora pe care îi trăim cu toții.

 De exemplu, Mihai Ivașcu pune sub semnul ridicolului psihozele colective cu iz de fatalism, de cataclism și de apocaliptic, referindu-se, prin metonimie, la cea generată de presupusul sfârșit al lumii prevăzut pentru anul 2012 în baza calendarului mayaș: „în plămâni ticăie somnul/ creta moale nu desena/ castane pătrate/ ține-ți respirația/ azvârle bățul/ fă pasul binoclului/ ciorăpeii tăi/ roșii sadea/ sunt penibili/ seacă nilul/ în spatele tău/ eufrosina/ mayașii copiii/ toți molfăie ciungă”.   

 De asemenea, el înfierează în poemele sale mediocritatea oamenilor, ce tinde să se generalizeze, dar nu oricum, ci în forma viciată de convingerea genialității și a atotștiinței, ce transformă mediocritatea, altminteri inofensivă în starea sa pură, într-o armă letală de distrugere în masă, nefiind nimic mai nociv pentru societate decât oamenii care au impresia că știe tot, când de fapt nu știe nimic: „sunt mediu am pași medii sinceritate medie/ în medie consum doi litri de apă pe zi și/ midii în cantități potrivite/ citesc mediocru și ocru îmi place/ serialul ăsta cu medium// la mine se lucrează/ un perete din mijloc/ vecini-și vor partea/ după gust/ mi-ați furat o jumătate, le spun/ pentru porția asta de var/ dar nici așa uși/ nu pot să înghit/ cu limba pișcată/ de n-am habar”.

 De bună seamă, exemplele ar putea continua. Nu la nesfârșit, conform clișeului, volumul având totuși un număr limitat de pagini. Dar un cititor cu mintea agilă ar putea detecta în fiecare poem câte o satiră, câte un aspect pus sub lupa criticii. Iar ecourile pe care aceste poeme le generează se vor propaga cu siguranță mult dincolo de hotarele cărții sau ale scoarței cerebrale a cititorului.

 În final aș mai spune doar că poetul Mihai Ivașcu dovedește prin abordarea acestui gen de poeme, nu doar un organ aparte pentru poezie, ci și o inteligență creatoare spectaculoasă, nefiind la îndemâna oricui, nici jocul acesta de-a poezia dadaistă și cu atât mai puțin capacitatea de a strecura satira și critica socială printre cuvintele aparent neorânduite. Cu siguranță el și-a câștigat deja locul în peisajul poeziei române tinere și sunt convins că va ști să și-l consolideze cu fiecare nou volum de poezie (și nu numai, el scriind și eseuri) pe care îl va publica.  

Perpetua oscilare între melancolie și teribilism

Cronica volumului de debut Părul de pisică de Elena Simion

(Editura Casa de pariuri literare, 2021)

 

Elena Simion (născută în 1997) este absolventă a Facultății de Litere din Iași, secția Limbă și Literatură Germană-Engleză. Face parte din proiectul cultural Cozy Poetry Night, înființat la Iași, extins ulterior și în alte orașe ale țării. După o serie de apariții în reviste literare și platforme culturale on-line, în anul 2021 debutează cu volumul de poeme Părul de pisică, la editura Casa de pariuri literare. Volum asupra căruia mă voi apleca în cele ce urmează.

Pentru început aș vrea să facem cunoștință cu poezia Elenei Simion, drept pentru care voi reda aici poemul ce deschide volumul, întrucât comportă trăsăturile unei veritabile arte poetice, în sensul că din versurile acestuia irizează mai toate coordonatele ce descriu într-un fel sau altul maniera sa de a scrie poezie: „undeva în lume soarele e mai puternic/ iar cineva are sensibilitate la lumină// în primul an de facultate a trebuit să/ îmi conving cumva profesoara de literatură/ că nu am luat droguri înainte de curs/ a râs și probabil îți imaginezi/ o femeie frumoasă cu părul lung/ puțin hipiotă./ ai dreptate”.

Coordonatele invocate mai sus ar fi următoarele: discurs cvasi-confesiv cu valențe terapeutice, teme alese din realitatea cotidiană specifice vârstei, preocupărilor și anturajului său, și o perpetuă oscilare între melancolie și teribilism, care se reflectă atât în limbaj cât și în conținutul intrinsec al poemelor. În continuare voi încerca să dezvolt și să edific fiecare dintre aceste coordonate.  

Discursul cvasi-confesiv centrat pe dimensiunea intimistă a propriei persoane, ne descoperă o poetă care, deși tânără, a avut timp să trăiască o sumă generoasă de drame sau traume, pe care inițial le-a înmagazinat în sine, fără a bănui poate efectul nociv al acestui demers propriu adolescenței, ce-i drept, dar care acum o obligă să scoată la iveală sub forma poeziei o serie de dureri și frustrări, de deziluzii și dezamăgiri, pe care, în mod cu totul excepțional, nu se ferește să le spună pe nume, să și le asume, să le treacă în custodie, chiar dacă știe că trebuie să scape cumva de ele: „câteva fețe plânse pe un ecran mic/ îți amintesc/ cum moartea se așează ca o mână de viermi/ sapă șanțuri în creier până/ nu mai ai”; „nu e normal să suferi/ de o boală psihică/ e ok să o crești acasă, dar nu o scoate în public/ aș spune la fel despre copiii urâți/ dar cât timp suntem ipocriți/ ei nu există”; „știam că n-o să meargă/ din egoism îmi bag singură cuțitul în rană/ de la prea mult bine/ nu scrie nimeni”; „uneori carnea mi se strânge pe oase/ nu mai ajung pentru mine/ mi-e teamă că într-o zi care va începe/ și se va sfârși perfect am să mor/ am să mă usuc până mă fac/ praf și am să îmbrac arcurile/ din saltea”.

Asupra temelor alese, despre care am spus că sunt specifice vârstei, preocupărilor și anturajului său, nu voi insista foarte mult, găsind că ține de un firesc al lucrurilor ca tânăra poetă să scrie constant despre consumul de alcool, căruia nu îi dedică nicidecum vreo odă, fiind conștientă de nocivitatea lui, despre examene și restanțe, despre viața de student, despre dezamăgiri în dragoste, despre sex și sexualitate, despre moarte și tentative, din fericire eșuate, de sinucidere. Însă ceea ce mi-a atras atenția la poezia Elenei Simion este infiltrarea printre toate aceste teme din spectrul risipirii, a unor teme prea puțin abordată în poezia tânără de astăzi: familia, copilăria și viața la țară.

Și cu aceasta aș dori să trec și la cea de-a treia coordonată invocată mai sus, la acea perpetuă oscilare între teribilism și melancolie, pe care voi alege să o ilustrez, cu citate alese sper eu pertinent, dispuse alternativ, lăsând pentru final o minimă analiză: „să nu ne mințim/ dacă-ți pune dumnezeu mâna în cap/ e pentru că vrea un blowjob”; „mi-e dor de bunica,/ de ciorapii de lână/ am picioarele mai reci decât carcera în care/ mi-aș dori să putrezească dragnea/ să stea o vreme ca un dinte în spatele aparatului dentar”; „sunt un câine uitat care caută adăpost când plouă/ și uneori mângâiere/ înainte să mor aș vrea/ să mai strig o dată/ muie psd”; „să nu ne mai judece dumnezeu/ mai bine făcea praf coasta lui adam/ și o trăgea pe nas decât să creeze femeia”; „poate că înainte să mor aș vrea o cină în familie/ să fim la fel de fericiți ca atunci când/ aveam 8 ani și tata a venit de la galați cu de toate/ e fascinant cum ne rugăm de moarte/ ca de mama dimineața/ încă 5 minute”.

Este cât se poate de evident că țintele predilecte ale teribilismelor Elenei Simion sunt religia și politica, două domenii în care cu siguranță a fost foarte dezamăgită de-a lungul timpului (de altfel chiar amintește de preoții care nu fac înmormântări fără bani). Ceea ce mi se pare de-a dreptul fascinant este că în cel puțin două rânduri, teribilismul și melancolia s-au învecinat în structuri imediat alăturate, ceea ce spune destul de multe despre forul interior al poetei, în care se pare că se duce o luptă continuă între nervi și pace, între frustrare și nevoia de mângâiere, între dragoste și ură, ceea ce cumva este normal având în vedere mediul socio-politic în care trăim.

Un alt aspect care mi-a atras atenția la poezia Elenei Simion, și care vine cumva ca o compensație față de orice alte mici neajunsuri, este fluența și forța discursului poetic. Indiferent de temele abordate, poem de poem, ea arată o siguranță de sine uimitoare. Spune tot ce are de spus fără poticneli, cu o asumare totală, ceea ce denotă în ultimă instanță faptul că avem de a face cu o voce puternică, ceea ce este un atu foarte mare ținând seama de faptul că avem totuși de a face cu un volum de debut.

Consider că în Părul de pisică Elena Simion a dat tot ce avea de dat în acest moment, lăsând însă și loc suficient pentru noi surprize, ce vor veni o dată cu următoarele volume, pentru că este cât se poate de clar că sunt șanse generoase ca pe viitor, aceasta să dezvolte alte moduri de abordare a poeziei, ceea ce nu ar fi decât în avantajul său.

Privind moartea în ochi cu învierea

 

Cronica volumului de poezie Metonimiile morții de Ligia Dan

(Editura Tracus Arte, 2015)

 

Ligia Dan (ortonimul artistic al Ligiei Dimitriu) s-a născut în anul 1979, la Alba Iulia. În anul 2001 a absolvit Facultatea de Istorie și Filologie - secția Română-Franceză, în cadrul Universității „1 Decembrie 1918” din Alba Iulia, iar în 2010 a obținut titlul de doctor în filologie, primind calificativul „Magna cum laude”. Începând cu anul 2005 a publicat în diverse reviste culturale din țară și din străinătate, printre care: Familia, Vatra, Orizont, Ramuri, Discobolul, Paysages écrits (Franța). În anul 2015 a câștigat Premiul pentru Poezie al revistei Vatra, decernat în cadrul Concursului de Debut în Poezie „Alexandru Mușina”, ediția a II-a. În urma câștigării acestui premiu îi apare în același an, la editura Tracus Arte, volumul de debut, Metonimiile morții, pentru care a fost recompensată cu Premiul pentru debut al USR, Filiala Alba-Hunedoara. Asupra acestui volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Aș spune dintru început că titlul cărții acesteia reflectă cum nu se poate mai bine conținutul, fiecare poem în parte fiind într-adevăr o nouă metonimie a morții. Dar pentru a nu crea din aceste metonimii o monotonie sumbră, poeta își structurează volumul în trei părți distincte, fiecare dintre acestea caracterizându-se printr-o altă manieră de a privi moartea în ochi.

 Astfel, în cea dintâi secțiune, intitulată Pe vremea când..., poeta alege să înfrunte privirea sticloasă a morții cu o atitudine superioară, de dispreț, arătându-i că nu se lasă copleșită de puterea iluzorie a acesteia. Iar această abordare curajoasă se face simțită încă de la primul poem, cel ce joacă rolul de motto al primei părți: „Pe vremea când nu existau cimitire/ moartea era un prunc umed/ care-și sugea în leagăn un deget/ cu gingiile nefasonate./ Pe atunci timpului nu-i crescuseră/ încă nici dinții de lapte,/ iar pliurile taciturne ale spaimelor/ erau pur decorative.// Ce distracție!/ Ce mișto!/ Cât plictis...”. Se observă de bună seamă ironia, chiar deghizată într-o falsă duioșie nutrită pentru cea care pune capăt vieții. Ironie exprimată fără rezerve în poemul Superstiție: „Mașina/ cu numărul de înmatriculare/ 13 RAI/ (parcată în fața firmei de pompe funebre/ „Horvath Extrem”)/ te lecuiește - / pe loc/ și definitiv - /de orice superstiție”. A nu se înțelege însă că poeta face cumva abuz de ironie. Dimpotrivă, dozează foarte bine metodele prin care își exprimă disprețul față de moarte, apelând inclusiv la tehnica demascării publice a acesteie, arătând de unde vine de fapt acea iluzorie putere invocată și mai sus: „Mi se face câteodată a-t-â-t de milă încât le-aș aduna/ pe toate/ într-o apă joasă, caldă,/ ca să ne spălăm pe spate unii pe alții/ în locul în care nu putem ajunge de unii singuri cu mâinile./ Acolo unde s-a adunat rapănul gros al dependenței/ noastre absolute/ de viață”.

De asemenea trebuie menționat și faptul că poemele din această primă parte comportă și un puternic aspect social, poeta lăsând tot timpul de înțeles că se adresează celorlalți, încercând să le deschidă ochii. Iar acest lucru se vede cel mai bine din poemul Orbii, dedicat memoriei lui Alexandru Mușina.

Cea de-a doua secțiune a volumului, intitulată, O lume minunată (ironic sau nu, se va vedea), cuprinde poeme în care tema morții se întrepătrunde în fel și chip cu tema dragostei, sau mai bine spus, cuprinde poeme de dragoste umbrită într-un fel sau altul de spectrul morții, fie ea reală sau metaforică. De la declanșarea latentă a unui adevărat cataclism dintr-o simplă atingere a umerilor iubiți, trecând printr-o suită de tentative de suicid declanșate de nevoia patologică de a intra în grațiile (sau gratiile) unui iubit mult prea pretențios, și „naufragiind” din durere față de răsturnarea completă a valorilor, în brațele convingerii că „în orașul acesta/ lovit de ciumă probabil că numai/ moartea nu se va demoda niciodată”, poeta ne oferă o gamă variată de metonimii ale iubirii atinse de morb.

Cu toate acestea, poate cel mai puternic poem din această secțiune mediană, rămâne cel în care este surprinsă și descrisă moartea sufletească insinuată în forul interior al poetei odată cu divorțul părinților: „Tata cânta la muzicuță în fața tribunalului./ Se mai oprea, din când în când, ca să tragă din țigară.// Cam pe atunci/ (la noi acasă)/ se împărțeau farfuriile,/ („una mie, una ție”)/ și draperiile/ („una mie, una ție”)/ și parchetul/ („o bucată ție, o bucată mie”).// Am trecut prin fața lor/ cu șosetele mele roșii de pionier,/ iar ei și le-au distribuit democratic/ („una mie și una ție”).// De atunci, nu am mai știut sigur care este numele/ meu adevărat.../ Hades mi-a cerut buletinul,/ dar,/ întrucât nu aveam încă,/ i-am arătat/ caninii mei ascuțiți./ Așa că/ m-a lăsat să trec/ și am străbătut Infernul/ nesupraveghiată,/ cu buzunarele pline de fise,/ dar nu aveam pe cine să sun atunci când mă împiedicam/ așa că-mi/ ceream singură iertare/ până când am albit/ și/ m-am uscat precum o cicatrice/ cu care m-am jucat/ ca și cu o soră mai mare/ prin canalele săpate în somn/ unde ne-am ascuns/ la umbră/ amândouă/ sub răchite”.

Dacă în prima secțiune a volumului, discursul Ligiei Dan a fost unul în mare parte orientat spre public, spre social, iar în cea de-a doua, spre sine însăși, poemele din cea de-a treia parte, intitulată Fărăîndoială, au o traiectorie inedită. De fapt, cu excepția unui poem introductiv, secțiunea aceasta este formată doar din fragmente ale unui singur poem, mai amplu (ce poate va apărea integral în următorul volum de poeme), denumit de asemenea, Fărăîndoială, dedicat memoriei mătușii Maria, în care poeta își așterne o suită de gânduri și sentimente în legătură cu viața și moartea acesteia, într-o manieră aflată la limita dintre jurnal intim și confesiune publică. Sunt rânduri din care transpare paradigma scrisului eliberator, terapeutic, sunt fragmente aflate sub zodia lui „scriu pentru că nu pot să nu scriu”, sunt puseuri lirice de revoltă împotriva morții, în fața căreie, se va vedea, poeta refuză să capituleze cu toate că aparent se declară învinsă de aceasta. În continuare voi reda o serie de fragmente din acest poem, prin care îmi doresc să surprind forța poetică a Ligiei Dan, precum și capacitatea acesteia de a sculpta din cuvinte un adevărat monument liric: „Privesc fotografia moartei mele frumoase,/ moartei mele iubite./ Rama e ca un gard strălucitor pe care l-am ridicat/ ca să nu-i scăpăm chipul pe jos,/ să nu se rătăcească printre obiecte./Totuși, în unele seri, sare gardul și vine,/ și mă mângâie pe față cu mănușile ei albe, chirurgicale,/ ca să nu mă îmbolnăvesc și eu de atâta frumusețe,/ de frumusețea grădinii cu flori galbene.// Un șobolan enorm zace în mine ca-ntr-un RMN./ E demult aici./ Nu a mai rămas din el decât un guler de blană gri/ pe care l-ai putea sufla ca pe-o floare de păducel trecută.// Lumina soarelui acelei zile de aprilie mi se părea o batjocură./ Pământul era o imensă sală de operații/ prin care alunecam goală/ pentru a mă fixa asemenea unui molar stricat/ în maxilarul imobil al imaginii celor patru scânduri.// Pulsul este greierul meu negru așezat sub pleoape./ De atunci când aud ambulanța/ și mi se face greață de spaimă./ Îl simt la încheietura mâinii cum se zbate/ ca un copil isteric ce nu cunoaște așteptarea”.

Spuneam mai sus că nici în acest poem poeta nu capitulează în fața morții, iar acest lucru reiese în primul rând din faptul că Fără îndoială acest poem are toate caracteristicile unui prohod, inclusiv pe aceea de a nu fi o cântare de jale absolută, ci doar o tânguire, ce se încheie invariabil, cu promisiunea învierii. De altfel, în legătură cu această secțiune finală a volumului Ligiei Dan, aș mai trimite la o referință biblică, anume la episodul minunii din Cana Galileii, în sensul că, asemenea nașului ce nu știa de minunea petrecută, cititorii vor spune: „iată, poeta a lăsat vinul cel bun la sfârșit”.

În final aș mai vrea să spun doar că poezia Ligiei Dan se remarcă în primul rând prin firesc și naturalețe, prin oralitate și candoare, poeta scriind fără inutile artificii lirice, fiindu-i total străină tendința de a epata prin vreo formă anume de limbaj. De asemenea, o altă caracteristică ce dă forță poemelor sale este și dozarea optimă a figurilor de stil, a construcțiilor narative, a sentimentelor pe care le impregnează în text, astfel încât contactul cititorului cu poezia să fie unul firesc, menit să declanșeze doar mecanismul empatiei, nicidecum alte reacții adverse.   

 

 

 

Dragostea în valea umbrei morții

 

Cronica romanului Ioșca de Cristian Fulaș

(Editura Polirom, 2021)

 

Cristian Fulaș (născut în 1978), a absolvit Facultatea de Litere, precum și studii aprofundate de teoria literaturii. Debutează în anul 2015 cu romanul Fâșii de rușine (Gestalt Books, ediția a II-a, Polirom, 2018), pentru care primește Premiul Observator Cultural pentru debut, Premiul Colocviilor „Liviu Rebreanu”, precum și Premiul revistei Accente. În același an publică și cartea Jurnal de debutant (Tracus Arte). Au urmat: romanul După plâns (Casa de editură Max Blecher & Gestalt Books, 2016, ediția a II-a, Polirom, 2019), volumul de proză scurtă Cei frumoși și cei buni (Polirom, 2017), monografia Povestea lui Dosoftei (Editura Muzeelor Literare Iași, 2018). Cea mai recentă apariție editorială a sa este romanul Ioșca, apărut anul acesta la editura Polirom. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca în cele ce urmează.

Dintru început trebuie spus că acesta este cel mai amplu roman semnat de Cristian Fulaș, și totodată cel mai complex atât din punct de vedere al construcției narative, cât și al ramificațiilor culturale inserate în text. Este de asemenea și cel mai liric dintre romanele sale, putând fi considerat și un „nesfârșit” poem fluviu în proză. În mod aparent paradoxal, personajele principale sunt descrise destul de sumar, dar acest fapt stă în strânsă legătură cu decorul romanului, ce se oglindește și în actanții care îl populează.  

Pe scurt, acest decor este o vale, localizată undeva în apropierea orașului Brașov, areal în care se construiește o cale ferată, ce nu va fi niciodată terminată, în jurul căreia se va forma în timp, un adevărat sat alcătuit din barăcile muncitorilor, sau mai bine spus, Valea, întrucât zona capătă o anume individualitate, fiind percepută ca un loc aproape sacru, în care timpul se derulează după alte coordonate, în care totul pare cumva rupt de lume, în care totul se desfășoară după o filosofie de viață diferită. Deși referințele la viața politică, mai exact, la comunism, sunt  și ele prezente în roman, ele nu reușesc să acapareze prim planul, rămânând undeva chiar în spatele decorului, tehnică prin care autorul a vrut să amendeze cu siguranță perisabilitatea acestui fragment din istoria noastră, în contrast cu veșnicia văii pe care o ilustrează. Din acest punct de vedere valea lui Cristian Fulaș ar putea fi comparată cu Străveacul Olgăi Tokarczuk, mai cu seamă că în ambele construcții avem de a face cu un moment în care armonia de nezdruncinat a locului este ruptă brusc, prin intervenția morții în cursul paradisiac al lucrurilor.

Inflexibilitatea locului, perpetua nemișcare a vieții de aici, este și cheia descrierii sumare a personajelor, acestea fiind la rândul lor ființe statice din punct de vedere interior, în viața cărora totul se desfășoară după un tipic doar de ele știut. Astfel, personajul central al romanului, Ioșca, este prezentat doar ca un bărbat tăcut, care spune tot ce are de spus mai mult prin intermediul privirilor și al faptelor. Tace și face ceea ce știe că trebuie făcut. Despre viața lui de dinaintea sosirii pe vale, aflăm doar că a trăit experiența frontului din Rusia, a fost luat prizonier și că a ucis un alt bărbat, fiind însă în legitimă apărare. Însă o dată cu apariția Ilonei în viața lui și cu stabilirea sa pe vale, existența sa se va rezuma la doar două coordonate: iubirea și munca, pe ambele învăluindu-le în tăcerea sa impenetrabilă. La rândul său, Ilona trăiește același scenariu: înainte de întâlnirea cu Ioșca, duce o viață destul de tumultoasă, trecând drept o femeie ușoară, în fond nefăcând altceva decât să încerce să umple, prin sex, un gol interior ce părea să nu aibă fund, dar după prima noapte de dragoste cu Ioșca, viața sa nu va mai cunoaște decât două realități: dragostea pentru acesta, de la care se împărtășește de aceeași tăcere, și mai apoi moartea, precedată de o suferință cumplită. De altfel, boala sa este și factorul care rupe magia sacră a văii, fisura prin care pătrunde moartea și odată cu ea, suferința, timpul liniar, istoria.

Celelalte personaje marcante: maistrul Vasile, preotul, doctorul de la spitalul de nebuni care se construiește pe vale și Ileana, bucătăreasa șantierului, întregesc tabloul nemișcării, în pofida faptului că spre deosebire de Ioșca și Ilona, ei sunt și mai vorbăreți și mai dinamici. Totodată, prin intermediul acestora romanul capătă și acea complexitate despre care vorbeam mai sus, discuțiile dintre preot și doctor oferind o veritabilă stenogramă a conflictului perpetuu dintre religie și știință, dintre credință și rațiune, dintre teologie și psihologie, conflict care, cel puțin pentru cele două personaje își află o la fel de perpetuă rezolvare în miracolul prieteniei.

Dincolo de referințele culturale, Ioșca rămâne un veritabil roman de dragoste, cu puternice inserții erotice, unul ce poate fi cu ușurință plasat, atât prin prisma intensității sentimentelor personajelor, cât și prin aceea a lirismului, în imediata vecinătate a Zenobiei lui Gellu Naum.  

În încheiere voi reda un fragment, sper eu, edificator pentru a ilustra atmosfera generală a romanului: „Trecuseră doi ani și ceva de la ziua când Ilona venise pe vale, doi ani ca o binecuvântare, pe care Ioșca nu-i simțise ca timp, ci mai degrabă ca pe o ieșire din acesta, o eternă scufundare într-o spirală a fericirii. Uitaseră amândoi cuvântul „suferință” și fiecare zi, în monotonia și lipsa ei de întâmplări, nu era decât un motiv pentru a trăi mai departe și a zâmbi. Nu-și spuneau mare lucru, niciodată vorbele între ei nu fuseseră de mare însemnătate, dar în privirile și în zâmbetele lor erau mai multe cuvinte decât s-ar fi putut spune dacă niciodată toți oamenii din lume nu s-ar fi oprit din vorbit”.

Și Venus l-a devorat pe Vladimir

 

Cronica romanului I put a spell on you... de Allex Trușcă

(Editura Litera, Biblioteca de proză contemporană, 2020)

 

Allex Trușcă (născut în 1982, în Motru) este absolvent al facultății de automatică și al unui masterat în business management.  Este autor de proză fantastică. A publicat romanele: Cealaltă regină (Editura Pavcon, 2018), Nebunul Alb (Editura Pavcon, 2019) și I put a spell on you... (Litera, 2020), precum și alte proze scurte în reviste și antologii. Cel mai recent roman al său, I put a spell on you..., apărut în colecția Biblioteca de proză contemporană, a primit recent Premiul pentru cel mai bun roman SFFH, în cadrul AntareSFest, ediția a V-a, Brașov, 2021. Asupra acestui roman mă voi apleca și eu în cele ce urmează.   

Intriga romanului I put a spell on you... este desprinsă în mare măsură din realitatea cotidiană, peste care însă autorul presare doar un praf vag de fantastic ce-și trage seva dintr-una din legendele (peri)urbane ce circulă în principal în Oltenia. Cristian Paraschiv, tânăr corporatist, căsătorit, la insistențele părinților, cu Marcela, fiica unui inginer cu influență în Craiova, ajunge după numai zece ani de la nuntă, să nu se mai simtă deloc confortabil în relația cu aceasta, drept pentru care inventează constant scuze pentru a ajunge acasă cât mai târziu. Într-una dintre seri, în tentativa sa de a se eschiva de acasă,se decide să facă o escală cu mașina prin împrejurimile Craiovei, și după ce consumă ceva alchool într-o cârciumă, se lasă vrăjit de nurii Ilenei, o femeie misterioasă și apetisantă, și întreține relații sexuale cu aceasta, undeva în pădurea Radovanului. Apoi află despre legenda „miresei din Radovan”, o ființă fantastică, fantomatică, ce îmbie bărbații în pădure, îi seduce apoi îi obligă să o ia de nevastă. Din acel moment în mintea lui se insinuează ideea că Ileana, amanta sa de ocazie, era de fapt legendara mireasă, și începe să aibă constant coșmaruri și vise erotice cu aceasta. În același timp, îl năpădesc și mustrările de conștiință față de soția sa, astfel încât viața lui se transformă treptat într-un iad, fiind tot timpul agasat atât de remușcări cât și coșmaruri.

De ce am spus mai sus că este vorba doar de „un praf vag de fantastic”? Pentru că autorul nu spune concret dacă Ileana a fost într-adevăr mireasa de la Radovan sau o simplă femeie dornică de aventuri sexuale, lăsând mai degrabă de înțeles că toate fenomenele stranii trăite și simțite de Cristian nu sunt decât rodul imaginației și al psihozei sale, hrănite bineînțeles atât de legendă cât și de remușcările față de soția sa. De altfel, la un moment dat, se strecoară în roman și o variantă care pune sub semnul întrebării inclusiv prezența reală a Ilenei, ceea ce înclină și mai mult balanța în direcția imaginației.

De altfel, până spre final, acțiunea întregului roman se desfășoară la limita dintre real și fantastic, o limită care este de fapt, doar paranoia anti-eroului Cristian, care fiind din ce în ce mai apăsat de sentimentul de vinovăție și de convingerea că Ileana nu a fost doar o nălucă, începe să vadă cum soția sa, Marcela, cândva o femeie blazată și ștearsă începe să se schimbe, transformându-se treptat într-o femeie seducătoare, plină de energie, dornică de sex, provocatoare, ajungând chiar să o vadă în ea pe însăși Ileana, fapt ce-i sporește bineînțeles confuzia, ba mai mult decât atât, îi inoculează tot felul de alte scenarii: fie că soția lui știe de aventura sa și vrea să se răzbune într-un fel sau altul, fie că aceasta are un amant și schimbările pe care le face sunt de fapt pentru acesta.  

Așa se face că pe nesimțite, Allex Trușcă lasă în urmă conceptul de roman fantastic și construiește frază cu frază unul pur psihologic, intens psihotic, a cărui acțiune ajunge să se desfășoare în paralele, în realitate și în mintea lui Cristian, cele două realități fiind tot mai greu de deosebit. La construirea acestei atmosfere contribuie de bună seamă și revenirea la răstimpuri, în momentele cheie, fie în difuzoare, fie în mintea lui Cristian, a refrenului melodiei I put a spell on you, cea care dă de altfel și titlul romanului, melodie ce ajunge să funcționeze ca o formulă magică, ca un portal între lumea reală și cea construită de psihoza acestuia.

Și totuși, chiar când ești pregătit să conchizi că de fapt nu citești decât un roman psihologic, cu puțin înainte de final, revine în forță dimensiunea fantastică, în adevăratul sens al cuvântului, livrată cu atâta măiestrie încât restul romanului are tendința de a se estompa. Bineînțeles, în primă fază vei fi tentat să crezi că acțiunea s-a mutat de fapt în visul personajului. Dar când înțelegi că s-ar putea totuși să nu fie un simplu vis, rămâi suspendat și tu, ca cititor, undeva între fantastic și real.

De altfel, acesta este și marele merit al lui Allex Trușcă, faptul că știe să jongleze foarte abil cu dimensiunile romanului său, trecând de la fantastic la real, de la real la realism magic, de la realism magic la psihologic, apoi invers, de la psihoilogic la realism magic și înapoi la fantasticul pur, ținând cititorul conectat tocmai prin aceste schimbări line de registru narativ.

I put a spell on you... este un roman ce merită citit și dezbătut, iar Allex Trușcă, un autor de urmărit. De altfel, recomand și lectura celor două proze cu care acesta este prezent în volumul colectiv Treisprezece. Proza fantastică, apărut tot la editura Litera în colecția Biblioteca de proză contemporană.

Disclaimer: dacă nu v-ați întâlnit în cronică nici cu Venus nici cu Vladimir, cei din titlul acesteia, nu vă alarmați, vă veți întâlni cu aceștia în paginile romanului.