Cine să-l omoare, pe lume, pe Poet?

Cronica romanului Mormîntul lui Ovidiu de Mihail Gălățanu

(Editura Tracus Arte, 2021)

 

Mihail Gălățanu (născut în 1963) a absolvit cursurile Universității din Galați. Este poet, prozator, eseist și jurnalist. A debutat în anul 1987 cu volumul de poezie, Știri despre mine. Au urmat volumele de poezie: Evanghelia lui Barabas, Bunicul Kennedy, Mireasa tuturor, O noapte cu patria, Româna cu prostii, Douăsprezece cîntece înaintea nașterii, și multe altele, cel mai recent fiind volumul Așteptând gloria. În materie de proză, s-a remarcat prin romanele: Lustruirea armelor, Ultimul Karamazov și Mormîntul lui Ovidiu; iar din opera eseistică amintesc aici doar volumul său cel mai recent, Despre artă, nebunie și misticism. În cele ce urmează mă voi apleca asupra unei cărți de la apariția căreia s-au scurs câțiva ani, totuși de destui cât să fie dată uitării, romanul Mormîntul lui Ovidiu, apărut în anul 2021 la editura Tracus Arte.

Deși construit aparent tipic, pe structura clasică, tripartită, de roman precedat de un prolog și încheiat cu un epilog, avem totuși de a face cu o alcătuire cel puțin inedită, în sensul că, atât între prolog și romanul în sine, cât și între acesta și epilog, ne întâlnim cu adevărate falii, atât din punct de vedere al vocii narative, cât și al planului spațio-temporal în care se desfășoară ostilitățile. Și nu întâmplător am folosit acest cuvânt care adeseori este înțeles în accepțiunea împrumutată din sfera războiului, aceea de desfășurare a acțiunii, ci tocmai pentru că în cazul de față, aș pune mai curând accentul pe sensul său propriu, ce derivă din rădăcina lui, iar aceasta deoarece pe tot parcursul romanului, adică în toate cele trei părți, regăsim foarte multă ostilitate. Și cum uneori indiciile sau, în cazul de față, parantezele, merg mână în mână, voi spune aici și faptul că, tema etimologiei și a rădăcinii cuvintelor, precum și teza conform căreia în această rădăcină stă tot sensul primar al unui cuvânt, apar și ele la un moment dat în decursul romanului.

Încheind șirul parantezelor și revenind la firul inițial al expunerii noastre, voi spune că prologul ne trimite în Roma antică unde ascultăm confesiunea Cuțitarului, a ucigașului lui Ovidiu, a omului care a mers din Cetatea Eternă până la Pontul Euxin, doar pentru a-și duce la bun sfârșit misiunea de a curma viața „poetului gingașelor iubiri” exilat printre sciți. Este o mărturisire făcută la persoana I, plină de patos, la limita delirului, din care ne putem da seama că ucigașul îl ura și îl iubea pe poet, în egală măsură. Totodată, asistăm și la lansarea unei teorii noi: Ovidiu a murit înjunghiat, și nu de moarte bună sau de inimă rea cum se crede îndeobște.

Corpul propriu-zis al romanului ne readuce în lumea noastră, în zilele noastre, și ne dă întâlnire cu o serie de personaje a căror personalitate este prea puțin conturată, a căror nume par a fi atribuite complet aleatoriu (cu excepția generalului neamț von Klausterlitz, care denotă ideea de claustrare, de mormânt), dar care își fac un țel în viață din a descoperi mormântul lui Ovidiu de la Constanța, nu atât pentru a rezolva una dintre marile dileme ale istoriei, cât mai curând pentru a descoperi ce secrete ascunde locul de veci al acestuia, fiind convinși că poetul a fost unul dintre inițiații sau înțelepții lumii antice și că în mod cert a luat cu el în mormânt, inclusiv la propriu, sub formă de însemnări gravate în piatră, oarece secrete nemuritoare. În urma unor silogisme logice, o echipă de arheologi români, sau mai curând o echipă de aventurieri coordonată de un profesor arheolog, reușesc să descopere mormântul lui Ovidiu. Dar în criptă nu găsesc decât masca mortuară a poetului și dovada faptului că într-adevăr a murit înjunghiat de la spate. Descoperirea face ceva impresie de moment, dar mai cu seamă, dă naștere unui set de întrebări care ar trebuie să ne trimită înapoi la prolog: „Cine să-l omoare, pe lume, pe Poet?” și mai ales, de ce?

Și atunci intră în scenă epilogul, care, deși ne-am aștepta să ne trimită înapoi în Roma antică, să îl mai ascultăm o dată pe Cuțitar, care să ne explice de ce a recurs la gestul de a-l ucide pe Poet, ne catapultează într-o nouă dimensiune spațio-temporală, complet incertă, putând fi vorba chiar de un univers paralel, în care douăsprezece persoane stau la masă și servesc ciorbă rădăuțeană (că doar simțul umorului rămâne totuși o marcă a lui Mihail Gălățanu) stând de vorbă despre cele petrecute în roman. Capo di tutti capi al acestora este nimeni altul decât Marele Ceasornicar/ Marele Arhitect al Universului, iar din discuția lor aflăm că totul nu a fost decât o șaradă, o farsă cosmică pusă la cale chiar de către ei. Cine sunt ei? Aparent, sunt legendarii „Cei 12 Bătrâni” care dețin secretele Lumii. Dar autorul romanului ne lasă totuși în ceață. Și pentru a spori ceața și mai mult, în încheiere ne anunță că acesta este doar primul volum, lansându-ne într-o așteptare care poate fi a la Baricco sau a la Beckett.

Așadar, un roman aparent istoric, dar a cărui miză este însă una strict metafizică, ridicând întrebări cu adevărat existențiale despre rolul și locul Poetului în lume, precum și despre resorturile naturii umane de a alerga după rezolvări ale marilor mistere. Mai pe scurt, un roman filosofic, un roman lecție, un duș rece.

 

 

Uvertura morții - polifonie pe trei voci

Cronica volumului de poeme Clinamen de Emanuela Ignățoiu-Sora

(Casa de pariuri literare, 2021)

 

Emanuela Ignățoiu-Sora a debutat în 2014 cu volumul de poezie Ingluvii (Charmides, 2014). A mai publicat poezie și în antologia #Rezist! Poezia (Paralela 45, 2017) și proză în antologia Cum iubim (Vellant, 2016). Este co-fondatoare a Romanian Literature Now - site de promovare a literaturii române contemporane. A co-organizat Festivalul Internațional de Literatură și Lectură - ediția proză scurtă (Bistrița, 2016). În anul 2021 îi apare un al doilea volum de poeme, Clinamen, la Casa de pariuri literare, iar în 2023 a coordonat antologia Panglica neagră (despre doliu), apărută la editura Vellant. În cele ce urmează mă voi apleca asupra volumului de poezie din 2021, Clinamen, apărut la Casa de pariuri literare.

Volumul, subintitulat Poem în trei glasuri, este structurat chiar pe trei secțiuni poetice denumite glasuri, precedate însă de un prolog, scris sub forma unui poem în proză, care dă de altfel și cheia de lectură a întregului volum. Nu îl voi reda integral aici, fiind destul de consistent, ci doar parțial. Însă voi spune ideea principală. Poeta ne istorisește o experiență pe care a trăit-o în jurul vârstei de patru ani: un leșin subit, în plin câmp, urmat sau însoțit de un episod de extracorporalizare, stări pe care aceasta le-a asociat, poate nu chiar atunci, poate mai târziu, cu prima sa întâlnire cu moartea: „Mama și tata au rămas în grădina dintre mesteceni, răsucind fânul de pe o parte pe alta. De acum ei vor fi mereu acolo, în ziua aceea de vară. Vor purta rochii ușoare și pantaloni scurți, iar urciorul cu apă va rămâne proptit de plopul din creastă. Viețile lor vor continua netulburate și doar eu voi fi de-acum în afara drumului, cu timpul și moartea înfipte în mine. Suspendată, cum sunt, deasupra corpului rămas mic, ochii mi se deschid larg, tot mai larg”.

În Primul glas, poeta a adunat o serie de flashuri anamnetice sau pe care și le-a împropriat printr-o foarte puternică empatie, ce coboară inclusiv în copilărie la acel eveniment straniu de la vârsta de 4 ani, dar care urcă și înspre evenimente mai recente cum ar fi atacurile teroriste din S.U.A. din 11 septembrie 2001 sau tragedia din clubul Colectiv, din 2015. Ce au în comun aceste flashuri? Moartea, durerea, frustrarea neînțelegerii, neputința, dorința de a înțelege mesajul secret din spatele evenimentelor: „Moartea trece ca o capă printre ramuri, agitându-le. Noi numim asta/ vânt și știm că oricât de tare ar bate, la un moment dat se va opri, și/ gândul ăsta ne potolește bătăile inimii și ne liniștește./ Țipătul unei păsări sfâșie aerul, acum își va domoli mișcările și se va culcuși sub un plop/ În somn, obiectele devin pufoase/ văd checuri și torturi/ Văd dantele și mătăsuri răcoroase/ Somnul e pașnic; somnul e dulce ca scorțișoara/ nu de plăcere se înalță pasărea, ea are treburi și griji, și bătaia ce/ provoacă omului așezat pe bancă freamăt și plăcere, nu e motiv de/ îngrijorare./ Pasărea nu se îndrăgostește”.

Secțiunea Al doilea glas, care este cea mai compactă din volum, atât din punct de vedere al mesajului transmis, cât și al paletei emoționale expuse, reunește o serie de poeme în care poeta, sau pentru mai multă obiectivitate, eul poetic, de pe patul de  spital, se dedublează, acordând statutul de persoană reală unei emanații a propriei minți, Tromby (al cărei nume vine cu siguranță de la trombocite), căreia îi vorbește ca celei mai bune prietene și cu care își împarte toate trăirile, cel mai probabil pentru a resimți durerea mai ușor: „Mai ții minte, Tromby, ziua când m-ai ținut strâns de mână?/ Așteptam să ne externeze, aerul era rece după atâta ninsoare, dar noi/ ne simțeam mai limpezi ca niciodată./ Ay, acea claritate!/ Ninsoarea venea înspre noi ca păsările și tu nu-mi dădeai drumul la/ mână/ să nu cazi!/ să nu te lovești! - mi s-a prescris/ nu mânca zmeură, mure, salată și în general tot ce conține vitamina K/ INR-ul e mama ta/ Sindromul e tatăl tău/ ei te țin în brațe, ei te legănă, ei te duc la culcare/ cei ce abandonează au de suferit/ fericirea lor e o bucată de sticlă”.

În cel de-Al treilea glas, poeta caută să își adune gândurile, să facă un bilanț al stărilor, să tragă linie, să își asume ce este de asumat, să facă pace cu sine însăși pentru a merge mai departe. Sunt aici poeme care emană calmitate și claritate, deși ceva tot te duce cu gândul la un calm provocat de sedative, deci nu unul 100% natural. De altfel, faptul că nu putem vorbi despre o împăcare totală și despre o conciliere definitivă cu suferința, reiese și din faptul că ultimul poem din volum se încheie cu o întrebare retorică: „dintre buturugă și flacără nu știam// care e mai în pericol/ nu avea cine să vină/ să tranșeze lucrurile/ societatea e mai întâi de toate un cuvânt// temele de la școală au fost:/ ierbar, insectar, violență/ noi ne-am făcut clasoare, oracol/ și schimbam surprize turbo pe sub bancă/ carevasăzică eram/ underground de atunci// când se întâmplă să fug, fug/ peste tot numai adăposturi bune de săpat/ bune de înfundat obrazul în ele/ când car, îmi aplec înadins umărul/ pe pământ trebuie să mergi cu greutate/ dacă ar fi să măsori orice, oricât pe lume/ ce unitate ai folosi?”.  

Și totuși, deși poeta și-a structurat poezia din acest volum pe trei glasuri sau trei voci cum le-am redenumit eu în titlul acestei cronici, putem vorbi totuși despre o simfonie, pentru că, dacă facem abstracție de dimensiunile spațio-temporale ale memoriei poetice și implicit a poemelor, putem vorbi totuși despre un ton comun, despre o voce comună, aceea a suferinței, chiar dacă pot fi sesizate și diverse inflexiuni în funcție de gradul de asumare sau de revoltă față de aceasta. Și pentru că suferința aceasta este întotdeauna însoțită de gândul la moarte, partitura poetei din Clinamen poate fi numită o uvertură a morții, pentru că ea vestește cumva o mai mult sau mai puțin iminentă sosire a Doamnei de Negru. Aceasta este, de bună seamă, pecetea poetică a Emanuelei Ignățoiu-Sora, care are însă grijă ca printr-un imaginar puternic, bine construit și printr-un sistem de metafore bine dozat, să evite cu brio instalarea acelei atmosfere 100% sumbre și apăsătoare, să lase la răstimpuri supape estetice bine plasate pentru ca poezia să nu sucombe în insuportabilitate și patetic iar poetul să nu se sufoce din punct de vedere emoțional, astfel încât, deși totul se petrece pe buza morții, cu toții, poet și cititori, să rămână totuși cu gustul triumfului vieții, fie el și numai relativ și temporal.  

La vie n'est jamais rose. C'est la vie!

Cronica volumului de proză scurtă Prea roz de Cătălina Steriu

(Editura Eikon, 2023)

 

Cătălina Steriu, absolventă a Facultății de Litere la Universitatea din București, a debutat în 2020 în Belgia, după ce a câștigat un concurs literar. În același an, câștigă alte patru competiții literare și la Paris, organizate de către Nouvelle Quinzaine littéraire, fiind de fiecare dată publicată în volum colectiv. A obținut Marele premiu al Festivalului Național de Literatură „Vasile Lucaciu” și al revistelor Steaua și Mișcarea Literară, Maramureș și Premiul al II-lea la Concursul de Creație Literară „Fascinația mării”, Constanța, ambele în 2022. A publicat proză scurtă în revistele Steaua, Nord Literar, Mișcarea Literară, Viața medicală, Ficțiunea. A tradus, împreună cu Mircea Vasilescu, volumele: La bouteille de vin: Histoire d’une révolution de Jean-Robert Pitte și Dictionnaire nostalgique de la politesse de Frédéric Rouvillois. În 2023 „debutează” în limba română, publicând volumul de proză scurtă Prea roz, la editura Eikon. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Dintru început trebuie spus că titlul volumului, Prea roz, este o veritabilă șaradă, întrucât scriitoarea nu se referă nici pe departe la această culoare, asociată frecvent cu superficialitatea, cu tinerețea aceea ignorantă, sau cu atitudinea flușturatică în fața vieții, ci mai degrabă vrea să ne atragă atenția asupra faptului că viața nu este niciodată prea roz, oricât de mult ne-am încăpățâna noi, mânați de un optimism nerealist, să credem. Toate povestirile Cătălinei Steriu cuprinse în acest volum surprind, asemenea unei camere de luat vederi, adevărate drame umane: un bătrân rămaș singur-singurel care ajunge să își găsească alinarea în compania unui șoricel, un alt bătrân abandonat în spitale deși are nu mai puțin de patru copii, copii ținuți captivi în „închisorile” emoționale ale unor părinți mult prea posesivi, tineri care mor în floarea vârstei, fie înecați, fie uciși cu bestialitate, o fată naivă care neputând să evadeze dintr-o relație toxică ajunge victimă a traficului de persoane, un medic nevoit să facă autopsia propriei soții, la rândul său, medic și multe altele.

Așadar numai de roz nu poate fi vorba. Mai degrabă gri sau chiar negru. Deși, dacă trebuie să asociem cu o culoare prozele Cătălinei Steriu din acest volum, cred că cea mai potrivită ar fi albastru azur și aceasta deoarece aproape toate personajele din aceste povestiri își păstrează, în ciuda tuturor necazurilor și nedreptăților pe care le au de înfruntat, un calm ancestral și o limpezime a minții aproape ireală. Au un fel de a da cu tifla și vieții și morții, ca și cum ar spune, ironic, franțuzescul C'est la vie! (asta pentru că unele povestiri se desfășoară chiar în Franța). Iar aici aș puncta în primul rând priceperea autoarei de a lucra cu personajele sale, de a le imprima ca trăsătură dominantă de caracter această capacitate surprinzătoare de a se remonta în fața vitregiilor sorții.

De asemenea, de remarcat și arhitectura prozelor Cătălinei Steriu, care comportă două trăsături distincte: invariabil, povestirile ei încep ex abrupto, direct cu intriga, dacă nu chiar de-a dreptul cu miezul povestirii, intriga revenind pe parcurs, în orice caz, fără niciun fel de introducere tipică, ca și cum totul ar fi pe fugă și nu am avea timp de detalii inutile, ba uneori strecoară și o doză de mister în acele prime rânduri, fapt ce captivează și mai rapid atenția cititorului, ba mai mult, îi strecoară în mod subliminal provocarea de a reface puzzle-ul, de a găsi din propria-i imaginație piesele lipsă: „— Cati, iar te uiți pe lângă mine, îi spuse și se repezi către fetiță. Ca un câine înfometat, îi mirosi cu ochii închiși fața mică. Inspiră și expiră zgomotos de câteva ori pe pielea ei de mătase, iar la final o sărută pe obraz. O prinse apoi de bărbie și o privi în ochii-i mari și întunecați. Părea că se uită în oglindă. În afară de breton, toate trăsăturile lui erau acolo, în miniatură.  Fetița rămase pe pat, cu privirea-n gol. Tresări abia atunci când el pocni din degete”; iar finalurile sunt, fie surprinzătoare, răsturnându-ți orice posibilă previziune legată de încheierea povestirii, fie de tip „capac de cavou” care se trântește definitiv fără să îți mai lase timp să te gândești la ce s-a întâmplat de fapt în acea istorie, fie de-a dreptul deschise, lăsând suspansul să atingă cote paroxistice și pe cititor neputincios în a afla deznodământul real al poveștii: „Tresar și mă uit în bord : 180 de kilometri pe oră. Apăs ușor frâna și ascult vocile copilăriei noastre. Mă văd cu walkman-ul primit cadou de la bunica, cumpărat din economiile ei și oferit ca pe o comoară prețioasă. Îl port cu mine, sunt cu o prietenă la noi în cartier și îi dau s-asculte Ricchi e Poveri. Libertatea se amestecă prin părul meu când dansez pe ritmuri italiene. Mașina începe să trepideze, ies brusc din starea de somnolență și nu înțeleg ce se întâmplă. Simt mâna lui Adrian apucând volanul cu putere. Apăs pe frână fără milă și lupta pentru supraviețuire începe”.

Dacă ar fi să conchidem că într-adevăr, Prea roz este debutul în proză, în limba română, al Cătălinei Steriu, atunci trebuie spus că este un debut mai mult decât reușit, mai mult decât promițător. Este deja o confirmare că avem de a face cu o prozatoare înzestrată, care mânuiește cu mână forte tehnicile narative și de la care nu ne putem aștepta decât la lucruri din ce în ce mai bune. 

„Viața mea e o referință la conceptul de viață”

Cronica volumului de debut, Transcender de Bogdan - Alexandru Petcu

(Editura Charmides, 2022)

 

Bogdan - Alexandru Petcu (născut în 1995, în localitatea Albele, Bacău) a studiat filosofia la Facultatea de Istorie și Filosofie din cadrul Universității Babeș - Bolyai din Cluj-Napoca. A publicat poezie în mai multe reviste literare și a avut lecturi publice în cadrul unor evenimente ca Institutul Blecher, Nepotu’ lui Thoreau sau Noaptea Albă a Poeziei de la FILIT. În anul 2022 debutează editorial cu volumul Transcender, apărut la editura bistrițeană Charmides. Asupra acestui volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Voi începe prin a face o scurtă analiză a titlului. Transcender - un cuvânt care nu apare oficial în limba română, dar care ar putea fi foarte ușor citit, eronat, ca „transgender”, cuvânt ce desemnează o persoană a cărei identitate de gen diferă de identitatea sa sexuală, unul dintre cuvintele care inflamează instantaneu spiritele în sânul societății românești, divizând-o în pro și contra. Și totuși, Bogdan - Alexandru Petcu nu folosește „transgender”, ci „transcender”. Și chiar dacă termenul său nu există în DEX, el poate avea și chiar are un înțeles de sine stătător, fiind de fapt un cuvânt „compus” din prefixul „trans” și transcendență, altfel spus, el denumind o persoană mai curând preocupată de transcendență decât de problematica LGBT, pe care de altfel, nu o demonizează, nici măcar nu o numește, ci doar o „invocă” subtil, prin jocul de cuvinte vădit intenționat folosit în titlul volumului său.

Faptul că Bogdan - Alexandru Petcu este cu adevărat preocupat de dimensiunea transcendentă a vieții, este și primul moto pe care îl alege pentru cartea sa, un citat din lucrarea Despre suflet de Aristotel: „Sunt mulți cei care lasă deoparte știința dând curs imaginațiilor, iar în cazul altor animale nici nu există intelecte sau raționament, ci doar imaginație”.

Poemele sale se remarcă prin două componente ce pot fi considerate drep cele două laitmotive ale poeticii sale din această etapă pe care aș numi-o inaugurală: umanul, înțeles ca totalitate a formelor de manifestare ale naturii umane și referențialul, textele sale fiind pline de referințe din istorie, literatură, filosofie sau religie, practic tot din sfera științelor socio-umane. De altfel, aceste referințe, nu sunt făcute de dragul unei reintroduceri în peisajul poeziei actuale a intertextualismului specific anilor 90, ci fiecare referință în parte simbolizează de fapt o tipologie umană, un fapt uman, o metonimie a omului surprins într-un anumit context istoric, sau chiar o mască a propriului sine, caz în care referința devine autoreferință mascată, cum foarte bine reiese inclusiv din poemul ce deschide volumul: „Sângele tău curge prin parcuri/ și te simți totuși om. Ce întrebi?”/ Și cui să le spui? Să visezi că te trezești/ fără văz, să nu ai răbdare să duci o idee la capăt.// Hematii, limite, frați, bani, corporații,/ locuri de muncă, furii și anxietăți. Am trăit/ toate astea și nimic nu ne-a făcut speciali.// Visăm la alți oameni,/ la noi ca fiind alți oameni. Prin voia sorții,/ să se schimbe naibii atomii și/ istoria personală - idiosincrazii pur estetice -,/ singurul liant între aporiile astea tâmpite.// Estetismul e morala estului,/ glumesc prietenii mei. Poate îi cred./ Mi-e dor să beau o vodkă la masa lui Radu./ Să stăm beți până a doua zi de dimineață./ Radu e măcelar pe texte și scrie/ despre măcelarii din Londra. Radu e prietenul meu./ Radu este, iar asta mă bucură.// (...)// Nu am de unde să știu când sângele caută/ segregare, când Tătărașiul devine Berlinul de Est/ în imaginarul unui om oarecare./ Puțin cam prost, puțin cam naiv,/ puțin dependent, puțin.// Eu sunt cel care poartă limita/ acolo unde îl duce imaginația, iar imaginația mea/ nu duce nicăieri. Nu pot să văd nici măcar fețele/ fanteziilor mele sexuale.// Eu sunt cel care duce limita acolo unde există deja.// Cam atât pot să spun despre mine”.

În ceea ce privește aplecarea poetului spre transcendență, despre care am vorbit mai sus, aceasta se reflectă foarte bine în poemul intitulat Lumina are ceva ascuns în ea, pe care nu îl voi reda decât parțial: „Citește din Yalom: „Nu este ateu/ în tranșee”. Nu a fost niciodată acolo./ Singurele sale războaie, oarecum inocente/ și, firește, fără vărsare de sânge,/ au fost duse de alții în imaginația lui/ cu imaginația lui.// (...)// Zâmbește. Ceva din lumina care se reflectă/ din ochelari pare să spună că/ nu e mulțumit cu atât. Nu e mulțumit că/ în codul lui genetic există informația/ care îl face să îmbătrânească. Pare/ prea simplă lumea asta: orice devenire să fie,/ de fapt, degradare, corupere.// (...)// Tranșeele sunt departe,/ cărțile de psihogenealogie - aruncate pe jos./ Lumina are ceva uscat în ea./ E relativ greu să respiri, E relativ greu/ să fii optimist”.

Firește, asupra acestui volum de debut al lui Bogdan - Alexandru Petcu se pot face nenumărate analize, pornind în primul rând de la faptul că avem de a face totuși cu o poezie conceptuală, dat fiind aportul ridicat de referințe intertextuale. Eu am ales să mă rezum numai la această scurtă analiză asupra umanului, pentru că din punctul meu de vedere, în dragostea poetului pentru tot ce ține de uman/ umanitate stă cheia și esența poeziei sale.

 

Un altfel de Return to innocence

 Cronica volumului de poeme, Arborele de oraș de Cătălin-Mihai Ștefan

(Editura Casa de pariuri literare, 2021)

 

Cătălin-Mihai Ştefan (n. 30 nov. 1979, Tecuci) a publicat volumele de versuri: Muza avatarului - leacuri pentru obsesii (Princeps Edit, 2005), reeditat sub titlul de Muza avatarului (Vinea, 2013), Apaosuri (Ideea Europeană, 2012), 16 culise (Tracus Arte, 2013), Probleme sangvinice - alte apaosuri (Charmides, 2015). Tot în 2015 semnează versurile pentru piesa de teatru Muzicanții din Bremen montată la Teatrul pentru copii și tineret Luceafărul, Iași. În 2016 debutează în proză cu povestirea Chestiuni milițienești inclusă în volumul Cartea copilăriilor, apărut la editura Polirom. Cel mai recent volum de poeme este Arborele de oraș, apărut în 2021 la Casa de pariuri literare. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Titlul cărții, ilustrat magistral în prozo-poemul de deschidere, lansează ipoteza unui volum de eco-poezie, în genul celor semnate recent de Gabi Eftimie sau Mihok Tamas. Avem de a face cu un arbore de oraș care, deși nu comportă trăsături umane, deși nu este nicidecum personificat, ca în pastelurile de demult, îmbracă totuși cumva hainele unui personaj pe care te-ai aștepta să îl regăsești la tot pasul în restul volumului, ca un erou bizar ce protestează tacit și pașnic împotriva poluării sau împotriva urbanizării excesive: „Arborele de oraș crește chinuit. Respiră noxe, aude tot felul de zgomote, rădăcinile îi tresar la trepidațiile din asfalt. Arborele de oraș e ajustat tot timpul de băieții de la cablurile electrice. El nu stârnește curiozitatea. Oamenii nu trec pe lângă el ca printr-o pădure. Arborele de oraș atrage atenția doar toamna, când lasă impresia că moare, sau atunci când se usucă stingher. Arborele de oraș e chitros și arde greu. Iar până la urmă chiar moare de tot. Ca orice copac, în picioare. Puteți admira inerția deplină a scheletului său firav”.

Dar în restul volumului, nici urmă de acest arbore de oraș. Ceea ce te obligă să cauți metafora din spatele acestui „personaj”, demers nu foarte facil, deoarece, așa cum vom vedea, poetul are inclusiv flerul ștrengăresc de a ne conduce inițial pe o pistă falsă, aceea a arborelui genealogic, dat fiind faptul că, în următoarele poeme vor fi invocați și prezentați toți membri familiei până la cele două perechi de bunici, fiecare dintre aceștia căpătând consistența unor tablouri de tip medalion, numai bune de atașat pe ramurile unui atare arbore.

Dar la o lectură mai atentă, se va vedea că alta este de fapt metafora mult căutată. Arborele de oraș nu trebuie înțeles ca un arbore stricto-sensu, ci ca un organism răpit din mediul său natural, respectiv natura liberă specifică lumii rurale și parașutat și înșurubat într-un mediu ostil, în care el nu se mai regăsește nicicum. De aici și atmosfera sobră, de tristețe din poemul mai sus citat. Arborele de oraș este o metaforă a poetului însuși care se vede nevoit să trăiască în lumea nebună a spațiului urban, claustrant, deși sufletul său are rădăcinile adânc înfipte în simplitatea și libertatea pe care nu le pot garanta decât viața la țară. Iar acest lucru poate fi înțeles și din faptul că pentru absolut orice element al vieții de la oraș, poetul găsește o analogie cu viața la țara, tocmai pentru a-și face viața cât de cât suportabilă: „Nu ştiu cum se face că acel ceas de masă cu mecanism zgomotos,/ pus de bunica Slăbuţă în chiuveta din baie să poată dormi,/ a rămas ani de zile-n acelaşi loc, fiecare gest al ei devenea lege,/ şi apă s-a turnat peste el până ce s-a scufundat/ într-o cadă imensă care-l distorsiona/ într-o pendulă căptuşită cu scoarţă de copac./ De acolo, din adânc, îşi învârte limbile,/ îşi ridică pasărea pe acoperişul pădurii mecanice/ şi face vârtejuri în sus şi-n jos,/ mă aruncă la suprafaţă şi mă scufundă când şi cum vrea./ Aşa a început totul”; „Tata ieșea pe balconul de nici 2 mp./ Nici nu apuca să se încălzească și termina de dat zăpada./ Cerea un vin fiert de la mama și asta era ograda lui./ Restul visa noaptea și se zbătea, vorbea singur, râdea./ De aici vine toată lumina iernii”.

Metafoara arborelui de oraș este dublată și de cea a butucului de viță de vie din fața blocului, care reprezintă un alt element de tip „intrus” în specificul vieții citadine care trimite la viața rurală. Totodată, acesta capătă pentru poet și rolul de portal magic care îl ajută la evadarea din spațiul claustrant al orașului spre lumi ale copilăriei, ale vârstei libertății absolute când totul era posibil: „Şi tot punând apă la butuc l-am observat că a depăşit blocul./ Din lăstar în lăstar am ajuns la palatul zmeului/ care i-a furat bunicului Dumitru ani din viaţă ducându-l pe front./ L-am omorât şi-am luat anii asupra mea./ Am mai turnat nişte apă şi am urcat mai sus/ pân-am dat de-acelaşi zmeu îmbrăcat cu altă viaţă./ Mi-a deschis tot zmeoaica şi de-ndrăgostit ce eram de Andrada,/ cea cu buchetele de curu-găinii, nu m-a recunoscut.

L-am omorât şi i-am luat acel timp în care bunicul a mâncat șobolani/ și coji de cartofi în prizonierat la ruşi./ Întors acasă, am turnat apă iar, am urcat mai mult,/ şi-am dat de-acelaşi zmeu care-ntre timp se făcuse blajin/ şi-mi returna de bunăvoie anul de puşcărie făcut de bunicul/ pentru a doua cartelă care-i dădea mai mult de trei pâini la şase copii./ În anii recuperaţi bunicul nu făcu altceva/ decât să-şi plesnească bretelele peste pectoralii fleşcăiţi de viaţa lui/ Berilă./ Dacă i-aş fi păstrat aş fi ştiut ce să fac cu ei,/ iar lucrul acesta n-ar fi fost la locul lui./ Bunicul a murit ca prin minune”.

Spuneam mai sus, când am punctat falsa ipoteză a arborelui genealogic, despre invocarea tuturor membrilor familiei poetului în acest volum. Ideea este că, deși nu putem vorbi despre vreo intenție concretă de a creiona acest arbore, sau de a ilustra conceptul de psihogenealogie sau de traumă transgenerațională, totuși nu putem trece cu vederea prezența acestora în economia cărții. Este cât se poate de clar că neliniștea poetului nu are de a face exclusiv cu inadaptarea sa la viața de oraș și cu dorul după copilăria trăită la țară, ci în egală măsură este vorba și despre grija sau dorul pentru toți ai săi, care au reprezentat, cu bune și cu rele, brațele care l-au purtat, pe rând, până la vârsta maturității. Deși figurile familiale sunt prezente la tot pasul în volum, voi reda spre exemplificare poemul care mie mi s-a părut cel mai sincer dintre toate: „Aş fi în stare să bag din nou în priză/ arborele cotit de la jocul mecanic, să primesc peste faţă/ acea palmă fulgerătoare cu plonjeuri pe spate, cu stele verzi,/ cu dureri de cap, cu sânge curgându-mi până pe piept,/ cu urlete care-mi iau inima pe sus/ dacă i-aş vedea din nou pe-ai mei/ tineri ca atunci măcar pentru-o secundă”.  

De bună seamă s-ar putea naște întrebarea: cum se face că, deși volumul lui Cătălin - Mihai Ștefan este unul îmbibat de melancolie și de o angoasă în proces de asumare și vindecare, nu întâlnim câtuși de puțin patetismul lacrimogen inerent? În ceea ce mă privește, cred că un posibil răspuns ar fi faptul că la tot pasul poetul recurge la un imaginar foarte puternic și variat, care frizează și chiar atinge zona fantasticului, vezi poemul cu butucul de vie. Așadar, apelul la sufletul de copil rămas cumva nealterat îl salvează pe poet de șuvoiul de lacrimi ce i-ar fi compromis iremediabil poezia.

În altă ordine de idei, Cătălin - Mihai Ștefan, reușește în Arborele de oraș să ne predea o lecție despre asumarea angoaselor și a dorurilor și despre forța de a lupta cu ele din interior, răpunându-le prin ancorarea sufletului în „vârsta fericită fără minte”, cum numea Panait Cerna copilăria, adică prin păstrarea unei inocențe ce nu rămâne într-o stare de lâncezeală ci luptă cot la cot cu psihicul adultului pentru a păstra curată cetatea sufletului.