Cronica volumului
de poeme Psalmi de Radu Vancu
(Casa de editură
Max Blecher, 2019)
Radu
Vancu este unul dintre cei mai activi scriitori români contemporani, atât în
plan literar, cât și din punct de vedere social, el împărțindu-și ultimii ani
între scrierile sale, dintre care, cele mai recente sunt jurnalul Zodia Cancerului (2017), romanul Transparența (2018) și volumul de poeme Psalmi (2019) și protestele susținute la
Sibiu, sub „haștagul” Vă vedem,
împotriva corupției și a imposturii ce a caracterizat cea mai recentă guvernare
a PSD.
În cele
ce urmează mă voi apleca asupra celei mai recente apariții editoriale, volumul Psalmi, publicat în toamna anului 2019
la Casa de editură Max Blecher. La o primă lectură, psalmii lui Radu Vancu pot fi socotiți mai degrabă anti-psalmi sau
anti-cântări de anti-slavă adresați unui Dumnezeu orb, mut și surd, total
absent din viața credincioșilor săi. Asemenea lui Iov cel din Vechiul
Testament, Vancu se ia de piept cu Dumnezeu, dar nu atât pentru a-i cere
socoteală de cele ce se întâmplă nedrept în viața sa, ci mai degrabă pentru a-L
amenda pentru nepăsarea cu care asistă aparent neputincios la nenorocirile ce
se întâmplă în lumea întreagă, la atentatele teroriste: „m-am gândit că Tu vedeai de sus fumul/ crematoriilor din lagăre/ &
nu dădeai semne că Te-ai sinchisi”, la nenorocirile copiilor a căror viață se
petrece în foamete și război: „Am visat
cantine în care tot ce atingeau ochii copiilor se/ transforma în pizza & în
papanași cu gem de măceșe”; la guvernele corupte ce năruiesc toate valorile
morale și materiale ale țărilor pe care le căpușează.
Spuneam că aceasta este atmosfera psalmilor la prima
lectură. Pentru că, citind apoi dimpreună cu spațiul dintre versuri și dintre
cuvinte, te va izbi adevăratul sentiment ce-l domină pe poet: nici urmă de
necredință sau de ură împotriva divinității, ci mai degrabă un sentiment de
milă față de neputința lui Dumnezeu de a schimba propria ordine. El știe că
odată ce le-a dat oamenilor libertatea de a face tot ce vor, Creatorul este
complet neputincios, și îl doare această stare a lucrurilor: „Nu are cum să fie, prea multe fierb aici/ ca
să poată ieși bine/ (Dar e frumusețe – ei, și ce dacă e.// Uneori îmi spun că
aproape nu e etic/ că ai lăsat să fie atâta frumusețe/ după ce lumea Ți-a ieșit
în halul ăsta.// E trucul tău cel mai pervers./ Dar poate că tocmai ăsta e
semnul/ că natura Ta chiar e mai puternică decât Tine.// Ieri am căzut căzut
peste o filmare în care/ un leopard salva o antilopă de la înec/ & o lăsa
apoi să plece & am plâns ca un copil”. Și-ar dori ca Atotputernicul să
revină asupra propriilor decizii, să-și bată joc de libertatea celor răi și să
facă bine tuturor oamenilor împotriva dorințelor acestora.
De altfel, tot noianul de ironii, glume proaste și
înțepături pe care acesta i le aruncă în obraz lui Dumnezeu nu este altceva
decât un fel disperat de a-l ațâța pe Marele Neputincios, de a-l scoate din
minți și de-al determina pe această cale, complet ne-ortodoxă să intervină în mersul
lumii și să restabilească ordinea și armonia între oameni: „Probabil că și Tu zbori peste mine/ cum am
zburat eu peste Germania/ & nu vezi nici un semn de la mine,// cum nici eu
n-am văzut de la Tine./ Ce să scriu ca să se vadă, / ce să scriu să conteze?”;
„#VăvedemdinSibiu, scrie pe bannerul
nostru/ (sigur și el acum în ninsoarea înflorită)/ #TevedemșipeTine, să nu te
îndoiești de asta// Vom striga până când lumea va vibra ca un telefon/ &
atunci vom face aerul dintre noi/ să înflorească.// Ai răbdare cu noi: vom fi
lumea/ de care Te vei putea/ reîndrăgosti”.
Și totuși, poetul este pe deplin conștient că tot acest
demers al său de a-l zgudui pe Dumnezeu cu invectivele sale, fie ele sincere
sau jucate, este sortit eșecului. Dovadă stă versul-refren „Utopia mea a fost inima ta”, care apare,
cu diferite variațiuni de ordin estetic și stilistic, la fiecare două poeme, ca
un remember psihologico-afectiv, menit să readucă la ordine realismul și
luciditatea și să instaureze, cu mare greutate, amara resemnare.
Așadar, Radu Vancu este în Psalmi, un nou Iov, la fel de credincios ca și arhetipul său, dar
care îl trage de urechi pe Dumnezeu mult mai agresiv decât acesta, chiar dacă
este conștient că toată tărășenia aceasta nu va ajuta la nimic, decât la
vărsarea unor frustrări îndreptățite, pentru stricta igienă a sufletului și a
minții sale.
În ceea ce privește maniera stilistică, estetică și
narativă a Psalmilor, trebuie spus că
poetul abuzează deliberat de o sumă de cuvinte, imprecații, sintagme și
adresări nu tocmai ortodoxe, anume pentru a crea o atmosferă de revoltă cât mai
reală, cât mai sinceră și de ce nu, cât mai poetică. Iar acelora dintre
cititori care vor fi socotit că Radu Vancu este un eretic, le dau dreptate, cu
mențiunea certă că nu este unul de teapa lui Arie, Macedonie, Nestor sau
Sabelie, ci unul din stirpea lui Friedrich Nietzsche sau a lui Lucian Blaga.