Utopia noului Iov

Cronica volumului de poeme Psalmi de Radu Vancu

(Casa de editură Max Blecher, 2019)

            Radu Vancu este unul dintre cei mai activi scriitori români contemporani, atât în plan literar, cât și din punct de vedere social, el împărțindu-și ultimii ani între scrierile sale, dintre care, cele mai recente sunt jurnalul Zodia Cancerului (2017), romanul Transparența (2018) și volumul de poeme Psalmi (2019) și protestele susținute la Sibiu, sub „haștagul” Vă vedem, împotriva corupției și a imposturii ce a caracterizat cea mai recentă guvernare a PSD. 

            În cele ce urmează mă voi apleca asupra celei mai recente apariții editoriale, volumul Psalmi, publicat în toamna anului 2019 la Casa de editură Max Blecher. La o primă lectură, psalmii lui Radu Vancu pot fi socotiți mai degrabă anti-psalmi sau anti-cântări de anti-slavă adresați unui Dumnezeu orb, mut și surd, total absent din viața credincioșilor săi. Asemenea lui Iov cel din Vechiul Testament, Vancu se ia de piept cu Dumnezeu, dar nu atât pentru a-i cere socoteală de cele ce se întâmplă nedrept în viața sa, ci mai degrabă pentru a-L amenda pentru nepăsarea cu care asistă aparent neputincios la nenorocirile ce se întâmplă în lumea întreagă, la atentatele teroriste: „m-am gândit că Tu vedeai de sus fumul/ crematoriilor din lagăre/ & nu dădeai semne că Te-ai sinchisi”, la nenorocirile copiilor a căror viață se petrece în foamete și război: „Am visat cantine în care tot ce atingeau ochii copiilor se/ transforma în pizza & în papanași cu gem de măceșe”; la guvernele corupte ce năruiesc toate valorile morale și materiale ale țărilor pe care le căpușează.

Spuneam că aceasta este atmosfera psalmilor la prima lectură. Pentru că, citind apoi dimpreună cu spațiul dintre versuri și dintre cuvinte, te va izbi adevăratul sentiment ce-l domină pe poet: nici urmă de necredință sau de ură împotriva divinității, ci mai degrabă un sentiment de milă față de neputința lui Dumnezeu de a schimba propria ordine. El știe că odată ce le-a dat oamenilor libertatea de a face tot ce vor, Creatorul este complet neputincios, și îl doare această stare a lucrurilor: „Nu are cum să fie, prea multe fierb aici/ ca să poată ieși bine/ (Dar e frumusețe – ei, și ce dacă e.// Uneori îmi spun că aproape nu e etic/ că ai lăsat să fie atâta frumusețe/ după ce lumea Ți-a ieșit în halul ăsta.// E trucul tău cel mai pervers./ Dar poate că tocmai ăsta e semnul/ că natura Ta chiar e mai puternică decât Tine.// Ieri am căzut căzut peste o filmare în care/ un leopard salva o antilopă de la înec/ & o lăsa apoi să plece & am plâns ca un copil”. Și-ar dori ca Atotputernicul să revină asupra propriilor decizii, să-și bată joc de libertatea celor răi și să facă bine tuturor oamenilor împotriva dorințelor acestora.

De altfel, tot noianul de ironii, glume proaste și înțepături pe care acesta i le aruncă în obraz lui Dumnezeu nu este altceva decât un fel disperat de a-l ațâța pe Marele Neputincios, de a-l scoate din minți și de-al determina pe această cale, complet ne-ortodoxă să intervină în mersul lumii și să restabilească ordinea și armonia între oameni: „Probabil că și Tu zbori peste mine/ cum am zburat eu peste Germania/ & nu vezi nici un semn de la mine,// cum nici eu n-am văzut de la Tine./ Ce să scriu ca să se vadă, / ce să scriu să conteze?”; „#VăvedemdinSibiu, scrie pe bannerul nostru/ (sigur și el acum în ninsoarea înflorită)/ #TevedemșipeTine, să nu te îndoiești de asta// Vom striga până când lumea va vibra ca un telefon/ & atunci vom face aerul dintre noi/ să înflorească.// Ai răbdare cu noi: vom fi lumea/ de care Te vei putea/ reîndrăgosti”.

Și totuși, poetul este pe deplin conștient că tot acest demers al său de a-l zgudui pe Dumnezeu cu invectivele sale, fie ele sincere sau jucate, este sortit eșecului. Dovadă stă versul-refren „Utopia mea a fost inima ta”, care apare, cu diferite variațiuni de ordin estetic și stilistic, la fiecare două poeme, ca un remember psihologico-afectiv, menit să readucă la ordine realismul și luciditatea și să instaureze, cu mare greutate, amara resemnare.

Așadar, Radu Vancu este în Psalmi, un nou Iov, la fel de credincios ca și arhetipul său, dar care îl trage de urechi pe Dumnezeu mult mai agresiv decât acesta, chiar dacă este conștient că toată tărășenia aceasta nu va ajuta la nimic, decât la vărsarea unor frustrări îndreptățite, pentru stricta igienă a sufletului și a minții sale.

În ceea ce privește maniera stilistică, estetică și narativă a Psalmilor, trebuie spus că poetul abuzează deliberat de o sumă de cuvinte, imprecații, sintagme și adresări nu tocmai ortodoxe, anume pentru a crea o atmosferă de revoltă cât mai reală, cât mai sinceră și de ce nu, cât mai poetică. Iar acelora dintre cititori care vor fi socotit că Radu Vancu este un eretic, le dau dreptate, cu mențiunea certă că nu este unul de teapa lui Arie, Macedonie, Nestor sau Sabelie, ci unul din stirpea lui Friedrich Nietzsche sau a lui Lucian Blaga.

Descântece de alungat absurdul

Cronica volumului de debut Industria liniștirii adulților de Anastasia Gavrilovici

(Casa de editură Max Blecher, 2019)

Industria liniștirii adulților, volumul de debut al tinerei poete Anastasia Gavrilovici a obținut anul acesta Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primus, în cadrul manifestărilor anuale dedicate poetului național, desfășurate la Botoșani și Ipotești în preajma zilei de 15 ianuarie. 

Încă de la decernare, o seamă de voci din rândul scriitorilor au contestat alegerea juriului, acuzând-o pe laureată de „limbaj indecent” în poezie. O remarcă complet nejustificată, poeta nefăcând altceva decât să folosească cât se poate de justificat cuvinte din câmpul lexical al sexualității și al dejecțiilor umane în poeme de revoltă față de nedreptățile sociale, față de atitudinile sexiste ale pseudo-bărbaților cu probleme de libido, față de ipocrizia și pudibonderia nejustificată a fals-puritanilor ce pozează în jandarmi morali ai societății: „șervețelele sunt la locul lor vântul le face să se zbată sub tacâmuri ca niște/ inimi mici gata pentru transplant mă asigur când trec strada semn/ că la locul ei e și/ dorința de a rămâne în viață când știi că undeva cineva te iubește/ sau măcar/ se masturbează cu gândul la tine”; „Pentru 50 de lei instalatorul îmi desfundă W.C.-ul./ Pentru 50 de lei, eu dau meditații la engleză/română./căcatul din mintea unui om e mult mai periculos decât/ căcatul din mațele lui spunea cineva și tind să-i/ dau dreptate”.

De asemenea, ea amendează în poemele sale și nepăsarea ce ne împietrește inimile multora dintre noi: „Suntem cu toții 80% „le am și eu pe ale mele”,restul/apă și calciu”; precum și absurdul lumii și al vieții la care, tot din ignoranță și nepăsare contribuim din plin: „o fetiță paralitică își împletește păpușile/ imaginare ochii îi joacă în cap/ iată o instalație de crăciun”; „Cum se văd lucrurile de sus, că de jos oricum nu înțelegem nimic/ scria cineva distribuind poza unei drone polițiște/ cu Notre Dame în flăcări. La 22:05, când focul încă îi/ mistuie acoperișul, câți nu se gândesc deja la/ potențialul artistic al acestor imagini iconice./ Un dramaturg obosit plecat în Franța spune că tragicul incendiu/ ne obligă să ne punem întrebări profunde despre sensul dramei./ Cum să nu. Un simplu scroll ne arată că, în aceeași zi, un/ copil a fost găsit mort în fosa septică a școlii, dar copilul nu/ e important, avea o istorie de 3 ani, nu de 850./ Pădurea amazoniană nu arde toată odată,/ ci puțin câte puțin, prin incendii controlate./ Când focul a pârjolit casa unei familii cu 8 copii, nimeni n-a/ reduplicat acea construcție banală,/ fiindcă o casă nu e un simbol național sau al civilizației europene./ Nu-i importantă”.

Pe alocuri, poezia Anastasiei Gavrilovici poate fi asemănată cu o funie groasă, împletită dintr-un strigăt de revoltă, frustrare și neputință, acut și strident, și un suspin închinat fragilității și  vulnerabilității femeii într-o lume rămasă în continuare „a bărbaților”, suspin eliberat în intimitatea sinelui sau a așternutului: „Nu e depresie, e doar tristețe, impactul locului gol din pat/ unde dragostea apare și dispare ca o eczemă, un punct/ roșu pe radarul unor marinari daltoniști. Nu e depresie, ci/ mai degrabă o dezamăgire plină de duioșie când știi că nimic/ nu deoasebește gura întredeschisă de plăcere de după/ orgasm de cea a unei fetițe cu polipi în timpul somnului”; „cu sânii de cârpă o să-ți astup pieptul dezbracă-mă/ sau pune-mi o botniță la nevoie pot să și plec// să vină amețeala și păsările răpitoare să-mi ciugulească/ parașuta deasupra ta”. O funie cu rol terapeutic, pe care cititorul se poate cățăra spre a se salva din noroiul lumii acesteia.

Revenind la problema limbajului, este remarcabil cum poeta reușește să uzeze de absolut toate registrele lexicale și stilistice ale limbii române, și în același timp să dea naștere unui discurs poetic cât se poate de echilibrat, transmițând un mesaj concret al cărui nume de cod este „luciditatea”.

            Voi încheia această cronică cumva atipic, reproducând integral poemul care, din punctul meu de vedere, reprezintă chintesența acestui volum:

„în partea asta a orașului inima nu mai bate, ci tremură

ne-a explicat în garsoniera ei întunecată de poetă

noir tu nu ai spus nimic doar ai zâmbit cum îi

zâmbești unei balerine la sfârșitul dansului

privind cum prin colanții albi încă zvâcnește

piciorul metalic”.

Trăind și sculptând zborul și lumina

Cronica biografiei romanțate, Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare de Moni Stănilă

 (Editura Polirom, 2019)

Constantin Brâncuși a fost cu siguranță un sculptor de geniu. Lucrările lui au fost și sunt în continuare apreciate ca fiind geniale și unice în mai toate marile muzee ale lumii. A fost considerat fondatorul artei moderne, iar procesul intentat Statelor Unite ale Americii și câștigat fără drept de apel, întărește acest fapt. Operele lui sunt recunoscute dintr-o privire. Cine nu ar recunoaște astăzi Coloana fără de sfârșit, Poarta sărutului, Masa tăcerii, Pasărea Măiastră, Pasărea în văzduh, Cumințenia Pământului, Rugăciunea, Țestoasa zburătoare, Domnișoara Pogany sau mult chicotita Domnișoară X? Cu siguranță toți românii se bat cu pumnul în piept că este român de-al nostru, țăran din popor. Dar câți oare îi cunosc viața? Câți știu prin câte a trecut acest român genial pentru a lăsa lumii acest dar neprețuit? În ceea ce mă privește, cunoșteam aspecte diverse și dispersate despre viața lui, despre relațiile de prietenie pe care le-a avut cu marii artiști ai lumii: Modigliani, Picasso, Tzara, Duchamp, despre faptul că i-au trecut prin pat multe femei de diferite statuturi sociale, despre faptul că avea o relație apropiată cu Biserica și despre pasiunea pe care o făcuse, în a doua parte a vieții pentru Milarepa, un mistic indian. Biografia romanțată scrisă de Moni Stănilă nu doar că mi-a așezat în ordine piesele de puzzle pe care le dețineam din tabloul vieții lui Brâncuși, dar mi-a și întregit tabloul.

De fapt, ceea ce a făcut aici Moni Stănilă poate fi numit la fel de bine și biografie romanțată, așa cum indică numele colecției, dar și roman biografic. Pentru că, dincolo de a pune în ordine o serie de informații culese din diverse surse biografice, ea scrie un roman în sine, scriitura ei fiind de la început până la sfârșit plină de nerv, de sensibilitate, de viață. Iar cele mai frumoase pagini ale cărții, și cele mai pline de poezie, de altfel, sunt tocmai acelea în care este mai prezent omul Brâncuși decât artistul Brâncuși. Cele în care acesta nu crează, ci își trăiește viața la intensitate maximă, cântând, dansând, bucurându-se de prieteni, admirând natura, ba chiar și cele în care uneori își înfruntă moartea în lupte corp la corp, unu la unu: „- Să mergem, cântă cocoșul, a urlat dintr-odată Brâncuși și toți au înțeles că e timpul să sperie clientela localurilor din Montparnasse. Dar el, ca niciodată, a vrut să se schimbe de hainele lui de atelier și să îmbrace costumul nou, german, pe care nu apucase încă să-l etaleze. Haosul a fost de nedescris, au intrat cântând în toate cârciumile și restaurantele deschise la ora aia. Unde erau trei săli, le vizitau pe rând. Unde erau două etaje, dansau și pe scări. Iar unde au dat de Picasso, au ținut să laude toți ceilalți pictori cubiști, dar în mod deosebit pe Braque. Noaptea a trecut repede, însă Brâncuși era în mare formă și, pe când toți au început să se târască spre casă, le-a propus lui Radiguet și Ninei să plece într-o călătorie. Măcar până la Nisa”.

Cele mai scumpe pagini ale cărții, altfel spus, cele mai importante momente ale vieții sunt cele în care este vorba despre „spațiul dintre lucrări”, ca să parafrazez o expresie brâncușiană ce apare în carte în cu totul alt context, dar care surprinde cam același lucru: „Ciocârliile cântă doar în mai și în rai. Când stai în soarele amiezii tolănit aproape de un lan de grâu, sar ciocârliile ca niște artificii spre cer și numai ce le vezi într-o străfulgerare luminoasă și-ți încarcă urechea de geometrii. Dar sunt prea iuți să stai și să le vezi cum trebuie, doar pieptul lor auriu în soare, ca o săgeată, ca un mic foc alungit, atâta vezi, pata aia luminoasă țâșnind cu forța unui vulcan și gingășia unui ghiocel, direct în mijlocul cerului. Asta e imaginea vie, nu moartă. Mișcarea. Lumea se orânduiește în mișcare și el știe, pentru că vede și simte”.

Dar nici paginile în care este descris travaliul creator nu sunt mai prejos, Moni Stănilă reușind să scrie o poezie de zile mari, în încercarea de a surprinde cât mai plastic starea lui Brâncuși de dinainte și din timpul creației: „Lumina o descoperă. Proporția. Ochiul îl bănuiește. Adevărul. Dalta alunecă în marmură ușor, curbat, ca în lutul ud încălzit în mișcare. Se întoarce și dă formă, zburdă și în mișcări ascunse prinde viață. Strălucește. Întins în iarbă când stă, poate vedea mișcări fusiforme pe cer, luminoase. Închide ochii și le vede, deschide ochii și scoate viața din blocul de marmură. În mâinile lui devine un aluat docil. O străfulgerare în spațiu. Ai vrea să o prinzi, dar ți se strecoară printre degete. Drumul de la Pasărea de aur la Pasărea în văzduh”. De altfel, acest paragraf surprinde una dintre cele mai puternice nuanțe ale vieții artistului, și anume faptul că el a fost dintotdeauna obsedat de ideea de zbor și de lumină, dar nu de acea lumină fizică, fie ea electrică sau solară, ci de lumina metafizică, cea „din ziua dintâi”, cum a numit-o Blaga într-o poezie. Și nu s-a mulțumit cu sine până când nu a reușit să sculpteze, dar și să trăiască, atât zborul, cât și lumina.  

Celor ce nu au citit încă nicio biografie oficială a lui Constantin Brâncuși, le recomand să înceapă cu această carte, scrisă pe înțelesul și pe sufletul tuturor, fie copii, fie adulți; fie împătimiți ai artei, fie simpli iubitori de frumos. S-ar putea chiar să nu mai simtă nevoia de o documentație suplimentară, ci să-l înțeleagă pe Brâncuși pe de-a-ntregul, și ca artist și ca om.

Tatăl, securistul și discipolul – cei trei martori ai fericirii

Cronica biografiei romanțate Steinhardt. Bughi mambo rag de Lavinia Bălulescu

(Editura Polirom, 2020)

N. Steinhardt, cunoscut atât ca omul de cultură Nicu Steihardt, cât și ca monahul Nicolae de la Rohia, a fost una dintre cele mai interesante și complexe personalități culturale și umane din istoria recentă a României. Debutează în 1934 cu volumul de parodii În genul tinerilor..., publică masiv critică literară în mai toate revistele culturale din perioada interbelică, este șicanat de către comuniști imediat ce aceștia ajung la putere, este arestat în 1960, în cadrul „lotului Noica-Pillat”, sub „acuzația” de tăinuitor al grupului de legionari-mistici, se botează în închisoare, trecând de la iudaism la ortodoxie, este eliberat în 1964, în urma unui decret, se călugărește la mănăstirea Rohia în 1980, iar în 1989, cu puțin timp înainte de căderea comunismului, se stinge din viață. Cam acestea ar fi, pe foarte scurt, principalele momente ale vieții acestuia. Biografia sa completă, sau mai bine spus autobiografia sa, este cuprinsă între copertele cărții sale de căpătâi, Jurnalul fericirii, a cărei primă ediție a apărut postum, în 1991.  

În mod normal, a scrie o nouă biografie a lui Steinhardt ar putea fi echivalent cu a-i rescrie Jurnalul, întrucât în paginile acestuia, el a spus tot ce era necesar să se știe despre sine, împărtășind cu cititorii săi și cele mai puternice credințe și obsesii ale sale. Cu toate acestea, Lavinia Bălulescu, căreia i s-a propus de către cei de la editura Polirom, îndrăznețul proiect de a scrie o biografie romanțată dedicată acestuia, a găsit o furmulă realmente inedită, prin care, pe de o parte a reușit să evite cu brio „rescrierea Jurnalului”, iar pe de alta, chiar să arunce o lumină proaspătă asupra vieții și gândirii marelui spirit care a fost N. Steinhardt: și-a imaginat cum l-au perceput pe el trei dintre oamenii care au intrat în contact nemijlocit cu acesta, în diferite perioade din viața sa și mai ales în circumstanțe diferite, chiar deosebite. Acești trei martori ai vieții „evreului convertit la creștinism, în închisoare”, sunt tatăl său, securistul căruia i s-a dat în grijă monitorizarea sa continuă, după eliberarea din 1964 și unul dintre tinerii săi discipoli, un fost elev seminarist, care i-a fost ajutor la Rohia, la amenajarea bibliotecii mănăstirii.

Portretul pe care i-l face tatăl, inginerul Oscar Steinhardt, la rândul său o personalitate marcantă a generației sale, deși este cel mai complex, este totodată și cel mai abstract. Dacă ar fost o pictură, cu siguranță ar fi semănat cu una cubistă, în care figura subiectului ar fi fost formată din cioburi ale imaginilor acestuia din diferite momente ale vieții: o ureche de la maturitate, un ochi din copilărie, o mână din tinerețe, un umăr de după eliberarea din închisoare și așa mai departe. Și aceasta deoarece amintirile bătrânului, dincolo de faptul că sunt foarte subiective, sunt și din cale afară de amestecate, pentru că, după cum el însuși declară în paginile acestei cărți, „Săptămâna asta am încurcat puțin lucrurile. Am început să uit, adică nu chiar să uit, dar e ca și cum toate întâmplările vieții mele sunt niște fire. Aceste fire erau până acum foarte clare în mintea mea și acum cineva și-a băgat o mână acolo, cum ai băga mâna într-o pungă cu gheme, și le-a amestecat pe toate. Uneori apuc firul verde, să zicem, firul copilăriei lui, și-mi amintesc de un băiat sensibil, parcă ușor fricos, firav, bolnăvicios. Apoi, dacă stau să mă gândesc mai bine, îl văd mare, om în toată firea, și trebuie să mă ștropșesc la el, îmi spun, pentru că altfel nu se poate! Acum e un pișpirel, iar imediat este ditamai omul”. Cu toate acestea, în relatarea bătrânului tată sunt surprinse foarte bine și mai ales așezate în contexte cât se poate de potrivite, trei dintre cele mai puternice obsesii ale lui Steinhardt, care se regăsesc, ca un întreit fir roșu, în toate scrierile sale de după eliberarea din închisoare, și anume: versetul biblic aparent paradoxal:„Cred, Doamne, ajută necredinței mele”(Marcu, 9, 24), ideea desprinsă din scrierile filosofului creștin existențialist Kierkegaard: „Opusul păcatului nu este virtutea, opusul păcatului este libertatea”, precum și convingerea sa conform căreia, descoperirea lui Hristos și botezarea la creștinism l-au transformat într-un om fericit, definitiv fericit.

Cea mai stranie mărturie despre Steinhardt, din această biografie romanțată este aceea a securistului care trebuia să îl urmărească douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, șapte zile din șapte. Și aceasta deoarece, pentru acest meschin funcționar al serviciilor secrete, convins că servește interesele patriei, obiectivul muncii sale se transformă treptat într-o obsesie delirantă, ce-i sfredelește realitatea, transformându-l într-un neom măcinat de îndoieli față de propria sa viață. În realitatea sa alternativă, omul pe care ajunsese să îl deteste până la ură viscerală, devine salvatorul, protectorul și îngerul său păzitor, valențe imaginare care nu fac altceva decât să îl scoată din minți.

În contra-partidă, cea mai lucidă mărturisire despre monahul de la Rohia este cea a discipolului, a ucenicului iubit, a acelui elev seminarist ce i-a fost ajutor de nădejde și uneori confident, printre nesfârșitele rafturi cu cărți din biblioteca mănăstirii. Fiind relatată din perspectiva unui copil, aceasta se dovedește a fi și cea mai duioasă viziune asupra bătrâneții și morții celui care a fost N. Steinhardt. În ochii acestuia, monahul Nicolae era cel mai blând, cel mai bun, cel mai distins, cel mai deștept și cel mai darnic dintre toți călugării de la Rohia. Prin intermediul mărturiei sale, facem cunoștință și cu cea de-a patra obsesie majoră a celui mai fericit dintre pământeni: „De obicei propovăduia fericirea creștină. Ne spunea tuturor că un creștin trebuie să fie fericit. „De ce ești supărat? Nu e voie! Creștinul nu e voie să fie supărat! Trebuie să fie vesel! Noi suntem ai lui Hristos. Nu e bine să fim supărați! Creștinismul este o școală a fericirii! Cea dintâi datorie a unui creștin e să fie fericit!”” .

Așadar, prin biografia romanțată pe care i-o dedică lui N. Steinhardt, Lavinia Bălulescu ne propune nu una, ci trei noi perspective asupra vieții acestuia, perspective ce îmbogățesc, într-un fel sau altul, percepția noastră față de omul N. Steinhardt. Totodată, ne invită și la o lectură sau relectură, după caz atât a Jurnalului Fericirii, cât și a tuturor celorlalte cărți scrise de acesta, dintre care, cea mai importantă este Dăruind vei dobândi, volumul ce reunește mare parte dintre predicile ținute la mănăstirea Rohia, în fața a sute și mii de credincioși ce veneau să îl asculte.

„Prietenia e ca ficatul, bă! Dacă bagi prostii în ea, te doare”

Cronica romanului Teoria apropierii de Bogdan Răileanu (editura Humanitas, 2019)

Pe Bogdan Răileanu l-am cunoscut grație primului său roman, Dinții ascuțiți ai binelui, (editura Humanitas, 2018, colecția Scriitori români contemporani), pe care l-am citit pe nerăsuflate, în mare parte pentru că atingea una dintre temele care mă fascinează și pe mine, anume împletirea perpetuă a binelui și a răului, atât în societate, cât și în fiecare om în parte, indiferent dacă, conform conformismului, unii sunt catalogați a priori drept buni sau răi; dar și pentru faptul că maniera narativă, ce îmbină de minune realismul vieții sociale cu fantasticul ce țâșnește, vrând-nevrând din cele mai întunecate cotloane ale minții umane, crează o atmosferă vecină cu cea a realismului magic patentat de Marquez. Apoi am citit și volumul său de povestiri, Tot spațiul dintre gândurile mele (editura Polirom, 2018), și am fost la fel de încântat să servesc din nou, aceleași stări, doar că în doze mai mici.

Așa se face că apariția celui de-al doilea roman al lui Bogdan Răileanu, Teoria apropierii (editura Humanitas, 2019, colecția Scriitori români contemporani) a fost pentru mine un motiv de reală încântare. Firește, din nou am luat romanul și l-am devorat, pentru că din nou tema „concubinajului” dintre lumină și umbră s-a insinuat încă de la primele pagini. Dar să vedem, pentru început, un mic rezumat al acestuia.

Robert Negru, un jurnalist care dezvoltase o întreagă filosofie despre prietenie, a cărei chintesență se rezuma în fraza: „Prietenia este ca ficatul, dacă bagi prostii în ea, te doare”, are, în urma unui nefericit incident, revelația propriei însingurări. Fapt ce declanșează în el nevoia de a relua legătura cu cel mai bun prieten al său din copilărie și adolescență, Alexei Toma, de care nu mai știa nimic de un sfert de secol, și care rămăsese în orașul natal, Buftea, unde își întemeiase o familie și unde slujea ca preot la una dintre bisericile din oraș. În ciuda celor douăzeci și cinci de ani de când nu se mai văzuseră și a aparentei discrepanțe dintre profesiile lor și dintre modurile lor de a trăi și de a vedea lumea, prietenia lor se reia imediat, iar pentru a recupera cât mai bine timpul pierdut al prieteniei netrăite, decid să își îndeplinească acum, un vis din copilărie, acela de a petrece împreună, doar ei doi, un weekend la Veneția. În orașul gondolelor cei doi fac slalom printre protestatarii împotriva turiștilor, vizitează expoziția de artă contemporană a lui Damian Hirst (în gura căruia autorul plasează un enunț mai mult decât paradoxal, de-a dreptul revelator: „Adevărul este întotdeauna la jumătatea distanței dintre adevăr și minciună”), se delectează cu deliciile bucătăriei italiene, dar mai ales discută despre ei, despre ceea ce i-a legat cândva, despre ceea ce îi diferențiază, despre ceea ce încă îi fac să fie prieteni. Și nu doar discută și chiar au ocazia să și pună în practică teoria apropierii, întrucât mica lor vacanță nu va rămâne fără evenimente neprevăzute, care le vor proba prietenia mai mult decât orice discuție și orice beție.

Structurat sub forma unui dialog între prezent și trecut, între trăire și amintire, având un puternic substrat autobiografic peste care ficțiunea se pliază doar cât să sporească savoarea celor povestite, romanul Teoria apropierii se prezintă ca o veritabilă radiografie a unei prietenii speciale dar și ca un tratat teoretic și practic despre prietenie în general. Scris mai degrabă cu inima decât cu armamentul greu tipic romancierului clasic, el merge direct la sufletul cititorului, care inevitabil își va trece propria poveste de prietenie prin filtrul acesteia.

De asemenea, maniera narativă sinceră și dezinvoltă, în care Bogdan Răileanu și-a descris o parte din viață, face din Teoria apropierii un roman ușor de parcurs, dar nu la fel de ușor de digerat, care îți sădește în suflet și în minte o serie de repere despre prietenie, dar și despre viață în general.

Și dacă tot am ajuns în acest punct, nu pot rezista tentației de a face o mică comparație, din perspectiva manierei narative, între Dinții ascuțiți ai binelui și Teoria apropierii. Și aș începe prin a remarca asemănările. Din nou, așa cum am mai spus, avem de a face cu tema conviețuirii binelui și răului în fiecare om în parte. Astfel, Robert Negru, deși în primele pagini ale romanului este prezintă ca un tip cinic, care nu pune preț pe sentimente și pe relațiile interumane, se dovedește a fi depozitarul unui generos capital de bunătate. În contra-partidă, preotul Alexei Toma, deși se străduiește să aibă o viață conformă cu statutul său profesional, se dovedește a nu rezista foarte bine la toate ispitele în care îl atrage prietenul său. Ceea ce este cu adevărat fascinant la aceste „ecuații”, este faptul că abia prin asumarea de către fiecare dintre ei a dualității ce-i locuiește, reușesc să devină perfect umani, să se realizeze pe deplin, ca oameni.

Tot din sfera asemănărilor, remarcăm din nou prezența fantasticului ce se insinuează, la răstimpuri, în mintea omului: „Următoarea dată când deschide ochii spațiul e mai larg, nu îl mai simte ca pe un pantof în care nu poate să își miște piciorul.Crede că el este cel care s-a micșorat. E în liceu și percepe liceul ca pe un timp, nu ca pe un loc în care se află, și parcul Știrbey e tot o bucată de timp, aleile, copacii, lăculețul, păsările, veverițele, toate ghindele, conurile de brad, castelul, jandarmii care se plimbă pe acolo sunt bucăți de timp pe care le-a trăit și acum le parcurge iarăși așa cum parcurgi un vis din care te-ai trezit brusc. (...). Spațiul în care e începe iar să îl strângă. E ca într-o cutie. Îl strânge tare și sunetul picăturii devine rapid, un pleosc inversat care se aude din ce în ce mai repede. Pereții sau ceea ce e în jurul lui s-au strâns atât de tare încât se simte un singur punct. E agitat, un punct agitat. Cum a fost universul răstrâns la un punct din care au explodat toată energia și toate particulele astea din care s-au format planetele, oamenii și viața?”.

Cât privește deosebirile, cea mai puternică vine din faptul că Teoria apropierii se bazează pe o sumă de fapte reale sau cel puțin personajele principale au la bază prototipuri umane reale. Iar acest fapt se simte din plin, conferind romanului un gram de realism în plus, iar cititorului, acea senzație stranie că a pătruns în universul intim al autorului, că de acum îl cunoaște mai bine. Ceea ce este un fapt cu dublu tăiș. Căci pe de o parte se crează o familiaritate între autor și cititorii săi, dar pe de altă parte, această familiaritate își va cere constant un tribut: autorul va fi obligat ca pe viitor să ofere producții literare cel puțin la fel de bune, în caz contrar riscând să fie tras la răspunde de către cititorii săi, care sunt, dintr-un oarecare punct de vedere și cei mai drastici critici literari.

În ceea ce mă privește, voi fi în continuare cu ochii pe Bogdan Răileanu, așteptând o nouă carte. Cât despre așteptări, pentru moment îmi păstrez convingerea că și aceasta va fi cel puțin la fel de bună, deși, recunosc, mi-ar plăcea să fiu uimit cu o nouă doză de inedit.

Click pe link pentru o scurtă lectură din „Teoria apropierii” :)
https://www.youtube.com/watch?v=-1EJdZRDIec

A fost odată la Clejani... Taraf de Haïdouks

Cronica volumului Comédia Țiganilor de Paul Țanicui

(Editura Curtea Veche, 2019)

Titlul acestei cronici ar fi putut să fie la fel de bine și Once upon a time in Clejani... Taraf de Haïdouks. Și aceasta pentru simplul fapt că istoria acestui grup de lăutari români din satul Clejani de pe Valea Neajlovului s-a desfășurat mai mult în lumea largă decât în România, iar ei sunt de asemenea mai cunoscuți în Belgia, Franța, Italia, Germania, SUA sau Japonia decât în țara lor natală. Și asta nu pentru că nu și-au dorit-o ei, ci pentru că publicul român nu a avut ochi și mai ales urechi pentru ei. Cu toate acestea, în anul 2002, la BBC World Music Awards, Taraf de Haïdouks primește premiul The Best World Music Group, trofeul fiindu-le înmânat de Johnny Depp, care pentru ei nu mai era de mult timp doar „marele actor”, ci mai curând „fratele lor”, căci însuși Depp se considera unul de-al lor, fiind fascinat de arta lor și mai ales de modul lor de viață, de modelul lor uman. De altfel, cu doi ani mai înainte, membrii tarafului au jucat alături de acesta în filmul „The Man Who Cried”, în regia lui Sally Potter.

Mulți români îi descoperă abia acum, când taraful este deja istorie, și când doar câțiva foști membrii mai cântă la nivel înalt, printre aceștia numărându-se Caliu, care are propriul său taraf, și mult mai mediatizatul Ioniță din Clejani, restul cântând în continuare, anonimi, la nunți, botezuri și înmormântări, la ei în sat sau prin împrejurimi. Prin această carte a sa, Paul Țanicui, unul dintre puținii oameni de cultură din România care le-a acordat atenție, interesându-se de viața lor chiar și după destrămarea visului frumos care i-a făcut celebrii în întreaga lume, își propune, nici mai mult, nici mai puțin, decât să consemneze în scris, istoria grupului Taraf de Haïdouks, rostită din gura fiecăruia dintre membrii acestuia. 

Istoria oficială a grupului începe în anul 1988, o dată cu înregistrarea albumului Lăutarii din Clejani/ Les Lăutari de Clejani, Roumanie: Musique des Tsiganes de Valachie, editat de Muzeul Țăranului Român, prin sprijinul doamnei etnomuzicolog Speranța Rădulescu, la solicitarea expresă a unui manager din Belgia care dorea să cunoască muzica tradițională românească. Ca urmare a acestui album Taraful din Clejani (așa cum se numea pe atunci) a avut un prim concert în Belgia, unde s-a bucurat de un real succes. Dar asta a fost tot pentru acel moment, poate și din cauza condițiilor grele impuse de didactura comunistă.

Dar lucrurile nu aveau să rămână așa, căci o dată cu deschiderea granițelor, un alt manager belgian, care îi văzuse în urmă cu doi ani, vine după ei, hotărât să-i facă vedete internaționale, schimbându-le și numele în Taraf de Haïdouks: „În 1990, Stephane Karo descinde în Clejani cu senzații amestecate. Cum e să te trezești într-un sat pierdut din Câmpia Română, unde nu știi pe nimeni și nimeni nu te știe? Să te trezești înconjurat de o gașcă de puradei urlători și de pirande cu un milion de fuste, puse una peste alta, care-ți cer bani? Pe urmă, cum e să te afli într-o cămăruță cu o fereastră cât o cutie de chibrituri, în miros de varză, cu douăzeci de omuleți pe lângă tine care așteaptă să-i scoți în lume, să-i faci cunoscuți, să câștige bani? Iac-așa! După primul lor album scos în Belgia, la casa de discuri Crammed Discs, Musiques des Tsiganes de Roumanie (1991), niciuna dintre faimoasele scene de concerte ale lumii nu rămâne nebătută: Carnegie Hall, Opera Garnier, Royal Albert Hall, Union Chapel, Royal Opera House, Convert Garden, Elysée Montmartre – ai putea spune că țin de palmaresul marelui Pavarotti și nicidecum de al unor țigani lăutari, dintr-un sat prăfos, uitat de istorie”.

Primul lor concert în România are loc abia în anul 2000, la Sala Arcub, nu fără unele animozități provocate de rasismul unora dintre cei prezenți, virus ce s-a activat instantaneu în momentul în care au aflat că cei care urmau să urce pe scenă sunt țigani. Fără a ști probabil că acești țigani cuceriseră deja tot Occidentul și că albumul lor din 1994 fusese votat de către Asociația Criticilor Germani ca „Best World Music Album”. Cu toate acestea ei au urcat pe scenă în următoarea formulă: Culae, care nu cânta la vioară cu arcușul ci cu un fir de păr de cal legat de strune, Cacurică, Ilie Iorgu, Caliu, „un drac, un fel de Paganini încărcat la 1000 V”, Costică Boeru, Fluierici, Pășelan, Marin Marius Manole și Ioniță Manole (a.k.a. Ioniță de la Clejani). Concertul se dovedește a fi halucinant, electrizând tot publicul și spulberând orice urmă de rea credință ce mai putea veni din partea acestuia. Paul Țanicui descrie foarte poetic secvența în care, bătrânul Culae și mai tânărul Caliu interpretează, ca duo de viori, „Balada lui Ceaușescu”, compusă de cel dintâi: „Fă‑i să zbârnăie, Caliule! Aruncă‑i înapoi în lume aşa cum erau! Şi vioa‑ ra Caliu priveşte spre bătrâna vioară Culae: o dată, de două, de trei ori, cât trei ani, cât trei vieţi. Nicio şoaptă, niciun gest, nicio clipire... Pe două corzi, noapte şi zi, una lângă alta, niciun frâu şi‑atâţia nebuni de legat, unde dracu’ or fi ţinut ascunşi caii ăştia care te fac să plângi şi să plângi ca prostu’! Ţiganu’ ştie că te‑a făcut şi d‑aia îşi arată dinţii, dinţii lui albi. Râde când tu‑ţi ştergi lacrimile, paştele mă‑sii! Râde că are de ce. Vioara lui din cer cântă sufletului tău de pe pământ”.

Din păcate, în ciuda succesului avut la Sala Arcub, publicul român a rămas în continuare mai degrabă reținut față de Taraf de Haïdouks. Asta însă nu a afectat cu nimic parcursul internațional al grupului, care a continuat să fascineze lumea întreagă, cucerind inclusiv țări aflate „la capătul lumii”, ca Noua Zeelandă sau Japonia. De altfel, legat de Japonia a rămas și un episod de pomină ce i s-a întâmplat acordeonistului Marin Marius Manole, care s-a trezit cu o vizită mai puțin obișnuită. Aiko, o admiratoare de-a lui, a venit după el, la Clejani, fără însă să știe că el era însurat și că povestea lor de la Tokio a fost doar o escapadă efemeră.

  Două aspecte mi s-au părut într-adevăr excepționale la acești muzicanți. Primul ar fi faptul că niciodată succesul nu le-a luat mințile, ci au rămas mereu la fel de modești precum erau și înainte de această frumoasă nebunie, considerând că tot ce li s-a întâmplat nu a fost decât cu voia și grija lui Dumnezeu. Foarte emoționante sunt, în acest sens, cuvintele lui Dumitru Baicu, zis și Cacurică, unul dintre vocaliști:

„ – Dumnezeu ne-a ținut, pupa-I-aș tălpile Lui. Dumnezeu, că ce altceva? Niște țigani analfabeți și ei în lume... Ce să știm noi? Dar am cântat și asta a fost, așa ne-am înțeles.

– Cum e acum? Au trecum mai bine de cincisprezece ani.

– E la fel. Tot cu Dumnezeu înainte”.

Al doilea aspect a fost faptul că deși au avut la picioare lumea întreagă, niciunul dintre ei nu s-a gândit măcar pentru o clipă să emigreze în vreuna din acele țări bogate și civilizate, ba mai mult, fiecare turneu le-a fost garnisit din plin cu dorul de casă, de familie și de Clejaniul lor drag. Despre asta vorbește, printre alții și Țagoi, unul dintre acordeoniști, într-un interviu marcat de o doză de umor involuntar:

„ – Cum știți, intervine Țagoi, niciun lăutar n-a rămas pe afară.Niciunul n-a dat țara lui pe alta. Tot aici, în sărăcia noastră ne-am întors. Alta n-avem.

- De sărăcie vorbești sau de țară? Întreb eu

Costică zâmbește.

- Nu-i totuna, domnu’ Paul?”.

Sfârșitul Tarafului de Haïdouks s-a petrecut cumva natural, firesc, prin moartea succesivă a celor mai în vârstă muzicanți, cum ar fi Niculae Neacșu, zis și Culae, cel cu vioara fără arcuș, Ilie Iorga, sau Dumitru Baciu zis și Cacurică și neputința de a aduce în taraf oameni noi care să asigure continuitatea și schimbul de generații. De altfel, în 2016 a murit și impresarul lor, Stephan Karo, care de ceva vreme se stabilise și el la Clejani, devenind țigan, cum îi plăcea să spună, ba chiar căsătorindu-se cu o țigancă, rudă cu Ioniță.

A fost o poveste frumoasă, cum poate alta nu va mai fi.

Iar Paul Țanicui, scriind această carte, a făcut ca povestea să se transforme în istorie și să rămână o mărturie pentru generațiile viitoare, că acolo unde este talent, muncă, pasiune, seriozitate și mult bun simț, se poate face o carieră strălucitoare. Mai mult decât atât, prezentându-ne, de la fața locului, modul de viață al lăutarilor din Clejani, ne face cumva să vedem țiganii cu alți ochi, mai puțin critici și mult mai indulgenți. 

Așadar, Comédia țiganilor  - Taraf de Haïdouks este și va rămâne o carte-document, un izvor de referință ce nu trebuie ignorat atunci când se pune problema cercetării și înțelegerii modului de viață al țiganilor din România.

Filmul The Man Who Cried poate fi vizionat la linkul acesta:
https://filmehd.se/the-man-who-cried-omul-care-a-plans-2000-filme-online.html?__cf_chl_jschl_tk__=8b8a1fc155689157e58ba622bccdeebfa4390bae-1588870632-0-ARRznTPV8GNAe2ejWACFJf87cCp9cU4lt7iaWaKUxR1e9DL7Qr06doOtMeaflVr0F5_mImV6Dalbd91V1h3TcXJ1NI8iaYfU7QNBM2W4EYaqEoPxorXQHgqXFOZCjauNCOV0NYAvE_nLoLUJ3lNDKnR4jVSyudHHD3EDrebCm3PP7hX93p6xu_uFC4oVVyY3SWX3ZoFU87REOaP7asIsIGQJbt7X_SlJuhqRyPwDnny7Gv_JhTZM2PJ9OB0GmGnc5_io2vVpvIUqiZddSndX85GVIQIhAb5qcJZSt57RP5sKMuPKFZKbbVUA7fqRLWiU9HYaKTidBMFfLJzysChWbblnmIUtPYXrFiHc7vSy901w

Însuflețirea Sfinxului din Liveni

Cronică la cartea Enescu. Caiete de repetiții de Dan Coman 

(Editura Polirom, 2019)

Despre viața și opera marelui muzician român George Enescu, nu s-au scris de-a lungul timpului prea multe cărți în limba română, iar cele care s-au scris, au apărut în mare parte la edituri de specialitate, fără o largă distribuție. Poate cele mai vizibile au fost cele semnate de Bernard Gavoty, Amintirile lui George Enescu (editura Curtea Veche), scrisă chiar pe baza unor interviuri cu acesta, și de Noel Malcom, George Enescu. Viața și muzica (editura Humanitas). Așadar, cartea lui Dan Coman este mai mult decât binevenită, este de-a dreptul necesară, mai cu seamă pentru că este scrisă sub forma unui roman biografic, ceea ce o face accesibilă tuturor cititorilor, indiferent de vârstă și de formarea lor profesională.

Ar fi greu de spus dacă Enescu. Caiete de repetiții aduce elemente de noutate în ceea ce privește datele biografice cunoscute despre George Enescu. În fond, și autorul „caietelor” s-a folosit la rându-i de bibliografia deja existentă. Cel mai probabil Dan Coman nu a făcut altceva decât să rezolve puzzle-ul vieții marelui muzician roman, din bucățile dispersate în diversele cărți pe care le-a consultat. Iar acest lucru i-a ieșit de minune. Însă ceea ce aduce cu adevărat nou biografia romanțată a acestuia este faptul că reușește să picure suflet în „statuia” care îl înfățișează pe Enescu în toate celelalte biografii.

Sub condeiul lui Dan Coman, George Enescu trăiește intens. Suferă din cauza restricțiilor din copilărie: „Singurătatea își mărise teritoriile, regulile deveniseră  și mai stricte. Cînd, însoțindu-l pe tatăl său de-a lungul satului, întîlnea alți copii, George stătea deoparte, privindu-i doar cu coada ochiului, făcînd cu vîrful papucului cercuri mărunte în praful adunat din belșug pe drum, răspunzând scurt și foarte repede oricărei întrebări, evitând apropierile – un copil mîndru și arogant, cum ziceau gurile rele ale satului”. Își iubește părinții și suferă din cauza suferințelor acestora. Aflat în cele mai sofisticate orașe europene, resimte dorul de casă.

Se frustrează când dă greș și se revoltă când se simte nedreptățit: „Pe 19 februarie 1899, Colonne dirijează la Théâtre du Châtel noua lucrare a lui Enescu, Pastorale-fantesie. De data asta, nici un succes. Publicul aplaudă, dar fără prea mare tragere de inimă, iar critica pariziană are cuvinte mai degrabă reținute la adresa compoziției. Citind ziarele, Enescu a simțit în acea săptămână că este nedreptățit, că răutățile la adresa lui, absolut gratuite, au început să se înmulțească doar din cauza Poemei și a succesului său uriaș. Pentru prima dată am înțeles, i-a spus el lui Cortot, că jocul preferat al criticii e datul în scrînciob”.

Leagă prietenii și li se dedică cu loialitate, una dintre cele mai frumoase relații de amiciție fiind cea cu principesa Martha Bibescu, stabilită la Paris, a cărei moarte prematură îl zguduie puternic. De asemenea devine confident al reginei Elisabeta – Carmen Sylva. Însă cea mai durabilă prietenie este aceea cu Ninette, una dintre primele sale iubiri adolescentine, metamorfozată natural într-o amiciție sinceră și loială. Ninette este și cea care îi dă porecla de Pinx, derivată de la Sfinx, tocmai în ideea de a-l scoate de sub acel stigmat de bărbat fără trăiri. Acesteia îi scrie, după moartea ambilor săi părinți: „Pinx a rămas singur, scumpa mea Ninette. Singur și fără inimă”.  

Dacă primele iubiri, cele de adolescență, nu reușesc să-l transforme într-un bărbat pătimaș, ei bine, pe Maruca Cantacuzino o iubește de la început, cu patimă. Este rănit în dragostea sa și nu se sfiește să o arate, dar iartă totul în numele iubirii: „În mai, după o ceartă violentă cu Maruca (căreia el îi reproșase – pentru a cîta oară! – că-și călcase credința jurată – ce drept ai tu să-mi reproșezi așa ceva?), își prezintă în premieră Simfonia a III-a cu coruri, care are un succes fulminant – scena se umple efectiv de flori, iar publicul pare să nu mai vrea să iasă din sală. Apoi, în august (după câteva zile minunate la Sinaia, la Vila Căprița, alături de femeia aceea care știa să facă din el ceea ce face primăvara din cireși), Enescu a plecat în Elveția și, după aproape cinci ani de absență, a ajuns la Paris, concertând în beneficiul unui orfelinat pentru copiii de ostași”.

Dar mai ales, își revarsă întregul suflet în fiecare dintre operele sale, și se dedică trup și suflet fiecărui pas pe care îl face în lumea muzicii. Am putea spune chiar că dezvoltase un cult pentru muzică și pentru munca sa: „În august, România a intrat în război de partea Aliaților.
Arcușul și vioara sunt armele mele, cu ele voi lupta până la capăt. Sub înalta oblăduire a Crucii Roșii, Enescu s-a hotărât să facă echipe de artiști cu care să le cânte răniților în spitalele de campanie.  Am remarcat de nenumărate ori, i-a spus el Marucăi, cât de vizibilă devine pe fețe o adâncă preschimbare sufletească, după numai câteva note. Această prefacere a sufletelor este suprema rațiune de a fi a muzicii. Fără acest efect liniștitor, purificator asupra spiritului omenesc, muzica n-ar mai fi decât o înșiruire de sunete fără noimă. Așa cum războiul nu era altceva decât o înșiruire de fapte fără noimă”.

O informație inedită privitoare la preocupările din afara spectrului muzical ale lui George Enescu pe care ne-o oferă Dan Coman în cartea sa este aceea legată de pasiunea sa pentru desen, pe care se pare că a deprins-o din copilărie și nu a mai abandonat-o niciodată, desenând adeseori pe filele scrisorilor pe care le trimitea alor săi acasă: „Caietul galben era aproape plin: desene și litere în forme ciudate făcute în cărbune, reprezentând sunete muzicale. Nu le putea nimeni citi, dar Jorj, revăzîndu-le, își amintea totul - știa cu exactitate când a fost făcut fiecare dintre desenele acelea stranii, aproape fără contur și ce muzică ascultase în ziua respectivă – cântecele țăranilor întorși seara de la muncă în carele cu boi, taraful din Cracalia, pricesnele de la biserica din Liveni, sunetul îndepărtat și singuratic al fluierului, doina cântată pe câmp de câteva femei grase, bocetul care se cînta la morți, hora țărănească din duminicile cînd tatăl său organiza șezători în fața conacului, strigătul de nuntă, sunetul duios și ironic al frunzei la care cînta nebunul satului”; „În decembrie, cu puțin timp înainte de Crăciun, Costache a primit la Cracalia brățara, însoțită de un desen în cărbune al Bisericii Sfîntul Ștefan din Viena”

Astfel, o dată cu închiderea Caietelor de repetiție, cel care până acum trecea drept un Sfinx, un robot pentru care nu a contat decât muzica sa, care a muncit extem de mult la tehnica sa muzicală, obsedat doar de ideea perfecțiunii, poate fi privit și ca un om, în deplinătatea cuvântului, un om care nu și-a inhibat nicidecum emoțiile și sentimentele, ba dimpotivă le-a dat glas ori decâte ori acestea s-au manifestat în sine. Putem spune că  Dan Coman l-a readus la viață pe George Enescu, a însuflețit Sfinxul, și pentru asta nu avem decât să-i mulțumim.