Despre înjosire, cu durere dar și cu împăcare

 

Cronica romanului Amintirile unui spălător auto de Dorian Dron

(Editura Casa de pariuri literare, 2021)

 

Dorian Dron (născut în 1987, la Pucioasa, Dâmbovița), este absolvent al Facultății de Litere și al Masterului de Scriere Creatoare din Brașov. Debutează ca prozator în perioada liceului, cu volumul de proză scurtă, În spatele măștii (editura Macarie). În timpul facultății ia parte la Cenaclul Corpul T din Brașov și participă la Maratonul de Poezie de la Facultatea de Litere, sub îndrumarea poetului Andrei Bodiu. La maturitate publică romanele Scara AB4 (editura frACTalia, 2018) și Amintirile unui spălător auto (editura Casa de pariuri literare, 2021). Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

După titlul romanului  (sau mai curând al mini-romanului, căci nu are decât puțin peste o sută de pagini), ai fi tentat să crezi că ar fi vorba despre amintirile unui spălător auto profesionist. Dar nu este nici pe departe vorba despre așa ceva, ceea ce este însă mult mai bine. Personajul lui Dorian Dron, Mihnea, este student la Litere, și cântăreț amator de muzică folk, iar în vacanța de vară se gândește că nu ar strica să muncească undeva măcar o lună pentru a strânge banii necesari pentru a merge câteva zile la mare, în ciuda faptului că problemele de sănătate, și încă unele ce aveau legătură cu coloana vertebrală nu îl ocoliseră. Și cum forța de muncă din județul Dâmbovița nu era prea ofertantă, iar fabrica de globuri la care lucrase cu o vară în urmă, nu se mai arată interesată de serviciile lui, ajunge să lucreze într-o spălătorie auto. Așadar, pentru fix o lună de zile, Mihnea trăiește viața unui spălător auto, iar cele trăite se cer musai povestite. Și aceasta nu pentru că ar fi foast cine știe ce aventuri palpitante, ci pentru că  vârtejul psihologic în care acesta se trezește prins este unul ce nu poate fi trecut sub tăcere.

Mai pe scurt, fiecare zi dintre cele petrecute pe platforma spălătoriei auto a fost un adevărat coșmar pentru Mihnea, care este zi de zi jignit, înjosit și amenințat, ba de către colegi, ba te către clienți. Iar dacă bullying-ul din partea colegilor, la rândul lor foarte frustrați de munca înjositoare pe care o prestau, a încetat după primele două săptămâni, după ce Mihnea va fi devenit cumva unul de-al lor, cuvintele grele venite din partea clienților, mulți dintre aceștia având impresia că simpla posesie a unei mașini le conferă dreptul de a se purta cu cei însărcinați să le-o spele, cum s-ar purta cu niște sclavi dacă sclavia instituționalizată nu ar fi fost eradicată. Din fericire, o lună de zile trece repede, iar Mihnea scapă din „infernul mașinilor murdare” și se poate bucura de restul vacanței, mergând împreună cu Ina, iubita lui și Paul, colegul de trupă, mai întâi la Moeciu, unde sunt invitați la un festival de muzică folk, iar mai apoi la Costinești, unde distracția se îmbină de minune cu peripețiile inerente.

Poate că întâmplările istorisite în acest roman nu ar fi cele mai spectaculoase, însă accentul nu este programat să cadă pe faptele petrecute, cât mai curând pe dimensiunea psihologică, autorul vizând aici cel puțin două contexte psihologie. Avem mai întâi de a face cu comportamentul colegilor de la spălătorie, dintre care se remarcă Cârlig, „capul răutăților” și Topor, „îngerul păzitor” al lui Mihnea. Sunt tipi care într-adevăr înjură excesiv, țipă, amenință, vor să intimideze (aici trebuie spus că limbajul folosit este unul explicit, dar care se susține 100% prin contex și prin atmosfera construită), dar care dovedesc în timp că nu o fac cu răutate intrinsecă, ci ca o formă de refulare a frustrărilor și înjosirilor acumulate la rândul lor de la clienții veșnic nemulțumiți, drept pentru care nici Mihnea nu le va purta pică ulterior. Și avem apoi comportamentul gratuit deviant al clienților, care fără vreun motiv anume îi înjosesc „fără discriminare” pe toți spălătorii auto, ca și cum aceștia ar fi ultimii oameni de pe pământ.

În fond, Amintirile unui spălător auto este o carte profund psihologică, care are marele merit de a trage un semnal de alarmă asupra acestor forme de bullying ce depășesc cadrul școlii, manifestări care pot avea în continuare aceleași efecte dezastruase. Iar mesajul este cât se poate de clar: nimeni nu are dreptul de a înjosi pe altcineva, indiferent de statutul social atât al celui care înjosește cât și a celui înjosit. Așadar, un roman mai mult decât necesar.

 

Poezie – simfonie

 

Cronica volumului de debut, Dumnelike de Marcel Vișa

(Editura Cartea Românească, 2017)

 

Marcel Vișa (născut în 1983) a publicat poezii în revistele Steaua, Discobolul, Familia, România Literară și pe platformele on-line, Qpoem și Literatura de azi. A fost distins cu Premiul maratonului de poezie organizat de Uniunea Scriitorilor din România, Neptun, 2017. A debutat în anul 2017 cu volumul, Dumnelike, apărut la editura Cartea Românească. Din anul 2021 este membru al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Alba-Hunedoara. Asupra volumului său de debut mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Poezia lui Marcel Vișa din volumul de debut se remarcă în primul rând prin două coordonate definitorii (ce rostite împreună, ar aduce a slogan de for internațional), acestea fiind: diversitatea tematică și unitatea estetică. Altfel spus, el reușește să exploreze mai multe dimensiuni tematice ale poeziei, de la dorul de părinți și bunici, la critica socială, și de la plonjarea în realitatea virtuală, la ancorarea în concretul cotidian, cu toate tarele lui, dar de fiecare dată o face într-o manieră asemănătoare, ce conferă volumului o indestructibilă unitate estetică. Iar această estetică se poate defini atât prin dimensiunea poemelor, poetul simțindu-se în largul lui în poemele de largă respirație, cât și într-o oarecare sobrietate sau seriozitate: chiar și atunci când tema explorată ar fi una, dacă nu veselă, cel puțin relaxată, Marcel Vișa păstrează un ton sobru, semn că nu ia niciodată în glumă poezia.

Una dintre temele preferate ale lui Marcel Vișa, judecând după frecvența cu care apare în volum, este atașamentul față de familie, față de părinți și bunici, poemele în care apar aceștia, indiferent de context, fiind străbătute de melancolie, duioșie sau gingășie, niciodată însă de patetism sau stări lacrimogene: „Ana iubește florile oamenii și cerul senin/ când fulgeră se ascunde în poala bunicii/ bunica devine tot mai mică de la an la an/ „în curând va dispărea de tot/ voi fi nevoită să-mi constuiesc o bunică din flori de păpădie/ și nu voi lăsa fluturii uriași să se apropie”/ o iubea la fel de mult precum iubea bunica florile/ Ana e o floare în grădina bunicii/ bunica se tratează zilnic de moarte stropind pământul cu lacrimi/ din ele cresc păpădii uriașe până la cer/ moartea e iarna din grădina bunicii”; „îl visez pe tata bolnav în camera lui micuță/ soba dogorește iar el respiră sacadat/ încearcă să-mi spună ceva/ transpiă abundent scuipă sânge și fixează tavanul/ acolo unde la zugrăvit a rămas o pată sub forma unui corb/ afară ninge din ceruri de culoarea laptelui afumat/ aș merge la sanie dar tata moare/ e prima zi din ultimul lui anotimp// mama mă trimite la sor’ mea/ „du-i biletul acesta”// (…)// la întoarcere am făcut un bulgăre de zăpadă să-i arăt cât de iarnă-i afară/ și am dat buzna în casă fericit/ m-a izbit mirosul puternic de cremă de ghete privirea lui de parcă mă căuta chipul livid/ cineva mi-a spus „nu plânge”/ n-am plâns// de atunci nu (mai) plâng deloc// scriu versuri”.   

Din poezia lui Marcel Vișa transpare și o foarte mare doză de luciditate sfredelitoare, poetul înscriindu-se din acest punct de vedere în descendență caragialiană, având impregnat în ADN, expresia „văd enorm și simt monstuos”. Iar această luciditate, manifestată printr-o critică extrem de acidă și de tăioasă, are nu una, ci două ținte predilecte (pe lângă multe altele secundare): prima ar fi îndreptată împotriva dependenței majorității oamenilor de realitatea virtuală, de lumea iluzorie din spatele ecranelor, care tinde să țină loc și de dragoste de sine și de dragostea intimă: „să dăm like la like la like la like/ până ajungem la dumnelike/ acel like primordial care a născut toate like-urile din lume/ like acest singuratic despărțit de like lui plecată să latre pe lună/ acest adam fără evă/ impalpabilă sursă de bucurie care ne alimentează ego-ul”; „mă uploadez în mintea ta/ cu 50 de megabiți pe secundă/ m-ai luat ca pe un virus/ nu ai scăpare/ sunt hacker-ul care ți-a crack-uit inima/ să poți iubi ca și cum ai deține licența dragostei/ te-am downloadat în brațele mele/ și nu te pun la share/ chiar de-aș lua ban din partea întregii lumi/ ești doar a mea/ stocată pe hard disk-ul intern/ până când moartea ne va despărți/ sau se va lua curentul”; iar cea de-a doua, împotriva derapajelor oamenilor Bisericii (nu însă împotriva divinității), care par să își fi uitat atât menirea de a-i sluji lui Dumnezeu, cât și votul sărăciei asumate: „în fața bisericii m-a întrebat cineva/ de ce nu intri fiule?/ în spatele ușilor închise nu e Dumnezeu/ am răspuns/ doar idoli de piatră/ icoane făcătoare de bani/ și moaște hidoase/ mascote ale putreziciunii/ în fiecare zi mă plimb cu Iisus prin catedrale/ dezumflăm roțile mercedesului parcat în altar/ admirăm garderoba fariseului bărbos care oficiază slujba adormirii conștiinței/ cel născut în staul își pipăie rănile și oftează/ au transformat religia într-o afacere// FUCK!!// câte un 4x4 iese pe porțile sfinte/ demarează în trombă/ călugării știu să facă drifturi nu știați?/ Doamne, iartă-mă că-ți ponegresc trimișii dar unul era să mă calce pe trecerea de pietoni în timp ce vorbea la telefon/ și-atunci m-am întrebat/ „în ce rețea o fi Dumnezeu/ să-mi cumpăr cartelă prepay de la chioșcul din fața bisericii de cartier/ să-i spun/ Doamne iartă-mă că nu știu ce fac. dar aș vrea să știu ce faci tu de când nu mai dai niciun semn””.

În final aș spune că Dumnelike este este un volum de poezie - simfonie, în care se îmbină în deplină armonie: duioșia cu ironia, speranța cu agonia, liniștea cu furia, trecutul cu prezentul și poate chiar cu viitorul, umanismul cu postumanismul, revolta împotriva lui Dumnezeu cu iubirea fiiască și firească față de Acesta, Marcel Vișa dovedindu-se, încă de la ceasul debutului, un poet dacă nu complet (fiind prea devreme pentru acest calificativ), cu siguranță unul polivalent, cât se poate de serios (aș zice chiar scrupulos), fiind înzestrat atât cu darul lucidității cât și cu acela al creativității și al puterii de a modela cuvintele și de a face din ele vase din care să se reverse elixururi împotriva ignoranței. Recomand consumarea acestui volum de poeme, atât pe nerăsuflate, caz în care poate funcționa ca un duș rece, cât și în porții mici, de fiecare dată când realitatea pare să o ia razna, caz în care ajută la o reconectare cu propria conștiință.

Salutări poetice din Extremul Orient!

 

Cronica volumului de poeme, maki for 2 de Adelina Pascale

(Casa de editură Max Blecher, 2021)

 

Adelina Pascale (născută în 1995) a absolvit Facultatea de Litere a Universității București și un masterat la Centrul de Excelență în Studiul Imaginii. Înainte de debut a publicat în antologia Subcapitol (2015). Debutează în anul 2021 cu volumul maki for 2, apărut la Casa de Editură Max Blecher, ca urmare a câștigării celei de-a unsprezecea ediție a Concursului de debut în poezie „Max Blecher”.  Asupra acestui volum de debut mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Volumul, alcătuit din șapte scurte cicluri poetice, șase dintre acestea purtând numele unor orașe sau regiuni istorice din țările extrem orientale: China, Coreea de Sud, Japonia, poate fi considerat drept un jurnal de călătorie în versuri. Iar ca în orice jurnal, în paginile sale descoperim atât descrieri ale unor priveliști sau obiceiuri locale, cât și multe trăiri, multă emoție, multă confesiune. Popasurile poetei sunt: Hong Kong, Taipei, Shanghai, Seoul, Tokyo și Kyoto.

Deși este vorba despre o călătorie, se pare că nu este neapărat una de plăcere, întrucât emoțiile poetei sunt deseori din familia celor negative: angoasă, nesiguranță, teamă. Iar pentru a scăpa de aceste sentimente, ea recurge la diverse trucuri „narative”, cum ar fi consemnarea în scris a fiecărei acțiuni, oricât ar părea ea de banală, ca și cum ar avea nevoie de o dovadă care să-i ateste ulterior faptul că într-adevăr acele lucruri s-au întâmplat aievea: „sunt în Taipei. Am demarat cu mașina papuc/ a vecinului Chih-wei. cățelul Lucky prins/ pe bord își clămpăne capul la fiecare curbă./ am oprit în benzinărie. am schimbat/ cauciucurile. am cumpărat un Bubble Cafe/ Latte de la angajatul adormit și mi-am/ văzut de treabă./ am golit scrumiera. am aranjat oglinda./ am pornit motorul, radioul. asta-i de ajuns/ să nu adorm în întuneric./ mă întreb/ cum voi putea vreodată să memorez acest/ sentiment de teamă/ ca pe o formă de meditație”. 

Din fericire, emoțiile alternează, astfel încât apar și cele pozitive, mai cu seamă atunci când poeta de reîntâlnește cu iubitul: „ajunși în shanghai/ trecem de arhitectura fantastică/ despachetăm/ mâncăm la repezeală noodles proaspeți/ comandați de la Chang Jiao/ best noodles place in town/ iar înainte să-mbrăcăm costumul/ de scafandru/ facem dragoste// (...)// yuán fèn/ intraductibil în alte limbi/ e singurul cuvânt/ pe care-l asociez cu dragostea/ în timp ce suntem purtați de curenți/ mai departe”.

Putem spune că sub aspectul emoțiilor și sentimentelor experimentate și expuse în poezie, balanța s-a echilibrat, ceea ce dă și volumului un aer general de echilibru, de împăcare, de asumare. De altfel, acesta este și unul odintre punctele forte ale poeziei Adelinei Pascale, anume lipsa oricărei forme de exagerare în sfera stărilor ilustrate și sau animate. În poemele ei nu găsim nicio urmă nici de patetism, nici de exhibare a vreunei emoții, fie ea pozitivă sau negativă.

Pe lângă acest echilibru al stărilor, poezia Adelinei Pascale se mai remarcă și printr-o uimitoare limpezime a discursului poetic. Fiecare poem curge lin, fără niciun fel de poticnire, fără niciun fel de artificiu estetic sau stilistic ce ar putea reclama o zăbovire pe text, ceea ce mă duce cu gândul la titlul unei cărți despre filosofia DAO, specifică la rândul ei zonei extrem orientale, și anume: Dao - calea ca o curgere de apă, de Alan Watts. Și acest lucru nu denotă defel acea simplitate vecină cu mediocritatea, ci mai curând o simplitate sapiențială, poeta reușind să își dezvăluie intențiile poetice în cuvinte simple, accesibile tuturor, ceea ce mă duce cu gândul și la poemele de tip haiku, sau tanka, specifice la rândul lor culturii asiatice, semn că poeta nu doar a vizitat această zonă, ci s-a și lăsat pătrunsă de spiritul acesteia.

Însă ceea ce este cu adevărat surprinzător la acest volum de poeme, este faptul că Adelina Pascale reușește să alcătuiască, aproape poem cu poem, o monografie contrasă, cu irizări de  antropologie, a Extremului Orient. Sunt surprinse și descrise o mulțime de aspecte specifice strict zonei geografice și culturale reprezentate cel mai pregnant de cele trei țări mai sus menționate: „pe timp de furtună/ se aude hurducăiala carturilor pescărești/ vânturile puternice izbind piața de pește Bashi”; „în camera de oaspeți/ suntem întâmpinați/ cu tapete din dinastia ming/ un mic acvariu/ și cărți zhang yan (xi xi)”; „la 21:00/ muncitori din Seoul, Lagos și Singapore/ caută cele câteva terase care servesc shoturi cu/soju și sardine”; „prind cu bețișoarele ruloul de orez și mă întind/ după soya și wasabi/ la masa de lângă/ se bea sake/ și se vorbește despre rata e supraviețuire/ a gladiatorilor/ dacă nu pierzi/ mâine de la capăt”.

Avem așadar de a face cu un volum de debut cât se poate de bine lucrat ceea ce denotă în primul rând o maturitate poetică exemplară, iar faptul că poeta alege să își introducă cititorii într-un climat exotic, nu poate fi decât un mare plus în dreptul său. Fără doar și poate, Adelina Pascale și-a meritat cu prisosință premiul de debut obținut. În ceea ce mă privește, aștept cu interes și nerăbdare și viitoarele sale proiecte literare.  

  

 

Smulgând mască după mască, în Havana anului 1989

 

Cronica romanului Măști de Leonardo Padura

(Editura Paralela 45, 2021)

 

Leonardo Padura (născut în 1955, la Havana) este un scriitor și jurnalist cubanez, licențiat în Filologie, faimos pe plan internațional. Pentru cvartetul Havanei, publicat în anii ‘90, a fost distins cu Premiul Hammett în Spania. De asemenea, în anul 2015 a fost desemnat laureat al Premiului Prințesa Asturiei pentru întreaga carieră, considerat Premiul Nobel al Spaniei. Romanul Măști, publicat inițial în anul 1997, ce face parte din cvartetul Havanei, dar și din seria de nouă romane avându-l ca erou pe locotenentul Mario Conde, este prima traducere a lui Leonardo Padura în limba română, traducere ce îi aparține lui Marin Mălaicu-Hondrari, și care a fost publicată în anul 2021 la editura Paralela 45.

În linii mari, atât prin prisma intrigii, cât și a manierei narative, romanul Măști, este unul polițist, dar care depășește cu mult aria clasică de niveluri de lectură a unui roman de gen; în ce fel, vom vedea în cele ce urmează. Pentru început, să vedem care este intriga romanului. Locotenentul de poliție, Mario Conde, deși suspendat temporal din funcție, este rechemat la post pentru a i se preda un caz cel puțin bizar: un travestit, identificat ca fiind Alexis Arayan Rodriguez, fiul unui reputat diplomat cubanez, este găsit mort într-un parc din Havana, în ziua de 6 august. După primele indicii, acesta fusese ștrangulat cu un cordon, fără ca măcar să opună cea mai mică rezistență. Ceea ce a dat cel mai mult de gândit a fost faptul că în rectul victimei au fost găsite două monede de aramă. În mod surprinzător, prima analogie pe care o face Mario Conde este cea dintre noaptea crimei,5 spre 6 august, zi în care Biserica Romano-Catolică (dar și cea Ortodoxă) sărbătorește Schimbarea la Față a Domnului, și faptul că victima este un travestit. Pornind pe aceste două fire, descoperă rapid faptul că Alexis, deși nu era un travestit propriu-zis, ci doar unul de ocazie, era totuși homosexual și mistic, obsedat chiar de Schimbarea la Față. Dar cum aceste două detalii erau prea puține pentru a dezlega misterul crimei, Conde se adâncește tot mai mult în lumea homosexualilor și a travestiților din Havana, lume ce coincidea, în parte cu lumea literară și artistică cubaneză. Deși rezolvarea cazului va veni pe cu totul altă turnantă, ceea ce descoperă polițistul explorând lumea „sexelor fluide” este cât se poate de interesant și de util pentru a pătrunde în psihologia acestora.

Complexitatea romanului, despre care vorbeam mai sus, vine tocmai din explorarea celor patru fire pe care va merge Mario Conde în ancheta sa: cel mistic, cel literar, care se va întrepătrunde cu cel politic și cel al comunității Queer (chiar dacă în epocă este posibil să nu se fi numit așa).

Mergând pe filiera religioasă, descoperim că și cubanezii, deși țară insulară, și teoretic izolată, se aseamănă confraților lor de limbă latină de pe continentul sud și central-american, în „ingeniozitatea” cu care amestecă lumea păcatului și a promiscuității cu aceea a misticii și a credinței, iar aici îmi vine în minte o altă nebunie mistică, ilustrată magistral de către Fernando Vallejo în romanul Sfânta Fecioară a ucigașilor plătiți (editura Curtea Veche, 2016, traducere de Eugenia Alexe Munteanu).

Pătrunzând în lumea literară cubaneză a anilor 80-90, Mario Conde descoperă faptul că aceasta fusese decisiv alterată de către politic. Astfel încât, odată cu instaurarea regimului comunist, în urma „Revoluței socialiste” condusă de Fidel Castro și de Ernesto Che Guevarra, scriitorilor li s-a impus ca unică estetică literară, realismul socialist (exact cum s-a întâmplat și în România și în celelalte țări ale blocului sovietic din Europa de Est), iar cei care nu s-au aliniat, au fost marginalizați. Mai mult decât atât, cei care erau bănuiți sau dovediți a fi homosexuali erau scoși cu totul din lumea literară, interzicându-le să mai publice, erau scoși din librării, din dicționare, din istorii literare, ca și cum nu ar fi existat niciodată în lumea literară cubaneză, pe motive de „decadență” și de morală anti-sovietică. Ironia sorții este că următoarea generație de politicieni comuniști, în momentul în care în lumina neo-marxismului (aș zice chiar a unui neo-marxism avant-la- lettre) au pătruns în societatea comunistă ideologiile de gen, i-a reabilitat pe scriitorii gay, ba chiar i-au propulsat în prima linie.

Este de la sine înțeles că invadarea lumii literar-artistice de către politic s-a produs în condiții de corupție, de minciună și de intimidare, ceea ce spune multe despre nivelul de corupție la care ajunsese lumea politică cubaneză la finele anilor ‘80, când are loc acțiunea romanului.

În fine, odată ajunși la filiera comunității Queer, trebuie spus că Leonardo Padura reușește să pună bazele, fie și prin maniera aceasta a ficțiunii, unui mic tratat de antropologie dedicat persoanelor homosexuale sau care se confruntă cu fluiditatea de gen. Putem pătrunde astfel în intimitatea psihologică a acestora, putem afla mai multe despre maniera sau manierele în care sunt ei priviți în societate și chiar în familie, și despre ce traume se nasc în mintea și sufletul lor, și bineînțeles, putem să empatizăm mai mult cu ei și să încercăm mai mult să îi înțelegem. Din acest punct de vedere, recomand romanul Măști tuturor homofobilor, dar și celor care, din cauza diverselor preconcepții, încă nu pot pătrunde foarte mult în psihologia persoanelor LGBTQ.  

Așadar, romanul Măști este unul cât se poate de complex, fascinând atât prin maniera în care este condus firul narativ de tip roman polițist, în care suspansul și pistele false se țin lanț, cât și prin pluralitatea de niveluri de lectură și de referințe istorice, politice, literare, psihologice și antropologice ce se întrețes pe firul narativ de bază. Ca o notă suplimentară, aș menționa și faptul că romanul lui Leonardo Padura „prezintă urme de poezie”, și chiar de „povestire în ramă”, ceea ce în fond este ceva cât se poate de firesc, având în vedere că autorul este un latino-american „pur sânge”.  

Satiră sau satâr?

 

Cronica volumului de poeme, Blesteme & more de Tudor Crețu

(Casa de pariuri literare, 2021)

 

Tudor Crețu (n. 1980) este poet, prozator, critic literar și doctor în literatură comparată. Debutează în anul 2001, cu volumul de poezie Dantelăriile Adelei. În 2008, îi apare la editura Cartea Românească și primul roman, Omul negru, nominalizat la Premiile Euridice. Cel de al doilea roman, Casete martor, (vol. I, 2013; vol. II, 2015, editura Tracus Arte), îi aduce Premiul „Ioan Slavici” al U.S.R., filiala Timișoara. În 2014, câștigă premiul pentru cea mai bună carte de poezie a anului, acordat de aceeași Filială a U.S.R., pentru volumul Fragmente continue. Poeme live (ed. Printpress). În 2015 publică prima antologie de poezie, studio live (editura Printpress), iar în 2016, primul extras din Jurnalul fantasmatic (ed. Paralela 45). În anul 2021 îi apare la editura Casa de pariuri literare, un nou volum de poeme, Blesteme & more. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

            Aș începe prin a spune că titlul volumului este unul cât se poate de edificator, în prima parte a acestuia având de a face chiar cu o suită de blesteme, chiar dacă nu dintr-acelea ce ar putea face parte, printr-o bizară aliniere de planete, din cărțile de vrăji și incantații macabre ale vreunei vrăjitoare din stirpea Mamei Omida sau a Babei Vanga. Și aceasta din cel puțin două motive cât se poate de solide: primul ar fi acela că destinatarii blestemelor lui Tudor Crețu sunt de fapt chiar cei care fi dispuși, la o adică, să apeleze la serviciile mai sus menționatelor reprezentante ale magiei negre, mai exact, inși și inse al căror coeficient de inteligență (și de conștiință) este invers proporțional cu grosimea portofelului (o parte dintre aceștia au fost la un moment dat cuprinși chiar și în Atlasul de Mitocănie Urbană, apărut la editura ART), iar al doilea motiv, chiar mai serios decât primul, ar fi acela că, imaginația, bogăția lingvistică și debitul de imprecații per vers pătrat (fie-mi permisă improvizația), de care dă dovadă poetul, întrec orice autor de „blesteme oficiale”, fie el inspirat sau nu de Ucigă-l Toaca: „Rugina să-ți năpădească pila de unghii. În oglindă, cu ea, să te înjunghii. Sângele, gros ca budinca, să ți-l strivesc cu opinca. Sicriu să-ți fac din lemn de gard viu. Salbă de veci, din legume de ghiveci. Ba nu, câte-un gorgan îți doresc: pentru fiece organ. Ce-ai „acolo, jos” să duhnească a Bos. Resturile de picior a, să zicem, Diorr. De mână, a ce-alungă și mieii din stână. De venă, a ce-i mai verde în ghenă. De maț, în niciun caz a găinaț. A ceva, dimpotrivă, ce nici măcar a colivă n-aduce. Preotul, gâtul în gând să ți-l suce. Crucea, să nu ți-o sărute nici Mucea. În loc de lumânare, un slims, în ceașca de cafea (cu sare). Un chiștoc veșted. Cărarea să ți se adâncească-n creștet. Coafura să-ți dăinuie cât/ ca dantura. Să se-nfoaie, hai, după ploaie. Câte un fir de păr – de pe coaie – să ți se aducă, de sărbători, la mormânt. Să țâșnești ca sperma, scuipată din/de pământ”.

Fire generoasă, Tudor Crețu dă și celor blestemați dreptul la replică, nu spre a se dezvinovăți, ci doar pentru le da posibilitatea de a-și face autoportretul: „Să vezi, trecut-au anii, la capăt de linie, l-am supt pe Gianni. Să știi, m-am iubit cu ambii lui fii. Klaus, el mi-a cumpărat primul mouse. Și laptop, natürlich. Pe frunte am și acu’ urme de buric. Johnny, smulgeam de pe el pantalonii. Așa-am vândut apartamenul, din blocul vechi de când cimentul, și am trecut la casă cu curte. Fustițele-mi erau tot mai scurte și ușoare ca indigoul. Mi-am păzit uterul/oul de musafiri nepoftiți. Am scăpat, ca vinu’ ăl bun, de sulfiți. Lirele, primitu-le-am, întâi, de la mirele făr-căpătâi. Mărcile, și-acu’ păstrez o punguță din benzina trecută cu bărcile. Dolarii, cu ei am scăpat și de carii. Lei, apropo, n-am luat nici de la gay”.

            Nu scapă de „gura spurcată” a poetului nici plenipotențialii zilelor noastre, liderii de stânga, de la noi și de-aiurea, revoluționarii mai mult sau mai puțini socialiști, pe care acesta îi încondeiază cu multă măiestrie, pornind de la câteva poze din presă. Sunt luați la „săpuneală”, deja omniprezentul Putin, deja ultra-discretul Kim Jong Un, precum și câțiva socialiști mioritici. Dar pentru că e mai aproape cămașa decât haina, să vedem cum este gratulat al nostru Daddy (cunoscătorii știu despre cine este vorba): „Să-l auzi pleoscăind... Balele, ca benzina, se aprind. Aluna o zdrobește mai-mai ca un clește. Dinții înnegriți, treijdoi de cuțiți. Dinții îi sunt zid, un rest putrid. Dinții îi sunt gard. Leațuri, ici-colo, cu smalț. Cu dinți de culoarea ardeilor copți mușcând din ardei copți – îl visezi/ se visează nopți–zile–nopți. Mustața, ce n-a-ngălbenit mâncat-a albeața. Altădată, aprindea chibrite de ea – polizată. Mai aspră ca șmirglul și dalbă ca neaua, n-o-năclăiau Kent-ul, cafeaua. Sudul e un strat pe felia-i de pâine. Are colți-scobitoare, mușcă ca un câine. Sfâșie pânza de sac. De nădragi, când te-apucă, smulge un crac. În artere, nu-i cure sânge, ci fiere. Felioare de salam le prinde celor din ham la ochi. Dă bice. Prin cătare vedea-te-aș cum zâmbi ferice. Dihanie, scuipi și faci câte-o danie”.

            Rămânând în zona politicului (sau cum bine spuneau cei de la Divertis în anii `90, a politichiei de mărgăritar), Tudor Crețu ne servește și câteva mostre de discursuri electorale, aș zice că mult mai credibile decât cele reale: „Promit fosfor mai mult pe-orice chibrit. Vată, -n prostie, pe băț. Bani cu polonicu-n clăbăț. Să stați, în șube, la rând, să v-alungați orice gând, să nu… Nici vita-n grajd să nu mai facă mu, nici oaia bee. Nici când o jupuiți de vieee. Iarna, pentru fiecare, un sloi sau un țurțur, măcar. S-aveți ce topi în pahar. Un drob de sare, alb-pernă, când mergeți la culcare, când coborâți în bernă. O bucată mai acătării de piatră, s-o aruncați, în loc de lemn, în vatră. Un cuțit negru-grafit. Câinii vor sărbători și ei ziua pâinii. După/pentru miezul cel cald, vor sări tot mai sus, în înalt. Voi – în poza de buletin goi. În cea de pașaport – plecați, ca la mort. De ridicați ochii, plăti-va nevasta cu rochii smulse de pe ea. Sau: veți cădea de glonț alb, pentru dropii. De ridicați glasul, corzile vi le zdrelesc cu compasul. De vă rugați, curentu-i pregătit, mii de wați. De… Pe etichete, exclusiv e”.

            Dar pentru că volumul se numește Blesteme & more, să lăsăm blestemele și să explorăm puțin și secțiune „& more”, formată la rândul ei din mai multe cicluri, mai scurte: & more, Ma-ma și Tăișuri. Nu mă voi referi la fiecare în parte, din rațiuni ce țin de media de concentrare a atenției per text a cititorului (căci celebra scuză legată de spațiul editorial, s-a suspendat de la sine o dată cu mutarea textelor în mediul on-line), ci voi încerca să extrag una, două, idei, sper eu cât mai edificatoare pentru a descrie ceea ce se întâmplă în această secțiune secundă. În primul rând ar fi spus că poetul schimbă brusc estetica poemelor, virând de la textele ample, stil poeme-bloc sau poeme în proză, cum sunt cele din secțiunea „blestemelor”, la poeme mai curând minimaliste, uneori în versuri, alteori tot în proză. Așadar, Tudor Crețu optează pentru esențializare. Dar ce anume dorește să ne servească sub forma aceasta contrasă, concentrată? Aș risca să spun că tot blesteme, dar mai mici. De fapt, asistăm în această secțiune la o descărcare a ultimelor cartușe de furie. Poetul simte că mai are de afurisit câteva aspecte ale societății, câțiva indivizi, ce au scăpat la primul raid, și nu ezită să o facă acum, ca să se „răcorească” definitiv: „Să dau drumul la muzici din nou. Să picure rumul, albușul de ou. Lent. Pata se pierde ca pe ciment. E ceva metalic, Lana del Rey – arc de reșou, inel de chei – în vocea distantă. Se cască, taman ca o breșă sau fantă, -n pereți, scorbura cu păr, grota-vortex, cu iz de măr: ne vârâm doar capul în/la discotecă. Ghilotina-i sterilă, plăcerea zevzecă”.  

            Așadar, Blesteme & more este un regal al imprecațiilor, o descătușare a nervilor, un strigăt de revoltă și furie, cât se poate de îndreptățite, adresate atât întregii societăți românești, cât și fiecărui individ în parte. Deși avem de a face cu un discurs 100% satiric, este pentru prima dată, cred, de la Caragiale încoace, când asemănarea fonetică dinte „satiră” și „satâr” capătă un sens atât de real și de concret, fiecare vers sau frază a lui Tudor Crețu tăind, nu în carne vie, ci în conștiință vie. Ce-i drept, doar în cazul celor care mai au conștiință, fie ea moartă sau vie.

Poeme armă, poeme rană

 

Cronica volumului Execuții de Aurel Pantea

(Editura Cartea Românească, 2020)

 

Aurel Pantea (născut în anul 1952, în județul Mureș), a absolvit Facultatea de Filologie  (română-latină) la Cluj-Napoca, obținând în anul 2002 și un doctorat în Filologie. De-a lungul timpului a fost redactor la revista Echinox din Cluj-Napoca, profesor la Borșa (Maramureș) și Alba Iulia, iar în prezent este conferențiar universitar la Universitatea „1 decembrie 1918” din Alba Iulia și redactor-șef al revistei de cultură Discobolul. În anul 2018 este laureat al Premiului Național de Poezie, „Mihai Eminescu” – Opera Omnia. Este unul dintre cei mai importanți poeți optzeciști, afiliați cercului literar de la Cluj. Dintre volumele publicate, amintim: Casa cu retori (1980), Persoana de după-amiază (1983), La persoana a treie (1992), Negru pe negru (1993), O victorie covârșitoare (1999), Nimicitorul (2012), Opera poetică (integrală, 2016). În anul 2020, poetul Aurel Pantea revine cu un nou volum de poezie, Execuții, apărut la editura Cartea Românească, aflată sub administrația Grupului Editorial ART. Asupra acestui recent volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

 

 În acest nou volum, Aurel Pantea scrie o poezie a esențelor, definită în primul rând prin minimalism și ermetism, iar pe alocuri chiar prin misticism, tema predilectă a poeziei sale fiind puterea cuvântului. În viziunea sa poetică, cuvântul poate fi atât o armă, de unde și titlul volumului, cât și o rană, și bineînțeles, atunci când se reîntoarce la matca sa originară, la Cuvântul/ Logosul divin, devine și mângâiere, ba chiar vindecare: „Poemele filmează execuții, cum se depune liniștea după rumori stridente și fiecare găsește în sine locul eșafodului, după aceea poți simți chiar timpul revărsându-se, gâlgâind ca sângele din trupul decapitat”.

 

Pentru poet, cuvântul este viață, este rațiune de a fi, iar lipsa acestuia poate fi o cauză a dezumanizării: „Linişte casantă,/ deasupra mării se cabrează tăceri de sticlă,/ sunt clipe când se naşte în noi ferocitatea,// cei părăsiţi presimt ce îi aşteaptă”; ; „Înghețau limbajele în urma ta,/ iarna viitoare e starea de spirit/ a unuia ce și-a amanetat memoria”.

 

Prin contrast, limbajul, cuvântul articulat, aplicat, greu de sensuri, devine una cu cel care îl rostește, omul ajungând să se identifice, să se definească, prin limba pe care o vorbește, prin discursul pe care alege să îl practice, astfel încât, atunci când este silit să nu își mai vorbească propria limbă, se simte dintr-odată înstrăinat: „Când eşti dat afară din limbajul tău/ şi ajungi cerşetor într-o mare muţenie,/ bucură-te de apusul graiurilor,/ vor veni alte limbi şi acele limbi te vor reinventa,/ în noua ta viaţă se va naşte iar o divinitate,/ deocamdată vocile tale se pregătesc/ de călătorie, deocamdată o divinitate bătrână/ şi tu împreună cu ea nu mai sunteţi/ decât simple fapte ale unui limbaj care pleacă,/ Doamne, lângă tăcerile tale plâng/ şi nu mai am faţă”.

 

Citând acest poem în care se simt parcă ecourile psalmului 136 al lui David, celebrul cânt de jale și întrăinare al evreilor, „La râul Babilonului...”, voi spune câte ceva și despre dimensiunea mistică a poeziei lui Aurel Pantea. Vom vedea astfel că, în aparent contrast cu cele afirmate mai sus despre întrăinarea prin despărțirea forțată de limba nativă, pentru poet există totuși o limbă universală, cu care se identifică oricând, chiar dacă nu este limba sa naturală, iar aceasta este limba lui Iisus Hristos, înțeleasă însă nu în sensul propriu, istoric, nefiind vorba strict de limba aramaică, ci în sensul metaforic, acela al învățăturii lui Iisus Hristos: „Chemat acum de cântece îndepărtate/ ce se aud în limbile pe care le-a vorbit/ Iisus Hristos/ cât a stat pe pământ”.

 

Atașamentul lui Aurel Pantea față de Iisus Hristos nu este unul strict intim, cum vedem adeseori în viețile unor sfinți mistici, care l-ar vrea parcă pe Hristos doar pentru ei, ci unul, aș îndrăzni să spun, cosmic, acesta iubindu-l pe Hristos tocmai pentru că, inclusiv prin jertfa Sa euharistică, se împărtășește tuturor oamenilor de sub cer, oblojind astfel rănile tuturor celor zdrobiți de neputințe: „Cum se împart sângele și trupul Tău,/ Doamne Iisuse Hristoase,/ să acopere fisurile/ unor ceruri crăpate”. Aici se vede foarte bine și în ce fel cuvântul poate fi unul vindecător: dacă își trage seva din Cuvântul divin, din învățătura lui Iisus Hristos.

 

Voi încheia această cronică redând integral penultima poezie din volum, care, din punctul meu de vedre, exprimă cel mai bine împletirea celor două teme, forța cuvântului, a rostirii și tinderea spre transcendența divină, în gândirea poetică a lui Aurel Pantea: „Totul e surd în mine, Doamne,/ în viața mea se înfundă toate ecourile,/ orice muzică piere lângă ea,/ sunt locatarul interioarelor pustii,/ pe unde de foarte multă vreme/ n-a trecut nicio divinitate,/ cutremură, Tu, Doamne,/ această alcătuire,/ până-n rărunchi să simtă toate ale mele/ nevoia de cer”.