luni, 27 iulie 2020

În căutarea sinelui prin pădurea celor nouă stejari

 


Cronica romanului Țipă cât poți de Moni Stănilă

(Editura Polirom, 2020)

 

Moni Stănilă, poetă, prozatoare și absolventă de teologie, a debutat în anul 2007 cu jurnalul de convertire Iconostas (Graphe), continuând cu volumele de poezie: Postoi paravoz. Confesiunile dogmatistei (Ninpress-Charmides, 2009), Sagharmatha (Tracus Arte, 2012), Colonia fabricii (Cartea Românească, 2015), O lume din evantaie pe care să nu o împarți cu nimeni (Charmides, 2017), romanul, Al 4-lea (Tracus Arte, 2013), romanul pentru copii, Războiul solomonarilor (Polirom, 2018) și romanul biografic, Brâncuși sau cum a învățat țestoasa să zboare (Polirom, 2019). În anul 2020 a publicat și cel de-al doilea roman propriu-zis, Țipă cât poți, tot la editura Polirom.

            Romanul începe relativ „în dulcele stil clasic”: Una, cum este numit personajul principal feminin (alter – ego al autoarei, cu un nume aparent menit să denote anonimatul, în fapt o aluzie la virtutea smereniei), după ce își aruncă la gunoi patul încă utilizabil, pe care îl schimbă cu unul mai confortabil, este cuprinsă de mustrări de conștiință. Pe acest fond sufletesc, se adună și alte frustrări existențiale, în așa măsură încât Una simte că trebuie să facă ceva schimbări majore cu viața sa și se hotărăște să înceapă prin a-și lua o lungă vacanță de la serviciul său anost, în care nu se regăsește absolut deloc. Pentru asta se gândește că n-ar fi tocmai rău să-și provoace un accident domestic soldat cu ruperea unui picior, ceea ar ține-o de voie, de nevoie, departe de birou câteva luni. Înscenarea însă nu îi iese, alegându-se doar cu mici contuzii. Dar cum ideea vacanței nu o părăsește cu niciun chip, minte pur și simplu că și-a rupt piciorul și că trebuie să stea șase luni în ghips, apoi cu un bagaj minim, ia primul avion spre Praga. Numai că, avionul aterizează într-o pădure situată, pare-se, în mijlocul orașului.

            Din acest punct al acțiunii, orice urmă de realism dispare. Una se instalează cu toată naturalețea în inima pădurii și din resurse 100% naturale își construiește o casă cu patru etaje și terasă pe care o decorează după gusturile sale. Apoi se împrietenește cu toate păsările și animalele pădurii, care sunt, cum altfel, cântătoare, cuvântătoare sau cel puțin înțelegătoare, se hrănește exclusiv cu roade ale pământului sau cu miere de albine și în linii mari duce o viață fericită. Cel puțin până în momentul în care se întâlnește în pădure, cu Noua, un alter-ego al său, o copie fidelă din punct de vedere fizic, însă mult mai acră și mai țâfnoasă. Între cele două se declanșează un adevărat război rece. Una decide să joace cartea indiferenței, fapt ce o scoate pe Nouă din minți, determinând-o să încerce să o atragă de partea sa pe Drei, un al treilea alter-ego al ambelor, nimeni alta decât varianta lor de la vârsta de șaptesprezece ani. Mai tânăra lor „geamănă” refuză participarea la ostilități, rămânând într-o dispoziție „zen”. Noua va dispărea treptat, sucombând în propriile-i frustrări, iar la scurtă vreme după aceasta, va veni rândul Unei să o întâlnească pe Drei, care o va transporta, prin intermediul unui lighean fermecat, în adolescență, conectând-o la o întreagă rețea de nostalgii și amintiri ce o vor face să își pună o nouă serie de întrebări despre sine însăși. Relația dintre cele două va rămâne una pașnică. Însă Drei va dispărea subit, iar Una va rămâne singură, captivă sub paza a nouă stejari uriași, vorbitori (în numerologie, nouă este simbolul deplinătății) și nu va fi eliberată până nu își va rezolva toate neînțelegerile dintre sine și sine. Lupta va fi cruntă și Una nu o va câștiga decât în urma unui țipăt din adâncurile rărunchilor săi, care o va și transforma de altfel în... Alta.     

            Cam acesta ar fi rezumatul „cronologic” al romanului. Însă dincolo de această înșiruire de fapte relativ logice, dacă luăm în calcul și „logica” realismului magic, trebuie spus că în romanul  Țipă cât poți, Moni Stănilă se întrece pe sine însăși și adună la un loc un număr impresionant de referințe dintr-o mulțime de domenii de cunoaștere. Astfel, pe lângă nelipsitele trimiteri teologice, de pe acum o marcă înregistrată a sa, întâlnim în paginile acestei cărți noțiuni de psihologie (& psihanaliză), filosofie, ezoterism (& numerologie), mitologie (& arhetipuri), inginerie, arhitectură, gastronomie, biologie, zoologie, etologie, geografie, istorie, politică și nu în ultimul rând, fotbal și IT & C. Și pentru că acțiunea se petrece în Praga (chiar dacă în pădure), iar orașul acesta este celebru pentru rolul jucat în istoria alchimiei moderne, tot printr-un fel de alchimie narativă, în care umorul și autoironia joacă un rol decisiv, autoarea reușește să inglobeze toate referințele într-un întreg unitar din punct de vedere literar.   

            Dar despre ce este vorba, în fond, în această poveste încâlcită cu nu mai puțin de patru alter-ego-uri ale unuia și același personaj (la rândul său un alter-ego al autoarei)? Simplu spus, despre cunoașterea de sine. Însă această cunoaștere de sine se va doveni a nu fi un lucru atât de simplu, ci pentru realizarea sa va fi nevoie de o mulțime de etape: conștientizarea atât a calităților cât și a defectelor, acceptarea celor din urmă (acceptarea ideii că unele defecte îți sunt de fapt patimi), iertarea de sine, iertarea celorlalți, asumarea unei personalități dualiste (orice om are și părți bune și părți mai puțin bune) și, fără îndoială cel mai greu pas, înfrângerea mândriei de sine (și mai greu a realității că nu ești străin de păcatul mândriei) și acceptarea ideii că niciun om nu este și nu trebuie să se considere superior altui om, toți fiind egali, din punct de vedere al umanului din noi, în fața lui Dumnezeu.

De bună seamă sunt mult mai multe învățături frumoase în acest roman, expuse mult mai nuanțat decât am făcut-o eu aici și bineînțeles, într-o manieră narativă îmbibată de poezie, cum este și firesc din partea unei poete convertite la proză. Pentru exemplificare voi reda în continuare doar un scurt fragment, pe care eu îl consider edificator: „Doar ca om o pot lua de la capăt. La orice vârstă. Chiar și în ultimul minut din viață. În ultima secundă. Resetare. Se poate. Deci, ca om, da, pot să îmi ofer un nou început. Ca femeie sau bărbat, nu. O a doua căsnicie, când deja ești semifuncțional, o a doua facultate pe care nu o vei mai folosi. Nu, nu o iei de la capăt. Suntem mințiți”.

Țipă cât poți este fără doar și poate un roman complex, care se adresează unui număr foarte mare de cititori, din diverse sfere de gândire și de viețuire, conceput într-o manieră aș zice inedită, care va avea cu siguranță cel puțin câte un ecou în mintea și sufletul fiecărui cititor, dacă nu și în lumea literară (deși eu sunt sigur că își va avea și destinul său literar). Cât despre Moni Stănilă, este clar că aceasta a făcut un salt calitativ în calitate de prozatoare, atât la nivelul construcției narative, învățând să jongleze cu personajele și cu climaturile în care se desfășoară acțiunea, cât și la nivelul conținutului, prin incizarea atâtor referințe din domenii atât de deferite.


sâmbătă, 25 iulie 2020

Războiul dependentului cu sine însuși


Cronica romanului Fâșii de rușine de Cristian Fulaș

(ediția a II-a, revăzută - editura Polirom, 2018)

 

Cristian Fulaș s-a născut pe 3 iulie 1978, a absolvit Facultatea de Litere, continuând cu Studii Aprofundate de Teoria Literaturii. Debutează în anul 2015 cu romanul Fâșii de rușine (editura Gestalt Books), pentru care primește Premiul Observator Cultural pentru debut, Premiul Colocviilor „Liviu Rebreanu” precum și Premiul revistei Accente. De asemenea este nominalizat la Premiile USR pentru debut și la Premiul Cartea Anului decernat de către Ziarul de Iași. În același an publică și cartea Jurnal de debutant (editura Tracus Arte), iar în 2016 romanul După plâns (Casa de editură Max Blecher & Gestalt Books), pentru care este din nou nominalizat la Premiul Cartea Anului al Ziarului de Iași. Un an mai târziu, publică la editura Polirom, volumul de proze scurte Cei frumoși și cei buni. În anul 2018 îi apare la aceeași editură, Polirom, ediția a II-a, revăzută, a romanului de debut, Fâșii de rușine, despre care va fi vorba în cele ce urmează.

Fâșii de rușine spune povestea dură a unui tânăr literat (naratorul, nu i se precizează numele), de profesie traducător, care devine, în preajma vârstei de 30 de ani, dependent de alcool și de droguri. Romanul debutează ex abrupto, cu descrierea sfâșietoare a primei crize de sevraj, survenită la scurt timp după o beție cruntă: „Tremur. Fiecare fibră din corpul meu tremură, dar mai ales mâinile astea, pe care nu le pot controla. Sub capul meu e ud, mă mut puțin mai încolo și încerc să opresc tremurul. Pipăi pe sub pernă, găsesc țigările; fiecare gest e nesigur, parcă nimic nu vrea să stea la mine în mână. Găsesc pachetul. Nu am foc. Încerc să mă ridic, mă las pe o parte, mă ridic cu greutate. Simt o tensiune uriașă în nas, parcă stă să explodeze. Încerc să mă ridic, tremur pe picioare. Ajung cu greu până la birou, găsesc un chibrit, mă întorc în pat. Spaimă. Caut înfrugurat o țigară, afară e cald și în cameră e prea multă lumină. Spaimă. Aprind bățul de chibrit pe la a treia încercare, nu nimeresc capătul țigării. Mă doare nasul și văd în ceață. Spaimă. Trag un fum din țigară, voma vine brusc și reușesc să mă abțin, dar rămân fără aer. Toată fața mea e un vulcan. Beau apă, voma revine. Pun mâna pe sticlă, trag o dușcă, încerc să înghit, nu reușesc. Până la urmă înghit. Tăria îmi trece brusc prin tot corpul, mă încălzesc și încep să gândesc. Mai beau, fără să respir, cam o sută de grame”. Apoi totul pare să reintre în normal. Alcoolul repornește, artificial, toate funcțiile, iar viața dependentului își urmează cursul „firesc”: o nouă întâlnire cu prietenii, o nouă beție, o nouă stare de sevraj dimineața, dreasă cu o nouă dușcă și așa mai departe.

Adevărat problemă survine atunci când naratorul este vizitat de familia Popescu, rudele surorii sale, care îl iau aproape cu forța și îl internează într-o clinică de dezalcolizare. Cu foarte mari eforturi și chinuri groaznice, reușește să se abțină de la alcool o săptămână și starea lui pare să se îmbunătățească. Apoi survine recidiva. Profitând de buna credință a cadrelor medicale, iese din clinică și se oprește la primul bar unde se îmbată din nou. Este găsit aproape inconștient sub un copac, readus în simțiri și procedura de dezalcoolizare „începe de la zero”.

Deși îi este foarte greu să accepte diagnosticul de „dependent de alcool și stupefiante”, nu refuză transferul într-un centru de recuperare, situat undeva pe lângă Sighișoara. Aici își face prieteni noi, oameni ce împărtășesc aceeași problemă cu el, și intrând în „rutina” centrului, reușește să se abțină de la consumul de alcool mai bine de două luni de zile, rezistând tentației inclusiv în contextul în care primește învoire să meargă la București pentru a-și vizita mama grav bolnavă, internată într-un spital. Toate datele problemei arată că este pe drumul cel bun. Însă echilibrul la care ajunge cu eforturi uriașe, se dovedește unul extrem de fragil. Astfel încât, atunci când, mânat de cele mai bune intenții de a-și relua viața obișnuită, departe de fostul anturaj, de alcool și droguri, îi cere ajutor financiar surorii sale și se izbește de cumplita replică: „- Nu știu, eu nu am. Nu am cum să te ajut, îmi pare rău”,  deznădejdea îl cuprinde fără menajamente și cade pradă celei de-a doua recidive. Iar noul restart se dovedește a fi și mai cumplit decât primul, în sensul în care sevrajul se manifestă de această dată incredibil de violent.

Însă, mai greu de îndurat decât chinul sevrajului se dovedește a fi rușinea resimțită atât față de cei care au încercat să îl ajute, familie, medici și colegi, cât mai ales față de sine însuși: „Dar lucrul care mă supără cel mai rău e rușinea care a început deja să îmi dea târcoale. Vine și pleacă deocamdată, dar știu că peste câteva ore va trebui să dau ochii cu toți oamenii de aici și va trebui să îndur dacă nu vorbele, măcar privirile lor. Și în sufletul meu cel mai adânc, ăla mic și pierdut printre alte lucruri, nu vreau asta. Nu vreau să trebuiască să dau seamă de faptele mele  și în esență nu e corect să se întâmple asta. Dacă am vreo vină mi-o asum și plătesc în sinea mea pentru ceea ce s-a întâmplat, dar de ce să trebuiască să răspund în fața unor străini?”; „- (...) Evident că îmi pare rău, măcar pentru faptul că am încercat aproape trei luni din viață. Dar, mă Căline, nu îmi pare rău pentru ce ți-am făcut ție. Îmi pare rău de mine, mă, tu asta nu înțelegi. De mine și atât”.

Cât privește maniera narativă, cu excepția a două situații, clar delimitate, avem de a face cu o expunere a faptelor tipică unui roman subiectiv realist. Totul curge natural, fără mari artificii scriitoricești, expunerea faptelor se întrepătrunde permanent cu fluxul gândurilor personajului narator, când mai tumultos, când mai molcom, în funcție de momentul luptei acestuia surprins în scris. Accentul pică, cum este și firesc, pe introspecție, pe războiul interior al celui ce se luptă atât cu alcoolismul, cât și cu frustrarea, rușinea de sine și mai ales cu teribilul demon al deznădejdii.

Cele două situații speciale în care fluxul narativ, fie își modifică sensul, fie debitul, sunt, pe de o parte, cele câteva fragmente din „romanul” la care începe să lucreze personajul narator în timpul șederii la centrul de recuperare, concepute într-un stil eliptic, poetic și adeseori ironic, precum și fragmentul care surprinde tumultul gândurilor acestuia înainte de a doua recidivă, scris, pentru veridicitatea situației, chiar sub forma unei avalanșe verbale, fără nicio virgulă și pe alocuri fără o logică clară.

Finalul rămâne deschis, ceea ce face ca dramatismul să rămână la aceleași cote de presiune ca pe tot cuprinsul romanului, iar cititorul să rămână o vreme blocat în atmosfera dură și dezolantă din sinele personajului narator.

Cristian Fulaș s-a dovedit, încă de la debut, a fi un prozator puternic, capabil să construiască conflicte puternice, să le gestioneze cu mâna forte a unui narator omnipotent, precum și personaje veridice, a căror personalitate să contribuie la realismul general al romanului. Tocmai de aceea el s-a și instalat o dată cu acest prim roman, la aceeași masă cu cei mai buni prozatori români contemporani, devenind în scurt timp un reper în această breaslă. 

joi, 9 iulie 2020

Dialoguri despre viață, la bordul navei-mamă

Dialoguri despre viață, la bordul navei-mamă

Cronica volumului de poeme Pink Pong de Claus Ankersen & Andrei Zbîrnea

(Editura frACTalia, 2019)


 

În anul 2019, la editura bucureșteană,  frACTalia, a apărut un volum de patru ori „inedit”. Este vorba despre cartea de poeme Pink Pong, iar ceea ce o face atât de inedită sunt următoarele aspecte: este un dialog poetic desfășurat între poetul danez Claus Ankersen și poetul român Andrei Zbîrnea, dar atât de bine sudat încât este foarte dificil să definești cu exactitate cine ce anume a scris (cu siguranță fragmentele cu tentă politică mioritică sunt semnate de Andrei Zbîrnea); este o ediție trilingvă: română, engleză și daneză, de traducere și retroversiune ocupându-se Iulia Stoichiț, Daniela Micu și Claus Ankersen; este printre foarte puținele volume de poeme cu un pronunțat caracter S.F.; și este poate singurul volum tribut dedicat trupei Pink Floyd, referințele la aceasta regăsindu-se atât în mod direct, prin menționarea numelui trupei într-un poem, cât și subtil, prin titlu, copertă și personajul WALL –E (împrumutat de la studiourile Disney-Pixar), o trimitere la albumul The Wall, unul de referință în istoria trupei.

Atmosfera tipică unui roman S.F. se insinuează încă de la primul poem: „Și navele spațiale au venit/ o flotilă după alta/ dispuse în formă de săgeată/ navigând spre marginea ochilor/ dinăuntru invizibile/ clopote tubulare inversate”; și tot din primul poem, mai exact din „coada de cometă” a acestuia, acel grafo-poem-minimalist: „ACUM/ ESTE/ ACUM”, primim și confirmarea că această atmosferă S.F. nu este decât un înveliș pentru a masca sau poate pentru a proteja adevărata temă pe care cei doi poeți își propun să ne-o împărtășească: eternul ACUM, adică viața pe care trebuie să o trăim cât mai „în prezent” cu putință.

Dar înainte de a dezvolta această temă, parcurgând cele 36 de poeme ce alcătuiesc acest volum, propun să facem cunoștință cu cele trei personaje ce vor traversa această „galaxie epică”. Primul personaj este nava-mamă, o metaforă a instinctului de conservare, a sentimentului de acasă, a protecției, a stabilității și de ce nu a reticenței față de nou: „nava-mamă se teme de începuturi/ nava-mamă lasă neatinse oceanele ce/ se varsă în praf de stele/ (...)/ nava-mamă e paravanul de care aveam nevoie/ nava-mamă păstrează și funcția de antrepozit/ de dragul vremurilor în care nu puteai scăpa/ de mugetul orașelor de câmpie”; al doilea este WALL - E, „e prietenul tău în momentele de cumpănă/ chiar dacă - mai tot timpul – are ceva de vociferat”, altfel spus, sfătuitorul, prietenul intim, de suflet; iar al treilea este mașinistul: „mașinistul trece inofensiv mașinistul/ e noua versiune a lui/ WALL – E/ versiune pe care mai toate hypermarketurile/ o oferă la promoții lunare”, altfel spus, omul practic, omul bun la toate, absent când vine vorba de idei și dezbateri dar prezent când este ceva de făcut.

Revenind la conținutul intrinsec al volumului, la înțelesul de fond al poemele, în Pink Pong  #3 găsim atât un foarte frumos imn al inimii: „În mijloc, inima/ când toate războaiele s-au sfârșit/ la ultima predare/ lumina strălucitoare a coroanei/ se va unii cu puterea/ roșu sângerie, devenind o iubire”; cât și un set de 6 (+1) „fericiri moderne” (decalogul modern este și el prezent mai pe la mijlocul volumului), cheia pentru o viață mai bună: „1. Recunoașteți condiția. Ieși la suprafață din flăcările reacției/ 2. Ieși afară din tine. Observă și fii martorul agoniei/ 3. Râzi în fața absurdului. Lumină arsă neagră”/ 4. Iartă-te pe tine însuți. Să accepți iubirea nu e ușor/ 5. Identifică gândul sau sentimentul. Cântărește-l imaginându-ți-l, invocând opusul/ 6. Simte beneficiul, scaldă-te în echilibrul abia ieșit la iveală/ Lasă-ți inima să strălucească verde și roz/ Bună! Nu există ceva precum timpul”.

            În mod interesant, tema timpului revine nu peste multe pagini, în Pink Pong #5, de data aceasta într-o expunere ceva mai largă, ce va oferi un pont generos cu privire la raportarea pe care trebuie să o avem față de binomul timp-eternitate: „Timpul este scurt. Și noi îl irosim./ Il irosim irosim irosim/ suferind din cauza lui, timp/ sângerând din urechile noastre, scurgându-se/ printre buzele noastre, pălăvrăgeală angoasantă/ timp, acest cadou de coșmar inexistent/ al unui spirit nebun devenit/ escroc și abil, de fiecare dată/ își ascunde planul puțin mai bine/ ascunzându-și fața în umbra/ numărului digital, verde/ nuclear condus spre eternitate/ în prezent vedem doar/ cum zboară din strânsoarea noastră, zgâriind/ cuie spintecând prin dușumea/ sculpând linii în cărămida peretelui din temniță/ adânc în muntele din celula minții”; pont tradus în practică prin versurile din Pink Pong #11: „Întorcând spatele promisiunilor mele/ să apreciez fiecare moment/ să-l trăiesc/ acest dar indincibil/ al vieții/ al rătăcirii acestei planete”.

            Poemul Pink Pong #16 ne prezintă una dintre fațetele societății românești, bineînțeles una dintre cele mai puțin luminoase: „mulți copii au ales tramvaiul pentru vacanța/ intersemestrială mulți copii refuză să cedeze locul/ navei-mamă cei mai mulți copii intonează deșteaptă-te/ române în tramvai pe stomacul gol elevii formează un desant spre/ muzeul de geologie în vama veche WALL – E e departe de/ a fi fericit pentru fiecare chibrit pe care îl aprindem/ WALL – E e nevoit să emită o nouă factură”. Așadar, valori morale alambicate, sărăcie, birocrație și un sistem social disfuncțional. O altă fațetă, la fel de tristă, în ciuda atmosferei pseudo-glosy epatată, ni se dezvăluie și în Pink Pong #23: „Nave spațiale silențioase. Săli de bal goale/ confetti, baloane, funde/ schimbul ocazional, pierdut/ de-a lungul unei canapele în/ sala-mamă unu. Picioare. Sâni. Pomeți/ Roboți/ dansând pe muzică. Afară explozii/ silențioase ale punctului/ silențios verde albăstrui/ întârziat pentru ultima dată/ nelalocul lui”. Așadar, party!!! Asta-i România! Asta-i lumea în care trăim! Oare chiar asta este?

            Cu siguranță nu aceasta este România, nu aceasta este lumea în care trăim, iar acest fapt va fi clarificat inclusiv de către cei doi poeți prin intermediul pink-po(ng)emelor lor. Acestea, și alte câteva, sunt doar o serie de pamflete S.F., amare și greu digerabile despre neorânduielile sociale și personale cu care trebuie să luptăm pentru a readuce la viață o lume cel puțin decentă, o lume, până la urmă, firească.

Din fericire, atmosfera din finalul volumului, din Pink Pong #36 este una relativ optimistă, chiar dacă aventura galactică a navei-mame, a lui WALL – E și a mașinistului se sfârșește, ca orice poveste inventată. Sau tocmai de aceea. Pentru că sfârșindu-se povestea, poate începe viața. De altfel, doar despre viață și despre nimic altceva este vorba în acest ping-pong poetic româno-danez și onirico-lucid.

Cât privește maniera poetică (și pe alocuri narativă), trebuie spus că cei doi poeți s-au jucat cât se poate de serios de-a poemul fluviu S.F., reușind să inducă  și să susțină de la un capăt la celălalt atmosfera inter-galactică și ultra-tehnologizantă specifică genului, dar arătând și că știu unde și mai ales cum să strecoare și temele serioase, astfel încât cititorul să nu rămână suspendat printre stele sau conectat la panoul de control, ci să revină și cu picioarele pe pământ, răspunzând invitației celor doi poeți la o reflecție serioasă despre scopul vieții pe pământ și modul în care este mai bine ca aceasta să fie trăită.

           

           

 

 

 

 


luni, 6 iulie 2020

Isus în teologia raționalistă a domnului Gabriel Liiceanu

Isus în teologia raționalistă a domnului Gabriel Liiceanu

Cronică la volumul Isus al meu de Gabriel Liiceanu

(Editura Humanitas, 2020)


 

Tema personalității lui Isus nu este în niciun caz doar o nouă zare pe care domnul Gabriel Liiceanu își propune să o cucerească, supunând-o dezbaterii filosifice. Așa cum afirmă domnia sa încă din prefața acestei cărți, a mai avut de-a lungul timpului diverse abordări ale acestui subiect. Astfel că, decizia conceperii și publicării acestei lucrări a venit cumva natural, în momentul în care dezbaterea sa interioară cu privire la Isus a atins punctul culminant.

Încă din introducere, domnul Liiceanu ține să precizeze că discursul său despre Isus nu va fi cel al unui credincios, dar nici al unui ateu, ci mai degrabă al unui care și-ar dori să creadă, dar care nu o poate face, întrucât paradigma creștinismului oficial, a celui propovăduit de Biserică, nu se pliază câtuși de puțin pe structura mentală a domniei sale, dăruită genetic pentru gândirea  rațională, pentru cunoașterea pe baza argumentelor solide, vizibile, calculabile, demonstrabile. Mai mult decât atât, acesta se consideră pe sine, cu un fel de părere de rău, ca fiind un orfan de credință, ca și cum încă de la naștere ar fi fost privat, în mod arbitrar, de virtutea credinței. Astfel, deși nu o afirmă în mod direct și asumat, discursul domnului Liiceanu despre Isus va fi unul asemănător partizanilor teologiei raționaliste de „tip Bart D. Ehrman”, mai exact, unul construit pe supunerea sub meandrele rațiunii a inexplicabilului și a paradoxului specifice învățăturii primite sub formă de revelație naturală sau supranaturală.

Domnul Gabriel Liiceanu își începe discursul propriu zis despre Isus pornind de la o premisă care, din capul locului, se desparte 100% de discursul Bisericii și al credinței în general. Acesta pornește de la ideea că toate relatările scripturistice, atât vechi cât și nou testamentare, nu sunt altceva decât „scenarii mitologice”, comportând în mod firesc detalii fabulatorii și improbabile. Altfel spus, consideră inclusiv Evangheliile ca fiind doar niște povești (sublime, dar tot povești), ce au servit ca pretext, ca înveliș, pentru răspândirea învățăturilor morale ale lui Isus, care altfel, ar fi fost doar un lung sir de abstractizări mult mai greu de asimilat. Mai exact, el se arată dispus să urmeze calea lui Isus, a frumoaselor sale învățături morale, dar consideră că El nu a fost decât un om deosebit, un bărbat plin de virtuți, care a devenit „divin” în lumina faptelor și a cuvintelor Sale. De altfel, încă din moto-ul cărții, domnul Liiceanu afirmă: „Dumnezeu e un ornament al lui Isus. Cei mai mulți credincioși au nevoie de ornament, nu de Isus”, arătând astfel că după părera domniei sale, Isus nu este nici Dumnezeu, nici măcar un trimis al lui Dumnezeu, ci omul în jurul căruia s-a țesut ideea de Dumnezeu, doar pentru a-i oferi discursului cristic o greutate în fața oamenilor. Se înțelege că nașterea din Fecioară și cele două firi ale Sale, divină și umană, rămân „detalii mitologice”.

O primă consecință a faptului că pune sub semnul fantasmagoriei întreaga Scriptură, este aceea că toate disputele dogmatice și teologice din epoca Sinoadelor Ecumenice și nu numai, cad automat în derizoriu pe motiv că niciun argument invocat, indiferent de tabără, nu ar fi avut vreo veridicitate. Altfel spus, între dogme și erezii nu ar fi nicio diferență fundamentală, și unele și celelalte trecând doar drept păreri personale ale unor oameni iau drept literă de lege niște povești.

De altfel, în capitolul intitulat, „De ce nu e revelația un argument”, domnul Liiceanu desființează tot universul credinței, pe motiv că revelația invocată de Biserică, pentru a-și fundamenta dogmele, învățătura și ca atare, credința, ar fi lipsită a priori de orice formă de temei rațional. Altfel spus, tot ceea ce nu se încadrează în metodologia și instrumentarul rațiunii nu poate fi validat ca formă de cunoaștere, și pe cale de consecință este condamnat la statutul de „fantasmagorie”.

În aceste condiții, s-ar pune întrebarea legitimă: unde mai este Isus în această carte sau mai bine spus în sistemul de valori al domnului Liiceanu. Și răspunsul rămâne cel evocat, voalat, și mai înainte: Isus nu este decât un om ales, un om „fără de pereche” ce a schimbat odată pentru totdeauna fața lumii, prin sistemul său moral ce gravitează în jurul ideii de iubire a aproapelui. Ceea ce nu ar fi greșit nici din punct de vedere teologic, dacă nu ar veni la pachet cu negarea absolută a oricărei legături dintre Isus și Dumnezeu-Tatăl. O altă idee cu care Biserica nu ar fi nicidecum de acord, dar care vine în sprijinul teoriilor domnului Liiceanu este aceea că secularizarea ideilor religioase survenită odată cu amploarea pe care a luat-o filosofia în secolul Luminilor nu a făcut altceva  decât să elibereze morala sau codul etic al lui Isus de sub corsetul mitologiei Evanghelice.

De altfel, cu siguranță Biserica nu ar putea fi de acord cu nimic din ceea ce spune domnul Liiceanu în această carte, întrucât din capul locului acesta operează cu instrumentarul rațiunii, în vreme ce Biserica are ca metodă de lucru misterul, paradoxul, iraționalul, inexplicabilul, credința. Ca atare, orice încercare de a-i răspunde autorului cu argumente teologice, nu doar că ar fi dintru început sortită eșecului, acesta considerând invalid orice argument ce nu face obiectul rațiunii, ci de-a dreptul inutil, în lumina acestei diferențe fruste de moduri de a privi subiectul „Isus”.

Așadar, cartea domnului Liiceanu nu se va adresa cu adevărat decât celor formați în spiritul acesta al rațiunii, al filosofiei. De bună seamă, ea poate fi, și aș îndrăzni să spun chiar ar trebui citită și de către teologi (având totuși la bază un subiect specific teologiei), dar nu în ideea de a căuta puncte comune sau discrepanțe de abordare a subiectului, ci doar pentru a fi la curent cu modul de a privi cele ale credinței al unui „văduvit de darul credinței”.