Cronica volumului de debut Nimic nu e în neregulă cu mine de Ramona Boldizsar
(Editura Casa de pariuri literare, 2021)
Ramona Boldizsar este o prezență relativ nouă în peisajul
literaturii române contemporane. S-a afirmat inițial ca autoare de proză,
publicând în revistele Litero-mania, Confesiuni și Revista de Povestiri, apoi a pășit timid și pe tărâmul poeziei,
prin apariții pe platformele on-line Poetic
Stand și Noise Poetry. Scrie și
eseistică în domeniul literaturii și filosofiei, iar numele ei se regăsește în
volumul colectiv, Idei Filosofice și Artă
Contemporană. Traduceri și comentarii.
În luna februarie a anului 2021 i-a apărut la Casa de pariuri literare volumul
de debut în poezie, Nimic nu e în
neregulă cu mine, conținând poeme scrise în pandemicul an 2020, ca o formă
de rezistență la anxietatea provocată de restricțiile impuse de starea de
urgență și apoi de starea de alertă.
Aș începe prin a spune că poezia Ramonei Boldizsar se
distinge printr-o interesantă îmbinare de fragilitate și duritate, în raport de
1:1, care o face cumva greu de prins în parametri unei singure paradigme poetice,
ceea ce nu este deloc un lucru rău, ci dimpotrivă. În poemul de deschidere al
volumului său de debut, poeta ne prezintă latura ei vulnerabilă, „Unii spun că e din cauza hormonilor. Sunt
femeie și asta îmi/ ocupă tot timpul/ gândurile și mai ales/ emoțiile./
câteodată mă cuprinde o tristețe imensă/ nu știu de unde vine/ e familiară și
în același timp nu-mi/ aparține”, pentru ca în poemul imediat următor,
vocea ei să îmbrace haina femeii războinice, a justițiarei, a militantei pentru
dreptul fundamental al femeii, acela de a fi respectată: „În toată lumea trupul femeii e the vessel of essence, puritatea
întruchipată/ în pântecele criminale cresc monștrii care atunci când nasc sunt
îngeri cu aripi rupte. Și trupul femeii rămâne o cruce a făgăduinței și sacrificiului/
în Polonia ne întoarcem în evul mediu și în România victimele/ violului sunt
trase la/ răspundere”.
O altă manieră de a-și asuma sensibilitatea este aceea de
a recunoaște public că poezia funcționează pentru ea ca o armură, care-i
permite să privească atent lumea, să o analizeze, să o judece, dacă este cazul,
fără teama de a fi strivită, iar scrisul ca o formă de terapie împotriva
anxietății, a nesiguanței, a stimei de sine scăzută: „îmi permit să nu mai scriu niciodată?/ să rămân fără singura punte
între/ mine și mine/ între mine și semnificație/ între mine și tot ce am
înțeles vreodată/ dar mai ales/ între mine și fetița aceea care a descoperit
pentru prima oară/ - care a înțeles, mai bine ca mine, niciodată ca mine/ că
scrisul e cutia toracică, cuvintele sunt coastele, nu mai/ contează ce e
înăuntru/ am devoie de scheletul ăla/.../ Dacă nu”.
În contrapartidă, latura sa de femeie puternică se
manifestă înclusiv în poemele în care vorbește despre propria sexualitate, dar
nu într-o manieră exhibiționistă, ci în cadrul unor discursuri care înfierează
stereotipurile sexuale de gen, aceste constructe sociale care nu fac altceva
decât să încetinească la maximum evoluția mentală a societății, condamnată la o
eternă reîntoarcere la origini: „vreau să
vorbim puțin despre sex/ despre cum te masturbezi în tăcere în întunericul din
cameră/ cum/ te bucuri să vezi că nu ești singurul care decurge la metode/
neortodoxe de eliminare a/ frustrărilor/ am crescut cu toții cu edicte tacite
implicite de gen/ femeile nu se masturbează/ bărbații nu plâng/ femeile sunt
isterice/ bărbații nu bârfesc/ femeile sunt blânde, răbdătoare, au grijă de
copii, sunt capabile să/ aline Suferințe/ bărbații conduc mai bine, sunt
iresponsabili, nu pot să adopte/ copii singuri și au nevoie de o a doua mamă
care să le panseze/ juliturile din genunchi de la /fotbal”.
De asemenea ea nu se sfiește nici să ridice glasul
împotriva preconcepțiilor ultra-ortodoxe, care frânează poate și mai abitir
evoluția societății: „în loc de noul testament ar trebui să citim
philip roth”; „m-am născut sub
umbrela ortodoxiei/ înainte de culcare, înger îngerașul meu/ anxietatea s-a
născut în același bol de salată de unde îmi luam și/ remediul: frica de
dumnezeu, bolovanul etern prezent deasupra/ capului, putința amânării prin
cuvintele magice iartă-mă am/ greșit”.
De altfel, perpetua oscilare dintre fragilitate și forță
se oglindește de asemenea și în maniera în care poeta se folosește de arsenalul
lexicului, alternând discursul mieros, cu cel tăios, cuvintele menite să
mângâie, cu cele făcute să taie în plin; precum și în jonglarea cu cele două
tipuri de estetică: cea liniară, cursivă, specifică laturii sensibile, și cea
discontinuă, presărată cu parafraze, referințe culturale, paranteze de tot
felul, ce trădează un spirit neliniștit, aflat mereu în gardă, gata oricând să
se arunce în luptă în numele celor mai nobile idealuri.
Și totuși, se insinuează întrebarea: cine este în esență
Ramona Boldizsar? Eu aș îndrăzni să afirm că este cea care își spune sieși, în
oglindă: „nu ești singura care vrea/
iubire”.
Așadar, nimic nu e
în neregulă cu mine, ni se prezintă ca un debut puternic, atât prin prisma
mesajelor transmise: politice, sociale sau religioase, cât și prin maniera
construcției, ceea ce o „trădează” pe Ramona Boldizsar ca având atât o voce cu
rezonanță, cât și un condei bine exersat, calități ce o impun de pe acum drept
o poetă ce merită să fie urmărită îndeaproape.