Fragilă sau puternică?

 

Cronica volumului de debut Nimic nu e în neregulă cu mine de Ramona Boldizsar

(Editura Casa de pariuri literare, 2021)

 

Ramona Boldizsar este o prezență relativ nouă în peisajul literaturii române contemporane. S-a afirmat inițial ca autoare de proză, publicând în revistele Litero-mania, Confesiuni și Revista de Povestiri, apoi a pășit timid și pe tărâmul poeziei, prin apariții pe platformele on-line Poetic Stand și Noise Poetry. Scrie și eseistică în domeniul literaturii și filosofiei, iar numele ei se regăsește în volumul colectiv, Idei Filosofice și Artă Contemporană. Traduceri și comentarii. În luna februarie a anului 2021 i-a apărut la Casa de pariuri literare volumul de debut în poezie, Nimic nu e în neregulă cu mine, conținând poeme scrise în pandemicul an 2020, ca o formă de rezistență la anxietatea provocată de restricțiile impuse de starea de urgență și apoi de starea de alertă.

Aș începe prin a spune că poezia Ramonei Boldizsar se distinge printr-o interesantă îmbinare de fragilitate și duritate, în raport de 1:1, care o face cumva greu de prins în parametri unei singure paradigme poetice, ceea ce nu este deloc un lucru rău, ci dimpotrivă. În poemul de deschidere al volumului său de debut, poeta ne prezintă latura ei vulnerabilă, „Unii spun că e din cauza hormonilor. Sunt femeie și asta îmi/ ocupă tot timpul/ gândurile și mai ales/ emoțiile./ câteodată mă cuprinde o tristețe imensă/ nu știu de unde vine/ e familiară și în același timp nu-mi/ aparține”, pentru ca în poemul imediat următor, vocea ei să îmbrace haina femeii războinice, a justițiarei, a militantei pentru dreptul fundamental al femeii, acela de a fi respectată: „În toată lumea trupul femeii e the vessel of essence, puritatea întruchipată/ în pântecele criminale cresc monștrii care atunci când nasc sunt îngeri cu aripi rupte. Și trupul femeii rămâne o cruce a făgăduinței și sacrificiului/ în Polonia ne întoarcem în evul mediu și în România victimele/ violului sunt trase la/ răspundere”.

O altă manieră de a-și asuma sensibilitatea este aceea de a recunoaște public că poezia funcționează pentru ea ca o armură, care-i permite să privească atent lumea, să o analizeze, să o judece, dacă este cazul, fără teama de a fi strivită, iar scrisul ca o formă de terapie împotriva anxietății, a nesiguanței, a stimei de sine scăzută: „îmi permit să nu mai scriu niciodată?/ să rămân fără singura punte între/ mine și mine/ între mine și semnificație/ între mine și tot ce am înțeles vreodată/ dar mai ales/ între mine și fetița aceea care a descoperit pentru prima oară/ - care a înțeles, mai bine ca mine, niciodată ca mine/ că scrisul e cutia toracică, cuvintele sunt coastele, nu mai/ contează ce e înăuntru/ am devoie de scheletul ăla/.../ Dacă nu”.  

În contrapartidă, latura sa de femeie puternică se manifestă înclusiv în poemele în care vorbește despre propria sexualitate, dar nu într-o manieră exhibiționistă, ci în cadrul unor discursuri care înfierează stereotipurile sexuale de gen, aceste constructe sociale care nu fac altceva decât să încetinească la maximum evoluția mentală a societății, condamnată la o eternă reîntoarcere la origini: „vreau să vorbim puțin despre sex/ despre cum te masturbezi în tăcere în întunericul din cameră/ cum/ te bucuri să vezi că nu ești singurul care decurge la metode/ neortodoxe de eliminare a/ frustrărilor/ am crescut cu toții cu edicte tacite implicite de gen/ femeile nu se masturbează/ bărbații nu plâng/ femeile sunt isterice/ bărbații nu bârfesc/ femeile sunt blânde, răbdătoare, au grijă de copii, sunt capabile să/ aline Suferințe/ bărbații conduc mai bine, sunt iresponsabili, nu pot să adopte/ copii singuri și au nevoie de o a doua mamă care să le panseze/ juliturile din genunchi de la /fotbal”.

De asemenea ea nu se sfiește nici să ridice glasul împotriva preconcepțiilor ultra-ortodoxe, care frânează poate și mai abitir evoluția societății: „în loc de noul testament ar trebui să citim philip roth”; „m-am născut sub umbrela ortodoxiei/ înainte de culcare, înger îngerașul meu/ anxietatea s-a născut în același bol de salată de unde îmi luam și/ remediul: frica de dumnezeu, bolovanul etern prezent deasupra/ capului, putința amânării prin cuvintele magice iartă-mă am/ greșit”.

De altfel, perpetua oscilare dintre fragilitate și forță se oglindește de asemenea și în maniera în care poeta se folosește de arsenalul lexicului, alternând discursul mieros, cu cel tăios, cuvintele menite să mângâie, cu cele făcute să taie în plin; precum și în jonglarea cu cele două tipuri de estetică: cea liniară, cursivă, specifică laturii sensibile, și cea discontinuă, presărată cu parafraze, referințe culturale, paranteze de tot felul, ce trădează un spirit neliniștit, aflat mereu în gardă, gata oricând să se arunce în luptă în numele celor mai nobile idealuri.

Și totuși, se insinuează întrebarea: cine este în esență Ramona Boldizsar? Eu aș îndrăzni să afirm că este cea care își spune sieși, în oglindă: „nu ești singura care vrea/ iubire”.

Așadar, nimic nu e în neregulă cu mine, ni se prezintă ca un debut puternic, atât prin prisma mesajelor transmise: politice, sociale sau religioase, cât și prin maniera construcției, ceea ce o „trădează” pe Ramona Boldizsar ca având atât o voce cu rezonanță, cât și un condei bine exersat, calități ce o impun de pe acum drept o poetă ce merită să fie urmărită îndeaproape. 

 

Picioarele prelungi ale minciunii

 

Cronica romanului Fracturi de Mihail Victus

(Editura Vremea, 2019)

 

Un vechi proverb românesc spune că minciuna are picioare scurte, sugerând subtil că mai devreme sau mai târziu (dar de regulă, mai devreme) este ajunsă din urmă de adevăr. Zicala pare însă să nu se potrivească prea bine situației prezentate de Mihail Victus în romanul său de debut, Fracturi, apărut în anul 2019 la editura Vremea.

Personajul principal, naratorul anonim al romanului, un manipulator  profesionist, în ciuda faptului că își dorește cu ardoare să spună adevărul în legătură cu o faptă dintr-ale sale ce îi pune la mari chinuri conștiința, de altfel setată pe modulul fără scrupule, nu reușește nicidecum să renunțe de tot la minciună, chiar dacă ajunge să mărturisească 99% din adevăr. Problema este că tocmai restul de 1% ar fi făcut diferența, acel infim 1% ar fi schimbat cursorul cu 180 de grade pe cadranului imaginii sale, al conștiinței și mai ales al adevărului.

Despre ce faptă este vorba, aproape că nici nu mai contează, nu în sensul că nu ar fi de o gravitate majoră. Dimpotrivă. Însă maniera în care Mihail Victus își țese acest roman, face ca această faptă, care este de altfel și motorul povestirii, să treacă cumva în fundal, sau mai bine spus să se transforme într-o sabie a lui Damocles suspendată deasupra acțiunilor ce i-au urmat, mutând însă centrul de greutate pe lupta ce se dă în mintea și sufletul naratorului.

Romanul este scris sub forma unei confesiuni, dar nu a uneia publice, nici măcar private, ci a uneia împărtășită paginilor unui caiet, ce ar urma să ajungă, la finalul mărturisirii și prin urmare după momentul dezvăluirii adevărului, la sora victimei. Pentru că da, fapta aceea rămasă ascunsă până la ultima pagină a caietului ce găzduiește confesiunea, se soldează cu o victimă. Moare un om. Un oarecare Damian Horvat, fost procuror, soț, tată și frate.

Oficial, moartea acestuia survine în urma unui atentat presupus terorist. O mașină intră cu viteză într-un grup de oameni aflați la trecerea de pietoni, la intersecția străzii Academiei cu bulevardul Elisabeta, din București și apoi se face nevăzută în mulțimea de mașini de pe străzile întortocheate ale capitalei. În urma impactului mor trei persoane. Faptul că varianta oficială nu este și cea adevărată reiese încă de la început din însuși faptul că naratorul își scrie „spovedania” către sora lui Damian, cu intenția de a-i mărturisi tot adevărul și în felul acesta să se și elibereze de groaznicele mustrări de conștiință care ajung să îl subjuge. Dar de ce anume se face el vinovat în contextul respectivului atentat, și mai ales de ce are mustrări de conștiință doar în legătură cu acest Damian, deși în atentat mor încă doi oameni pe lângă acesta, nu vom afla decât pe aceeași ultimă pagină a manuscrisului.

Până atunci însă, romanul se transformă într-un adevărat thriller psihologic, cititorul fiind invitat să descopere singur vina naratorului, urmărindu-i cu atenție fiecare mișcare, fiecare faptă, fiecare tentativă de a se mărturisi și fiecare gest ce l-ar putea demasca înainte de momentul final. Care ar fi aceste fapte? În primul rând, mânat de mustrările acute de conștiință, naratorul se interesează de starea lui Damian, pe care nu îl cunoștea absolut deloc înaintea atentatului, și merge la spitalul unde acesta se afla încă în comă, spre a vedea în ce stare se află. Aici se întâlnește cu șoția, fiica și sora acestuia și, din dorința de a-și spăla vina, dar neavând curajul să-și recunoască fapta, declanșează sarabanda minciunilor: se dă drept un vechi prieten de-al lui Damian și se oferă să le ajute cu tot ce îi stă în putință, avansând inclusiv propunerea unui transfer la un spital mai bun din afara țării. Apoi, pentru a-și susține pe mai departe ipoteza presupusei prietenii cu victima sa, angajează un fel de detectiv să afle tot ce se poate afla despre Damian, și pe tulpina fragilă a informațiilor despre acesta, altoiește o mulțime de minciuni sfruntate, doar pentru a nu fi nevoit să recunoască faptul că nu îl cunoscuse înainte de presupusul atentat și mai ales, ce anume îl lega de acesta.

Astfel, ușor, ușor, „personajele principale” ale romanului devin minciunile și laxismul moral fortificat în mulți ani de „carieră” în domeniul manipulărilor celor mai odioase, puse față în față cu sentimentul de vinovăție și conștiința încărcată; iar „acțiunea” centrală devine lupta care să dă în mintea și în sufletul naratorului, între dorința de a-și mărturisi vina și neputința de a-și asuma consecințele ce ar urma acestei mărturisiri. Sunt paragrafe întregi în care naratorul nu vorbește decât despre acest război interior: „Atacurile de panică s-au repetat de fiecare dată când reușeam să adorm și-mi reveneau în minte momentele trăite în timpul atentatului. Am realizat în cele din urmă că stările se declanșau exact în fracțiunea de secundă când Damian își întorcea figura spre mine înainte ca mașina să-l izbească în plin. Înțelegeam că imaginea aceea avea să mă bântuie, cu oricâte somnifere m-aș fi îndopat”; „Am spus că vreau să mă înțelegi și tocmai de aceea țin să clarific aspectul ăsta. Mustrările de conștiință, intențiile bune și recunoașterea greșelilor nu mă transformă deodată într-un om bun. Cred că tranziția de la o condiție la alta nu se poate face atât de ușor. N-ar trebui. Cel puțin, nu fără o răscumpărare a greșelilor și o pocăință sinceră și permanentă. Mi-e dificil să mă văd în stare de așa ceva. Nu încă. Poate că, treptat, pornind de la dovada asta de sinceritate, m-aș putea distanța de omul de până acum”.

Interesant este faptul că inclusiv această luptă interioară rămâne cumva în desfășurare la finele romanului, fapt ce ne sugerează că nu este genul acela de război ce s-ar putea încheia cu un tratat de pace, ci mai curând o luptă perpetuă cu sine însuși ce s-ar putea prelungi pe tot parcursul vieții.

De remarcat faptul că, deși la debut, Mihail Victus a reușit să scrie un roman amplu, nu atât ca dimensiune (cele 175 de pagini plasându-l între nuvelă și mini-roman), cât mai ales ca încărcătură de fapte și trăiri relatate, să construiască o povestire în primul rând verosimilă, să țeasă o pânză de mister în jurul subiectului principal, ce nu se dezvăluie deplin decât la final, și mai ales să dea viață unor personaje 100% veridice. Și când spun „să dea viață”, mă refer la complexitatea psihologică pe care o imprimă fiecărui personaj în parte. Dacă ar fi spus la finalul romanului că este inspirat după un caz real, cu siguranță ar fi fost crezut de fiecare cititor în parte.

Deși nu sunt un fan al genului thriller, romanul lui Mihail Victus m-a ținut captiv în aura de mister creată și dezvoltată de la prima până la ultima pagină, și nu ascund faptul că am picat în plasa de a crede că am ghicit care era marele secret, drept pentru care am resimțit cu atât mai mult surpriza finală, care mi-a dovedit că m-am înșelat în presupunerea mea.

Mihail Victus (n. 1986) a început să publice proză în anul 2006, semnând în reviste ca Iocan, Tribuna, Ateneu sau Actualitatea literară. A obținut numeroase premii pentru proză, dintre care: Marin Preda, Ioan Slavici și Radu Rosetti. Din decembrie 2014 este co-fondator și administrator al revistei digitale LiterNautica.

„Acasă nu e întoarcere/ și nu e escapadă”

 

Cronica volumului de debut, Fotocrom Paradis de Deniz Otay

(editura Oh My God Publishing, 2020)

 

Deniz Otay, născută în anul 1993, la Suceava, și-a început periplul literar în perioada liceului, participând la concursurile literare destinate tinerilor, la care a și obținut mai multe premii importante. A publicat grupaje de poeme în revistele Steaua, Poesis Internațional și Zona Nouă. A susținut lecturi publice în cadrul evenimentelor: Lecturi în Atelier, Z9Festival, Reflector și Zilele Familiei. În anul 2020 îi apare volumul de debut în poezie, Fotocrom Paradis, la editura Oh My God Publishing (OMG), pentru care a primit atât Premiul pentru debut în cadrul Premiilor „Sofia Nădejde” pentru literatură scrisă de femei, cât și mult râvnitul Premiu Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum, pe anul 2020.

Volumul său de debut, Fotocrom Paradis, este structurat pe două secțiuni majore, precedate de un poem independent, ce poate juca rolul de „prolog”, întrucât dezvăluie principalele direcții pe care poeta urmează să le dezvolte pe parcursul volumului, poem ce începe cu două versuri ce pot oricând căpăta statutul de „dogmă” și atașate pe frontispiciul oricărei case: „Acasă nu e întoarcere/ și nu e escapadă”. Așadar, una dintre direcții este sentimentul de apartență la un loc unde sufletul se simte ca în paradis, ce poate funcționa și ca o cetate de refugiu din absurdul lumii acesteia. Cea de-a doua direcție poate fi dedusă din versul „și cineva se rupe de ralitate”. Deci urmează să avem de a face cu poeme în care realitatea este sfidată, dar nu în sensul unei neasumări a acesteia, ci în acela al tratării ei ca pe un înveliș superflu, temporal, în spatele căruia se află esența existenței, cea vizibilă doar cu inima, după cuvintele Micului Prinț, altfel spus, cealaltă fațetă a paradisului. Iar această atitudine față de lumea trecătoare reiese atât din dinamica discursului poetic, din frazarea expeditivă, unele poeme fiind scrise ca și cum ar fi un set de imagini-diapozitive, derulate pe repede-nainte, dar care îți rămân cumva pe retină câteva clipe, cât și din modul în care sunt relatate anumite fapte, cu o emoție inhibată la maximum, ca și cum nu ar conta nimic din ceea ce se întâmplă.

Revenind la structura volumului, în prima secțiune, Melancolie și celebrări, poeta își face un autoportret atipic, prezentându-se, într-o mișcare de du-te vino pe filiera cosmos – pământ – paradis, ca fiind „o fată artefactă/ conectată la vigoarea lui marte”, ce se lasă purtată în voia orașului „din templu în templu;/ purificată”, visând la libertatea pe care nu poate decât să o contemple proiectată pe un ecran uriaș. Faptul că ea tânjește după o altă realitate și că o desfide pe aceasta, reiese și din versurile impregnate de ironie: „Însă dacă e să aleg - / suprema fericire derivată din carduri/ diavoli și lux/ în fața voastră mă plec”.  După cum o sugerează și titlul secțiunii, poemele din cadrul acesteia alcătuiesc un zig-zag între trecut și prezent, între amintiri și viață trăită în timp real.

În cea de-a doua secțiune, Spre zona liberă, accentul se mută cumva spre „viitor”, dar nu atât în sensul temporalității, deși nu lipsesc nici elementele ce sugerează postumanismul, cât mai curând în cel al misticii, al evoluției spirituale, în această parte revenind mai pregnantă dorința poetei de a accede la o dimensiune spirituală superioară, care însă rămâne, până la finalul volumului, într-o stare de căutare, ceea ce este cât se poate de firesc, atingerea stării de metanoia prea de timpuriu fiind un semn sigur de iluzionare păguboasă. De bună seamă că nu sunt trecuți cu vederea nici impostorii de serviciu din sfera aceasta a spiritualității. De-a dreptul savuros este poemul în care poeta îi dă peste nas unui așa zis guru: „călăuzitorul m-a chemat la el./ am executat hipnotizată,/ am urcat muntele ca din pușcă spre cer// a încercat să mă purifice,/ mi-a dat hrană și recuzită/ pentru o viață golită de viață,/ să mă dreg singură// și de orice dorință să mă eliberez./ când vine aproape îi zic:/ du-te la alții care au nevoie de tine/ s-adoarmă”.  

Și totuși, ultimele trei strofe din acest volum ne arată că poeta a descoperit cel puțin unul dintre elementele necesare pentru a trece în „zona liberă”: „O cameră destul de mare, fără sursă de lumină/ și o singură treaptă aproape de/ singurul perete pe care-l ghicesc// Și treapta plutind/ peste adevărul concret -/ ceva mai mare, adânc și prietenos/ ca oceanul.// La atât s-ar reduce universul/ în care mă joc și aștept”. Așadar, jocul, simțul ludic, păstrarea unei inocențe, dar nu naivă, ci lucidă în raportarea la lumea aceasta, pot fi adevărate chei spre paradis. Iar ca sală de așteptare, așa cum sugerează imaginile finale, cea mai potrivită pare a fi tot camera personală, tot un acasă. Și nu putea fi altfel de vreme ce  „Acasă nu e întoarcere/ și nu e escapadă”.

Spuneam mai sus că în poemele sale, Deniz Otay își inhibă emoțiile, relatând faptele și stările asupra cărora se oprește, cu o oarecare răceală, ca și cum nici măcar nu ar vorba despre ea, fapt ce uneori lasă senzația unei atmosfere sterile. Dar la o lectură mai atentă poate fi observat și următorul aspect. Emoțiile există, dar sunt mărunțite de instinctul de conservare și de autoapărare, până la starea de mici particule solubile, asemenea nesului, peste care este suficient să picuri doza elementarăde empatie pentru a le trezi la viață.   

Faptul că debutul lui Deniz Otay a fost unul foarte bine primit de critica de specialitate nu mai poate fi pus la îndoială, cele două premii pe care aceasta și le-a trecut în palmares vorbind de la sine. De acum este de urmărit care va fi evoluția ei în lumea poeziei române, dacă va rămâne tributară acelorași teme și aceleiași estetici, sau dacă va surprinde cu o nouă abordare. Dar până la următoarea sa apariție editorială, nu ne rămâne decât să reflectăm la ceea ce ne-a propus în Fotocrom Paradis, la căutarea unui acasă poate pierdut și la scrutarea unui paradis menit să dea un sens adevărat vieții.

 

                                                     

Radiografia lui Azi

Cronica volumului Note din secolul kitsch de Antonia Mihăilescu

(Editura Tracus Arte, 2020)

 

Antonia Mihăilescu, născută în anul 1999, este studentă la Facultatea de Teatru - secția Regie, în cadrul Universității Naționale de Artă „George Enescu” din Iași și membră a Casei de Poezie Light of ink din Suceava. Începând din anul 2017, câștigă mai multe concursuri importante de poezie și dramaturgie. Este prezentă în antologiile Casa de Poezie, Cea mai nouă poezie (Zilele de Poezie „Constantin Virgil Bănescu”) și LicArt. În anul 2020, ca urmare a câștigării premiului Alexandru Mușina în cadrul Concursului de debut în poezie Alexandru Mușina, îi apare la editura Tracus Arte, volumul de debut, Note din secolul kitsch. Cartea a fost nominalizată la Premiul Național de Poezie "Mihai Eminescu" - Opera Prima. 

Volumul este structurat pe patru cicluri poetice, precedate de un poem cu rol de prolog, ce poartă chiar numele volumului, și care poate fi socotit un rezumat al acestuia, în sensul în care conține în sine germenii ce urmează să rodească în poemele ce vor urma: intimitate și sexualitate exhibate, ilustrarea haosului ce a pus stăpânire pe lumea citadină, atmosfera total neortodoxă ce „vestește” sărbătoarea Crăciunului și, în general, decăderea umană strajnic fardată de ipocrizie și „accesorii” kitsch. Altfel spus, o radiografie la minut a lumii în care trăim cu toții.

Poemele din primul ciclu poetic, denumit, Hachiko, după numele unui câine – personaj de film devenit un simbol al rezistenței prin devotament în fața nebuniei lumii, descriu orașul și oamenii din jur, prin ochii unui „observator” ce oscilează perpetuu între lumea reală: „orașul nu e în toată firea nu-i merg rotițele rondul de flori clocește pui de zombi” și cea virtuală, care se transformă într-o „insulă de salvare” unde totul este frumos: „îngerii facebook te salvează raiul are flori din pixeli grădina maicii domnului e facebook”. De asemenea ar fi de punctat și faptul că unul dintre lait motivele acestei secțiuni este noaptea: „pe întuneric scrii cel mai bine”, „noaptea e o zi filtrată prin cafea”, „good night sweet dreams”, „night forever”,  care poate fi înțeleasă atât în sensul ei propriu, cât și în acela de noapte a minții, care pare să fi pus stăpânire pe oraș și pe locuitorii acestuia.

Numele celui de-al doilea ciclu poetic, Corpus diaboli, este, la prima vedere, cel puțin bizar. Spun aceasta pentru că inevitabil el vine în contrast flagrant cu sintagma „Corpus Cristi”, folosită în cadrul liturghiei catolice în momentul împărtășirii credincioșilor cu azima ce reprezintă trupul lui Iisus Hristos, iar privind strict din perspectivă religioasă, formula utilizată aici ar putea fi lesne percepută ca o blasfemie. Numai că în poezie și în artă în general, lucrurile trebuiesc privite în primul rând din perspectiva simbolului, a contextului și a meta(con)textului. Iar în cazul Antoniei Mihăilescu este cât se poate de clar că a folosit această sintagmă în deplină cunoștință de cauză, tocmai pentru a evidenția contrastul, antiteza dintre lumea sacrului și cea a profanului care a ajuns să domine societatea actuală, oamenii „împărtășindu-se” cu tot ceea ce vine în sens opus ideii de sacru, de la droguri, alcool, tutun, junk food, și sex în cele mai „diverse” forme de manifestare, trecând prin porția zilnică de noxe și emisii toxice, și până la „stupefiantele” cele mai puternice, care sunt iluziile/ deziluziile, suferința din dragoste și tristețea dusă până în pragul deznădejdii.

Din punct de vedere estetic, cel de-al treilea ciclu poetic este cel mai haotic, dar într-un sens asumat, desigur, fiind alcătuit în mare parte din poeme alcătuite la rândul lor din flesh-uri „fotografice”, aparent fără nicio legătură între ele, dar care nu fac altceva decât să descrie în mod subliminal mișcarea browniană de stări, senzații, gânduri, idei și sentimente ce se desfășoară intermitent în mintea și sufletul poetei, care poate fi la rândul ei o metonimie a societății din care face parte. Faptul că așa stau lucrurile o dovedește din plin, poate cel mai coerent poem din această secțiune, handmade: „perdeaua trasă cu forța. parchetul rece îți intră în vene ai timp să te așezi irisul absoarbe culoarea tavanului// când pui mâinile pânza se încarcă atingi cu teamă gardul electric la contactul cu pielea te aruncă pe cealaltă parte unde dai de alt gard electric care te aruncă înapoi cu cracii în sus// ești mingea de ping-pong între paletele handmade la fiecare lovitură primești o recompensă ăsta e punctul tău forte”.

În cel de-al patrulea și ultimul ciclu poetic, denumit nu întâmplător Crăciun negru, poeta reia toate temele abordate anterior, dar le transpune într-o altă lumină, aceea a asumării morții față de lume, ilustrată foarte sugestiv în cuvintele, „cine nu-i rudă cu moartea nu-i ruda mea”.  Ea înțelege că singura șansă de a te ridica cumva deasupra haosului din jur este să te raportezi la el ca și cum nu mai ești parte din el, ca și cum nu te mai poate atinge, nu te mai poate influența, ca și cum ai fi murit. Însă nu în sensul morții biologice, ci al unei morți metafizice, menită să deschidă drumul spre o transfigurare a sinelui, spre o renaștere spirituală, iar din acest punct de vedere, însuși titlul secțiunii acesteia poate fi înțeles ca o naștere în negativ, în răspăr față de lumea rămasă captivă în meandrele profanului. 

            Ceea ce este interesant de urmărit în poezia Antoniei Mihăilescu este modul în care aceasta reușește să transmită un mesaj puternic, făcând trimiteri la teme psihologice, sociale și chiar mistice, folosindu-se de o estetică și un discurs poetic mai curând derutante, atât prin faptul că frizează adeseori logica frazării, cât și prin infuzia de cuvinte socotite îndeobște indecente, dacă nu chiar obscene. Și totuși, cred că tocmai la nivelul limbajului trebuie căutată cheia acestei dileme; întrucât este cât se poate de clar că poeta nu uzează de deplinătatea spectrului lexical în mod gratuit, ci mizează pe această carte tocmai pentru a descrie cât mai exact paradigma socială în care trăim și mai ales pentru ca mesajul ei să ajungă la un număr cât mai mare de receptori.

             Note din secolul kitsch este un debut în egală măsură curajos și puternic, iar Antonia Mihăilescu se profilează deja ca o poetă vocală, îndrăzneață, și surprinzător de matură, dată fiind vârsta ei, aceasta fiind printre cele mai tinere poete din noua generație ce se pregătește să ia cu asalt cetatea poeziei române. 

Războiul nostru cel de toate zilele

 

Cronica volumului de poeme a cui e casa asta de Alexandru Vakulovski

(Editura Charmides, 2020)

 

Alexandru Vakulovski (n. 1978) este poet, prozator, dramaturg, traducător, publicist și scenarist, originar din Republica Moldova. A debutat în anul 2002 cu romanul Pizdeț, apărut la editura Aula, roman reeditat anul trecut la editura Polirom. Au urmat romanele: Letopizdeț. Cactuși albi pentru iubita mea (Idea Design & Print, 2004), Bong (Polirom, 2007), 157 de trepte spre iad sau Salvați-mă la Roșia Montana (Cartier,2010); volumele de poezie: Oedip regele mamei lui Freud (Aula, 2002), TU (împreună cu Mihail Vakulovski, Biblioteca de Poezie, 2002), ecstasy (Pontica, 2005), dați foc la cărți (Tracus Arte, 2012) și Priveliști (Charmides, 2017); piesa de teatru Ruperea. Ridicat de la Însuși (2002), volumul de interviuri Afganii (Tracus Arte, 2016) și cartea pentru copii Ivan Turbinca 2.0 (Editura Muzeului Literaturii Iași, 2019).

Cea mai recentă apariție editorială a sa este volumul de poeme, a cui e casa asta, apărut la editura bistrițeană Charmides, spre sfârșitul anului 2020, în colecția Great’s. O parte din acest volum a fost scrisă în rezidenţa literară Prishtina has no river, oferită de Qendra Multimedia și

Fundaţia Traduki.

            Volumul este structurat pe două secțiuni majore: mare, soare, titușki, omuleți verzi, și apă-n Kosovo. Motorul ambelor cicluri poetice este războiul, cu specificarea că în cadrul celui dintâi este descris, într-o manieră demnă de un adevărat reporter de război, conflictul armat din Ucraina din anul 2014, iar în cel de-al doilea sunt prezentate mai degrabă urmările războiului din Kosovo, țară aflată momentan într-o stare de aparentă pace, dar din care nu au dispărut complet armele, chiar dacă acum ele trec drept o garanție a menținerii păcii în teritoriu.

                Prima secțiune, formată din cinci poeme de o amplă întindere, este la rândul ei împărțită în trei registre tematice, fiecare având imprimat un alt aer.

Primele două poeme, cele în care sunt descrise atrocitățile conflictului ruso-ucrainean soldat printre altele și cu anexarea Crimeii de către Rusia, dar mai ales cu moartea a sute, poate chiar mii de civili ruși, ucrainieni, moldoveni dar și de alte naționalități ce au devenit victime colaterale, sunt scrise într-o manieră în egală măsură rece, împrumutând stilul jurnalistic, dar și dramatică, datorită nivelului ridicat de empatie pe care Alexandru Vakulovski îl imprimă în toate poemele sale: „moartea nu a mai fost atât de aproape/ o urmărim în direct de la Kiev/ uite oamenii/ uite coasa/ uite automatele kalaşnikov/ uite nu mai sunt oamenii/ uite cum moartea/ se întinde pe jos/ într-o baltă/ vie/ cu sufletul la gură/ oamenii înconjuraţi de barricade/ cântă/ poze/ filme/ oameni vii/ oameni plini de sânge/ aceiaşi oameni/ deja cadavre”; „ în avionul doborât/ de cei ce spun că aduc pacea/ erau 298 de oameni/ oameni cu vise/ treburi/ pasiuni şi viaţă/ olandezi/ americani/ tailandezi/ germane/ malaiezieni/ francezi/ indonezieni/ britanici/ belgieni/ filipinezi/ neozeelandezi/ australieni/ canadieni/ chiar şi un roman/ Andrei Anghel/ de parcă/ ar conta/ visele lor s-au amestecat/ cu resturile avionului doborât/ de un BUK/ îi pomenim la grămadă/ ca la cimitirele cu gropi frăţeşti”.

Poemul median, cel ce are și un moto cât se poate de sugestiv, „de la Ieremia citire”, este scris într-o manieră profetică, dar nu în sensul de proorocire despre viitor, ci în sensul în care poetul, asemenea profeților biblici, trage un semnal de alarmă și încearcă să le deschidă ochii celor ce dețin frâiele lumii și implicit ale războiului, că deasupra lor și a aparentei lor atotputernicii este Dumnezeu, singurul care este cu adevărat atotputernic și singurul care poate decide soarta întregii lumi. Nu întâmplător este invocat numele profetului Ieremia, ci pentru că acesta este autorul unor „plângeri”, ale unor scrieri ce stau sub semnul lui „vai”. Iar Alexandru Vakulovski imprimă poemului său aceeași atmosferă de plângere, lait motivul său fiind versul „se va alege praful”.

Ultimele două poeme ale secțiunii dedicate Ucrainei sunt scrise în registrul melancoliei și vorbesc despre cât de prietenești și înfloritoare erau cu ani în urmă relațiile dintre basarabeni și ucrainieni, și mai ales despre cum era Odesa, micul Paradis al ambelor națiuni, și nu numai.

Cea de-a doua secțiune majoră, apă-n Kosovo, este scrisă sub forma unui jurnal de călătorie în Prishtina, capitala noului stat balcanic, dar și prin împrejurimi. Sunt descrise atât peisaje, fapte banale cotidiene, secvențe ce pun în lumină conviețuirea mai multor confesiuni religioase în perimetrul noii țări, mâncăruri, obiceiuri locale, biserici și multe altele. Tonul abordat este unul aparent lejer, amintind de poemele din Priveliști, anteriorul volum al lui Alexandru Vakulovski, dar care trădează pe alocuri o minimă nesiguranță, imprimată mai ales de faptul că încă se văd la tot pasul efectele războiului de aici, deși s-au scurs deja destul de mulți ani de la încetarea oficială a ostilităților. Poemul care surprinde chintesența acestui reportaj despre Kosovo este, după părerea mea următorul: „când ieși din Priștina/ din autobuz vezi statuia/ libertăţii/ apoi piaţa de la intrare în oraș/ plină de cărbuni și lemne în/ căruţe pe jos în remorci// din când în când se vede și câte-o cruce/ câte-o biserică/ apoi când te depărtezi apar monumentele/ funerare și gropile commune/ în faţă pe un deal o biserică/ catolică/ kosovarii n-au treabă în general cu catolicii/ doar cu fraţii ortodocși// probabil încă/ din timpul ultimului război/ a înflorit businessul cu monumente funerare/ asta se vede ușor pe drum/ piatră și monumente// cum intrăm în Peja vedem/ cisternele imense de la fabrica de bere/ o luăm pe jos trecem pe Bill Clinton/ la fel cum am trecut pe Bill și la Priștina/ apoi și pe Toni Bleri unde pe o clădire sunt/ ancorate drapelele ţărilor UE/ trecem pe lângă Maica Tereza râu/ apoi pe lângă casele vechi/ frumoase și/ cele noi iar în faţă/ în faţă pe la cheile Rugovei cade cerul în cascade/ la fel de brusc și zgomotos de parcă ai deschide/ o doză de bere Peja” .

Noul volum de poeme al lui Alexandru Vakulovski reprezintă, dincolo de valoarea sa literară intrinsecă și indiscutabilă, și un mare act de curaj, mai cu seamă că ecourile conflictelor militare abordate de el aici încă nu s-au stins de tot, iar el nu se teme să folosească în poemele sale nume concrete, să denumească vinovații, să pună punctul pe i și degetul pe rănile încă deschise și să tragă semnale de alarmă cu privire la aspecte deosebit de sensibile. Din acest punct de vedere el trece drept un model de urmat pentru toți confrații poeți și oameni de litere în general, care nu ar strica să abordeze și ei mai des în scrierile lor, indiferent de gen, probleme cu adevărat importante cum sunt războiul, corupția, încălcările drepturilor omului, și inechitățile sociale, indiferent la ce nivel al societății ar fi sesizate acestea.  

Life begins at forty?

 

Cronica romanului Oameni în toată firea de Marie Aubert

(Editura Paralela 45, 2020)

 

Marie Aubert (n. 1979) a debutat în 2016 cu Pot să vin la tine acasă?, o carte de proză scurtă ce a avut un succes uriaș în Norvegia, vânzând mai bine de 10 000 de exemplare. Romanul Oameni în toată firea (2019), foarte bine primit de criticii din zona scandinavă, a fost laureat al premiului Young People's Critics' Prize (echivalentul Premiului Goncourt des lycéens în Norvegia) și nominalizat la Booksellers' Prize. În anul 2020, acesta a fost publicat și în România, la editura Paralela 45, în traducerea Siminei Răchițeanu.

Ida, personajul principal al romanului, este o femeie ajunsă nu recent la „borna” de patruzeci de ani. Fiind o vârstă „rotundă”, își spune că este o bună ocazie pentru a-și face un bilanț existențial, iar când trage linie nu este câtuși de puțin mulțumită: își dă seama că este singură de foarte mult timp, că nu a avut niciodată o relație amoroasă serioasă și de lungă durată, că ultimele ei aventuri sexuale s-au petrecut numai cu bărbați care fie erau căsătoriți, fie erau în relații din care nu aveau de gând să iasă de dragul ei. Iar pentru ca „meniul” să fie complet, își dă seama brusc de faptul că și-ar dori să devină mamă. Pentru a-și îndeplini această dorință ce este pe punctul de a deveni o obsesie,  decide să apeleze la o procedură medicală modernă, aceea de congelare a ovulelor.

În această stare de echilibru emoțional fragil, merge la cabana „de vară” a familiei, acolo unde sora ei, Marthe, se instalase deja de ceva timp împreună cu partenerul ei, Kristoffer și de Olea, fiica acestuia de șase ani, dintr-o căsătorie anterioară, și unde urmează să aibă loc petrecerea de aniversare a mamei lor, ajunsă la vârsta de șaizeci și cinci de ani, și care se dovedește ulterior a fi cea mai fericită dintre toți, găsindu-și de câțiva ani liniștea în brațele lui Stein, un bărbat mai degrabă șters, dar, se pare, ideal pentru ceea ce își dorește ea.

La cabană însă, lumea interioară a Idei va exploda efectiv, încă din momentul în care află că sora ei este însărcinată, veste care dezlănțuie în sufletul ei întreaga panoplie de emoții negative: invidie, frustrare, neputință, sentimentul ratării existențiale definitive, și în cele din urmă, ură și o dorință nebună de răzbunare. Drept pentru care începe să flirteze cu Kristoffer, să se ocupe cu o dăruire ieșită din comun de Olea, să o ia peste picior pe Marthe cu orice ocazie, totul numai pentru a arăta tuturor că ea este mai bună, că ea ar trebui să se bucure de o viață fericită, că ai ar fi trebuit să i se întâmple toate lucrurile bune, și nu lui Marthe, care, în viziunea ei, a fost tot timpul sub nivelul ei. Gândindu-se la mama lor, pentru a scrie un discurs aniversar, își amintește despre momentul în care aceasta împlinise vârsta de patruzeci de ani, iar colegele ei de muncă îi dăruiseră o felicitare „motivațională”, cu mesajul „Life begins at forty”. Și pentru o clipă se agață de această idee, încercând să își alimenteze optimismul, și să își inducă ideea că și pentru ea va fi la fel, că în curând va fi și ea mamă, că va veni și marea dragoste și că totul va fi bine pentru ea. Însă picătura care va umple paharul, spulberând și această brumă de liniște, va fi aflarea veștii că nici produra aceea de congelare a ovulelor, în care-și pusese toate speranțele, nu mai poate fi folosită în cazul ei, întrucât „nu mai produce suficiente ovule”.

În ceea ce privește maniera narativă, am observat că Marie Aubert, norvegiană fiind, deși tânără și în contact cu întreaga literatură europeană, nu face rabat de la stilul nordicilor, acela de a scrie rece, tăios, percutant, fără pic de poezie, însă nu fără a genera valuri de emoție și empatie. Fie că povestește fapte și întâmplări, fie că descrie gânduri și stări sufletești ale personajelor, ea o face ca și cum ar relata un fapt real așa cum a fost, fără nicio infloritură: „Obrazul meu e lipit de al lui, e nebărbierit, apropierea aceea neașteptată, mă doare pieptul, și, când se întoarce Marthe și spune că vrea să se culce și Kristoffer spune că mai bine ne gândim la ziua de mâine, mă supăr teribil și nu înțeleg de ce, doar nu am vreun motiv să stau trează. Beau singură în timp ce răsfoiesc agenda telefonică, în cele din urmă îi trimit un mesaj unui tip cu care am ieșit acum doi ani, nici nu-mi mai amintesc de ce ne-am despărțit, probabil că n-a mai mers, apoi trimit același mesaj și altuia, cu care am ieșit și mai demult, căruia nici n-ar trebui să-i scriu, n-a fost nimic de capul lui. „Salut! Ce mai faci?” le scriu amândurora. „Sunt la cabană. Mă gândesc la tine”. Nu primesc răspuns. Mereu fac lucruri din astea, habar nu am de ce, doar nu mă gândesc la vreunul dintre ei, și totuși fac lucruri din astea, îmi bag nasul în viața oamenilor, doar să știe cineva de mine, să-mi răspundă”. Ceea ce nu este neapărat rău, întrucât acest stil nu afectează absolut deloc nivelul de empatie care se stabilește între cititor și personajele cărții, ba dimpotrivă, face ca apropierea de acestea să se realizeze mult mai firesc și mai pregnant. Cumva uiți că ai de a face cu niște personaje imaginare, și simți că asculți de fapt confesiunea unor cunoscuți. Din acest punct de vedere Marie Aubert se înscrie în linia scriitorilor nordici de tradiție, cum sunt Sjon, Jostein Gaarder sau Mika Waltari.

Și totuși, un anumit aspect m-a dus cu gândul și la un autor non-nordic, deși nici foarte departe, geografic vorbind, de această zonă, și anume la autorul britanic, W. Somerset Maugham, unul dintre reprezentații de marcă ai romanului naturalist, care se definește prin faptul că autorul prezintă o mulțime de situații psihologie și etice, însă fără a trage spuza pe turta niciunuia dintre personaje, lăsând cititorul să judece fiecare faptă în conformitate cu propriul său sistem de valori și principii morale. Exact același lucru în face și Marie Aubert în romanul Oameni în toată firea, titlu ce s-ar putea referi, atât la personaje, cât și la cititorii cărora le este distinat acesta. 

 

 

 

 

Minunatele călătorii ale lui Nils Cornelius de Meister prin România, Moldova, Malta, Egipt, Belgia, Olanda, Polonia, Normandia, Germania și în interiorul casei sale, înainte și în timpul pandemiei de Coronavirus

  

Cronica volumului Aventurile unui călător naiv între mișcare și izolare de Jan Cornelius,

(Editura Lebăda Neagră, 2020)

 

Jan Cornelius este autor biling de literatură satirică atât pentru adulți cât și pentru copii, scriind atât în limba germană cât și în română. S-a născut la Reșița, a studiat la Timișoara, Stirling (Scoția) și Dusseldorf (Germania), oraș în care s-a și stabilit, după fuga din România, din anul 1977. În limba română a publicat volumele, Eu, Dracula și John Lennon (editura Humanitas, 2016) și De ce nu-s românii ca nemții (editura Paralela 45, 2019 – în colaborare cu Adina Popescu). În anul 2020, în plină pandemie de Coronavirus, îi apare la editura Lebăda Neagră din Iași, volumul, Aventurile unui călător naiv între mișcare și izolare.

După lectura primelor pagini ai putea jura că ai de a face cu un tipic jurnal de călătorie modern, în sensul în care însemnările zilnice sunt mai întâi postate pe Facebook, unde primesc negreșit feedback-ul prietenilor virtuali, „Adina Scutelnicu: E totuși un caz rar, de obicei oamenii se transformă în dobitoace” (vă las pe voi să descoperiți cărei relatări aparține acest feedback) și abia apoi trecute pe curat, în paginile unui caiet cu lacăt, ca toate caietele destinate a fi jurnale intime.

Tot după primele pagini îți poți jura că ai de a face cu un jurnal umoristic, în care autorul, șugubăț din fire, găsește de bun augur să injecteze câte o doză zdravănă de umor în absolut orice întâmplare pe care o trăiește, dar ai putea băga mână în foc pentru veridicitatea celor povestite, netrecându-ți nicio clipă prin cap ideea că autorul ar putea apela din când în când și la farmecele ficțiunii, că doar este un jurnal și nu se cade să trișezi în felul acesta. Asta până când realizezi, pe nepusă masă, că Jan Cornelius altoiește pe firul subțire (în sensul de subtil, nu de grosime) al umorului, ba mici doze de suprarealism, ca în cazul relatărilor din Grădina Botanică din Iași, ba irizări de teatru absurd, ca în scenele de la Hotelul Regency din Chișinău, ba sclipiri vesele de onirism trecut prin sita culturii, așa cum îi stă bine unui umorist cult, cea mai bună dovadă în acest sens fiind relatarea episodului în care, urcând o scară oarecare, una dintre trepte s-a transformat într-o gâscă sălbatică și l-a luat cu ea, transformându-l și pe el în Nils Holgersson, zburând apoi împreună pe deasupra Suediei.

Dar poate elementul cel mai frumos pe care autorul îl grefează pe tulpina umorului este duioșia, iar cel mai emoționant moment în acest sens este următorul: „Deși are 97 de ani, memoria mamei este surprinzător de intactă, chiar dacă acum o lună, când am vizitat-o, mi-a povestit episoade din viața ei de elevă la Einbeck, în nordul Germaniei, când în realitate, ea și-a petrecut anii de școală la Timișoara. Desigur că nu am corectat-o, e trecutul ei, nu al meu, amintirile fiecăruia sunt o treabă strict personală. Ce-ai trăit, la ce vârstă și unde anume știi tu mai bine decât oricare altul, iar vârsta e oricum o chestiune absolut relativă, tinerețea și bătrânețea se întrepătrund și uneori tinerii sunt bătrâni și bătrânii sunt tineri”.

Dar dacă Suedia nu a văzut-o decât într-un moment de vis, autentic sau contrafăcut în uzinele ficțiunii (nici nu mai contează), despre restul călătoriilor relatate în carte, nu avem niciun motiv să credem că ar fi inventate. Este cât se poate de clar că Jan Cornelius este un neobosit călător, iar faptul că nouă, cititorilor, nu ne-a povestit decât despre întâmplări petrecute în România, Republica Moldova, Malta, Egipt, Olanda, Belgia, Polonia, Normandia și bineînțeles Germania, țară ce pentru el are demult statutul de acasă, se datorează doar rațiunii de spațiu tipografic, prin definiție finit.

Cum era de altfel previzibil, se ridică totuși și întrebarea: ce face un călător neobosit, căruia îi stă bine cu drumul, cum zice proverbul românesc (doar autorul este român get beget, oricât ar zice el acum că e neamț din Jermania), când intervine noua paradigmă socială a izolării, impusă de izbucnirea pandemiei mondiale de Coronavirus? Simplu: face ce a făcut și stră-stră-stră (mai puneți voi câteva de „stră-” ) bunicul său, pe linie culturală și odiseică, Xavier de Meister: călătorește în jurul camerei sale, în cazul său al casei, căci, norocos, deține mai multe camere, ceea ce face și călătoria în sine considerabil mai palpitantă: „O, da, propria locuință e un loc în care poți descoperi adevărate comori ascunse, pe care nici măcar nu le-ai fi bănuit până acum, eu, de pildă, am descoperit ieri după-masă o cutie cu praline în spatele Muntelui vrăjit al lui Thomas Mann”.

Bineînțeles că nici izolarea nu poate ține izolat în casă un o om căruia îi sfârâie călcâiele de dor de ducă, decât strict atât cât oficial este declarătă stare de urgență și izolarea este obligatorie (doar vorba aceea: râdem, glumim, dar nu părăsim incinta, sau cum spuneau monștrii sacri din B.D.-uri: nu vrem să ne jucăm cu legea!). Așa că imediat ce restricțiile s-au mai relaxat, călătorul nostru și-a reluat peregrinările și fizic. Dar nu voi mai spune acum ce i s-a mai întâmplat, nevrând să vă răpesc plăcerea lecturii.

Voi încheia această scurtă notă de lectură cu un sfat practic: consumați această carte în doze mici, altfel riscați să vă stricați la burtă... de râs, și bineînțeles, cu o recomandare: fiți în continuare cu ochii pe Jan Cornelius!

Întotdeauna alta, altul, alții

Cronica volumului de versuri Sînt alta de Svetlana Cârstean

(Editura Nemira, 2021)

Poeta Svetlana Cârstean s-a născut în anul 1969, la Botoșani. A debutat în volum individual în anul 2008 cu Floarea de menghină pentru care a primit Premiul pentru Debut în Poezie al Uniunii Scriitorilor, Premiul pentru Debut al revistei România Literară, Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” - Opera Prima și Premiul Radio România Cultural pentru Poezie. Cea de-a doua carte de poezie, Gravitație (Editura Trei), îi apare după o pauză de șapte ani, în 2015. Un an mai târziu a publicat volumul experimental Trado (Editura Nemira), în colaborare cu scriitoarea suedeză, Athena Farrokhzad, pentru care primește din nou Premiul Radio România Cultural. Poezia ei a fost tradusă în suedeză, norvegiană, polonă și daneză.

Sînt alta, carte apărută la începutul acestui an, tot la editura Nemira, este cea de-a patra ei apariție editorială și aș îndrăzni să spun încă de acum, cea mai puternică, atât din punct de vedere al conținutului, cât și din acela al construcției. Volumul este structurat pe trei secțiuni, care pot fi și privite ca unități de sine stătătoare, dar care se și întrepătrund la răstimpuri creând adevărate puncte de tensiune.

Încă din poemul cu care se deschide volumul, și care funcționează ca un „prolog”, fiind independent de cele trei secțiuni, poeta ne introduce în tema pe care urmează să o dezvolte și anume alteritatea existențială, aplicată atât propriei persoane, după cum ne indică și titlul volumului, dar și celorlalți, dacă nu cumva putem vorbi chiar despre o alteritate a relațiilor dintre sine și semeni, fie ei rude, cunoștințe sau simple puncte de tangență ocazională.

În prima secțiune, poeta vorbește aparent doar despre sine, dar nu la modul narcisist sau egoist, ci mai curând despre căutarea de sine, aceasta fiind și prima formă a alterității. Dar pentru a se regăsi pe sine, ea se caută atât în ceilalți, mai exact în modul în care presupune că o văd ceilalți, se caută în proiecțiile pe care și le-a făcut despre sine sau în melancolia ce o cuprinde gândindu-se la ceea ce a fost. Dar până la urmă își dă seama că toate aceste piste false sunt doar niște oglinzi, iar ea este dincolo de orice oglindă: „mereu e o oglindă între mine și mine/ și numai ce văd fără să mă uit în oglindă/ sînt eu”.

Cea de-a doua secțiune este dedicată mai pregnant alterității relației cu ceilalți, fiind și cea în care atmosfera este cel mai greu de digerat, cuvintele cheie fiind „pericolul” și „regulile”.  

În fine, cea de-a treia secține pare a fi dedicată mamei și patriei, aceste două motive poetice insinuându-se încă din primul poem al ciclului: „sînt din generația copiilor care își doreau cu disperare să/ cînte bine imnul patriei/ din cea a copiilor care au crezut că a avea o patrie e la îndemână/ că s-au născut cu o țară și-o mamă în inventarul lor”; dar analizate prin prisma conceptului de alteritate, atât mama cât și patria se dovedesc a fi alte fațete ale existenței poetei: „Cu mama mea în bucătărie./ Cu mama mea în parc./ Cu mama  mea în timp ce fac dragoste cu tine. Cu mama mea/ în timp ce fac dragoste cu alții. Ea nu e o icoană/ Ea e o prezență continuă./ Cum s-o las singură”; „poți oare înțelege o țară privind numai pe una dintre/ ferestrele ei/ poți cunoaște oare o familie iubind numai pe unul dintre copiii ei”.

Spuneam mai sus că cele trei secțiuni se întrepătrund la răstimpuri creând adevărate puncte de tensiune, puncte ce reprezintă în egală măsură și chei de lectură pentru o înțelegere cât mai concretă a volumului. Acestea se formează prin repetarea unor versuri sau a unei sintagme dintr-un ciclu în altul, sau pur și simplu de mai multe ori pe parcursul volumului: „cei care știu ce e frumusețea/ nu se rănesc unii pe alții”, „Sînt în pericol”, „ale mele dintru ale tale/ ale tale devin ale mele/ și invers” și bineînțeles, sintagma-emblemă, cea care dă și titlul volumului, „sînt alta”. Aceste construcții, privite nu individiual, ci în relație de „pătrat”, devin cheia de boltă a întregului volum, întrucât pe de o parte surprind alteritatea stărilor de spirit ale poetei, care oscilează perpetuu între a da credit frumuseții, blândeții, altruismului, umanului din om, sau a rămâne mereu în gardă, mereu vigilentă, mereu în defensivă, iar pe de altă parte, descriu armonia existențială pe care o oferă în viața fiecăruia, contrariile care se atrag. De altfel, chiar atmosfera generală a poemelor denotă o stare de tensiune perpetuă între stări contrare, între teamă și încredere, între durere și liniște sufletească, între dragoste și resentimente, lăsând însă cumva să se înțeleagă, în mod subliminal, că emoțiile pozitive câștigă în lupta cu cele negative.

De remarcat de asemenea și faptul că prin intermediul acestui volum, poeta s-a eliberat și de anumite tabuuri tematice și de limbaj pe care de altfel le camuflase destul de bine în cele trei volume anterioare, în care nu abordase natura umană decât prin prisma laturii sale sufletești, a sentimentelor sau a stărilor psihice, lăsând într-un con de umbră trupescul, senzualitatea și sexualitatea. Din fericire, ele au fost reabilitate cu brio în acest volum, în care natura umană este întoarsă pe absolut toate părțile ei, pusă față în față cu sine însăși și condamnată să se accepte așa cum este, în numele alterității și în cele din urmă al firescului. De altfel, maniera în care poeta vorbește astăzi despre sexualitate este una perfect firească, lipsită de orice fel de emfază falsă și inutilă. Iar acest lucru denotă în primul rând faptul că Svetlana Cârstean a trecut la un alt nivel de maturitate artistică, acest nou volum reprezentând doar punctul de desprindere din vechea manieră de a înțelege poezia și puntea spre o nouă paradigmă poetică, pe care aș denumi-o drept una a echilibrului absolut.

Sînt alta se prezintă astfel drept un volum al unei noi vârste poetice, al unei noi înțelegeri a poeziei, un volum deosebit de puternic, a cărui forță vine din armonizarea tuturor vectorilor poetici, un volum ce va avea fără îndoială un puternic ecou, ce se va reflecta inclusiv în scrierile acelora dintre confrații de breaslă care se vor apleca cu atenție asupra lui.  

 

Enciclopedia fenomenelor aproape oculte de astăzi

 

Cronica volumului de proză scurtă, Tonomatul de Andrei Panțu

(Editura Humanitas, 2019)

 

Andrei Panțu este un tânăr cu o pregătire profesională impresionantă, fiind absolvent atât de filozofie și literatură la European College of Liberal Arts, cât și de științe politice și relații internaționale la AUBG și având un master în științe politice sub dubla tutelă a Universităților din Leiden și Manchester. Deși lucrează de mulți ani în domeniul IT și în presa academică de politică internațională, el își găsește timp și pentru pasiunea lui, literatura, mai exact spus, proza scurtă de influență mistery, publicând inițial în câteva reviste de profil, și debutând editorial cu volumul de povestiri, Tonomatul, la editura Humanitas, în colecția Scriitori români contemporani, în anul 2019.

Povestirile adunate de Andrei Panțu în acest volum au în comun atât stilul, care ar putea fi definit prin sintagma artificială, realism magic adus la zi, cât mai ales atmosfera, toate având ca subiect evenimente sau întâmplări cel puțin insolite, dacă nu cumva de-a dreptul paranormale (a se citi, printre rânduri, înspăimântătoare), adeseori făcându-te să te întrebi dacă nu cumva citești de fapt Almanahul fenomenelor paranormale sau Enciclopedia fenomenelor oculte.

Personajele lui, îndeobște oameni obișnuiți, se confruntă cu fel de fel de experiențe la limita nebuniei sau chiar dincolo de această limită; cum ar fi aceea în care un tânăr descoperă (sau doar bănuiește) că doi foști colegi dintr-ai săi, soț și soție, aflați într-o teribilă agonie, s-au transformat în apă de ploaie, sau cea în care o tânără se întâlnește cu ea însăși, dar cea din varianta în care și-ar fi dorit ea să fie, un fel de alter ego al ei, latent, dar totuși real, întrupat; pentru a vorbi pe scurt despre doar două dintre cele douăzeci și nouă de povestiri bizare, ca să fac astfel trimitere și la volumul de povestiri scrise aproximativ în aceeași manieră de laureata Premiului Nobel pentru Literatură pe anul 2018, Olga Tockarzuk.

Ceea ce este poate cel mai surprinzător la povestirile din acest volum este faptul că absolut toate încep descriind situații de viață cât se poate de firești, dacă nu chiar banale, demne de rubrica „fapt divers”, transformându-se, fără să îți dai seamă când anume, în adevărate trillere psihologice sau scenarii de filme de groază. Ca de exemplu: „În ultimul an de liceu nu știam foarte bine ce voiam să fac mai departe, și am dat la Facultatea de Fizică. Am picat, m-am certat cu ai mei, am avut o discuție lungă despre ce vreau să fac în viață, astfel că după aceea m-am pus serios pe învățat. Un an mai târziu am intrat la Politehnică și m-am mutat din Brașov la București. Acolo m-a convins o prietenă de care-mi plăcea să dau și eu probe pentru un teatru studențesc de amatori. M-au acceptat pentru un rol, apoi pentru altele, și așa am început să joc în câteva piese, iar într-o seară m-a văzut Bălănescu pe scenă și m-a convins să renunț la Politehnică și să mă înscriu la Facultatea de Teatru și Film”. Altfel spus, începutul banal al unui taifas despre curbele profesionale ale unui tânăr oarecare. Și totuși este intriga celei mai ample povestiri din volum, atât ca dimensiune, cât mai ales ca densitate a dozei de mister și insolit pe care o conține, cititorul stând de la un anumit punct, cu sufletul la gură, până la finalul acesteia.

Iar dacă începuturile sunt cât se poate de banale, finalurile sunt întotdeauna, dacă nu de-a dreptul spectaculoase, explodând ca un foc de artificii sau ca detonarea unei bombe artizanale, cel puțin surprinzătoare, descriind o întoarcere la 180 de grade față de cursul povestirii de până la paragraful anterior, astfel că, într-un fel sau altul, cititorul este mereu luat prin surprindere și condamant să rămână câteva minute după final, efectiv „ca la dentist”. 

Și nu întâmplător am folosit această expresie ce stă adeseori în contexte mai curând amuzante, ci pentru a face trecerea la următoarea specificitate a prozelor lui Andrei Panțu din acest volum de debut, și anume, umorul. Pentru că într-adevăr, în mare parte dintre aceste povestiri, el reușește să strecoare printre rânduri, uneori subtil, alteori ceva mai direct, și acea doză de umor, mai mult decât necesară pentru detensionarea firului narativ ce uneori atinge paroxismul psihologic, cele mai vădit umoristice povestiri fiind Sfințirea casei Porculean și Filmul.  

Ce-i drept sunt și câteva povestiri în care nu prea e loc de glumă, finalul fiind de-a dreptul tragic, dar și în acelea poate fi regăsită acea picătură de umor, ce-i drept negru, menit să te facă să consțientizezi că nu este totuși decât o povestire, cum ar fi cazul în povestirile: Ploaia, Petrecerea Crinei sau Șanțul.

Cu umor sau fără, de groază sau doar psihologice, oculte sau doar obscure, povestirile lui Andrei Panțu din acest volum sunt doze pure de literatură, introducând în lumea literară românească un prozator de o forță narativă spectaculoasă, care se impune, iată, chiar de la debut. Ceea ce mă face să spun că aștept cu mare interes următorul volum, cel socotit a fi al „confirmării”.