Filosofia lui Dostoievski
de Nikolai Berdiaev
(Editura Institutul European, Iași, 1992)
Feodor Mihailovici Dostoievski este fără doar și poate
unul dintre cei mai citiți autori din întreaga lume. Dar oare toți acei care îl
citesc, reușesc să îl și înțeleagă în profunzime? Pentru că Dostoievski nu este
un scriitor de literatură ușoară. Și nimic din ceea ce a scris nu a scris doar
spre desfătarea de moment a cititorului, spre relaxarea lui, ci spre
îmbogățirea lui sufletească și spirituală. Eseul lui Nikolai Berdiaev, unul
dintre cei mai străluciți intelectuali ruși de la începutul secolului XX,
intitulat ”Filosofia lui Dostoievski”, este un veritabil ghid pentru
parcurgerea cu folos a operei lui Dostoievski, și mai ales pentru pătrunderea
în gândirea acestuia.
N. Berdiaev își începe studiul, schițând Profilul spiritual dostoievskian. În
acest prim capitol, autorul își propune să-l introducă pe cititor în lumea
ideilor marelui scriitor rus, trasând doar coordonatele de bază ale dialecticii
acestuia. În primul rând, autorul acestui eseu ne prezintă relația geniului rus
cu însăși lumea ideilor, fără de care inclusiv expunerile sale cu privire la
principiile dostoievskiene ar rămâne greu de înțele: ”Ideile trăiesc la el o
viață organică, au soarta lor inevitabil umană, iar această viață este
dinamică, nu are nimic static, nu este pasivă, osificată. Dostoievski studiază
procesele dinamice în viața ideilor. În creația sa se înalță vârtejul de foc al
ideilor care curge șuvoi. Ideile reci nu există și nici nu-l interesează. La
Dostoievski există ceva din spiritul lui Heraclit. Totul este incendiar,
dinamic, totul este în mișcare, în contradicție și luptă. Ideile sale nu sunt
categorii înghețate, statice, ci torente pârjolitoare. Toate sunt legate de
destinul omului, de destinul lumii și al lui Dumnezeu. Ideile determină
destinul, ele sunt adânc ontologice, existențiale, energetice și dinamice”.
Așadar, avem de a face cu o nouă abordare, originală și unică a ideilor. Aici,
ideile nu sunt categorii ca la Aristotel, și nici esențe primare, ca la Platon.
Aici, ideile au propria lor viață, propriul lor destin pe care și-l dezvoltă
singure, în virtutea propriei lor dinamici. Așa cum am văzut mai sus,
principalele idei de care este preocupat Dostoievski, sunt destinul omului, al
lumii și al lui Dumnezeu. Dar, ceea ce trebuie avut în vedere, este faptul că
cele trei ”destine” nu sunt niciodată analizate separat, ci întotdeauna în
relație de întrepătrundere reciprocă. Faptul este foarte pregnant mai ales în
ceea ce privește relația om – Dumnezeu. Mai exact, Dostoievski nu poate vedea
omul altfel decât în relație cu divinitatea, și cu atât mai mult cu Hristos,
Dumnezeu-Omul: ”Dostoievski redă credința în om, în adâncimile umanului. Acesta
renaște când crede în Dumnezeu. Credința în om înseamnă credința în Hristos, în Dumnezeu- Omul”. Ceea ce este
cu adevărat de remarcat la modul în care Dostoievski vede și simte relația
om-divinitate, este faptul că omul se dovedește a fi canalul prin care este
cunoscut Dumnezeu în lume: ”În om și nu dincolo de om se recunoaște Dumnezeu.
De aceea, Dostoievski poate fi recunoscut ca un spirit imanent în sensul cel
mai adânc al acestui cuvânt. El dezvăluie pe Hristos în adâncul omului, în
suferință și libertate”. Așadar, în gândirea geniului rus, între Dumnezeu și om
se stabilesc relații de reciprocitate. Mai mult, el s-a dovedit a fi un mare
susținător al omului, dar nu în sensul umanismului ce-l punea pe om în centrul
lumii, ci în sensul pur creștin, ce-l prezintă pe om ca purtător în lume al chipului
lui Dumnezeu.
Pentru a înțelege mai bine concepția dostoievskiană
asupra omului, vom analiza cel de-al doilea capitol al studiului lui N.
Berdiaev, intitulat simplu Omul. Din
capul locului, trebuie avut în vedere că ”omul” la care face referire marele
autor rus, nu este unul desprins din tratatele despre starea primordială a
omului, nu este un om paradisiac, ci un tumult de trăiri adeseori antagonice:
”Toată creația lui Dostoievski este axată pe reprezentarea omului și a
destinului său, reprezentare dusă până la înfruntarea lui Dumnezeu, dar care
își găsește rezolvarea prin încredințarea destinului Omulu către Dumnezeu –
Omul - Hristos”. Vedem aici tema omului care se revoltă împotriva divinității,
tema lui Iacob, cel ce se luptă cu îngerul doar pentru a-și descoperi menirea
în planul lui Dumnezeu. Cele două coordonate pe care este analizat destinul
omului sunt voința de sine și libertatea. Aparent unul și același lucru, în
dialectica dostoievskiană, și nu numai, cele două principii se dovedesc a fi diametral
opuse, iar orientarea omului către oricare dintre ele îl va duce inevitabil
într-un punct ultim, fie spre damnarea finală, fie spre mântuire: ”El va
conduce omul pe căile mai îndepărtate ale voinței de sine și revoltei, ca să
descopere că în arbitrar se distinge libertatea iar în revoltă este negat
însuși omul. Drumul libertății duce fie către Omul – divinitate, iar pe acest
drum omul își găsește sfârșitul, fie către Divino – umanitate, iar pe această
cale își găsește mântuirea și confirmarea finală a adevăratului său chip”. Am
văzut aici și o altă structură antagonică: Omul – Dumnezeu și Dumnezeul – Om.
Asupra acestui binom, vom reveni ceva mai târziu, întrucât Berdiaev reia tema
aceasta, spre a o dezvolta, spre finalul lucrării sale.
În cele ce urmează, ne vom apleca asupra concepției lui
Dostoievski despre libertate, acestui principiu fiindu-i dedicat cel de-al
treilea capitol al lucrării lui N. Berdiaev. În ceea ce privește problematica
libertății, Dostoievski se dovedește cu prisosință a fi un demn urmaș al
scriitorilor bisericești, adoptând și exploatând până în adâncuri concepția
despre libertate trasată de aceștia. În studiul său, Berdiaev îl pune pe marele
rus în legătură cu Fericitul Augustin, considerând că cel dintâi s-ar fi
inspirat din scrierile celui de-al doilea. Ceea ce nu este greșit. Însă tema
aceasta a fost cu mult mai frumos nuanțată de sfinții capadocieni, și cu
precădere de Sfântul Grigorie de Nyssa. Mai exact, este vorba despre distincția
între libertatea ca liber arbitru, acea capacitate de a alege între bine și rău
și libertatea înțeleasă ca predispoziție spre bine, spre Dumnezeu, libertate pe
care omul o va fi pierdut prin căderea sa în păcat, dar pe care a restaurat-o
Hristos prin Jerta Sa de pe Cruce: ”Este clar că nu există o libertate, ci
două: prima și ultima, libertatea opțiunii binelui și răului și libertatea
întru bine, altfel spus, libertatea irațională și libertatea întru rațiune.
Cuvintele evanghelice: cunoașteți
Adevărul și Adevărul vă va face liberi țin de a doua libertate, libertataea
întru Hristos. Când spunem că omul trebuie să se elibereze de stihiile
interioare, de puterea patimilor, trebuie să ănceteze să mai fie robul sinelui
și al mediului înconjurător, avem de a face cu a doua libertate”. Dar deși
Dostoievki se arată a fi un susținător fără tăgadă al celei de a doua
libertăți, cea în Hristos, totuși eroii săi se dovedesc a fi aproape în
unanimitate, cu mici excepții la Alioșa
și Mîșkin, tributari celei dintâi. În afara celor două personaje și
bineînțeles, a bătrânului stareț Zosima, toți ceilalți par a nici nu intui
varianta unei libertăți întru bine. Dar acest fapt nu trebuie să inducă în
eroare, pentru că, așa cum și Sfânta Scriptură atestă, în Cartea Înțelepciunii lui Isus Sirah: ”Cel neispitit și neîncercat,
nu este vrednic de nimic”, tot așa și ”Ideea lui Dostoievski a fost că fără
libertate, păcat și rău, fără încercările libertății, nu se poate instaura
armonia universală. El s-a ridicat împotriva oricărei armoniii forțate, fie
aceasta catolică, teocratică sau socialistă. Libertatea omului nu se poate
instaura într-o ordine coercitivă, ca un dar al ordinii. Libertatea omului
trebuie să preîntâmpine o astfel de ordine și armonie”. Așadar, doar prin
practicarea responsabilă a primei libertăți, omul poate ajunge la cea de-a
doua. Hristos se oferă libertății celei dintâi a omului, iar acesta trebuie
să-l primească liber pe Hristos și prin El să acceadă la cea de-a doua
libertate, cea mântuitoare.
Cel de-al patrulea capitol al lucrării sale, Berdiaev îl
dedică problematicii răului și a crimei, așa cum reiese aceasta din operele lui
Dostoievki. Dintru început trebuie să ne amintim că cea dintâi dintre
libertățile despre care am vorbit mai sus, se definește ca fiind capacitatea
omului de a alege între bine și rău. Așadar, răul este, inevitabil, un rod al
acestei libertăți, al liberului arbitru. Dostoievski pare a se fi împăcat în
sinea sa cu acest ”copil al libertății”. Dar numai în aparență, întrucât el
este conștient că atâta timp cât omul va rămâne sub imperiul ”libertății lui
Adam”, inevitabil va săvârși răul. Grija geniului rus este însă cu totul alta:
ca nu cumva, cineva să nege valoarea și, în ultimă instanță, realitatea
”libertății lui Hristos”, din cauza existenței răului. Tocmai de aceea, el va bate
monedă pe ideea necesității existenței răului, ca o dovadă de netăgăduit a
existenței libertății: ”Libertatea este irațională și de aceea ea poate crea
binele, dar și răul. A refuza însă libertatea, pe baza faptului că poate da
naștere răului, înseamnă a genera un rău și mai mare. Căci doar binele liber
înseamnă bine, constrângerea și robia, care ispitesc pe virtuoși, constituie
răul antihristic”. Așadar, avem de a face cu o concepție lucidă despre rău.
Dostoievski, iubind libertatea omului, îi iartă acestuia răul. Dar mai mult
decât atât, îl învață pe om și calea spre iertarea lui Dumnezeu. Aceasta este
calea suferinței și a ispășirii, calea întoarcerii la Hristos, Cel ce a biruit
răul, Cel ce a adus mântuirea ca pe o restabilire a libertății.
Un fapt cu totul aparte, și poate unic la Dostoievski
este concepția acestuia despre dedublare, concepție ce stă în strânsă legătură
cu aceea despre libertate și cu cea despre rău, privit ca rod al libertății:
”Calea libertății a dus omul pe căile răului. Aceeși cale a răului împarte pe
om în două”. Dostoievski este un maestru genial în înfățișarea dedublării. Face
descoperiri uluitoare în materie de psihologie și psihiatrie. A descoperit mai
multe și mai devreme decât oamenii de știință. Libertatea nemărginită și deșartă,
care se preschimbă în liber arbitru, răufăcătoare și atee, nu poate înfăptui
actul opțiunii, ea se desface în părți opuse. De aceea omul se dedublează, iau
naștere două euri, personalitatea se scindează. Raskolnikov, Stavroghin,
Versilov, Ivan Karamazov, sunt scindați, dedublați. Și-au pierdut integritatea
personalității, duc o viață dublă. La hotarul dedublării se poate disocia și
personifica un alt eu al omului, răul său interior, diavolul”. Așadar, după cum
se vede, trăirea în mrejele sau mai bine spus în virtutea inerției libertății
celei iraționale, duce inevitabil la dedublare, care este calea cea mai facilă,
prin care răul, și încă răul suprem, diavolul, își fac apariția în viața omului,
fapt ce nu poate scăpa fără urmări dintre cele mai dezastruase. Însă, cum nimic
nu este sortit definitiv pieirii, și în acest caz, Dostoievski lasă omului
portița de salvare deschisă. Iar această portiță este Hristos, și cu atât mai
mult, opțiunea liberă și definitivă a omului către sursa mântuirii sale.
Din păcate, așa cum se va vedea în cele ce urmează, de
virusul dedublării nu scapă nici cea mai nobilă dintre trăiri, și anume
iubirea. Căci despre iubirea în concepția dostoievskiană tratează N. Berdiaev
în cel de-al cincilea capitol al lucrării sale. În mod cu totul neobișnuit, în
literatura lui Dostoievski nu întâlnim deloc acea iubire sensibilă, gingașă, ce
a umplut apusul de eroi de legendă, precum Tristan și Isolda, Romeo și Julieta,
Dante și Beatrice. Poate că genul acesta de iubire să fi fost prea ”soft”
pentru spiritul mereu aprins al geniului rus? Pentru tendința lui spre revoltă,
spre suferință, spre sondarea adâncimilor obscure ale pshicului uman? Sau
aceasta se întâmplă doar pentru că în concepția sa, inclusiv iubirea trebuia să
treacă prin ”furcile caudine” ale libertății celei iraționale? Având în vedere
că la baza gândirii dostoievskiene stă concepția acestuia despre om și despre
libertate, este cumva firesc ca lucrurile să se petreacă astfel. Berdiaev
deschide ”cutia pandorei” a iubirii dostoievskiene, avertizându-ne că: ”Erosul
la Dostoievski este exclusiv dionisiac, împătimește individul. Calea omului
dostoievskian este pardosită cu suferințe. Iubirea este o erupție vulcanică, o
explozie înfricoșată a firii pasionale. Această iubire nu cunoaște lege, nici
forme. Prin intermediul ei se întrevede adâncul firii umane. După ce arde
pasionat, erosul îngheață brusc. Cel care a iubit, nu se mai revarsă inform,
devine un vulcan stins”.
Ar fi o eroare să considerăm că Dostoievski a fost un
dușman al iubirii domestice, familiale. Dar metoda sa de lucru, bazată pe
antinomii și anti-exemple, face ca accentul să cadă pe formele ne-canonice și
ne-autentice ale iubirii. Arătând efectele negative ale anti-iubirii, acesta nu
face altceva decât să-l îndrume pe om, subtil, spre adevărata iubire, cea
izvorâtă din inima curată a celui ce pune mai presus de sine dragostea pentru
celălalt. Astfel se face că, în operele sale, eroii nu reușesc niciodată să
realizeze iubirea autentică. Și aceasta deoarece, actanții dostoievskieni,
fiind întotdeauna simboluri ale diverselor tipologii rusești, vor acționa
conform antitezei amendate într-un capitol anterior, fie apocaliptic, fie
nihilist. Tocmai de aceea, Dostoievski va bate monedă pe două forme de
manifestare ale anti-iubirii, ambele purtătoare ale virusului dedublării; două
forme aparent antagonice, dar legate tainic de o subtilitate a subconștientului
colectiv: iubirea izvorâtă din compasiune și iubirea ce erupe din voluptate:
”Iubirea – voluptate și iubirea – compătimire, neștiutoare într-ale măsurii,
nesubordonate niciunei instanțe, ard la fel de intens, iar omul se preface în
scrum. În însuși adâncul compătimirii, Dostoievski descoperă o voluptate
originară. Pasiunea omului nedesăvârșit, dedublat, se transformă în extaz, în
furie frenetică, astfel încât nu se poate birui dedublarea, sfâșierea
interioară. Voluptatea nemărginită, compătimirea absolută nu sunt compatibile
cu cel care iubește. Omul rămâne singur, redat sieși de propriile-i patimi
polare, epuizat de propriile sale forțe”. Așadar, voluptatea și compătimirea au
în comun faptul că cel ce le trăiește este incapabil de a se contopi cu
celălalt, întrucât intră în iubire cu un supra-ego, fapt ce-l face impropriu de
a se împărtăși cu iubirea celuilalt. Și aceasta, deoarece: ”pentru păstrarea
libertății și a personalității, este necesară smerenia în fața celor aflate mai
sus de propriul eu”. Pentru ca iubirea să fie autentică, să se împlinească,
trebuie ca cel ce iubește să fie în primul rând liber față de sine însuși, să
se bucure de libertatea cea întru Hristos. Dacă nu va fi liber față de sine,
omul se va auto-condamna la dedublare, la scindare, la extaz, la foc ce se va
metamorfoza în gheață.
În capitolul al VI-lea al lucrării sale, Nikolai Berdiaev
abordează tema revoluției și a socialismului, în opera lui Dostoievski. Iar
fraza ce sistematizează cel mai coerent concepția dostoievskiană asupra
revoluției este următoarea: ”Revoluția spiritului neagă în genere spiritul
revoluției”. În această frază, autorul surprinde chintesența gândirii geniului
rus, ce consideră că singura revoluție autentică este cea a spiritului,
constând în înnoirea sufletului și a minții cu Adevărul – Hristos, prin care
omul realizează că este creat după chipul lui Dumnezeu, menit să ajungă la
comuniunea harică cu Dumnezeu – omul. De cealaltă parte, oricare dintre
revoluțiile ”istorice”, se fundamentează pe revoltă, care izvorăște din
arbitraritate, ceea ce nu este nimic altceva decât antiteza adevăratei
libertăți. Iar așa cum am văzut și până acum, omul revoltat este de fapt un om
dedublat, un om lipsit de smerenie, un om ce lasă poarta sufletului deschisă
doar pentru Antihrist nu și pentru Hristos.
În ceea ce privește socialismul, Dostoievski se dovedește
a fi primul care înțelege că, natura acestuia nu este una socială în sensul
real al termenului, ci mai degrabă el se fundamentează pe o gândire religioasă,
nefiind nimic altceva decât religia lui Antihrist: ”Temeiul interior al socialismului
îl constituie necredința în Dumnezeu, în nemurire și în libertatea spiritului
uman. De aceea, religia socialismului acceptă toate cele trei ispite refuzate
de Hristos în pustie. Socialismul acceptă ispita transformării pietrelor în
pâine, ispita miracolului social, ispita împărăției acestei lumi. Religia
socialismului nu e aceea a fiilor liberi ai lui Dumnezeu, ea se dezice de
primatul spiritual al omului, este o religie a robilor necesității”.
Ca un fapt cu totul extraordinar, în acest capitol, Berdiaev
dă dovadă de luciditate și curaj și amendează o concepție exagerată a lui
Dostoievski, și anume ideea acestuia conform căreia catolicismul nu este
altceva decât o altă formă de socialism, bazată pe faptul că instituția papală,
ar urmări, asemenea socialismului, o edificare coercitivă a împărăției
pământești, precum și pe ideea că romano-catolicismul ar nega libertatea
conștiinței umane. Berdiaev atrage atenția asupra faptului că: ”Nu sepoate
identifica lumea catolică, neobișnuită de bogată și diversă, cu ispitele și
devierile ideii teocratice papale. Catolicismul înseamnă și sfântul Francisc,
alți mari sfinți și mistici, o ideație religioasă complexă, o viață creștină
autentică”. Mai mult decât atât, acesta nu precupețește niciun efort în a
amenda inclusiv devierile ideii cezaro-bizantine din câmpul ortodoxiei, ce nu
au diferit prea mult de cele papale. Se observă aici gândirea complexă a unui
intelectual care a știut să culeagă și florile bune din lumea occidentului și a
catolicismului, care nu a respins ab
inițio tot ce era străin spiritului rusesc, așa cum uneori pare a fi fost
tentat să o facă însuși Dostoievski, în toată genialitatea sa.
Cât privește amenda pe care Berdiaev i-o aplică lui
Dostoievski, aceea de a fi cumva ”închistat” în spiritul rus, aceasta va fi pe
deplin explicată în capitolul ce urmează, în care acesta analizează mai pe
larg, relația lui Dostoievski cu Rusia, precum și modul în care acesta
abordează Europa, în toată complexitatea sa. Cu privire la relația cu patria
mamă, Berdiaev scrie: ”Dostoievski a fost până în străfundul sufletului rus și
scriitor rus. Nu îl poți imagina în afara Rusiei. Cercetându-l, poți ghici
sufletul rus. El însuși a fost un mister al firii rusești, a acumulat în sine
toate contradicțiile acestei firi. Urmându-l pe Dostoievski, occidentalii află
Rusia. Însă Dostoievski nu a oglindit doar structura sufletului rus și a
conștientizat-o, a fost și vestitorul conștient al ideii ruse și al conștiinței
naționale ruse. În el s-au răsfrânt toate antinomiile și maladiile conștiinței
naționale. Smerenia rusă și supraestimarea, umanismul nemărginit și
exclusivismul naționalist rus – toate le poți descoperi în Dostoievski atunci
când se manifestă ca propovăduitor al ideii ruse”.
Iar despre modul în care vede geniul rus, Europa,
Berdiaev notează următoarele: ”La fel de ambiguă și contradictorie a fost
relația lui Dostoievski cu Europa. El a fost un adevărat patriot al Europei, al
marilor monumente și al relicvelor sale sacre, lui îi aparțin cuvinte de
venerație adresate Europei pe care nu le-a spus niciun occidental. În relația
lui cu Europa se simte umanismul nemărginit al spiritului rus, capacitatea
rusului de a retrăi tot ce este măreț în lume ca fiind al său. În același timp
a tăgăduit creștinismul popoarelor Europei, a condamnat la moarte întreaga
Europă. A fost un șovin. Există multă nedreptate în judecățile sale privind
alte etnii, de exemplu francezii, polonezii, evreii”. Așadar, atât în ceea ce
privește relația cu Rusia, cât și cea cu Europa, ni se dezvăluie un Dostoievski
cuprins de lupta cu sine însuși, un Dostoievski indecis, pasibil de a fi acuzat
de bipolaritate. Să fie acesta un fapt controversat? Nicidecum. Întrucât la un
spirit vădit preocupat să dezlege toate misterele lumii și ale omului,
alunecarea spre paradox, spre antagonism, precum și dispoziția spre dileme,
sunt firești și în fond necesare. Doar un ignorant poate fi cu desăvârșire
ferit de riscul judecăților greșite, întrucât acesta se ferește cu grijă de
”demonul” judecății în general.
La rândul său un spirit critic, înzestrat cu capacitatea
de a surprinde subtilități de gândire și de simțire, Nikolai Berdiaev nu avea
cum să nu observe concentrarea ideatică pe care Dostoievski a sădit-o în Legenda Marelui Inchizitor, acel poem
dramatic pus în gura personajului Ivan Karamazov, în care Hristos este pus la
zid și acuzat că, lăsând oamenilor libertatea nu a făcut altceva decât să le
aducă suferință. Așa că, a dedicat Legendei,
capitolul al VIII-lea al lucrării sale. Este foarte interesant cum acesta își
construiește analiza asupra controversatului fragment din Frații Karamazov, pornind de la un artificiu artistic al lui
Dostoievski: ”Frapează procedeul artistic la care recurge Dostoievski. Hristos
tace tot timpul, rămâne în umbră. Ideea religioasă pozitivă nu își găsește
expresie în cuvânt. Adevărul despre libertate este inexplicabil, de nerostit.
Este ușor exprimabilă doar ideea constrângerii. Adevărul despre libertate se
dezvăluie prin opoziție cu ideile Marelui Inchizitor, se dezvoltă ca replică la
adevărul Marelui Inchizitor. Această ocultare a lui Hristos și a Adevărului Său
este, estetic vorbind, deosebit de penetrantă. Marele Inchizitor argumentează,
convinge. Are la dispoziție logica de fier, voință îndreptată spre înfăptuirea
unui plan bine determinat. Dar smerenia lui Hristos, blânda Sa tăcere conving
și transmit mai mult decât toată putrea argumentării Marelui Inchizitor”.
De altfel, în acest capitol, Berdiaev reia toate ideile
enunțate anterior și caută să le treacă prin filtrul Legendei Marelui Inchizitor, în ideea de a le prinde pe toate
într-un sistem de idei bine închegat, complex și complet. Și reușește din plin.
Cu această ocazie, tabloul lui Dostoievski devine la rândul său complet. El ne
este prezentat aici, atât ca teolog, sau gânditor spiritual, cât și ca filosof,
în virtutea faptului că, într-adevăr, reușește să creez un sistem de idei bine
determinat și solid argumentat.
În ultimul capitol al lucrării, intitulat sugestiv Dostoievski și noi, N. Berdiaev a vrut
să scoată în evidență influența pe care a avut-o asupra contemporanilor și a
urmașilor, ideile lui Dostoievski, precum și sistemul lui de gândire. În acest
sens, el a sistematizat foarte coerent meritele lui Dostoievski, apreciind că
acesta: ”a învățat, călcând pe urmele lui Hristos, să reverse lumina în
întuneric, să-i descopere chipul lui Dumnezeu în omul decăzut, a învățat
iubirea de oameni, respectându-le libertatea. Dostoievski ne conduce prin
întuneric, dar nu acesta îi este țelul. Creația lui nu lasă deloc impresia unui
pesimism sumbru și disperat, însu și
întunericul iradiază lumină. Creștinismul lui Dostoievski nu este unul
întunecat, ci luminos. Este creștinismul lui Ioan. Dostoievski a dăruit multe
pentru viitorul creștinismului, pentru triumful Evangheliei, al religiei
libertății și iubirii”.
Așadar, în lucrarea sa, Nikolai Berdiaev a analizat opera
lui Dostoievski cu cel mai acut simț critic, scoțând la iveală subtilități
conceptuale fără de care cititorul obișnuit nu l-ar fi putut pătrunde niciodată
în profunzimea gândirii sale. De asemenea a dat dovadă de obiectivitate și de
respect față de valorile universale ale lumii și față de propria sa conștiință,
neprecupețind niciun efort în a sancționa orice exagerare venită din partea
geniului rus, în măsura în care aceasta aducea deservicii Adevărului. Astfel,
ne-a prezentat un Dostoievski în egală măsură genial și uman, o minte
strălucită dar căreia nu i-a fost străin întunericul, o personalitate atât de
complexă încât nu o poți asimila decât dacă reușești să ți-o însușești, să o
interiorizezi, trecând fiecare învățătură a sa, atât prin filtrul propriei
gândiri, cât mai ales prin filtrul inimii.
Filosofia lui Dostoievski – una dintre micile cărți mari,
uriașe chiar, fără de care am fi fost cu siguranță mai săraci spiritual, o
carte ce nu ar trebui să lipsească din nicio bibliotecă, din nicio casă.