Nu doar despre Covid și izolare

 

Cronica volumului de poeme, Spiegel scrie peste tot de Angela Baciu

(Editura Charmides, 2021)

 

Angela Baciu (născută în 1970, la Brăila) este poetă, prozatoare și publicistă, membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iași și a PEN Club România. A publicat până în prezent douăzeci de cărți, printre care: Maci în noiembrie (1997), Trei zile din acel septembrie (2003), Tinerețe cu o singură ieșire (2004), Mărturii dintre milenii (2012), Despre cum am ratat o literatură grozavă (2015), mai drăguț decît dostoievski (2017, împreună cu Nora Iuga), Hotel Camberi (2017), Charli. Rue Sainte – Catherine 34 (2017), Mic dejun la Frida (2020). Cea mai recentă apariție editorială a sa o reprezintă volumul de poeme în proză, Spiegel scrie peste tot, apărut la editura Charmides în 2021. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Pandemia de Covid 19, instaurată la noi în primăvara anului trecut, și care pare să nu se mai lase dusă, a generat în primul rând un uriaș val de frică și incertitudine, sentimente pe care oamenii au fost și sunt nevoiți să le gestioneze cum știu ei mai bine astfel încât să rămână pe cât posibil cu mințile întregi. Pentru scriitori soluția pare să fi fost cel mai la îndemână, destul de mulți alegând să-și stingă emoțiile negative mai sus numite în scris. Excepție nu a făcut nici poeta Angela Baciu, iar rodul muncii sale îl reprezintă acest nou volum de poeme în proză, intitulat destul de bizar, Spiegel scrie peste tot, pe care l-a și pecetluit cu un motto foarte sugestiv din opera lui Franz Kafka, un scriitor pentru care izolarea a fost un fel de a doua natură.

Volumul este structurat pe trei secțiuni, încadrate de un prolog și un epilog, fiecare dintre acestea surprinzând modul în care poeta și-a manifestat angoasele în diferite momente ale pandemiei. În prima secțiune, cea intitulată, nu intrați în cercul meu, este descrisă, bineînțeles prima perioadă a pandemiei, cea a lockdown-ului, cea de izolare la domiciliu, în care frica a avut de altfel și cel mai puternic impact asupra tuturor: „a) nu mai #stămacasă, spunem #poartămască #euteprotejezpetine #tumăprotejezipemine când am împlinit 50 a venit coronavirusul nu, nu glumesc! am ieșit cu Tiberiu la o cafea (cine știa atunci) și la două zile s-a dat stare de urgență, adică toată lumea a stat în casă să se protejeze cât a trecut de atunci? un an și ceva... să fim noi sănătoși! în fiecare zi aud sirenele unei ambulanțe semn că e cineva în mare necaz// și acum sirenele îmi intră direct în carne”, În continuare, poeta ne dezvălui o serie de „trucuri” care au ajutat-o să învețe să trăiască în izolare, dintre care cel mai eficient pare a fi fost de departe acela de a-și face un cerc doar al său din camera sa cu (surprinzător) cinci pereți:  „mi-am făcut casă-cerc și astfel mă protejez, nu? Să nu intrați în cercul meu, e doar al meu! aici îmi pot trăi primăvara vara pun răsaduri vorbesc cu trandafirul de ierihon îmi povestește cum e în deșert”.

Cea de-a doua secțiune a volumului, nevoi, temeri, vise fiecare trambulină are coada ei, este pe de o parte cea mai amplă, ca întindere, dar și cea mai bogată în diversitatea formelor de expunere ale senzațiilor și sentimentelor trăite în cea de-a doua fază a pandemiei, cea în care frica aceea viscerală s-a estompat, lăsând loc de manevră altor moduri de a lupta cu angoasele, printre care: visul, imaginația, creativitatea. Tocmai de aceea, în acest ciclu poetic, Angela Baciu ne oferă o paradă a formelor de exprimare artistică, trecându-ne prin onirism, suprarealism, minimalism, expresionism, textualism, douămiism, pe care reușeșete să le și adune la un loc, creând o atmosferă unică, de perpetuă oscilare între vis, realitate și meta-realitatea: „hai să îți povestesc: primisem o brățară știi cu ochiul ăla magic albastru care poartă noroc și-ți ține de deochi. era frumoasă, o purtam lângă ceas și mă tot gândeam la visul de astă-noapte: se făcea că aveam un talisman ruginit cu harta lumii mi l-a dat africanul și tot îl mâzgăleam cu creionul. aici, aici, și aici. mă tot încurca degetarul găsit în sertar, cred că ți-am spus că îl am de la mama, dar să știi că era frumos degetarul, argintat, părea nou.// Și mai era în sertarul din visul meu și un ban găurit, vedeam prin el harta lumii vechi. pe tavan soarele un pescăruș cu aripile strânse”.  

În fine, cea de-a treia și ultima secțiune a cărții, intitulată foarte sugestiv, la telefon, moartea, surprinde revenirea poetei la starea de frică „împământenită” în viața oamenilor, generată de prelungirea pandemiei și de perpetuarea stării generale de incertitudine. Sunt poeme în care tensiunea atinge cote alarmante și în care tentativele de reinstaurare a liniștii interioare par sortite eșecului. Deși sunt imortalizate ultimele zile ale anului trecut, atmosfera nu este nicidecum una de sărbătoare, ci mai curând una de încordare, de așteptare a morții, ce pare cumva inevitabilă: „cum? a trecut miezul nopții? s-a sfârșit anul? adu repede vâscul cum unde e?  în sertarul de jos din bucătărie, hai fuga! și adu și sorcova. deschide larg ușa să intre noul an aruncă și o mână de orez apoi aprinde foclu „cele rele să se spele, cele bune să se-adune”.// iar sună telefonul./ - cine e? – la telefon, moartea!”.

Cu toate acestea, noul volum al Angelei Baciu nu este doar despre covid sau izolare, acestea rămânând în cele din urmă doar pretexte, doar rame în care se derulează stările, ci mai curând este un volum despre regăsirea de sine, despre gestionarea emoțiilor, despre forța tămăduitoare a visului și a creativității, despre viață și bineînțeles despre moarte, fie ea fizică sau metafizică, simbolică. Poate fi o carte medicament, fiind un bun panaceu pentru izbăvirea de frici și de angoase.

În ceea ce privește dimensiunea estetică, aș zice că Angela Baciu rămâne și în Spiegel scrie peste tot în paradigma pe care a creat-o odată cu Charli. Rue Sainte – Catherine 34 și pe care a perfecțioant-o cu Mic dejun la Frida, ce poate fi definită printr-o perpetuă oscilare între lirism și prozaic, între minimalism și expresionism, manifestată în poeme în cea mai mare parte anamnetice.

„Am vrut să ucid femeia din mine”

 

Cronica volumului Kismet: oasele noastre se vor descompune atât de frumos

de Andrada Yunusoglu

(Editura Casa de pariuri literare, 2021)

 

Andrada Yunusoglu (născută în 1996) a absolvit Facultatea de Litere a Universității din București, a unui master de profil și în prezent este doctorandă a Facultății de Litere din București. A publicat poezie și cronici literare în platforme online precum: Revista de Povestiri, Prăvălia Culturală, Opt Motive sau Citește-mă!/ Kooperativa poetică. Frecventează atelierele Mornin’ Poets și este prezentă cu poeme în Doppelganger: Antologia Mornin’ Poets (frACTalia, 2021), precum și în Biblioteca Brautigan (CDPL, 2021). Tot în anul 2021 îi apare și volumul de debut, Kismet: oasele noastre se vor descompune atât de frumos, apărut la Casa de pariuri literare, în nou înființata colecție, Mornin’ Poets. Asupra acestui volum de debut mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Volumul este structurat pe trei secțiuni foarte bine închegate din punct de vedere tematic, fiind totodată cât se poate de sudate între ele prin tehnica discursului poetic, străjuite de două poeme independente, ce ar putea fi considerate un prolog și un epilog.

Poemul-prolog, construit în jurul lait motivului socratic „știu că nu știu”, este practic o introducere în lumea interioară a poetei, familiarizând cititorul cu modul în care aceasta se raportează la propria sa persoană: fără încredere în sine, mânată de un spirit nociv de sacrificiu de sine, împăcată cu o iminentă decădere totală: „și alții vor pune pariu pe ce va rămâne din mine// nu știu dacă e mai ușor să-ți imaginezi omul lipsit de orice importanță/ sau să ți-o oferi ție pe toată// nu știu nimic despre moarte sau evoluție nu știu care e următoarea etapă/ cormul meu carcasă bună de parazitat utilitatea ei să țină alte ființe în viață// un sac de organe și oase la un moment dat se va prăbuși/ acum știu că asta e singura mea importanță”. Firește că acest poem are ca ecou întrebarea: cum a ajuns tânăra poetă la această stare a lucrurilor. Iar răspunsul va fi oferit, în parte, de corpul de bază al volumului, de poemele din cele trei cicluri despre am vorbit mai sus.

Primul dintre aceste cicluri poetice, având ca motto versul, With the purest intentions I plant my love in you (Dillon, Kind), reunește o serie de poeme dedicate oamenilor dragi, în special membrilor familiei, față de care poeta își arată astfel dragostea și recunoștința, dar și poeme scrise în memoria unor oameni dragi pierduți mult prea devreme, fapt pentru care atmosfera predominantă în această secțiune este una apăsătoare, dominată de tristețe, melancolie, dar și de o oarecare resemnare, ce vine cumva natural în baza credinței poetei în kismet, termen de origine turcă ce definește cumva ideea că unele lucruri se întâmplă pentru că sunt predestinate de Allah: „Özlem/ m-am gândit/ la tine/ n-am aprins lumina/ în casa noastră/ nimeni/ nu îți rostește numele”; „Ozana, am visat că/ a murit tata./ înmormântarea lui,/ Ozana./ l-au coborât în pământ în giulgiu/ eu l-am coborât/ cu mâinile mele/ cu spatele meu/ oasele mele și oasele lui/ eu i-am săpat groapa/ pământul sub unghii./ i-am murdărit giulgiul,/ Ozana,/ cu mâinile mele/ pe tot corpul lui./ tatăl meu, Ozana,/ nu mănâncă colivă,/ dar toți s-au îndopat din a lui/ în numele tatălui și a fiului/ și-al Tatălui Meu,/ spune-mi, Ozana, cu spatele meu/ cu mâinile mele/ cu unghiile rupte și negre/ de ce l-am îngropat tocmai eu?”.

Secțiunea mediană a volumului, al cărui motto este: Artificial ghost with no perception (Joji, Modus), surprinde lupta poetei cu ea însăși, atât cu corpul său, care a avut multe de suferit, cât și cu psihicul său, care a fost centrul tuturor întrebărilor existențiale, luptă pe care se pare că, cel puțin în parte, aceasta a reușit să o câștige, sau cel puțin să obțină un armistițiu temporal cu sine însăși: „duba măcelarului și carcasele goale/ care se mișcă o dată cu timpul// toate întrebările să fie când/ și nu ce// sub un neon orbitor ne așezăm/ turcește ne invităm unul pe altul la ceai// uite îți zic de crime politice și ce culoare/ avea sângele uscat de pe pereții secției// mirosul de praf de pușcă și frânghia înfășurată/ în jurul gâtului când viața mea atârnă/ pe marginea scaunului lovesc cu toată/ puterea întreabă-mă acum cine sunt// cine sunt eu cine sunt/ acum sunt în sfârșit liberă”.

            Paroxismul durerii trupești și sufletești este însă atins abia în cea de-a treia secțiune a volumului, cea pecetluită de motto-ul: I’m your trophy, make my nose bleed, now you own me (Pussy Riot, Police State), în care poeta relatează o serie de evenimente terifiante prin care a trecut, și care s-au soldat cu traume foarte puternice pe care aceasta le-a îndurat doar pentru că este o femeie rebelă, nesupusă, într-o societate în care femeia este în continuată privată de multe drepturi li libertăți umane: „când m-au întrebat/ dacă sunt fată sau băiat/ nu am știut să le răspund/ am vrut să ucid femeia din mine/ s-o apăr de lume/ corpul ei fragil/ firav/ nu am vrut să-l car/ am învățat să-mi fie rușine/ că am sâni/ că am dorințe/ că am iubit și fete/ am vrut să ucid femeia/ fragilă/ am vrut s-o ascund/ s-o păstrez/ am îmbrăcat-o în haine largi/ să nu-mi arăt formele/ că e rușine/ să nu eman prea multă/ încredere/ că intimidez/ să fiu o fată bună/ să fiu feminină/ să nu fumez pe stradă/ să nu țip să nu mă iau la ceartă/ să zic da și atunci când vreau să zic nu/ să nu te pun cumva într-o poziție inconfortabilă/ să nu vorbesc de ciclu/ tampoane sex avort/ să vreau să fiu soție/ mamă să am grijă de copii/ să nu cumva să par acră/ înfiptă/ atât de acidă/ femeia mea/ nu e fragilă/ când mă uit la ea/ nu mi-e rușine nu mi-e frică/ ea mă ridică când sunt la pământ/ ea mă cară/ mă uit în oglindă și-mi zic/ că eu sunt ea/ și nu mi-e frică/ nu mi-e rușine/ nu mă ascund nu sunt o fată bună/ nu sunt fragilă/ nu sunt firavă/ sunt încă aici/ pissed prissed and polished/ I’ll be damned if I’m compliant!”.  

Firește, s-ar putea vorbi mult despre feminism pornind de la acest volum de debut al Andradei Yunusoglu și cu atât mai mult de la acest ultim ciclu poetic. Eu însă spun că aici nu este vorba neapărat de feminism, sau cel puțin nu în sensul în care este prezent el astăzi în societatea și cultura românească, fapt ce poate fi probat de poemul-epilog pe care vă las să îl descoperiți singuri. Discursul acesteia, din care izvorăște în primul rând un grad ridicat de autenticitate și asumare, nu reclamă nimic altceva decât ștergerea cutumelor culturale din țările ce surclasează femeia în fața bărbatului, și o așezare firească pe calapodul egalității de gen.

Dincolo de aceasta, ceea ce surprinde în poemele Andradei Yunusoglu este o maturitate exemplară, ce se reflectă atât în maniera construcției textelor, cărora nu li se poate reproșa niciun fel de derapaj estetic, cât mai ales în ceea ce privește discursul poetic în sine, perfect livrat, lipsit de orice formă de patetism sau de exhibiționism, calități ce vin, în mod firesc, pe filiera unei asumări totale atât a evenimentelor trăite ce au generat poezia, cât și a deciziei de a împărtăși sub formă de literatură aceste evenimente.

Astfel, putem vorbi despre o voce deosebit de puternică, ce se impune în mod spectaculos încă de la debut. Andrada Yunusoglu - un nume de urmărit, o poetă ce promite, nu o confirmare ulterioară, nemaifiind cazul, ci noi producții literare cel puțin inedite.

Dostoievski - 200 de ani de la naștere

 

Filosofia lui Dostoievski

de Nikolai Berdiaev

(Editura Institutul European, Iași, 1992)

 

Feodor Mihailovici Dostoievski este fără doar și poate unul dintre cei mai citiți autori din întreaga lume. Dar oare toți acei care îl citesc, reușesc să îl și înțeleagă în profunzime? Pentru că Dostoievski nu este un scriitor de literatură ușoară. Și nimic din ceea ce a scris nu a scris doar spre desfătarea de moment a cititorului, spre relaxarea lui, ci spre îmbogățirea lui sufletească și spirituală. Eseul lui Nikolai Berdiaev, unul dintre cei mai străluciți intelectuali ruși de la începutul secolului XX, intitulat ”Filosofia lui Dostoievski”, este un veritabil ghid pentru parcurgerea cu folos a operei lui Dostoievski, și mai ales pentru pătrunderea în gândirea acestuia.

N. Berdiaev își începe studiul, schițând Profilul spiritual dostoievskian. În acest prim capitol, autorul își propune să-l introducă pe cititor în lumea ideilor marelui scriitor rus, trasând doar coordonatele de bază ale dialecticii acestuia. În primul rând, autorul acestui eseu ne prezintă relația geniului rus cu însăși lumea ideilor, fără de care inclusiv expunerile sale cu privire la principiile dostoievskiene ar rămâne greu de înțele: ”Ideile trăiesc la el o viață organică, au soarta lor inevitabil umană, iar această viață este dinamică, nu are nimic static, nu este pasivă, osificată. Dostoievski studiază procesele dinamice în viața ideilor. În creația sa se înalță vârtejul de foc al ideilor care curge șuvoi. Ideile reci nu există și nici nu-l interesează. La Dostoievski există ceva din spiritul lui Heraclit. Totul este incendiar, dinamic, totul este în mișcare, în contradicție și luptă. Ideile sale nu sunt categorii înghețate, statice, ci torente pârjolitoare. Toate sunt legate de destinul omului, de destinul lumii și al lui Dumnezeu. Ideile determină destinul, ele sunt adânc ontologice, existențiale, energetice și dinamice”. Așadar, avem de a face cu o nouă abordare, originală și unică a ideilor. Aici, ideile nu sunt categorii ca la Aristotel, și nici esențe primare, ca la Platon. Aici, ideile au propria lor viață, propriul lor destin pe care și-l dezvoltă singure, în virtutea propriei lor dinamici. Așa cum am văzut mai sus, principalele idei de care este preocupat Dostoievski, sunt destinul omului, al lumii și al lui Dumnezeu. Dar, ceea ce trebuie avut în vedere, este faptul că cele trei ”destine” nu sunt niciodată analizate separat, ci întotdeauna în relație de întrepătrundere reciprocă. Faptul este foarte pregnant mai ales în ceea ce privește relația om – Dumnezeu. Mai exact, Dostoievski nu poate vedea omul altfel decât în relație cu divinitatea, și cu atât mai mult cu Hristos, Dumnezeu-Omul: ”Dostoievski redă credința în om, în adâncimile umanului. Acesta renaște când crede în Dumnezeu. Credința în om înseamnă credința  în Hristos, în Dumnezeu- Omul”. Ceea ce este cu adevărat de remarcat la modul în care Dostoievski vede și simte relația om-divinitate, este faptul că omul se dovedește a fi canalul prin care este cunoscut Dumnezeu în lume: ”În om și nu dincolo de om se recunoaște Dumnezeu. De aceea, Dostoievski poate fi recunoscut ca un spirit imanent în sensul cel mai adânc al acestui cuvânt. El dezvăluie pe Hristos în adâncul omului, în suferință și libertate”. Așadar, în gândirea geniului rus, între Dumnezeu și om se stabilesc relații de reciprocitate. Mai mult, el s-a dovedit a fi un mare susținător al omului, dar nu în sensul umanismului ce-l punea pe om în centrul lumii, ci în sensul pur creștin, ce-l prezintă pe om ca purtător în lume al chipului lui Dumnezeu.

Pentru a înțelege mai bine concepția dostoievskiană asupra omului, vom analiza cel de-al doilea capitol al studiului lui N. Berdiaev, intitulat simplu Omul. Din capul locului, trebuie avut în vedere că ”omul” la care face referire marele autor rus, nu este unul desprins din tratatele despre starea primordială a omului, nu este un om paradisiac, ci un tumult de trăiri adeseori antagonice: ”Toată creația lui Dostoievski este axată pe reprezentarea omului și a destinului său, reprezentare dusă până la înfruntarea lui Dumnezeu, dar care își găsește rezolvarea prin încredințarea destinului Omulu către Dumnezeu – Omul - Hristos”. Vedem aici tema omului care se revoltă împotriva divinității, tema lui Iacob, cel ce se luptă cu îngerul doar pentru a-și descoperi menirea în planul lui Dumnezeu. Cele două coordonate pe care este analizat destinul omului sunt voința de sine și libertatea. Aparent unul și același lucru, în dialectica dostoievskiană, și nu numai, cele două principii se dovedesc a fi diametral opuse, iar orientarea omului către oricare dintre ele îl va duce inevitabil într-un punct ultim, fie spre damnarea finală, fie spre mântuire: ”El va conduce omul pe căile mai îndepărtate ale voinței de sine și revoltei, ca să descopere că în arbitrar se distinge libertatea iar în revoltă este negat însuși omul. Drumul libertății duce fie către Omul – divinitate, iar pe acest drum omul își găsește sfârșitul, fie către Divino – umanitate, iar pe această cale își găsește mântuirea și confirmarea finală a adevăratului său chip”. Am văzut aici și o altă structură antagonică: Omul – Dumnezeu și Dumnezeul – Om. Asupra acestui binom, vom reveni ceva mai târziu, întrucât Berdiaev reia tema aceasta, spre a o dezvolta, spre finalul lucrării sale.

În cele ce urmează, ne vom apleca asupra concepției lui Dostoievski despre libertate, acestui principiu fiindu-i dedicat cel de-al treilea capitol al lucrării lui N. Berdiaev. În ceea ce privește problematica libertății, Dostoievski se dovedește cu prisosință a fi un demn urmaș al scriitorilor bisericești, adoptând și exploatând până în adâncuri concepția despre libertate trasată de aceștia. În studiul său, Berdiaev îl pune pe marele rus în legătură cu Fericitul Augustin, considerând că cel dintâi s-ar fi inspirat din scrierile celui de-al doilea. Ceea ce nu este greșit. Însă tema aceasta a fost cu mult mai frumos nuanțată de sfinții capadocieni, și cu precădere de Sfântul Grigorie de Nyssa. Mai exact, este vorba despre distincția între libertatea ca liber arbitru, acea capacitate de a alege între bine și rău și libertatea înțeleasă ca predispoziție spre bine, spre Dumnezeu, libertate pe care omul o va fi pierdut prin căderea sa în păcat, dar pe care a restaurat-o Hristos prin Jerta Sa de pe Cruce: ”Este clar că nu există o libertate, ci două: prima și ultima, libertatea opțiunii binelui și răului și libertatea întru bine, altfel spus, libertatea irațională și libertatea întru rațiune. Cuvintele evanghelice: cunoașteți Adevărul și Adevărul vă va face liberi țin de a doua libertate, libertataea întru Hristos. Când spunem că omul trebuie să se elibereze de stihiile interioare, de puterea patimilor, trebuie să ănceteze să mai fie robul sinelui și al mediului înconjurător, avem de a face cu a doua libertate”. Dar deși Dostoievki se arată a fi un susținător fără tăgadă al celei de a doua libertăți, cea în Hristos, totuși eroii săi se dovedesc a fi aproape în unanimitate,  cu mici excepții la Alioșa și Mîșkin, tributari celei dintâi. În afara celor două personaje și bineînțeles, a bătrânului stareț Zosima, toți ceilalți par a nici nu intui varianta unei libertăți întru bine. Dar acest fapt nu trebuie să inducă în eroare, pentru că, așa cum și Sfânta Scriptură atestă, în Cartea Înțelepciunii lui Isus Sirah: ”Cel neispitit și neîncercat, nu este vrednic de nimic”, tot așa și ”Ideea lui Dostoievski a fost că fără libertate, păcat și rău, fără încercările libertății, nu se poate instaura armonia universală. El s-a ridicat împotriva oricărei armoniii forțate, fie aceasta catolică, teocratică sau socialistă. Libertatea omului nu se poate instaura într-o ordine coercitivă, ca un dar al ordinii. Libertatea omului trebuie să preîntâmpine o astfel de ordine și armonie”. Așadar, doar prin practicarea responsabilă a primei libertăți, omul poate ajunge la cea de-a doua. Hristos se oferă libertății celei dintâi a omului, iar acesta trebuie să-l primească liber pe Hristos și prin El să acceadă la cea de-a doua libertate, cea mântuitoare.

Cel de-al patrulea capitol al lucrării sale, Berdiaev îl dedică problematicii răului și a crimei, așa cum reiese aceasta din operele lui Dostoievki. Dintru început trebuie să ne amintim că cea dintâi dintre libertățile despre care am vorbit mai sus, se definește ca fiind capacitatea omului de a alege între bine și rău. Așadar, răul este, inevitabil, un rod al acestei libertăți, al liberului arbitru. Dostoievski pare a se fi împăcat în sinea sa cu acest ”copil al libertății”. Dar numai în aparență, întrucât el este conștient că atâta timp cât omul va rămâne sub imperiul ”libertății lui Adam”, inevitabil va săvârși răul. Grija geniului rus este însă cu totul alta: ca nu cumva, cineva să nege valoarea și, în ultimă instanță, realitatea ”libertății lui Hristos”, din cauza existenței răului. Tocmai de aceea, el va bate monedă pe ideea necesității existenței răului, ca o dovadă de netăgăduit a existenței libertății: ”Libertatea este irațională și de aceea ea poate crea binele, dar și răul. A refuza însă libertatea, pe baza faptului că poate da naștere răului, înseamnă a genera un rău și mai mare. Căci doar binele liber înseamnă bine, constrângerea și robia, care ispitesc pe virtuoși, constituie răul antihristic”. Așadar, avem de a face cu o concepție lucidă despre rău. Dostoievski, iubind libertatea omului, îi iartă acestuia răul. Dar mai mult decât atât, îl învață pe om și calea spre iertarea lui Dumnezeu. Aceasta este calea suferinței și a ispășirii, calea întoarcerii la Hristos, Cel ce a biruit răul, Cel ce a adus mântuirea ca pe o restabilire a libertății.

Un fapt cu totul aparte, și poate unic la Dostoievski este concepția acestuia despre dedublare, concepție ce stă în strânsă legătură cu aceea despre libertate și cu cea despre rău, privit ca rod al libertății: ”Calea libertății a dus omul pe căile răului. Aceeși cale a răului împarte pe om în două”. Dostoievski este un maestru genial în înfățișarea dedublării. Face descoperiri uluitoare în materie de psihologie și psihiatrie. A descoperit mai multe și mai devreme decât oamenii de știință. Libertatea nemărginită și deșartă, care se preschimbă în liber arbitru, răufăcătoare și atee, nu poate înfăptui actul opțiunii, ea se desface în părți opuse. De aceea omul se dedublează, iau naștere două euri, personalitatea se scindează. Raskolnikov, Stavroghin, Versilov, Ivan Karamazov, sunt scindați, dedublați. Și-au pierdut integritatea personalității, duc o viață dublă. La hotarul dedublării se poate disocia și personifica un alt eu al omului, răul său interior, diavolul”. Așadar, după cum se vede, trăirea în mrejele sau mai bine spus în virtutea inerției libertății celei iraționale, duce inevitabil la dedublare, care este calea cea mai facilă, prin care răul, și încă răul suprem, diavolul, își fac apariția în viața omului, fapt ce nu poate scăpa fără urmări dintre cele mai dezastruase. Însă, cum nimic nu este sortit definitiv pieirii, și în acest caz, Dostoievski lasă omului portița de salvare deschisă. Iar această portiță este Hristos, și cu atât mai mult, opțiunea liberă și definitivă a omului către sursa mântuirii sale.

Din păcate, așa cum se va vedea în cele ce urmează, de virusul dedublării nu scapă nici cea mai nobilă dintre trăiri, și anume iubirea. Căci despre iubirea în concepția dostoievskiană tratează N. Berdiaev în cel de-al cincilea capitol al lucrării sale. În mod cu totul neobișnuit, în literatura lui Dostoievski nu întâlnim deloc acea iubire sensibilă, gingașă, ce a umplut apusul de eroi de legendă, precum Tristan și Isolda, Romeo și Julieta, Dante și Beatrice. Poate că genul acesta de iubire să fi fost prea ”soft” pentru spiritul mereu aprins al geniului rus? Pentru tendința lui spre revoltă, spre suferință, spre sondarea adâncimilor obscure ale pshicului uman? Sau aceasta se întâmplă doar pentru că în concepția sa, inclusiv iubirea trebuia să treacă prin ”furcile caudine” ale libertății celei iraționale? Având în vedere că la baza gândirii dostoievskiene stă concepția acestuia despre om și despre libertate, este cumva firesc ca lucrurile să se petreacă astfel. Berdiaev deschide ”cutia pandorei” a iubirii dostoievskiene, avertizându-ne că: ”Erosul la Dostoievski este exclusiv dionisiac, împătimește individul. Calea omului dostoievskian este pardosită cu suferințe. Iubirea este o erupție vulcanică, o explozie înfricoșată a firii pasionale. Această iubire nu cunoaște lege, nici forme. Prin intermediul ei se întrevede adâncul firii umane. După ce arde pasionat, erosul îngheață brusc. Cel care a iubit, nu se mai revarsă inform, devine un vulcan stins”.  

Ar fi o eroare să considerăm că Dostoievski a fost un dușman al iubirii domestice, familiale. Dar metoda sa de lucru, bazată pe antinomii și anti-exemple, face ca accentul să cadă pe formele ne-canonice și ne-autentice ale iubirii. Arătând efectele negative ale anti-iubirii, acesta nu face altceva decât să-l îndrume pe om, subtil, spre adevărata iubire, cea izvorâtă din inima curată a celui ce pune mai presus de sine dragostea pentru celălalt. Astfel se face că, în operele sale, eroii nu reușesc niciodată să realizeze iubirea autentică. Și aceasta deoarece, actanții dostoievskieni, fiind întotdeauna simboluri ale diverselor tipologii rusești, vor acționa conform antitezei amendate într-un capitol anterior, fie apocaliptic, fie nihilist. Tocmai de aceea, Dostoievski va bate monedă pe două forme de manifestare ale anti-iubirii, ambele purtătoare ale virusului dedublării; două forme aparent antagonice, dar legate tainic de o subtilitate a subconștientului colectiv: iubirea izvorâtă din compasiune și iubirea ce erupe din voluptate: ”Iubirea – voluptate și iubirea – compătimire, neștiutoare într-ale măsurii, nesubordonate niciunei instanțe, ard la fel de intens, iar omul se preface în scrum. În însuși adâncul compătimirii, Dostoievski descoperă o voluptate originară. Pasiunea omului nedesăvârșit, dedublat, se transformă în extaz, în furie frenetică, astfel încât nu se poate birui dedublarea, sfâșierea interioară. Voluptatea nemărginită, compătimirea absolută nu sunt compatibile cu cel care iubește. Omul rămâne singur, redat sieși de propriile-i patimi polare, epuizat de propriile sale forțe”. Așadar, voluptatea și compătimirea au în comun faptul că cel ce le trăiește este incapabil de a se contopi cu celălalt, întrucât intră în iubire cu un supra-ego, fapt ce-l face impropriu de a se împărtăși cu iubirea celuilalt. Și aceasta, deoarece: ”pentru păstrarea libertății și a personalității, este necesară smerenia în fața celor aflate mai sus de propriul eu”. Pentru ca iubirea să fie autentică, să se împlinească, trebuie ca cel ce iubește să fie în primul rând liber față de sine însuși, să se bucure de libertatea cea întru Hristos. Dacă nu va fi liber față de sine, omul se va auto-condamna la dedublare, la scindare, la extaz, la foc ce se va metamorfoza în gheață.

În capitolul al VI-lea al lucrării sale, Nikolai Berdiaev abordează tema revoluției și a socialismului, în opera lui Dostoievski. Iar fraza ce sistematizează cel mai coerent concepția dostoievskiană asupra revoluției este următoarea: ”Revoluția spiritului neagă în genere spiritul revoluției”. În această frază, autorul surprinde chintesența gândirii geniului rus, ce consideră că singura revoluție autentică este cea a spiritului, constând în înnoirea sufletului și a minții cu Adevărul – Hristos, prin care omul realizează că este creat după chipul lui Dumnezeu, menit să ajungă la comuniunea harică cu Dumnezeu – omul. De cealaltă parte, oricare dintre revoluțiile ”istorice”, se fundamentează pe revoltă, care izvorăște din arbitraritate, ceea ce nu este nimic altceva decât antiteza adevăratei libertăți. Iar așa cum am văzut și până acum, omul revoltat este de fapt un om dedublat, un om lipsit de smerenie, un om ce lasă poarta sufletului deschisă doar pentru Antihrist nu și pentru Hristos.

În ceea ce privește socialismul, Dostoievski se dovedește a fi primul care înțelege că, natura acestuia nu este una socială în sensul real al termenului, ci mai degrabă el se fundamentează pe o gândire religioasă, nefiind nimic altceva decât religia lui Antihrist: ”Temeiul interior al socialismului îl constituie necredința în Dumnezeu, în nemurire și în libertatea spiritului uman. De aceea, religia socialismului acceptă toate cele trei ispite refuzate de Hristos în pustie. Socialismul acceptă ispita transformării pietrelor în pâine, ispita miracolului social, ispita împărăției acestei lumi. Religia socialismului nu e aceea a fiilor liberi ai lui Dumnezeu, ea se dezice de primatul spiritual al omului, este o religie a robilor necesității”.

Ca un fapt cu totul extraordinar, în acest capitol, Berdiaev dă dovadă de luciditate și curaj și amendează o concepție exagerată a lui Dostoievski, și anume ideea acestuia conform căreia catolicismul nu este altceva decât o altă formă de socialism, bazată pe faptul că instituția papală, ar urmări, asemenea socialismului, o edificare coercitivă a împărăției pământești, precum și pe ideea că romano-catolicismul ar nega libertatea conștiinței umane. Berdiaev atrage atenția asupra faptului că: ”Nu sepoate identifica lumea catolică, neobișnuită de bogată și diversă, cu ispitele și devierile ideii teocratice papale. Catolicismul înseamnă și sfântul Francisc, alți mari sfinți și mistici, o ideație religioasă complexă, o viață creștină autentică”. Mai mult decât atât, acesta nu precupețește niciun efort în a amenda inclusiv devierile ideii cezaro-bizantine din câmpul ortodoxiei, ce nu au diferit prea mult de cele papale. Se observă aici gândirea complexă a unui intelectual care a știut să culeagă și florile bune din lumea occidentului și a catolicismului, care nu a respins ab inițio tot ce era străin spiritului rusesc, așa cum uneori pare a fi fost tentat să o facă însuși Dostoievski, în toată genialitatea sa.

Cât privește amenda pe care Berdiaev i-o aplică lui Dostoievski, aceea de a fi cumva ”închistat” în spiritul rus, aceasta va fi pe deplin explicată în capitolul ce urmează, în care acesta analizează mai pe larg, relația lui Dostoievski cu Rusia, precum și modul în care acesta abordează Europa, în toată complexitatea sa. Cu privire la relația cu patria mamă, Berdiaev scrie: ”Dostoievski a fost până în străfundul sufletului rus și scriitor rus. Nu îl poți imagina în afara Rusiei. Cercetându-l, poți ghici sufletul rus. El însuși a fost un mister al firii rusești, a acumulat în sine toate contradicțiile acestei firi. Urmându-l pe Dostoievski, occidentalii află Rusia. Însă Dostoievski nu a oglindit doar structura sufletului rus și a conștientizat-o, a fost și vestitorul conștient al ideii ruse și al conștiinței naționale ruse. În el s-au răsfrânt toate antinomiile și maladiile conștiinței naționale. Smerenia rusă și supraestimarea, umanismul nemărginit și exclusivismul naționalist rus – toate le poți descoperi în Dostoievski atunci când se manifestă ca propovăduitor al ideii ruse”.

Iar despre modul în care vede geniul rus, Europa, Berdiaev notează următoarele: ”La fel de ambiguă și contradictorie a fost relația lui Dostoievski cu Europa. El a fost un adevărat patriot al Europei, al marilor monumente și al relicvelor sale sacre, lui îi aparțin cuvinte de venerație adresate Europei pe care nu le-a spus niciun occidental. În relația lui cu Europa se simte umanismul nemărginit al spiritului rus, capacitatea rusului de a retrăi tot ce este măreț în lume ca fiind al său. În același timp a tăgăduit creștinismul popoarelor Europei, a condamnat la moarte întreaga Europă. A fost un șovin. Există multă nedreptate în judecățile sale privind alte etnii, de exemplu francezii, polonezii, evreii”. Așadar, atât în ceea ce privește relația cu Rusia, cât și cea cu Europa, ni se dezvăluie un Dostoievski cuprins de lupta cu sine însuși, un Dostoievski indecis, pasibil de a fi acuzat de bipolaritate. Să fie acesta un fapt controversat? Nicidecum. Întrucât la un spirit vădit preocupat să dezlege toate misterele lumii și ale omului, alunecarea spre paradox, spre antagonism, precum și dispoziția spre dileme, sunt firești și în fond necesare. Doar un ignorant poate fi cu desăvârșire ferit de riscul judecăților greșite, întrucât acesta se ferește cu grijă de ”demonul” judecății în general.

La rândul său un spirit critic, înzestrat cu capacitatea de a surprinde subtilități de gândire și de simțire, Nikolai Berdiaev nu avea cum să nu observe concentrarea ideatică pe care Dostoievski a sădit-o în Legenda Marelui Inchizitor, acel poem dramatic pus în gura personajului Ivan Karamazov, în care Hristos este pus la zid și acuzat că, lăsând oamenilor libertatea nu a făcut altceva decât să le aducă suferință. Așa că, a dedicat Legendei, capitolul al VIII-lea al lucrării sale. Este foarte interesant cum acesta își construiește analiza asupra controversatului fragment din Frații Karamazov, pornind de la un artificiu artistic al lui Dostoievski: ”Frapează procedeul artistic la care recurge Dostoievski. Hristos tace tot timpul, rămâne în umbră. Ideea religioasă pozitivă nu își găsește expresie în cuvânt. Adevărul despre libertate este inexplicabil, de nerostit. Este ușor exprimabilă doar ideea constrângerii. Adevărul despre libertate se dezvăluie prin opoziție cu ideile Marelui Inchizitor, se dezvoltă ca replică la adevărul Marelui Inchizitor. Această ocultare a lui Hristos și a Adevărului Său este, estetic vorbind, deosebit de penetrantă. Marele Inchizitor argumentează, convinge. Are la dispoziție logica de fier, voință îndreptată spre înfăptuirea unui plan bine determinat. Dar smerenia lui Hristos, blânda Sa tăcere conving și transmit mai mult decât toată putrea argumentării Marelui Inchizitor”.

De altfel, în acest capitol, Berdiaev reia toate ideile enunțate anterior și caută să le treacă prin filtrul Legendei Marelui Inchizitor, în ideea de a le prinde pe toate într-un sistem de idei bine închegat, complex și complet. Și reușește din plin. Cu această ocazie, tabloul lui Dostoievski devine la rândul său complet. El ne este prezentat aici, atât ca teolog, sau gânditor spiritual, cât și ca filosof, în virtutea faptului că, într-adevăr, reușește să creez un sistem de idei bine determinat și solid argumentat.

În ultimul capitol al lucrării, intitulat sugestiv Dostoievski și noi, N. Berdiaev a vrut să scoată în evidență influența pe care a avut-o asupra contemporanilor și a urmașilor, ideile lui Dostoievski, precum și sistemul lui de gândire. În acest sens, el a sistematizat foarte coerent meritele lui Dostoievski, apreciind că acesta: ”a învățat, călcând pe urmele lui Hristos, să reverse lumina în întuneric, să-i descopere chipul lui Dumnezeu în omul decăzut, a învățat iubirea de oameni, respectându-le libertatea. Dostoievski ne conduce prin întuneric, dar nu acesta îi este țelul. Creația lui nu lasă deloc impresia unui pesimism sumbru și disperat, însu  și întunericul iradiază lumină. Creștinismul lui Dostoievski nu este unul întunecat, ci luminos. Este creștinismul lui Ioan. Dostoievski a dăruit multe pentru viitorul creștinismului, pentru triumful Evangheliei, al religiei libertății și iubirii”.

Așadar, în lucrarea sa, Nikolai Berdiaev a analizat opera lui Dostoievski cu cel mai acut simț critic, scoțând la iveală subtilități conceptuale fără de care cititorul obișnuit nu l-ar fi putut pătrunde niciodată în profunzimea gândirii sale. De asemenea a dat dovadă de obiectivitate și de respect față de valorile universale ale lumii și față de propria sa conștiință, neprecupețind niciun efort în a sancționa orice exagerare venită din partea geniului rus, în măsura în care aceasta aducea deservicii Adevărului. Astfel, ne-a prezentat un Dostoievski în egală măsură genial și uman, o minte strălucită dar căreia nu i-a fost străin întunericul, o personalitate atât de complexă încât nu o poți asimila decât dacă reușești să ți-o însușești, să o interiorizezi, trecând fiecare învățătură a sa, atât prin filtrul propriei gândiri, cât mai ales prin filtrul inimii.

Filosofia lui Dostoievski – una dintre micile cărți mari, uriașe chiar, fără de care am fi fost cu siguranță mai săraci spiritual, o carte ce nu ar trebui să lipsească din nicio bibliotecă, din nicio casă.

Cum să înțelegem Orientul Mijlociu?

Cronica volumului De la Șeherezada la Osama Bin Laden de Adrian Petru Stepan

(Editura Lebăda Neagră, 2021)

 

Adrian Petru Stepan (născut în 1978, la Timișoara) a absolvit Colegiul Național Bănățean, a urmat cursurile Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest și a studiat Civilizația Europei Centrale în cadrul Fundației „A Treia Europă”. A susținut conferințe și cursuri pe teme juridice și a scris despre cultura și civilizația Orientului Mijlociu pentre revistele Historia și Republica. Debutează editorial în anul 2015 cu volumul Fiecare zi e uimitoare, iar în 2019 îi apare romanul Ziua în care Dumnezeu a fost prin oraș, inspirat de evenimentele din Decembrie 1989. Cel mai recent volum al său este De la Șeherezada la Osama Bin Laden. Istoria palpitantă a Orientului Mijlociu, apărut la editura Lebăda Neagră, în 2021. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Voi începe prin a spune că titlul ales pentru acest volum de eseuri despre Orientul Mijlociu poate fi considerat o metaforă, din două puncte de vedere: în primul rând, pentru că autorul a ales să scrie această istorie a regiunii mai sus numite, sub formă de poveste, capitolele în sine fiind denumite „povești”; iar în al doilea rând pentru că de multe ori, pentru o înțelegere cât mai aprofundată a temelor propuse spre edificare, acesta face apel la miturile orientale, atât la cele de origine sacră, avându-l în centru fie pe patriarhul biblic Avraam, care este considerat atât părintele iudeilor (și ulterior al creștinilor), prin fiul său, Isaac, cât și părintele arabilor, numiți și ismaeliți, ce se revendică de la primul fiu al lui Avraam, Ismail, cel izgonit de acasă împreună cu mama sa, sluga Agar, fie pe profetul Mahomed, fondatorul islamului; cât și la miturile de sorginte gnostică sau ezoterică, cum ar fi cele legate de Lilith, socotită prima soție a lui Adam.

Întrucât Adrian Petru Stepan a încercat să atingă cât mai multe puncte nevralgice și în același timp edificatoare pentru înțelegerea Orientului Mijlociu, a rezultat un volum în egală măsură bogat în informații, dar și extrem de concentrat, reușind să sintetizeze în aproximativ 200 de pagini, mii de ani de istorie, cu accentul pe istoria recentă, focusându-se chiar cât se poate de în detaliu pe o serie de state a căror istorie este într-adevăr fascinantă, cum ar fi de exemplu, Egiptul, Palestina (luată inevitabil „la pachet” cu Israelul), Iranul, Irakul, Siria, Afganistanul sau Turcia. Singurul dezavantaj la acest mod de abordare este acela că, din cauza volumului foarte mare de informație livrată, este aproape imposibil de realizat un rezumat pe capitole, așa cum ar fi meritat un volum de eseuri legate de istoria, cultura și civilizația Orientului Mijlociu, un astfel de demers riscând a se întinde pe câteva pagini, ceea ce ar face să nu mai aibă nimic în comun cu ideea de cronică sau recenzie de carte.

Așadar, voi încerca să nu mă lungesc foarte mult, și totodată să nu obosesc cititorii cu o infuzie de istorie brută în această cronică, lăsându-le plăcerea și răgazul de a o descoperi singuri citind pe îndelete și „cu creionul în mână” această carte, ci doar voi încerca să devoalez principale teme pe care le abordează Adrian Petru Stepan, pentru a stârni doar curiozitatea viitorilor cititori, cărora le recomand să înceapă lectura având în minte o întrebare ce a stat și în titlul celei mai cunoscute cărți a istoricului român, Lucian Boia, și anume: „De ce este Orientul Mijlociu astfel?”.

Iar pentru a trasa cât se poate de rezumativ principalele linii directoare ce vor duce la răspuns, voi menționa aici doar trei dintre principalii factori istorici și culturali care au contribuit la configurarea, de-a lungul istoriei a acestei zone geografice și geopolitice, aducând-o în stadiul în care este acum.

Un prim factor pare a fi succesiunea momentelor de mărire și decădere ce au urmărit Orientul Mijlociu din Antichitate și până în prezent, care au alimentat și continuă să alimenteze o serie nesfârșită de frustrări în mentalul colectiv, amintind aici doar marele imperiu al Perșilor, înfloritarea civilizație a Egiptului antic, faptul că aici s-a aflat leagănul științelor și al filosofiei, și nu în ultimul rând, înfricoșătorul Imperiu Otoman de la a cărui desființare nu a trecut decât o sută de ani.

Al doilea factor, la fel de important, dacă nu și mai important, îl reprezintă mozaicul de religii și confesiuni, aici având loc poate cele mai acerbe confruntări religioase, atât între creștini, iudei și musulmani, cât și între cele două mari facțiuni ale islamului, sunniții și șiiții, precum și amalgamul de etnii, aparent asemănătoare, dar fundamental diferite, care conviețuiesc aici (să nu uităm că tot o sută de ani au trecut și de la momentul în care Lawrence al Arabiei a reușit, pentru scurtă perioadă să unească triburile arabe din deșert, care până atunci se războiau între ele).

Iar cel de-al treilea principal factor, și cel care ne apropie cel mai mult și de „zilele noastre” îl reprezintă amestecul popoarelor străine în administrarea teritoriilor Orientului Mijlociu, aici având de a face din nou cu trei „secvențe”, și anume: epoca colonialismului, în care marile puteri europene, avide de teritorii pe care să le „administreze” și să le „civilizeze”, și-au creat colonii în mai toate statele arabe; momentul descoperirii hidrocarburilor ce musteau în nisipul deșertului, care au făcut din această parte de lume, „oaia de muls” a potentaților Europei; și nu în ultimul rând, misiunile „de pace” pe care „granzii” „lumii civilizate” atât europeni cât și americani, le-au întreprins în teritoriu, începând cu crearea statului Israel din 1948, în urma unei rezoluții O.N.U. ce prevedea împărțirea în mod egal a teritoriului Palestinei în două state, Palestina și Israel, și internaționalizarea Ierusalimului, rezoluție ce nu a fost niciodată respectată, și care a însemnat aprinderea butoiului cu pulbere din teritoriu; și culminând cu menținerea trupelor armate ale N.A.T.O. în țări precum Irak sau Afganistan, care nu a făcut altceva decât să inflameze și mai tare spiritele într-o zonă măcinată de frustrări, acutizate de fiecare dintre celelate aspecte prezentate mai sus, și de multe altele, pe care nu le-am mai menționat aici.

Acestea au fost doar câteva dintre impresiile mele de lectură, pe care am încercat să le prezint într-o manieră cât mai succintă și totodată cât mai punctuală. Vă invit însă la o lectură atentă a întregului volum, întrucât veți descoperi între coperțile sale o mulțime de aspecte interesante, inedite și mai ales edificatoare, care vă vor ajuta să înțelegeți mai bine ceea ce înseamnă cu adevărat Orientul Mijlociu și de ce anume se întâmplă în acest areal atâtea nenorociri și de atâta amar de vreme.

Recomand această carte a lui Adrian Petru Stepan, în primul rând celor pasionați de istoria Orientului Mijlociu, dar și celor ce pur și simplu vor să își lărgească orizontul de cunoaștere și totodată să scape de clișeele care, inevitabil au pus stăpânere asupra percepțiilor noastre, ale tuturor, despre aceată parte de lume, în egală măsură fascinantă și obscură.  

 

 

Numele ei este Înviere

 

Cronica volumului de poeme, Tranzit prin gara cu miros de tei de Anastasia Coste

(Editura Casa de pariuri literare, 2021)

 

Anastasia Coste (născută în 1996, la Caransebeș) e absolventă a Colegiului Național „Traian Doda” din Caransebeș, și licențiată în limbi și literaturi străine (germană-engleză), având totodată și un master în marketing la Universitatea de Vest din Timișoara. Este membră a Cenaclului „Pavel Dan” din Timișoara și a frecventat Clubul literar studențesc al UVT. A publicat poeme în revistele Orizont și Actualitatea literară și este prezentă în antologiile Conexiuni (CCS Sibiu, 2018 și 2021) și Înăuntrul sferei (CCS Timișoara, 2018). În anul 2021 îi apare volumul de debut în poezie, Tranzit prin gara cu miros de tei, la editura Casa de pariuri literare. Asupra acestui volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.  

Volumul de debut al Anastasiei Coste este structurat în patru cicluri poetice, fiecare dintre acestea având ca titlu sau motto câte un vers, cu valență de chintesență, ce urmează a se regăsi într-unul dintre poemele componente. De asemenea, fiecare dintre cele patru secțiuni este caracterizată print-un anumit „fir roșu”, printr-o tematică în jurul căreia gravitează toate poemele.

Astfel, în prima secțiune, cea intitulată foarte plastic, între noi a fost o poezie ce n-a existat decât o clipă, sunt cuprinse poeme în care poeta ne vorbește mai mult despre sine, sau mai curând despre anxietățile, fricile, așteptările și dezamăgirile pe care le trăiește, fie față de sine însăși, fie în legătură cu persoana iubită: „am acoperit geamurile și-am încuiat ușa/ am lipit stickere pe marele device-urilor/ am ascuns perna cu pisica/ - părea că mă privește insistent - / am întors icoanele și pozele din rame/ să mă asigur că nu mă urmărește nimic// în oglindă/ îți întâlnesc/ din nou/ ochii negri/ când se dilată/ îți simt răceala”; „tu și eu/ am născut/ o poezie despre-un miez de portocală// mi-ai injectat retina cu scurtmetraje/ am uitat versurile imediat ce le-am scos pe gură/ ai uitat și tu// ți-am să înveți samba/ mi-ai desenat două șine de tren/ la noapte îmi vei face cu ochiul/ când DJ-ul va dezgropa hiturile anilor 2000// între noi/ a fost o poezie/ ce n-a exista/ decât o clipă”.

Secțiunea secundă, omonimă cu întregul volum, este dedicată unor poeme al căror centru de gravitație este melancolia, înțeleasă ca un mănunchi de ecouri ale unor întâmplări sau întâlniri cu oameni și locuri din trecut: „În gara de acasă e un miros amețitor de tei/ Trenul verde staționează două minute// Găsesc ceva trist din mine aici -/ Aștept să mă aștepte cineva// E miros de tei și de rămas bun/ Trenul verde păstrează imaginile/ Cusute între covoarele din hol,/ Agățate de paturi cu lenjerii albe// Mi-a înghițit nopțile/ Și sendvișurile mâncate pe fugă// Acolo ne-am făcut planuri de viitor/ Am îmbrățișat-o pe Viși/ Aripile-i roșii/ Imitau îmbrățișarea lui Iuda// O clipă mai târziu,/ Trenul verde pleca mai departe/ Drapelul încă flutură/ În gara cu miros de tei”.

Tot sub semnul unui fel de melancolie stă și cea de-a treia secțiune a cărții, intitulată, dacă mai treci pe-aici, să-ți amintești. Doar că poemele cuprinse în aceasta sunt în marea lor majoritate poeme-acatist, scrise în memoria unor persoane dragi trecute la cele veșnice. Sunt poeme de o sensibilitate aparte, din care izvorăște acea pietate cu care intri într-o biserică sau într-o capelă mortuară. Ceea ce atrage însă atenția la poemele in memoriam ale Anastasiei Coste este faptul că moartea nu este ilustrată ca o tragedie, ca o pierdere iremediabilă ci doar ca o despărțire temporală, ca o trecere, și mai ales, în cel mai curat spirit creștin, ca o trecere în veșnicie și ca o promisiune a învierii: „sub bradu-mpodobit/zace-un tânăr mort/ se cântă colinde și Hristos a-nviat/ azi s-a născut în veșnicie”.

Atmosfera de pridvor de biserică se va menține și în secțiunea finală a volumului, intitulată foarte sugestiv, în așteptarea unui arc-en-ciel care anunță ieșirea, în care poeta se reîntoarce la sine și își zugrăvește un autoportret din cuvinte. Dar spre deosebire de cea din prima parte a volumului, anxioasă și cumva dezamăgită de viață, aici ni se descoperă o Anastasia demnă de însemnătatea numelui său, care în limba greacă înseamnă „înviere”, o Anastasia ce iubește viața pe care o vede ca un dar de la Dumnezeu: „Mă numesc înviere/ și m-am născut s-aprind făclia lumii/ așa mi-a spus duhovnicul/ la două luni de la incident// m-am abătut de multe ori/ prin lanuri de porumb, strigând/ că norii s-au transformat în aur// m-am îndrăgostit de valuri!/ și viața mea scufundată-n mare/ e o înșiruire de bilete fără loc// în final, soarele se va așeza pe-o aripă/ aștept să mă întrebi pentru ultima dată:/ tu cum mai stai cu răsăriturile?”.

 Dacă ar fi să definesc într-un singur cuvânt poezia Anastasiei Coste din acest volum de debut, acel cuvânt ar fi „curaj”. Pentru că mi se pare un gest de mare curaj să scrii atât o poezie cu irizări religioase într-o epocă în care masele se lasă tot mai mult vrăjite de mirajul secularismului, cât și o poezie cuminte, ca limbaj, mesaj și atmosferă, într-o perioadă în care paradigma poeziei tinere este centrată pe ideea de a șoca (ceea ce, în cazul în care șocul este susținut și argumentat, nu este necesarmente rău). Poezia ei vine, desigur, în descendența celei a lui Moni Stănilă (care de altfel o și girează cu un frumos cuvânt critic pe coperta a patra), păstrând însă și o generoasă notă personală, manifestată mai cu seamă în sfera imaginilor poetice pe care grefează sentimentul religios, și mai ales în atmosfera candidă pe care o crează (și în care se desparte de Moni Stănilă, care a mizat de la început pe un discurs ceva mai incisiv, specific douămiismului, în vogă la momentul debutului său).

Anastasia Coste este fără îndoială o figură aparte în peisajul literar contemporan, poezia ei putând fi catalogată drept o insulă de liniște și echilibru în apele învolburate ale poeziei tinere de astăzi. Volumul ei de debut, Tranzit prin gara cu miros de tei, este unul de o certă valoare literară, atât la nivelul conținutului, cât și al construcției poetice, fiind totodată și garanția unui traseu sinuos, dar întotdeauna ascendent.  

1988 – Anul în care Has Satan l-a vizitat pe Ceaușescu

 

Cronica romanului Diavolul vânează inima ta de Daniel Bănulescu

(Editura Paralela 45, 2021)

 

Daniel Bănulescu (născut în 1960, în București) este poet, prozator și dramaturg. A debutat cu volumul de versuri Am să te iubesc pân la sfârșitul patului (Cartea Românească, 1993). Au urmat volumele: Balada lui Daniel Bănulescu (Cartea Românească, 1997), Republica Federală Daniel Bănulescu (Vinea, 2000), Daniel, Al Rugăciunii (Editura Muzeului Literaturii Române, 2002), Ce bine e să fii Daniel Bănulescu (Cartea Românească, 2010),  În Șerpărie, cele mai bune 35 de poeme scrise de Daniel Bănulescu (Tracus Arte, 2013). Ca romancier a semnat „Clanul” de romane Cea mai frumoasă poveste a lumii, alcătuit până în acest moment din romanele: Te pup în fund, Conducător Iubit! (Nemira, 1994), Diavolul vânează inima ta (Charmides, 2014), N-ai vrea să te trimit în Paradis? (Paralela 45, 2019) și Cel mai bun roman al tuturor timpurilor (Cartea Românească, 2008); iar ca dramaturg, piesele de teatru: Cine a câștigat Războiul Mondial al Religiilor (2005) și Vrei să fii prietenul lui Dumnezeu? (Charmides, 2013). Este laureat al numeroase premii, printre care: Premiul European pentru Poezie, Premiul Academiei Române pentru roman, Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru poezie și pentru dramaturgie.

În cele ce urmează mă voi apleca asupra celui de-a doilea romanu al „clanului”, Diavolul vânează inima ta, apărut în „ediție definitivă” la editura Paralela 45, în colecția Biblioteca românească, în 2021.

            Romanul, construit sub forma unui triptic, în sensul că este alcătuit din trei unități/ capitole majore, precedate de un capitol - prolog, poate fi rezumat în următoarele două fraze, ce ar putea servi și drept titlu și subtitlu al unui articole primă pagină de almanah de fenomene paranormale: În 1988, Diavolul, „îmbrăcat” în trupul inginerului de foraj Mugurel Has Florescu, a venit în București, din Yemenul Democratic, pentru a găsi cele trei Chei pentru Închisoarea Adâncului. Pentru a obține cele trei Chei, Has Satan, pe numele lui adevărat, trebuie să „colecționeze” trei lobi de ureche, de la cei mai ticăloși trei oameni din România, operațiune în care este ajutat și de taximetristul Țaca Genel, pe care îl plătește mai mult decât regește și pe care, la sfârșitul ostilităților îl „decorează” și cu titlul de Șeitan Oglu a.k.a. Fiul Satanei.   

            Pentru prima Cheie, cei doi tovarăși la rele, Has Satan și Țaca Genel, trebuie să facă o călătorie în timp, în perioada interbelică, pentru a-l găsi în Bucureștiul acelor vremuri paradoxale, pe Ulpiu Sargențiu Galopenția, fost student la litere și la drept, fost muzician, fost muritor de foame, fost ceramist, fost „arheolog” specializat în reproducerea artefactelor de lut, fost polițist de investigații, funcție ce o desfășoară în paralel cu aceea de omolog al lui Jack Spintecătorul pe plaiurile mioritice. Cea din urmă indeletnicire, practicată cu sânge, nu rece, ci de-a dreptul de gheață, acesta măcelărind, conform ziarelor vremii, 500 de femei, îi asigură lui Ulpiu statutul de ticălos (sau de Primul Rege Fermecat al orașului București, conform lui Has Satan), iar lobului urechii sale, pe acela de Primă Cheie pentru Închisoarea Adâncului.

            Deținătorului celui de-al doilea lob fermecat, cu funcție de Cheie pentru misterioasa Închisoare a Adâncului este nimeni altul decât Nicolae Ceaușescu, supranumit (sau mai degrabă autointitulat), Regele Lumii a Treia și Regele Băncii Mondiale a României, căci „Geniul Carpaților” este surprins aici în calitatea sa de „mare strateg financiar”, de creditor al țărilor „în curs de dezvoltare”, cărora le oferă sume imense de bani, în dolari, cu dobânzi infime, dar cu clauze mai mult decât avantajoase, în vreme ce poporul său moare efectiv de foame. În acest capitol, dedicat dictatorului și apucăturilor sale bizare alimentate de cultul personalității, hrănit de orgoliul său fără de limite, sunt ilustrate și alte personalități „marcante” ale epocii, printre care și poetul omagist Emilian Răulescu, în spatele acestui nume, ascunzându-se cel mai probabil, după descrierea fizicului și după strecurarea detaliului că acesta conduce un mare cenaclu, la care se adună mii de oameni, nimeni altul decât poetul Adrian Păunescu, la rândul său înfierat ca un criminal, făcându-se aluzie la episodul cu „furtuna de la Ploiești”. Este de asemenea prezent și un alt personaj ceva mai greu de identificat, dar care poate fi asociat și cu tipul sfetnicului bun și sincer, care încearcă să îi deschidă ochii dictatorului, explicându-i fără menajamente că nu este Marele Binefăcător al poporului român, așa cum se consideră el însuși, ci dimpotrivă, principalul său ucigaș.

            În fine, cea de-a treia Cheie/ cel de-al treilea lob, atârnă de urechia lui Fisente Vasile, un hoț profesionist, care în urma torturilor ce i se administrează în beciurile Securității, unde ajunge nu din cauza hoției ci ca presupus autor al unui atentat îndreptat împotriva lui Ceaușescu, îmbracă și haina de turnător, denunțându-și toți foștii colegi de breaslă, cantonați în jurul unui așa-zis haiduc modern, ce-și zicea Iarba Fiarelor.   

            Este cât se poate de clar că acest roman al lui Daniel Bănulescu este o satiră deosebit de acisă la adresa lui Nicolae Ceaușescu în principal și a comunismului în general, o satiră construită cât se poate de ingenios, mizând atât pe tema, în egală măsură ezoterică dar și religioasă a Diavolului, pe care o înveșmântează și în haina suprarealismului sau a realismului magic (ca o contrabalansare la realismul socialist) dar și pe abordarea unui limbaj mai mult decât necolocvial, de-a dreptul trivial, prin care de altfel satirizează inclusiv nivelul crescut al inculturii din perioada respectivă precum și inflația de spirite „filozofice”, „antreprenoriale” și bineînțeles, slugarnice. Voi reda, spre exemplificare un schimb de replici dintre Has Satan și Țaca Genel:

„- Ți-e milă? Dansează deasupra capetelor membrilor convoiului un glas care pare că trece prin ziduri.

 – De ce să-mi fie, Șeful Scump? Ce e omul? Doar un microb. Dă de două, trei ori din coadă și pe urmă moare.

- Dar frică ți-e?

- Mie? Și mai puțin. Dar moartea ce-i? Joacă viermii șah puțin pe fața ta și după aia pleacă acasă.

- Unde e casa viermilor?

- Pe fața lui următorul tip care înțepenește”.

            Bineînțeles, având în vedere că romanul a fost scris într-o primă formă între anii 2011-2014, deci mult după căderea comunismului, unii vor spune că „după război mulți viteji se-arată”, că important ar fi fost ca acest să fie scris în plin regim comunist pentru a trece drept un act de temeraritate. Eu spun însă că romanul își are încă rolul său și în 2021, nu numai în 2014, în primul rând pentru că încă sunt oameni care nu au înțeles pe deplin ce s-a întâmplat cu adevărat în România comunistă, care refuză să creadă că au existat închisorile comuniste și înfometarea programată a populației, lucruri care nu trebuiesc uitate, spre a nu se ajunge din nou la ele; și nu în ultimul rând pentru că unele aspecte satirizate în paginile acestuia sunt încă prezente, din păcate, în viața de zi cu zi a românilor de astăzi.

            Așadar, Diavolul vânează inima ta este un roman mai mult decât actual, este un roman încă necesar.