La aniversară: Ion Șerban Drincea - 80 de ani

Cronica antologiei de poeme, Apropierea sângelui de Ion Șerban Drincea

(Editura Junimea, 2022)

 

Ion Șerban Drincea (născut în 1942, în satul Drincea, com. Punghina, Mehedinți) este un scriitor și jurnalist român, membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Societății Scriitorilor Danubieni. A debutat în anul 1971, cu volumul de poezie, Poarta luminilor, apărut la editura Casa Creației Mehedinți. Au urmat volumele de reportaje: Orele Porților de Fier (1975) și Soarele apelor (1986), precum și romanul Adevărul pământului (1981). Se reîntoarce la poezie abia în 1996 cu volumul, Mirarea fructului, iar de atunci va publica preponderent poezie. Amintim aici volumele: Ochiul cercului (2001), Războiul civililor cu îngerii (2002), Versus (2003), Secretul cifrului (2007), Alfabetocrația gândului (2014), Umbra pașilor (2019). În anul 2022, îi apare la editura Junimea din Iași, volumul antologie, Apropierea sângelui, ca o încununare a celor 80 de ani de viață și a celor 51 de ani de activitate literară. Asupra acestei antologii mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Antologia începe cu o selecție de poezii din volumul Mirarea fructului, publicat în 1996. Deși apare la jumătatea anilor ‘90, estetica practicată de Ion Șerban Drincea în acest volum nu este una tipic nouăzecistă, ci mai curând șaptezecistă, caracterizată prin tendința de a aborda temele mărețe ale vieții, precum și prin cultivarea metaforelor ce amintesc de lirica expresionistă: „Socotesc anii pierduți/ în cercurile copacilor/ tăiați/ când mor păsările în ou/ cu fiecare cerc greșit/ la numărat/ doamne/ dă-mi cenușa lor mie”; „Cu burta căzută în cerc/ mama îmi socotea ziua nașterii/ dacă atunci va lăcrima cerul cu soare/ sau melcii vor invada pădurile/ treziți de tunete răgușite// trecea mama pe uliță/ și dădea binețe la oameni/ fără să-i vadă/ cu gândurile rupte în ochi/ că mă voi naște într-o zi cu melci/ sau cu lacrimi de soare”.

Volumul Ochiul cercului (2001) aduce o surprinzătoare schimbare de estetică, în sensul că poetul îmbrățișează o lirică cu tendințe umoristice, dar fără a fi vorba efectiv de poezie umoristică, ci doar de o incizare a umorului subtil, printre aceleaași falduri ale metaforelor: „Am trecut prin semnul interzis/ dintre ochi și inimă/ și m-a fluierat Belzebut/ la microfonul știrb/ de la poarta minciunii/ i-am arătat obrazul/ că el nu este polițist/ ca plutonierul Mardare/ de la colțul străzii/ el este doar uitatul/ de la facerea lumii/ încolăcit pe gâtul Evei/ să-i cadă frunza/ din cuiul buricului/ să moară Adam de râs/ până când i s-au rupt chiloții/ cumpărați de la același magazin/ de unde Eva și-a luat frunza// Belzebut și-a umflat ochii/ înghițind fluierul/ și a dat telefon la poliție/ să întrebe/ cine este plutonierul Mardare”.

În Războiul civililor cu îngerii (2002) Ion Șerban Drincea începe să experimenteze și poezia cu irizări mistice, pe care însă o va exploata mai mult în anii mai din urmă: „Mă dăruiesc Ție Dumnezeule/ și te rog să vii la Cina Mea/ chiar dacă nu este de Taină/ să vii mâine seară/ la ora când am văzut cerul/ pentru prima dată/ adus pe aripile îngerilor/ să-mi arate nemărginirea/ dintre viață și moarte/ despre care mama nu a știut/ că dincolo de acesta/ rămâne doar umbra unui semn/ răstignit pe brațele crucii/ cu depărtarea sângelui în lacrimi”; „Au înflorit macii/ sub fereastra casei mele/ s-a învolburat pământul/ de culoarea sângelui/ adunată în respirația drumului/ dintre sămânță și floare// mă bucur că sângele meu/ are culoarea durerii lui iisus/ întinsă pe brațele crucii”; „Am văzut o lumină puternică/ dincolo de soare/ cerul stătea în genunchi/ se ruga se ruga se ruga/ cu ochii spre pământ”. (ultimele două poeme citate fac parte din secțiunea de poeme inedite).

O schimbare majoră se remarcă în poetica lui Ion Șerban Drincea, o dată cu apariția volumului Alfabetocrația gândului (2014), în sensul că vedem începând de acum o mai mare limpezime a discursului poetic, poetul renunțând aproape de tot la țesătura metoferei, preferând să spună mai degrabă o poveste reală, pe înțelesul tuturor. Totodată, avem de a face și cu o mai mare infuzie de sentimente, ceea ce este cât se poate de firesc, dat fiind că poveștile spuse de Ion Șerban Drincea îi au ca protagoniști pe bunicul și tatăl acestuia, a căror amintire se vădește a fi una cât se poate de vie și de pregnantă, în ciuda deja înaintatei vârste a poetului: „Iarăși mi-am adus aminte de bunicul meu/ când l-a lovit moartea cu barda la tâmplă/ așa spunea el împleticindu-și limba/ pe pragul casei enervat de durere/ mirat că a venit la el fără coasă/ probabil că tiranei i-a fost teamă/ că îi smulge coasa din mâini/ știindu-l cosașul câmpiilor cu fânețe/ să se laude în sat/ că moartea nu mai are nicio putere”; „Știam despre tata că murise/ mama i-a făcut pomană/ și mi-a dat mie pălăria lui/ lăsată în cui când a plecat la război/ o pălărie neagră de fetru/ spunându-mi să o port când voi fi mare/ pusă pe o sprânceană/ cum o lăsa tata când se ducea la horă/ am zis bogdaproste/ cum m-a îndemnat mama să spun/ după ce a făcut semnul crucii pe ea/ m-am bucurat că am pălărie/ am pus-o pe cap și mi-a acoperit ochii/ mama a zâmbit cu lacrimi pe buze// am așteptat să mă fac mare/ dar pălăria n-am mai purtat-o/ la puțin timp a murit bunicul meu/ cu dorul în piept că nu am tată/ și să nu-l bage în groapă cu capul descoperit/ i-a pus pălăria peste părul împuținat/ mi-a părut rău că nu mai am pălărie// supărarea mi-a trecut mai târziu/ când a sosit o carte poștală/ din Donbasul sovietic/ în care tata plângea în scris/ așteptând să vină acasă/ mi-am adus aminte de pălărie/ gândindu-mă ce o să pună pe cap”.  

Cu reproducerea acestor două poeme minunate închei și eu această cronică, nu înainte de  a face o reverență în fața acestui poet ce și-a pus întreaga viață în slujba poeziei (inclusiv prin faptul că i-a ghidat pașii spre poeziei și fiului său, poetul Robert Șerban) și a-i ura un călduros „La mulți ani!”. 

„Să prețuim viața și să ne molipsim de ea”

Cronica volumului de poeme Plin de adevăr de Artiom Oleacu

(Casa de pariuri literare, 2022)

 

Artiom Oleacu (născut în 1986, la Chișinău) este poet, dramaturg și actor. A absolvit Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău, specialitatea actorie, precum și un masterat în dramaturgie și scenaristică. Din 2011 este actor la Teatrul Național „Satiricus Ion Luca Caragiale”. În 2015 a câștigat concursul de Dramaturgie organizat de Uniunea Teatrală din Republica Moldova. Ca poet, a frecventat atelierul „Vlad Iovița” și cenaclul „Republica”. În 2019 a câștigat premiul „Alexandru Mușina” pentru debut în poezie, în urma căruia i-a apărut volumul de debut, Miere pentru toate exponatele, la editura Tracus Arte, în anul 2020. Au urmat volumele: Spinner (Editura Prut Internațional, 2021) și Plin de adevăr (Casa de pariuri literare, 2022). Asupra acestuia din urmă vă voi apleca în cele ce urmează.

Artiom Oleacu este unul dintre puținii poeți tineri pe care i-am urmărit constant și pe care i-am citit integral (în materie de volume publicate). Așa se face că inevitabil, am citit și analizat acest nou volum și prin prisma celor anterioare. Și pot spune că îl văd ca pe o închidere a unui cerc, ca pe o completare a unei trilogii, pe care aș numi-o, orientativ, „În căutarea lui Artiom”. Și spun aceasta pentru că, dacă în Miere pentru toate exponatele, acesta poartă un război interior, încercând să facă pace între „Artiom cel Mic” și „Artiom cel Mare”, adică să scape de traumele și angoasele din copilărie, iar în Spinner, își reglează conturile cu tatăl său, care îl părăsește la naștere, în noul volum, Plin de adevăr, încearcă să se oglindească, să se descopere pe sine, în ochii celor două prezențe feminine din viața sa, iubita și mama. Ceea ce este însă foarte interesant, este faptul că, la nivel de atmosferă, nu se mai simte acea tensiune angoasantă, ci totul este învăluit în pace și liniște, chiar dacă nu totul este roz. Însă și pentru micile momente în care viața este grea, poetul caută mai degrabă soluții decât vinovați.  

Ce-i drept, volumul se deschide cu un prolog, ce precede cele 53 de poeme numerotate, în care îl aflăm pe Artiom tot într-o stare de angoasă, dar una perfect asumată, semn că decizia de a lupta mai mult cu sine însuși a fost deja luată: „când ești gol ca un pahar de apă/ nu poți scrie poeme/ dar poți juca personaje/ și eu asta fac/ îmi închipui că sunt amărâtul ăla din film/ căruia toți îi spun/ de ce ești atât de plat jegosule/ când nu ai nimic de povestit/ nu povesti/ acum ar prinde bine o smecherie/ o săritură peste un scaun/ o mișcare invizibilă de obiect/ ori o lovitură”.  

Poemele dedicatei mamei sunt învăluite într-o aură de duioșie, dar și de neputință în fața bolii acesteia: „început de pandemie/ sunt cu mama/ înainte de a intra/ în supermarket/ mama/ se împiedică/ și cade/ cade cade cade/ acasă ne întoarcem/ fără cumpărături/ mama se întoarce/ fără ochelari”; „pui mamei la calculator/ filmul preferat/ cu unul dintre cei mai mari/ actori ruși/ despre care îți vorbea/ proful la actorie/ cam prin 2005/ îi încălzești ciorba/ îi amintești să ia pastilele/ îi aduci un pahar cu apă/ ieși din cameră/ ca să nu auzi scâncetul ei/ când își face injecțiile/ îți dai seama că acest căcat/ se întâmplă cu multă lume/ și poate n-ar trebui să scrii/ despre asta dar la naiba/ acest căcat chiar se întâmplă/ cu multă lume/ și tu trebuie să scrii despre asta”.

Când vine însă vorba despre iubită, lucrurile se complică puțin, în sensul că stările sunt cumva contradictorii, oscilând între tristețe, când aceasta nu îi este aproape: „mai frumoasă/ decât poezia mea/ erai tu/ așezată lângă mine/ cu eșarfa pe genunchi/ îmbrăcată/ într-o rochie de primăvară/ cu oja roșie/ și ecranul spart al smartfonului/ care mi-a amintit/ că sunt singur acasă”; și o duioasă exaltare, atunci când distanța nu pare să mai fie o problemă: „azi am chef să fac ceva pentru tine/ ziua să mâncăm sarmale/ noaptea să ne batem cu pernele/ dimineața să ne trezim fericiți”. De altfel, însuși poetul își asumă această dualitate emoțională, de tipul rece vs. cald, declarând într-un poem: „uneori dragostea mea/ pentru tine/ e ca un șarpe ce poartă/ un colier cu biluțe de mercur/ alteori ca un pahar/ cu lapte înainte de culcare”.

Și nu întâmplător am vorbit despre asumare mai sus, ci pentru că întreaga poezie din acest volum gravitează în jurul ideii de asumare a tot ce se întâmplă în viața poetului, fie că depinde sau nu de el. Și tocmai această asumare este cea care îl apropie pe poet de adevăr (apropos de titlul volumului), iar adevărul pentru el înseamnă ceea ce ar trebui să însemne pentru toată lumea: iubire, frumos, firesc, liniște interioară, pace sufletească. Iar unul dintre semnele faptului că a ajuns, măcar și numai în parte la o stare de pace, este altruismul de care dă dovadă, împărtășindu-le și cititorilor micile sale rețete de „mângâiere”: „pentru mine acum e/ imaginea aia cu fata care privește cerul/ e o imagine bună/ e o imagine foarte/ foarte bună/ dar asta am înțeles-o foarte târziu/ din această cauză scrisul meu e atât de neghiob/ pentru că am înțeles acest lucru mult prea târziu/ atunci când înțelegem cât de frumos a fost/ e mereu mult prea târziu/ și mereu e trist/ atunci când înțelegi viața/ mult prea târziu/ am fost și rămân nefericit/ la fel de nefericit/ poate chiar mai nefericit decât noi toți/ decât ei toți/ pentru că eu/ nu am băut nici măcar un gram de alcool/ pentru că eu/ nu am fumat nici o afurisită de țigară/ dar am o mângâiere/ am o amintire frumoasă/ eu/ tu/ și fata aia care privea cerul plin de adevăr/ în nopțile fără sfârșit/ pline de adevăr/ deci/ să-i prețuim pe cei dragi/ să prețuim copacul și floarea/ să prețuim noaptea/ să prețuim viața/ și să ne molipsim de ea/ să rămânem cu ea/ plini de devotament/ (plini de devotament)”.

Așadar, Plin de adevăr poate fi socotit volumul de poeme de maturitate al lui Artiom Oleacu (deși maturitatea estetică o atinsese deja din Spinner), în sensul că acum face dovada unei maturități atât la nivelul sentimentelor și al dozării lor în poezie, cât și la acela al înțelegerii vieții, dimensiuni absolut esențiale pentru orice poet. Altfel spus, de acum înainte, indiferent despre ce va mai scrie Artiom Oleacu, vom știi dinainte că va fi o poezie bună, pentru că va fi o poezie matură, inspirată din viață, o viață trăită asumat și înțeleasă ca atare. 

Horia sunt eu!

Cronica romanului Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte de Alexandru Lamba

(Editura Litera, colecția Biblioteca de proză contemporană, 2022)

 

Alexandru Lamba (născut în 1980, la Brașov), este absolvent al facultății de Inginerie Electrică și Știința Calculatoarelor, iar în prezent activează în domeniul IT. În domeniul literar, a debutat în Gazeta SF cu o povestire în 2013. A publicat romanele: Sub steaua infraroșie (Editura Tritonic, 2016) și Arhitecții speranței (Editura Tritonic, 2017), un volum de proză scurtă Singurătatea singularității (Editura Herg Benet, 2018) și volumul Cărări pe gheață, primul din seria YA, Stele și gheață (Editura Herg Benet, 2019). A scris scenariul pentru albumul de bandă desenată Focurile lumii noi (Editura Geek Network, 2018), ilustrat de Alexandra Gold. A publicat proză scurtă în diverse reviste, printre care: Știință și tehnică, Almanahul Anticipația (Editura Nemira), Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice CPSF (Editura Nemira), Revista Galileo (Editura Millennium). Cel mai recent material editorial al lui Alexandru Lamba este romanul Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte, apărut anul acesta la editura Litera, în colecția Biblioteca de proză contemporană, având o prefață semnată de Liviu G. Stan. Asupra acestuia din urmă vă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Trebuie să recunosc, nefiind un cititor frecvent de S.F. & Fantasy, numele lui Alexandru Lamba îmi era aproape complet necunoscut (îl văzusem fugitiv pe coperta volumului Singurătatea singularității), și din păcate pentru mine, nu mai citisem nimic semnat de acesta. Iar romanul de față l-am citit la recomandarea directă a lui Liviu G. Stan.

Aș spune dintru început, că în ciuda bibliografiei lui Alexandru Lamba, noul său roman nu are nimic de a face cu sfera S.F. & Fantasy și nici măcar cu cea a literaturii pentru adolescenți. Șapte virtuți deșarte și o păcătoasă moarte este un roman cât se poate de realist, profund psihologic, câtuși de puțin facil, atingând inclusiv o sferă mai puțin exploatată în literatura română contemporană, și anume tema religiosului, sau mai bine zis, a întâlnirii dintre lumea credinței și lumea profană (fiecare capitol are drept motto câte un sfat duhovnicesc, atribuit unui oarecare părinte Ghenadie, care în roman apare doar ca personaj episodic), fapt care m-a și determinat să citesc romanul înaintea altora care încă așteaptă în TBR.

Deși narațiunea se petrece la persoana I, avem totuși un personaj narator cu o identitate proprie, ceea ce din start exclude varianta autobiografismului. Este vorba despre Horia, un tânăr corporatist, cu o viață aparent obișnuită, poate puțin prea obsedat de ideea morții, căsătorit cu Mirela, căreia deja începe să îi observe pe chip semnele trecerii anilor, prins la job într-un anturaj relativ plăcut, cu excepția lui Călin, „stresul tuturor”, un personaj semi-anonim, dar care cumva ajunge să declanșeze nebunia generală în viața lui Horia.

Ce s-a întâmplat mai exact? Pe scurt, într-o zi, în pauza de masă, Călin le povestește tuturor despre cum Horia i-a povestit cândva demult, că în copilărie omorâse o pisică. Coincidență sau nu, la câteva zile distanță, pisica colegei de la HR este găsită aproape moartă (va și muri ulterior) iar toate suspiciunile se îndreaptă în mod automat spre Horia, care devine persoana non grata în firmă. Deși se stie nevinovat, coroborat cu gândurile sale despre moarte, Horia ajunge să își pună o mie de întrebări legate de implicarea sa în nefericitul eveniment. Iar acesta a fost, cum ar spune el, „primul click”. Ce a urmat? Pentru a nu povesti prea multe și a nu răpi cititorului plăcerea lecturii, voi spune doar câteva cuvinte cheie: condamnarea la moarte a unui erou de război (involuntară), uciderea unui om (nepremeditată), neasumarea acesteia, divorțul, câteva bătăi (dintre care una aplicată unui copil), blasfemii picturale.

Așadar, ingredientele perfecte pentru ca mintea, sau mai bine spus conștiința lui Horia să se transforme într-un iad, devenind întruparea perfectă a metaforei biblice despre „viermele care nu doarme niciodată”. Un iad care îl pune în situația de a-și „căuta un purgatoriu”, așa cum bine punctează Cristina Bogdan în textul de pe coperta a patra a cărții. Un purgatoriu și poate chiar izbăvirea. Pentru aceasta, încearcă să izbăvească la rândul său din iad, un fost boxer și interlop, și o femeie de moravuri ușoare. Aparent, cu aceștia reușește. Dar cu el?! Un posibil răspuns ar putea veni din finalul romanului: „Scăunelul a căzut cu un „poc!” scurt, funia s-a întins. Iuda i l-a vândut pe Iisus lui Pilat. Eu am cumpărat-o pe Maria Magdalena și i-am dat-o Mântuitorului. Pentru asta poate că-mi vor fi iertate din păcate. Pentru asta și pentru că în buzunarul meu se odihnea telefonul cu filmulețul care avea să elibereze alți doi oameni nevinovați, singurii cărora le făcusem rău cu bună știință. „Atât pot plăti, Doamne. Dacă-i destul, fie primit. Dacă nu, dracu’ să ne ia pe amândoi”. Un final cât se poate de eretic și blasfemiator, judecând din perspectiva Bisericii, pentru care Horia mai degrabă s-a condamnat la osânda veșnică, urmând exemplul lui Iuda. Dar din perspectivă laică, psihologică, oare cum ar sta lucrurile pentru Horia?...

Îmi vine să spun, parafrazându-l pe Marin Sorescu: „Horia sunt eu”. Și aceasta din două motive: pe de o parte, pentru că păcatele lui, fie sunt, fie pot fi oricând și ale mele (și în fond, ale oricui), iar pe de altă parte, pentru că modul în care acționează el de fiecare dată post-greșeală, este sau ar putea să fie același cu cel pe care îl abordez sau l-aș aborda și eu. Câți dintre noi, făcând o crimă, mai ales în situație de nepremeditare, de furie sau de beție, s-ar grăbi să se predea?!?! Oare n-am fi fiecare dintre noi un Horia (sau un Raskolnikov dostoievskian) și-am fugi de pedeapsă fără să știm că oricum ne va ajunge din urmă conștiința? De altfel, romanul acesta este în primul rând despre conștiință. 

Cred că miza lui Alexandru Lamba tocmai aceasta este: de a pune fiecare cititor față în față în propria lui conștiință. De a-l face să conștientizeze care îi este balanța păcate-virtuți. Dar oare dă el și o eventuală linie de urmat pentru îmbunătățirea bilanțului, în cazul în care păcatele ar atârna mai greu? Aparent, dacă lectura s-ar opri la textul propriu zis al romanului, nu. Ba dimpotrivă, am avea de a face cu o pistă greșită. Dar dacă fiecare cititor se va apleca mai atent asupra celor nouă motto-uri de la începutul fiecărui capitol, ba mai mult, s-ar întoarce, post-lectură, pentru a le mai citi o dată, cu siguranță altfel ar sta lucrurile. Și poate cele șapte virtuți din titlul romanului nu ar mai fi chiar deșarte (și nici moartea atât de păcătoasă).