„Moarte, unde îți este veninul? unde, iadule, îți este victoria?”

Cronica antologiei Întâlniri. Poezii din Ucraina și Polonia

(Editura Tracus Arte, 2022)

 

Luna aceasta se împlinește un an de la începerea invaziei ruse în Ucraina, operațiune care a căpătat prea repede numele de „Războiul din Ucraina”. Însă mie nu îmi vine să îi spun „Războiul din Ucraina”, pentru că nu este propriu-zis un război, ci avem de a face strict cu o țară agresoare, invadatoare și cu una care încearcă din răsputeri să își mențină independența, și să își recâștige teritoriile răpite în mod nedemn de către agresor. Este o reiterare modernă a clasicei lupte dintre David și Goliat, dintre o țară vulnerabilă din punct de vedere militar și un gigant înarmat până în dinți. Nu cu mult timp în urmă, Polonia, o țară a cărei istorie modernă este sinonimă cu ocupația străină, a devenit victimă colaterală a Rusiei, ceea ce a făcut ca între cele două state agresate, Ucraina și Polonia, să se sudeze și mai mult solidaritatea. În lupta cu tirania, războiul nu se poartă doar cu arme fizice, cu tancuri, avioane sau mitraliere, ci și cu arme spirituale, prin cuvânt, fie că este vorba despre discursuri pacifiste, încercări de negociere a păcii sau poezie.

Și pentru că am ajuns la poezie, în cele ce urmează vă voi prezenta antologia de poezie, Întâlniri - Poezii din Ucraina și Polonia, apărută spre finele anului 2022 la editura Tracus Arte. Volumul beneficiază atât de o prefață, semnată de Ewa Goczal, cât și de o postfață aparținând Cameliei Dinu, iar traducerea poeziilor a fost realizată de un colectiv format din Constantin Geambașu, Luiza Săvescu, Vasile Moga, Ioana-Diaconu Mureșan, Marina Ilie și Maria Hoșciuc. Au fost selectați pentru această antologie câte zece poeți din fiecare dintre cele două țări. Astfel, din partea Ucrainei, semnează: Serhii Jadan, Natalia Belcenko, Mîroslav Laiuk, Katerîna Mihalițîna, Halîna Kruk, Iurii Zavadskîi, Ostap Slîvînskîi, Irîna Șuvalova, Olesia Mamchych și Dmîtro Lazutkin, iar din partea Poloniei, îi avem pe: Jan Polkowski, Wojciech Wencel, Tadeusz Dabrowski, Mirka Szychowiak, Ryszard Wasiliewski, Krzysztof Szatrawski, Roman Honet, Adam Leszkiewicz, Dariusz Suska, și Justyna Bargielska.

De bună seamă că subiectul principal al acestor poezii este războiul, prezent, cum este și firesc, mai pregnant în cazul poeților din Ucraina, deși el nu lipsește cu desăvârșire nici din creațiile poeților poloni, unde plaja de subiecte este totuși ceva mai diversificată, dar având totuși de a face cu tema suferinței, a ocupației, a agresiunii de orice fel și nu în ultimul rând, a identității, atât naționale cât și personale.

Cu toate acestea, între poezia celor două țări există un puternic liant, și acela nu este într-atât suferința și groaza de război, cât mai curând credința în Dumnezeu, în faptul că până la urmă David trebuie să învingă, că victoria va fi a celui nevinovat.

Astfel, în secțiunea poeziei din Ucraina, într-una dintre poeziile sale, Serhii Jadan (cunoscut cititorilor români și datorită romanelor sale traduse în limba română), personificându-și țara, se roagă îngerilor pentru ea: „Păziți-o, îngeri, luați-o sub aripile voastre ușoare./ Spuneți-i să-și  păstreze calmul când intră din nou în cădere liberă”; Halîna Kruk își începe una dintre poezii parafrazând o replică a Sfântului Apostol Pavel adresată morții (deși vădit retorică), „Unde îți este moarte, biruința ta? Unde îți este, moarte, boldul tău?” (1 Corinteni, 15, 55), iar parafraza și continuarea acesteia sună cam așa: „Moarte, unde îți este veninul? Unde, iadule, îți este victoria?/ Prin puterea acelei iubiri care vindecă/ și ne face întregi pe noi cei înjumătățiți,/ rostogolești piatra de pe inimă precum piatra de pe mormânt”; iar Irîna Șuvalova își încheie poemul Vox (din ciclul „Cântece de sfârșit”), cu versurile: „exact așa aș vrea să vorbesc/ ca un fulger de foc noaptea deasupra mării/ ca femeia beată care merge pe stradă cântând/ ca și cum nimeni n-ar auzi/ numai dumnezeu”.

Trecând la secțiunea dedicată poeților poloni, trebuie spus că aceștia dovedesc un și mai mare atașament față de valorile religioase (să fie oare vorba despre moștenirea spirituală a Papei Ioan Paul al II-lea?), divinitatea fiind prezentă, într-o formă sau alta, în mai toate grupaje de poezie ale acestora. Jan Polkowski, spre exemplu, imortalizează o secvență dintr-un Ajun cernit: „Azimă, Ajunul, mama în rochie cenușie/ așează cum spune tradiția încă o farfurie/ în dreptul scaunului gol. Se uită fără să se miște/ prin noi și prin aerul tremurând, borș de sfeclă,/ pește și fân crenguțe de brad, prin pereții/ acoperiți de ger spre drumul din piatră albă/ și spre silueta aplecată/ prăbușindu-se sub povara trădării inevitabile”; Wojciech Wencel scrie o poezie mistic-patriotică, în care Dumnezeu și patria devin valorile supreme ale poetului: „Scriu același poem despre tine Polonia/ dar îmi lipsesc cuvintele pentru a te reda/ poeziei contemporane// croindu-mi drum printre șisturile limbii/ curățam cu peria pietrele/ subiectelor și ale predicatelor// am scormonit în textele vechilor legăminte/ am încercat să sap până la sensul/ conceptelor: Dumnezeu onoare patrie// dar de fiecare dată a fost la fel -/ de sub mormanele limbii polone vechi/ se uitau la mine ca într-o oglindă// ochii credincioși ai celor jertfiți”; iar Ryszard Wasiliewski îl cercetează iscoditor pe Dumnezeu, într-un splendit psalm ce nouă românilor ne amintește de psalmii arghezieni: „spune-mi Doamne/ cum vine asta/ că doar mi-ai dat o părticică din Tine/ dar nu știu - când ard în foc -/ dacă Te faci cenușă odată cu mine/ ca amestecați cu praful pământului/ să renaștem în piatră/ în iarbă// și dacă duși de vânt nu intrăm în ochii/ celor îngenuncheați în loc să-i binecuvântăm// când mi-e atât de frică/ de nu vreau să mă-nec în vin/ nu în cenușă caut scânteia/ ci-n picăturile de rouă/ și-n frunza renăscută a pomilor”.

Așadar, poeții din Ucraina și Polonia sunt uniți atât în determinarea de a-l înfrunta și învinge pe Goliat, cât și în credința că până la urmă Dumnezeu va face dreptate.  

 

Cum îl văd azi evreii pe Iisus Hristos

Cronica volumului Isus și Iuda de Amos Oz

(Editura Humanitas Fiction, 2023)

 

Relația mea cu opera lui Amos Oz (1939 - 2018), considerat cel mai important prozator și eseist israelian contemporan, a fost una întru câtva sinuasă. Am încercat să îl citesc mai întâi ca prozator, și am ales ca primă lectură, romanul Rime despre viață și moarte, pe care în primă fază nici nu am reușit să îl termin, văzându-mă nevoit să îl abandonez după primele treizeci de pagini (niciodată nu abandonez o carte mai devreme). Apoi l-am descoperit ca eseist, cu volumele Dragi fanatici și Cum să lecuiești un fanatic, și pot spune că în această nouă calitate, m-a fascinat de-a dreptul, mai cu seamă pentru obiectivitatea frapantă cu care analiza perpetuu conflict dintre israelieni și palestinieni, temă care a ajuns, pentru o vreme, să mă obsedeze. Apoi am zis să îi mai acord o șansă și ca prozator și am reluat Rime despre viață și moarte, pe care de data aceasta am dus-o la bun sfârșit, fără însă a mă impresiona în vreun fel, apoi am mai citit Sumki și Deodată în adâncul pădurii, pe care le-am considerat două povești fascinante pentru copii și adolescenți, și Aceeași mare, care din nou mi s-a părut o carte interesantă, dar mai curând prin prisma structurii inedite și a poeziei, decât a subiectului în sine.

Iată-ma ajuns astăzi la o nouă întâlnire cu eseistul Amos Oz, prin prisma plachetei Isus și Iuda, apărută la începutul anului 2023 la editura Humanitas Fiction, în seria de autor Amos Oz, în traducerea Ioanei Petridean, având o prefață semnată de Erri de Luca, care mă fascinase, la rândul său, cu mini-romanul În numele mamei.

Eseu acesta pornește de la o întrebare cel puțin interesantă: „Cum îl mai văd astăzi evreii pe Iisus Hristos?”. Iar răspunsul este unul dual, în funcție de formarea religioasă a acestora. Astfel, aflăm că până în ziua de astăzi, evreii fundamentaliști, ortodocși, cum își spun ei, dacă sunt nevoiți să vorbească despre Iisus, folosesc sintagma „Omul Ăla”, cu un ton vădit peiorativ; în schimb, evreii ceva mai destupați la minte, fac eforturi să îl redescopere pe Iisus și să îl analizeze, fie doar și numai în calitatea sa de evreu. Cert este că nici unii, nici ceilalți nu iau în calcul ideea de a se raporta la Iisus Hristos, ca la Mesia cel prezis de profeți și așteptat de ei de la începutul vieții pe pământ, ceea ce, până la urmă, este întru câtva firesc.

Amos Oz se situează în tabăra evreilor reformiști, care se dovedește fascinat de personalitatea lui Iisus Hristos, pe care îl va ortografia tot timpul ca Isus, ceea ce nu este nicidecum o crimă (aviz creștinilor fanatici), iar această fascinație vine din familie, de la un frate al bunicului său, un oarecare profesor universitar, Joseph Klausner, care la începutul secolului XX publică două cărți despre apariția creștinismului, prin care încearcă să îl recupereze pe Iisus ca evreu (pentru că, se pare, inclusiv evreii îl scoseseră din rândul conaționalilor săi), incluzându-l, „alături de alți mari vizionari rătăcitori evrei, precum Spinoza sau Heine, în perena tradiție evreiască a dezbaterii, dezbinării, disputei, neînțelegerii, îndoielii, a căutării spirituale și a reinterpretării la nesfârșit a textelor antice, într-o infinitate de moduri creative”.

Așa cum spuneam și mai sus, Amos Oz devine încă din copilărie fascinat de personalitatea lui Iisus, și chiar dacă nu se situează mereu pe aceeași poziție de gândire cu acesta, neputând să înțeleagă, printre altele, porunca întoarcerii obrazului și nici pe cea a iubirii tuturor oamenilor, îl găsește drept unul dintre cei mai luminați evrei din toate timpurile, drept un rebel sau mai bine spus drept un evreu reformist, un zelot răsvrătit, ca mulți alții din vremea lui. Iată cum descrie Amos Oz relația sa cu Iisus Hristos: „În timp ce citeam Evangheliile, m-am îndrăgostit de Isus: de poezia lui, de viziunea lui, de tandrețea lui, adesea inseparabilă de imprudență și de mânie, de magnificul său simț al umorului, de subtilitatea înduioșătoare a înțelepciunii lui, de faptul că învățăturile lui tind să fie uneori surprinzător de pline de veselie, chiar jucăușe. Este inutil de spus faptul că nu puteam fi de acord cu Isus în anumite privințe. Iar lucrul acesta este cât se poate de firesc: nu poți face niciodată doi evrei să cadă de acord în privința nici unei chestiuni. De fapt, este foarte greu să găsești până și unul singur dintre noi care să fie de acord cu el însuși sau cu ea însăși, și asta pentru că tindem să fim ambivalenți și pentru că mințile și sufletele noastre sunt divizate” (asistăm astfel și la o descriere a evreilor, strict din interior, una care de altfel ne aduce răspunsuri la multe întrebări despre aceștia).

Am arătat puțin mai sus două dintre punctele în care Amos Oz nu este de acord cu Iisus Hristos. Dar marea sa „durere” este însă alta, și anume problema lui Iuda Iscarioteanul (sau Iscariotul, cum îl numește acesta). Mai pe scurt, Amos Oz nu poate să accepte în ruptul capului relatările evanghelice legate de trădarea lui Iuda și de spânzurarea ulterioară a acestuia, pe care le consideră niște „adaosuri” inutile la Evaghelii, care altminteri ar fi rămas o poveste foarte frumoasă. Mai mult decât atât, el caută tot felul de explicații „logice” care să arate că lucrurile nu au stat întocmai precum le prezită Sfântul Evanghelist Marcu (Amos Oz face referire strict la textele din Marcu 11, 15-18; 14, 32-50; 15, 33-37).

Dar de fapt, cum de altfel ni se și dezvăluie la un moment dat, nu trădarea în sine îi neliniștește pe Amos Oz și pe evrei în general, ci faptul că, din cauza relativei omofonii dintre numele Iuda și numele neamului lor, iudei, aceștia au rămas cu impresia că lumea creștină, dintru început, i-au asociat pe iudei, luați „la grămadă” cu trădarea, și ca atare, numele lui Iuda ar sta la baza sentimentului antisemitic al creștinilor, ceea ce, între noi fie vorba, este o mare eroare.

De altfel, nu este aceasta singura eroare din raționamentul lui Amos Oz în privința relațiilor dintre creștini și evrei. Dar nici nu ne putem supăra pe el, cum nici pe restul evreilor, dat fiind că avem de a face cu o rană adâncă de aproximativ 2000 de ani, pe care, până în zilele noastre, nici măcar nu au încercat prea mulți, nici de o parte nici de alta, să o vindece într-un fel sau altul.

În altă ordine de idei, Amos Oz mi s-a descoperit încă o dată drept un eseist de mare calibru (păcat că a plecat dintre noi) și chiar dacă, la rândul meu, nu îi împărtășesc toate opiniile, nu pot să nu mă declar fascinat de maniera bătăioasă a argumentației sale și de zelul pe care l-a depus în a-l redescoperi pe Iisus Hristos, fie doar și numai în calitate de evreu.

În final, chiar și așa, în spiritul disputei, pentru mine, amicale, aș vrea să îi întorc lui Amos Oz o mică (sau nu chiar) „înțepătură”. Acesta le reproșează creștinilor că au trecut prea repede peste prima pagină a Evangheliei după Matei, în care Iisus este prezentat, prin prisma genealogiei sale, drept evreu. Eu îi răspund că și ei, ca evrei, au trecut și mai repede peste pagina următoare, în care se arată că Iisus Hristos S-a născut din Fecioara Maria și de la Duhul Sfânt, fiind Fiul lui Dumnezeu.  

Întoarcerea pe dos și înapoi pe față a parabolei fiului risipitor

Cronica volumului Întoarcerea fiului risipitor de André Gide

(Editura Polirom, 2015)  

 

La începutul carierei sale literare, André Gide, cel care avea să devină un stâlp al literaturii franceze de la începutul secolului trecut, fiind pasionat până peste poate de noile tehnici literare propuse de modernismul abia înfiripat, mai cu seamă de brodarea de noi opere pe scheletul vechilor mituri antice și biblice, scrie și el o serie de „tratate”, în care jonglează atât cu temele cât și cu tehnicile aflate atunci în mare vogă. „Tratate” ce nu sunt altceva decât scurte eseuri hibrid, scrise fie sub forma unor nuvele, fie sub aceea a unor piese de teatru, despre care chiar el afirma că nu sunt destinate montării scenice, ci doar lecturii.

Cele șase „tratate” reunite în volum sub numele de Întoarcerea fiului risipitor (volum tradus în premieră în limba română de către Magda Răduță și publicat în anul 2015 la editura Polirom), sunt: Tratatul despre Narcis (Teoria simbolului), Încercarea dragostei sau Tratatul dorinței în van, El Hadj sau Tratatul falsului profet, Filoctet sau Tratatul celor trei feluri de virtute, Batșeba și bineînțeles, Întoarcerea fiului risipitor, care este și cel mai amplu dintre aceste scrieri hibrid, atât ca dimensiune cât și sub aspectul conținutului, drept pentru care, asupra acestuia mă voi apleca în continuare, urmând să revin și la celelalte, pe care le voi trece în revistă ceva mai frugal.  

Ceea ce este surprinzător la varianta lui Gide a binecunoscutei parabole biblice este faptul că reușește în egală măsură să păstreze spiritul biblic, dar să și îmbogățească povestea, atât prin introducerea unor noi personaje, cum ar fi mama și un al treilea frate, mai mic decât cel risipitor, cât și la nivelul sensurilor sau mai bine spus al problemelor existențiale ce se relevă în cadrul acesteia (fapt ce poate fi explicat și printr-un detaliu biografic, anume acela că, fiind născut și crescut în sânul unei familii protestante austere, simte de mic gustul revoltei împotriva conformismului religios și social). Astfel, fără a desconsidera sau fără a bagateliza în vreun fel înțelesurile deja explicate de-a lungul timpului de către exegeții biblici ai fiecărei confesiuni, Gide își ia libertatea de a privi problema și din altă perspectivă, și să ridice următoarele semne de întrebare: nu cumva experiența „risipirii” este cheia ce deschide cufărul cunoașterii depline a sinelui?; Nu cumva o prea strictă ascultare de „părinți” coincide cu o auto-condamnare la nedescoperirea sinelui?; și mai ales: Nu cumva Tatăl îl iubește mai mult pe fiul risipitor tocmai pentru că acesta a fost singurul care a demonstrat că are curajul de a se rupe de ai săi, de a-și asuma propria personalitate și de a-și desțeleni propriul drum prin viață?.

Dacă ar fi primit și acest eseu romanesc un subtitlu în același registru cu cele ce îl preced în cadrul volumului, cel mai potrivit ar fi fost „Tratat despre libertatea de a renunța la libertate”. Pentru că în fond despre aceasta este vorba: despre faptul că fiul risipitor, atât cel din parabola biblică, cât și cel sălăjluit latent în fiecare dintre noi, nu este altceva decât o perpetuă copie a lui Adam, cel care, având deplina libertate în starea sa paradisiacă, a uzat de ea ajungând astfel, pe de o parte să fie rob al păcatului, iar pe de alta să își descopere adevăratul sine. Iar faptul că și Adam, izgonit din Rai fiind, tot către Dumnezeu tânjea, explică de ce toți rătăcitorii autentici sfârșesc călătoria prin a se întoarce la Tatăl. De altfel, foarte sugestiv în acest sens este următorul fragment, desprins din discuția fiului risipitor cu fratele cel mic, care de altfel îi va și reitera răzvrătirea:

„- Frate! Eu sunt ca tine, când ai plecat. Oh! Spune: n-ai întâlnit în cale nimic în afară de amărăciune? Tot ce presimt că dincolo de ziduri este altfel decât aici e nălucire, oare? Tot ce ghicesc că-i nou în mine e numai nebunie? Spune: ce-ai întâlnit pe drumuri și ți-a ucis speranța? Oh! Ce te-a împins să te întorci?

- Libertatea pe care o căutam am pierdut-o; odată prins, a trebuit să devin slugă.

- Eu sunt prizonier aici”.   

 

În continuare voi trece în revistă și cele cinci „tratate” ce preced acest inedit remake după Parabola Fiului Risipitor:

- În Tratatul despre Narcis (Teoria simbolului) André Gide, altoiește pe binecunoscutul mit al lui Narcis, o altă temă la fel de mitică, de arhetipică și bineînțeles, la fel de actuală, aceea a nostalgiei după Paradisul pierdut, dar un paradis pe care îl trece mai degrabă prin prisma poeților, transformându-l dintr-un rai al desfătărilor, într-unul al contemplării în numele Ideii:

- în Încercarea dragostei sau Tratatul dorinței în van, despre care el însuși declara în „prefață” că „nu e întru totul necesar”,  nu face altceva decât să aducă, sub forma unei povești vag romantice, un anti-elogiu acelui tip de iubire ce se înfiripă fulgerător strict în baza unei atracții fizice irezistibile, și care se stinge la fel de abrupt și iremediabil, din cauză că nu și-a putut zidi nicio temelie, cei doi neavând în comun nicio preocupare, nicio dorință, niciun vis;

- în El Hadj sau Tratatul falsului profet, reiterează sub forma unei povești cu iz oriental, tema biblică a falsului profet, însă o aduce cumva în contemporaneitate, oferind conceptului de fals profet și înțelesul de om care ajunge să manipuleze mulțimi, nu pentru că ar avea vreun interes ascuns, ci pentru că mulțimile sunt atât de lipsite de suflu vital și de inițiativă cognitivă, încât se lasă hipnotizate și conduse orbește și singurul om carismatic, de singurul om care are ceva de spus, nemaicontând dacă spune sau nu adevărul;

- în Filoctet sau tratatul celor trei feluri de virtute, eseu construit sub forma unei piese de teatru a cărei acțiune stă în legătură cu poveștile lui Homer despre luptele grecilor, autorul pune în dezbatere următoarea dilemă: Cui se cuvine ca omul să își închine viața? Zeilor? Patriei? Sau poate, pur și simplu sinelui său?;

- în Batșeba (care ar fi putut primi subtitlul,Tratatul dorințelor oarbe), Gide reiterează, tot sub forma unei piese de teatru, secvența biblică în care regele David, vrăjit de frumusețea Batșebăi, îl trimite în cea mai grea bătălie pe Urie, soțul acesteia, cu gândul vădit de a-l pierde, pentru a-și putea însuși soția acestuia. Scopul acestui „tratat” este acela de a trage un semnal de alarmă împotriva celor ce au tendința de a se lăsa orbiți de pofte iraționale.

Toate aceste eseuri hibrid au fost scrise și publicate în ultimii ani ai secolului XIX și primii ani ai secolului XX, fiind, așa cum am spus și mai sus, primele scrieri ale lui André Gide. Cum se face însă de sunt și astăzi la fel de actuale? Să fie oare un semn că lumea nu a evoluat prea mult de atunci și până astăzi? Nicidecum. Este numai un mod de a ni se demonstra că natura umană este cât se poate de conservatoare, inclusiv când vine vorba despre deprinderi rele sau cel puțin reprobabile. Dacă acest lucru este bine sau rău, nu este al nostru a judeca. Tot ce trebuie să facem noi este să reflectăm din când în când la fiecare dintre problemele ilustrate mai sus, și nu numai la acestea, să punem în mișcare mașinăria gândirii și cine știe, poate astfel, vom ajusta cumva, în timp, însăși natura noastră atât de îndărătnică.

 

 

 

Dragostea, moartea, credința

Cronică volumului de poeme, Când vreau să trăiesc țip de Halina Poświatowska

(Editura Tracus Arte, 2022)

 

Halina Poświatowska (1935 - 1967) este una dintre cele mai importante poete polone din secolul XX. Din cauza unei afecțiuni cardiace cronice dobândite la vârsta de nouă ani, în vremea eliberării de sub ocupația germană, a petrecut foarte multă vreme în spitale și sanatorii. La vârsta de 22 de ani rămâne văduvă, iar la vârsta de 32 de ani moare și ea, în urma unei operații nereușite pe cord. Dar în acești zece ani își scrie întreaga operă, de o forță literară formidabilă. Debutează în 1958 cu volumul Imn idolatru. În 1963, publică volumul Ziua de azi, în 1966 i-au apărut atât povestirea Pasărea albastră, cât și volumul de poeme Odă mâinilor, iar în 1967, îi apare cartea autobiografică Poveste pentru un prieten. În anul 2022, apare la editura Tracus Arte volumul antologic Când vreau să trăiesc țip, în traducerea Ioanei Diaconu-Mureșan, cu o postfață de Bartosz Suwinski. Asupra acestui volum de poeme alese mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Așa cum reiese și din scurta biografie a Halinei Poświatowska, aceasta nu a avut o viață tocmai ușoară, ci dimpotrivă, cei 32 de ani de viață au fost umbriți continuu, ba de război, ba de boală, ba de pierderea soțului la scurt timp după căsătorie. Este așadar de la sine înțeles ca poemele sale să fie unele triste. Cu toate acestea însă, tristețea ei nu este nicidecum patetică sau sfâșietoare, nu se victimizează nicio clipă, nu se înfurie împotriva divinității, ci este mai curând o tristețe a omului resemnat în fața morții, a omului care și-a asumat destinul tragic. De altfel, poemul cu care începe această antologie, pornește chiar de la una dintre cele mai cunoscute tragedii clasice, dacă îi putem spune așa, de la Romeo și Julieta a lui William Shakespeare, și aceasta deoarece, în urma pierderii bărbatului iubit, poeta ajunge să se identifice cu tragica eroină shakespeariană: „Sunt Julieta/ am 23 de ani/ am atins cândva iubirea/ avea un gust amar/ ca o ceașcă de cafea neagră/ mi-a întețit/ ritmul inimii/ mi-a stârnit/ organismul viu/ mi-a legănat simțurile// s-a dus// Sunt Julieta/ la balconul înalt suspendată/ strig întoarce-te/ chem întoarce-te/ mânjesc/ buzele mușcate/ în culoarea sângelui// nu s-a întors// Sunt Julieta/ am o mie de ani/ trăiesc”.

Deși despărțirea dintre cei doi survine atât de devreme, dragostea ei pentru el se dovedește a fi fost atât de puternică încât s-a manifestat cu aceeași forță chiar și după moartea acestuia. Sau poate chiar mai puternic, deoarece acum capătă dimensiuni cosmice sau mai bine spus panteiste, poeta simțindu-și iubitul pe care moartea i l-a răpit, sub forma tuturor elementelor naturii, într-o manieră cât se poate de senzorială: „ești aerul/ ce mângâie copacii/ mâini de azur/ ești aripa păsării/ ce nu atinge frunza/ trece/ ești soarele apunând/ plin de răsărituri/ o poveste din cuvinte rostite/ dintr-o răsuflare/ ce ești tu - / pentru mine - apă proaspătă/ țâșnind în deșertul arid/ un pin - care dă umbră/ un plop tremurător - care compătimește/ pentru cei înghețați soare/ pentru muribunzi - dumnezeu/ tu - strălucind în fiecare stea/ al cărei nume e dragoste”.

Așa cum spunem și mai sus, deși greu încercată toată viața sa, Halina Poświatowska nu se răzvrătește împotriva divinității, și chiar dacă îi cere socoteală lui Dumnezeu, nu o face zgomotos, ca biblicul Iov, ci șoptit, ca într-o rugăciune tainică. De altfel, în poemul următor, vedem cum pe de o parte, îl ceartă cumva pe Dumnezeu, dar apoi cade înainte lui cu rugăminți de îndurare: „Doamne îndură-Te spre mine/ de ce m-ai creat după neasemănarea/ pietrelor tari// plină sunt de tainele tale/ apa o preschimb în vinul dorinței/ vinul - îl preschimb în focul sângelui// Dumnezeu al durerii mele/ cu răsuflare de atlas căptușește/ cuibul pustiu al inimii mele// ușor - să nu-i șifonezi aripile -/ suflă în mine o pasăre/ cu glas argintiu de duioșie”.   

De bună seamă că una dintre ancorele de care poeta s-a agățat pentru a nu sucomba în durere a fost credința în Dumnezeu și resemnarea în fața planului Său divin. Iar o a doua ancoră a fost împăcarea cu moartea, raportarea la aceasta într-o manieră cât se poate de rezonabilă, fără să o blesteme, fără să se ia la trântă cu ea, fără să îi dea cu tifla, ci privind-o demn, ca pe un dat al sorții, după cum reiese din poemul în care este descris chiar momentul morții iubitului său: „ce e moartea/ o plecare din calea vântului/ a atingerii reci a cearșafului/ a mirosului pereților galbeni/ a privirii atente/ a ochilor tăi/ care studiază respirația/ plămânilor/ apoi prin arterele subțiri ale gâtului/ pe buze/ un norișor -/ acoperind soarele/ cu ceața-i albastră/ s-a risipit/ și ochii tăi - încet/ ca o navă rătăcită/ s-au lăsat în jos”.

Spuneam la începutul acestei cronici, că Halina Poświatowska este una dintre cele mai importante poete din literatura polonă de secol XX. Însă ceea ce îi conferă acest statut, nu este nici povestea ei de viață, în sine, nici suferința, nici credința, nici maniera în care a ales să se raporteze la moarte, ci pur și simplu faptul că a reușit să transforme toate aceste elemente în poezie de cea mai înaltă ținută literară, recurgând la un arsenal literar demn de invidiat, descris în linii mari prin: minimalism imagistic, concizie a frazării, dozare optimă a figurilor de stil, lexic simplu dar puternic, pregnant. Altfel spus, prin găsirea unui echilibru foarte puternic între fondul poeziei sale și forma acesteia, după cum foarte bine reiese și din poemul următor, cu care de altfel voi și încheia această cronică: „ne trebuie mai multe cuvinte simple/ ca/ pâine/ iubire/ bunătate/ pentru ca orbii în întuneric/ să nu piardă/ calea cea dreaptă// ne trebuie multă liniște liniște/ în aer și în gânduri/ să auzim glasul/ tăcut timidul glas/ al porumbeilor/ al furnicilor/ al oamenilor/ al inimilor// și țipătul lor dureros/ în mijlocul nedreptăților/ în mijlocul tuturor acestor lucruri/ ce nu sunt/ nici iubire/ nici bunătate/ nici pâine”.