· N. Steinhardt – spiritul enciclopedic (scurtă expunere bio-bibliografică)
· N. Steinhardt – spiritul enciclopedic (scurtă expunere bio-bibliografică)
Cronica volumului Și dacă tu ești o planetă străină de Traian T. Coșovei
(Editura Tracus Arte, 2021)
Traian T. Coșovei (1954 - 2014) a fost un poet român optzecist, membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Cenaclului de Luni. Împreună cu poeții Mircea Cărtărescu, Ion Stratan și Florin Iaru formeză nucleul greu al Generației 80. În această formulă publică și volumul colectiv Aer cu diamante (Litera, 1982), care devine un fel de fanion al întregii generații. A debutat în anul 1978 cu volumul de poeme Ninsoarea electrică, apărut la editura Cartea Românească. De-a lungul întregii sale vieți a publicat nu mai puțin de douăzici și unu de volume de poezie și critică literară, fără a mai pune la socoteală antologiile sau reeditările. Dintre volumele sale amintim aici doar câteva, într-o selecție absolut aleatorie: 1, 2, 3 sau… (Albatros, 1980), Cruciada întreruptă (Cartea Românească, 1982), Rondul de noapte (Militară, 1987), Mickey Mouse e mort (Cartea Românească, 1994), Ioana care rupe poeme (Asociația Scriitorilor & Cartea Românească, 1996), Bună dimineața, Vietnam! (Călăuza, 1999), Greva căpșunelor (Libra, 2004), Jurnalul morilor de vânt (Tracus Arte, 2012) și Aritmetica pleoapelor (Tracus Arte, 2013).
În anul 2021 apare o nouă antologie de autor, de data aceasta una tematică, întrunind cele mai frumoase poeme de dragoste, Și dacă tu ești o planetă străină, selecția poemelor aparținând soției acestuia, prozatoarea Ștefania Coșovei. Asupra acestei antologii mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Aș spune dintru început că ceea ce mi-a atras atenția la poemele de dragoste ale lui Traian T. Coșovei este faptul că el reușea, asemenea unui alchimist de cuvinte, să extragă acele cuvinte ce exprimă sentimentele cele mai curate, din absolut toate câmpurile lexicale: din metalurgie, din istorie, din geografie, din botanică, din mitologie, din religie, din astronomie, din arheologie, ca să nu mai vorbim despre trimiterile la literatura universală prezente la tot pasul. Un prim exemplu în acest sens poate fi chiar poemul cu care se deschide antologia de față, Metalurgia unui sentiment: „Iubito, vrei să te vorbesc la trecut?/ Dar eu am metalizat trecutul până l-am făcut/ un continent nenăscut./ L-am făcut din cuvinte și fiere - / în fiare și fierării./ Iartă-mă că n-am avut mierea la mine/ ca să te fac din poezie în poezii./ Iartă-mă, înco o dată, continent nenăscut:/ n-am avut la mine toate cuvintele/ ca să te vorbesc la trecut”.
De asemenea, o altă strategie poetică foarte interesantă și totodată misterioasă din lirica lui Traian T. Coșovei este aceea de a-și plimba cititorul de la Ana la Caiafa printre cuvinte și imagini aparent disonante, care luate separat abia dacă mai prezintă vreun interes în ziua de astăzi, pentru ca fie la final, fie în mijlocul șuvoiului de imagini, să scoată, ca din pălărie, acele cuvinte care să transforme întregul amalgam de vocabule mișcătoare în stil brownian, într-un sublim poem de dragoste, care dintr-o dată capătă limpezimea unui izvor de munte și oferă totodată și revigorarea dată de acesta: „Nu-mi place muzica pe care o asculți,/ nu-mi place stilul tău de viață,/ nu-mi plac pisicile tale,/ nu-mi place câinele tău,/ nu-mi plac parfumurile tale,/ nu-mi place felul în care vorbești franceza/ nu-mi place maică-ta,/ nu-mi place rujul tău, nu-mi plac fardurile tale,/ nu-mi place cum te privești în oglinzi,/ nu-mi plac rochiile tale,/ nu-mi plac fotografiile tale,/ nu-mi plac tablourile tale de pe pereți...// Cerul e albastru. Te iubesc!”.
Și pentru că despre poezia de dragoste este mai bine să tăcem, să nu descoasem prea mult sentimentele poetului (ar fi o dovadă de indiscreție, dar și de risc), m-am gândit că cel mai bine ar fi ca, în cele ce urmează, să las poezia să vorbească de la sine. Așa că voi reda în întregime alte trei scurte poeme, încheind cu cel dedicat chiar celei ce a alcătuit această antologie, soției sale, Ștefania Coșovei:
„Se spune că frumusețea Elenei din Troia
putea lansa la apă patru sute de corăbii.
Gândește-te de două ori
până când să lansezi frumusețea la apă.
Cerul e albastru, îndepărtat.
A te îndrăgosti este ca și cum ai spiona un înger”;
„De ce te-ai făcut frumoasă
tocmai în iarna aceasta
în care nu ninge?
Iubito,
dacă aș fi un secret,
ce-ai face cu mine?
M-ai păstra
sau m-ai spune?”;
„Mai dă-mi o șansă, șperaclu-speranță,
o lesă de amintiri la drumul mare...
Îndurare, iubita mea, haraci și peșcheș,
tribut pe iertare!
Dăruiește-mi parfumul tău de foame și sete;
dă-mi, dă-mi ceva care să te uite, să te regrete
și să te zidească-n firidă
os lângă os, cărămidă de cărămidă
tandră, demolată de mângâieri -
zugrăvită cu dezmierdări de niciunde, de altădată...
Tu, iubito, care dai catedralelor de vis și absint
numele meu: Niciodată!”
Cronica volumului de poezie, Jurnalul insurgentei anA de Gabriela Ana Bălan
(Editura Neuma, 2022)
Gabriela Ana Bălan s-a născută în 1968, la Sibiu, dar din 1993 locuiește în comuna Alexandru Vlahuță din județul Vaslui. De-a lungul timpului a colaborat cu poezie și critică literară la mai multe reviste culturale, dintre care amintesc: Transilvania, Astra, Plumb, Euphorion, Sintagme literare, Bucureștiul literar și artistic, Meridian Cultural Românesc, Literadura, Secolul XXI, Nautilus (Israel), Peregrinări (Irlanda) sau Alchemia (Canada). A debutat editorial cu volumul Împăratul de ceară (Editura Singur, 2012). Au urmat volumele: Labirintul de cristal (Editura Self Publishing, 2014), Moartea trece pe tușă (Editura Art Creativ, colecția Regal, 2016 – volum distins cu Premiul Editurii Salonul Literar, 2017), Ochii leului berber (Editura Grinta, 2018), Prea mulți Pilați pentru două mâini (Editura Salonul Literar, 2021), Jurnalul insurgetei anA (Editura Neuma, 2022) și Diminețile din templul cuvintelor (Editura Rafet, 2022). În cele ce urmează mă voi apleca supra celui mai recent volum de poezie, Jurnalul insurgentei anA, apărut în anul 2022, la editura Neuma.
Așa cum reiese și din titlu, în paginile acestui nou volum, poeta Gabriela Ana Bălan se vede pe sine ca o luptătoare. Care sunt armele ei? Cuvintele, metamorfozate în poezie. Cu cine se războiește ea? În principiu, cu asemenea arme, aparent inofensive, dar cât se poate de subtile și puternice, nu te poți lupta decât cu dușmani nevăzuți, abstracți și la rândul lor, subtili. Iar primul dușman cu care poeta se ia la trântă în acest volum este timpul, a cărui necruțătoare armă este însăși moartea, prin care îi răpune mereu pe cei dragi: „timpul meu/ o foaie albă de hârtie/ modelată în formă de fluture/ de mâinile mamei/ într-o zi de post/ mi-a stors pe buze lapte de aloe/ am plâns/ până când mi-a dat numele ei// tata a venit să mă ia acasă/ cu haine prea mari/ mâinile erau atât de lungi/ încât vârfurile degetelor/ mi-au ajuns pe clapele pianului/ din sala filarmonicii vis-a- vis de spital/ încă mai visez că mă roagă/ să îi cânt// 22 și 22 de minute/ aripi de fluture/ viața mea din secolul trecut/ umbra sorții veacului prezent/ eu/ scriu”; „Am adormit cu gândul/ că sunt femeia care își apără/ patria visului/ și patria inimii/ cu arma cea mai puternică din lume/ cuvântul”.
Și pentru că orice război are nevoie de un teatru de război, poeta a ales să își ducă bătăliile, cum altfel decât, mitologic și metaforic, pe o tablă de șah (reală sau metafizică): „orașul meu e pavat/ ca o tablă de șah/ copiii mei își aleg/ pătrate albe, pătrate negre/ după umbra soarelui/ din farfuria de la micul dejun// costumați în piesele jocului/ se întrec/ în căutarea reginei/ uitând că s-au născut/ cu moartea în brațe/ dar foarte atenți/ să nu o scape cumva/ pe o pavelă neagră”. Nu întâmplător poeta își invocă, încă din primele două poeme ale cărții, atât părinții, trecuți la cele veșnice, cât și copiii, ci tocmai pentru că inima sa este împărțită mereu între unii și ceilalți, ca și cum iubirea nu ar fi de ajuns și pentru unii și pentru ceilalți.
Deși sunt în mare parte poezii bătăioase, discursul Gabrielei Ana Bălan este unul ce fluctuează perpetuu între duritate și duioșie, între demnitate și supunere, între hotărâre și resemnare. Și aceasta deoarece poeta își asumă pe deplin feminitatea, cu toate vulnerabilitățile ei inerente. Este o războinică, dar una a luptei metafizice. Are drept armă poezia, dar pentru ca aceasta să aibă sorți de izbândă împotriva dușmanilor celor atât de subtili, cum sunt demonii interiori, fricile, moartea fizică sau spirituală, ea trebuie să își desfacă pieptul, și nu în gestul revoluționar din celebra pictură, „Libertatea conducând poporul”, ci pentru a-și scoate inima (tot în sens metafizic) și a umbla cu ea pe tavă pentru că, în fond, inima este adevărata sa armă, izvorul poeziei, al puterii și al vieții.
În final, voi reda poezia cu care Gabriela Ana Bălan alege să își încheie volumul, și nu doar pentru că este cea din urmă, ci pentru că îmi pare că ilustrează cel mai bine atmosfera generală a cărții: „nu există minune/ fără înger/ s-a mai spus/ nu am crezut/ dar a venit unul de sus/ nu seamănă cu mine/ nici cu Isus// un înger plânge peste țara mea/ cu un ochi de tată/ cu un ochi de mamă// acum am înger/ pot cere o minune/ am puterea/ să cred că mâine/ în lacrimă voi înmuia/ un colț de pâine// o pâine coaptă în pace/ în țara mea/ nici nu contează cine o frământă// peste munți de copii/ urcați pe umerii altor copii/ m-a dus în zbor/ și am simțit cum lacrimile dor/ mi s-a desprins o aripă/ nu am vrut-o la loc/ mi-a căzut frunza din cununa de laur/ nu am vrut-o la loc/ m-a părăsit până și gândul/ că într-adevăr aș putea zbura/ printre focuri de armă/ nu l-am vrut înapoi// un înger cu arma la umăr/ am visat un înger soldat/ plânge pentru noi/ nu mai contează ce minune/ îmi dă înapoi/ vreau ziua de mâine/ vreau ziua/ vreau”.
Cronica volumului Melancolica moarte a Băiatului-stridie & alte istorii de Tim Burton
(Editura Humanitas, 2023)
Recunosc, nu m-am uitat la niciun episod din serialul Wednesday de pe Netflix, deci nu menționarea faptului că Tim Burton este regizorul acestui film m-a determinat să iau cartea aceasta la răsfoit în librăria Librarium Casa Cărților din Slobozia, ci însuși titlul cărții (se știe că moartea atrage curiozitatea, reciproca fiind valabilă doar pentru pisici), ilustrația de pe copertă, despre care am aflat, un rând mai la vale, că este opera aceluiași Tim Burton, și nu în ultimul rând faptul că este tradusă de Marius Chivu care m-a rupt în bucăți cu ani în urmă, cu volumul său de poeme, Vântureasa de plastic (Humanitas, 2018).
Ce-i drept, răsfoit este impropriu spus, pentru că a mea conștiință de cititor (scuzați inversiunea, nu a fost pentru vreun efect stilistic vădit expirat, ci doar pentru evitarea cacofoniei) nu îmi permite să deschid la întâmplare o carte, ci mă obligă să o citesc da capo și de preferat al fine. Așa că, am luat-o cu începutul, care s-a dovedit a fi unul... mortal de haios: „Băiețișorul o plăcea pe Chibrita,/ i se părea fatală./ Iubea chipul ei drăguț,/ o găsea mortală.// Dar cum se-aprinde flacăra/ între un băț și-o chibrită?/ S-a aprins literal:/ au ars într-o clipită”. Întrucât am întâlnit în aceste doar opt versuri și suprarealism, și jocuri de cuvinte și umos de cea mai bună calitate și nu în ultimul rând atitudinea ludică de a bagateliza ideea morții prin intermediul parodiei, m-am avântat și mai departe.
Așa am făcut cunoștință cu Dl și dna Smith, nu cei din celebrul film, cu Brad Pitt și Angelina Jolie, ci alții care s-au trezit că trebuie să crească un roboțel, ca urmare a infidelității doamnei Smith, care „l-a tradus” pe domnul Smith cu un electrocasnic, cu Zgâicioasa, care a câștigat concursul local de zgâit, cu Băiatul cu piroane în ochi ce se străduia să împodobească, în van, un brad artificial, cu Fata cu mulți ochi, ce inunda în jur când plângea, cu Puștiul-Pată, cel mai straniu supererou, a cărui singură frică era de... apă. Și bineînțeles, cu Băiatul - stridie, cel afișat ca exponat în titlul și pe coperta volumului, a cărui poveste mi s-a părut de-a dreptul impresionantă, iar a cărui melancolică moarte m-a emoționat până la lacrimi... de râs. Într-atât încât am decis să vă redau aproape integral acest poem, deși este cel mai lung și totodată cel mai amplu din întregul volum: „I-a cerut mâna-n deșert,/ s-au căsătorit lângă mare,/ nouă zile de miere/ au petrecut în Baleare.// La cină-au avut un meniu special -/ tocană de alge și câte-un pește rotund./ Iar în timp ce mâncau,/ aleasa și-a pus o dorință în gând.// Dorința i s-a împlinit - a născut un copil./ Dar era, oare, micuțul uman?/ Hmm,/ posibil!!// Zece degete la mâini, tot așa la picioare,/ avea puțulică, vedea,/ putea auzi și simțea,/ dar normal?/ Nu prea./ Această nenaturală naștere, această pacoste-a lor/ era începutul, sfârșitul și suma jurămintelor.// Ea ceru socoteală la doctor: „Cum să fie al meu ăst băiat!?/ Miroase-a ocean, a fructe de mare,-i sărat””// „Ar trebui să mulțumești pentru atâta noroc,/ chiar săptămâna trecută/ am consultat o fetiță cu trei urechi și cu cioc./ Că fiul tău seamănă c-o stridie,/ ce vină am oare?!/... Nu v-ați gândit, din întâmplare,/ să-nchiriați o casă aproape de mare?”// Fără a ști ce nume să-i dea,/ i-au spus, simplu, Sam,/ și uneori, când regretau că n-au doică, „chestia aia ce seamănă-a scoică”.// Se întrebau toți, dar nimeni nu știa/ când băiatul-stridie își va părăsi cochilia?// (...)// Doctorul spuse:/ „Nu sunt sigur,/ dar cauza poate fi ea însăși un leac./ Se spune că stridiile-s afrodisiac./ De v-ați mânca fiul,/ s-ar putea s-o faceți neîncetat”// Pe vârful degetelor tatăl veni pe ascuns,/ - era o noapte cu lună -/ avea broboane pe frunte,/ iar pe buze,-o minciună./ „Băiete, ești fericit? Nu vreau să mă bag,/ dar tu nu visezi îngeri cu care te joci printre nori?/ Nu ți-ai dorit niciodată să mori?”// Sam clipi dublu din ochi,/ dar rămase tăcut./ Tatăl strânse cuțitul în pumni./ Își lărgi nodul cravatei la gât...// De cum fu înșfăcat,/ Sam se scăpă-n pijamale de frică./ Tatăl duse cochilia la gură/ și Sam fu-nghițit într-o clipă.// L-au îngropat degrabă-n nisip, lângă mare,/ - au lăcrimat, s-au rugat -/ când s-au întors acasă era încă soare.// O cruce din surcele era mormântul Băiatului-stridie./ Cuvintele scrise-n nisip/ spuneau că Isus mântuie.// Dar amintirea lui se pierdu odată cu primul val/ mai înalt.// Odată ajunși acasă în pat,/ el o sărută și îi spune:/ „Hai să ne facem de cap.”// „De data aceasta”, șopti ea-ngrijorată,/ „să ne gândim, te rog, la o fată””.
După acest poem atât de suav de macabru, merită să mai trecem în revistă și alte personaje de aceeași factură: Voodooțica, cea cu multe bolduri colorate înfipte în inimă, Roy, băiatul-toxic, cel ce se dădea în vânt după amoniac, clorură și fosfat, Mumiuțul, băiatul ghemotoc, cel născut din blestemul unui faraon egiptean, Gunoiela, fata născută din resturi și gunoaie, care era mereu plină de zoaie și Cărbunelul, cel pentru care, cel mai frumos cadou de Crăciun era un bulgăre de huilă.
Aceste poeme ale lui Tim Burton mi-au amintit de un alt volum savuros tocmai prin îmbinarea aceasta stranie dintre umor și macabru, este vorba despre Poezii pentru văduve semnat de Marcica Belearta (pseudonimul poetei Ioana Laura Florescu), pe care, de asemenea îl recomand cu aceeași plăcere morbidă.
Revenind însă la volumul de față, special pentru a închide cronica aceasta oarecum atipică, este momentul să spunem câteva lucruri și despre autor.
Tim Burton este, cu normă întreagă, regizor și scenarist, printre peliculele sale celebre numărându-se Batman-ii din 1989 și 1992, Charlie și fabrica de ciocolată (2005), Alice în Țara Minunilor (2010), Copiii domnișoarei Peregrine (2016) și bineînțeles deja vedeta serialelor, Wednesday (2022), film ce vine în descendența celor cu macabra familie Addams, și care a fost filmat în bună parte în România. Apetența sa spre morbid îl impune drept unul dintre cei mai originali și stranii regizori de la Hollywood, dar și drept unul dintre cei mai buni scriitori ai genului cunoscut îndeobște drept comedie neagră. În mod surprinzător, nici ilustrațiile sale nu sunt de neglijat, ceea ce ne pune în situația de a-l recunoaște pe Tim Burton drept un artist complex și cine știe, poate chiar complet.