joi, 30 martie 2023

Obsesiile unui om fericit - N. Steinhardt (scurt eseu monografic)

 



·        N. Steinhardt – spiritul enciclopedic (scurtă expunere bio-bibliografică)

            12 iulie 1912. Este o dată ce ar trebui fixată în calendarul culturii româneşti şi totoată în spiritul şi sufletul oricărui român iubitor de cultură. Este data la care se naşte în comuna Pantelimon, judeţul Ilfov, N. Steinhardt (Nicu-Aurelian Steinhardt), unul dintre stâlpii culturii româneşti din perioada interbelică şi postbelică, alături de Constantin Noica, Emil Cioran, Mircea Eliade, Monica Lovinescu, Petre Ţuţea, Pr. Dumitru Stăniloae şi alţii. Deşi de origine evreiască, el a declara într-un moment cheie al vieţii sale (ancheta în „cazul Noica”) că simte şi gândeşte româneşte. De altfel, se va şi boteza ortodox în martie 1960, în timpul detenţiei politice.
 S-a dovedit a fi, asemeni unora dintre colegii de generaţie, un spirit enciclopedic, sondând rând pe rând mai multe domenii din planul cultural şi intelecual. Astfel, îl aflăm la 1934, licenţiat în Drept şi Litere la Universitatea din Bucureşti, dar şi tânăr scriitor de expresie parodocică: publică sub pseudonimul Antistihus, volumul „În genul... tinerilor”, în care îşi parodiază într-o manieră de fină ironie mai toţi colegii de generaţie: Noica, Cioran, Eliade, Geo Bogza. În anii următori se dedică unor studii asupra iudaismului, pe care le redactează împreună cu prietenul său Emanuel Neuman, iniţial în limba franceză. În 1936 devine doctor în drept constituţional. Până în ianuarie 1959, când este anchetat de către Securitate,ca martor al acuzării în dosarul lui Constantin Noica, şi condamnat, din cauza necolaborării, la 13 ani de muncă silnică, este foarte activ în viaţa literară, lucrând ca redactor la „Revista Fundaţiilor Regale”, alături de Camil Petrescu. Tot în această perioadă, îşi consolidează prietenia cu Constantin Noica, Alexandru Paleologu, Păstorel Teodoreanu, Sergiu Al.-George, Mihail Şora, şi aţii. 
Anii petrecuţi în detenţia comunistă s-au dovedit ca o binecuvântare pentru intelectualul evreu, care simţea şi scria româneşte. Este perioada în care îşi cristalizează orientarea religioasă, botezându-se ortodox, şi punând piatra de temelie pentru un itinerariu spiritual şi cultural rar întâlnit în cultura românească.
După eliberare, îşi va dedica aproape un deceniu din viaţă (1971-1979) unor traduceri din literatură universală, alegând doar lucrări care dezbat probleme morale şi etico-religioase, sau cărţi adresate tinerilor. Traduce din James Barlow, David Storey, Max Oliver Lacamp, Rudyard Kipling sau Robert Graves.
            Începând din 1976, an în care lui N. Steinhardt îi apare primul volum de eseuri: „Între viaţă şi cărţi”(Editura Cartea Românească), se deschide perioada volumelor de autor, în care acesta este prezent în lumea literară cu volume de cronici şi critică literară şi culturală: „Incertitudini literare”(1980, Editura Dacia); „Geo Bogza. Un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului”(1982, Editura Albatros); „Critică la persoana întâi”(1983, Editura Dacia); „Escale în spaţiu şi timp”(1987, Editura Cartea Românească); „Prin alţii spre sine” (1988, Editura Dacia). Acesta din urmă, avea să fie şi ultimul volum antum al lui Nicolae Steinhardt, acesta mutându-se la Domnul în data de 29 martie 1989. Dar de abia de acum înainte, lumina tiparului avea să scoată la lumină adevărata operă a autorului...
·        N. Steinhardt – obsesiile aducătoare de fericire
Opera antumă a lui N. Steinhardt ne descoperă mai mult intelectualul, omul de litere, de cultură, într-un cuvânt, omul de spirit. Deocamdată nu îi este permis să scrie despre frământările sale sufleteşti, despre itinerariul său spiritual, despre crezul său de viaţă. Şi totuşi acestea toate erau deja consemnate în volumul „Jurnalul fericirii”, la care autorul începuse să lucreze încă din anii 70. Este o operă ce a trăit un lung calvar, fiind consfiscată de securitate, recuperată de Uniunea Scriitorilor, cunoscând nu mai puţin de trei variante, luând calea Occidentului pentru a fi pusă la adăpost. Avea să vadă lumina tiparului în 1991, la Editura Dacia. Este socotită lucrarea capitală a lui N.Steinhardt, autenticul lui testament literar. Eu aş zice că este în egală măsură şi testamentul său spiritual. Pentru că aici punctează N. Steinhardt cele două teme care l-au preocupat până la obsesie, care i-au fost crez spiritual în viaţă: problema credinţei pe care o dezbate întotdeauna în duhul ce răzbate din referatul evanghelic al Sfântului Marcu (Marcu 9. 24); şi problema libertăţii pe care o analizează, pornind de la un text al teologului protestant şi filozofului Soren Kierkegaard.
Dar, „Jurnalul fericirii”, fiind o operă redactată sub formă unor înşiruiri aparent aleatorii de gânduri, idei, obsesii, amintiri, etc, nu face altceva decât să punteze aceste teme, să arunce am putea spune o sămânţă în mintea şi sufletul cititorului pe care îl provoacă parcă să mediteze singur la ele. Aceste teme vor fi ulterior dezvoltate, dezbătute şi cristalizate în colecţia de predici-eseuri „Dăruind vei dobândi”, care vede pentru prima oară lumina tiparului la Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, Baia Mare, 1992.
Prima „obsesie” a lui N. Steinhardt, care de altfel revine insistent în multe din predicile sale este problema credinţei, aşa cum o vede el pornind de la textul evanghelic: (Marcu 9. 24). În acest text, se relatează vindecarea de către Mântuitorul Hristos a unui copil lunatic. Tatăl acestuia îi cere Mântuitorului, cu lacrimi să-i vindece fiul. Iar Iisus îl supune testului credinţei,   spunându-i  că toate sunt cu putinţă celui ce crede. Atunci vine răspunsul tatălui îndurerat: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele”. Pentru N. Steinhardt această replică apare ca „un teribil paradox înzestrat cu toate speranţele insolubilităţii”. Dualismul credinţă-necredinţă îi apare răscolitor. Pentru că la o analiză strict literară replica este sortită eşecului. Nu poţi să îţi afirmi cu tărie credinţa, cerând totodată ajutorul pentru necredinţa care te robeşte. Pe de altă parte, replica de la Marcu 9, 24 vine să „dea apă la moară” lui Sartre şi existenţialiştilor: „Ce joc mult prea subtil ori din cale afară de făţarnic se desfăşoară aici? Nu cumva răspunsul tatălui întăreşte argumentarea filozofului ateist Jean Paul Sarte care-i învinovăţeşte pe credincioşi a fi de rea credinţă fiindcă extul de la Marcu 9, 24 aceasta chiar vădeşte: incertitudinea, şubrezenia, duplicitatea lăuntrică a pretinsului act de neclintită credinţă? Pentru Sarte şi existenţialiştii din şcoala sa credinţa nu poate fi decât un limbaj confuz, auto-amăgire (autosugestie), vorbă lipsită de acoperire sau pur şi simplu neadevăr”. Dar această apropriere de Sartre nu este posibilă decât ca o consecinţă a analizei strict literare, ad litteram. Dar, dacă se intuieşte latura paradoxală a replicii tatălui, care vine tocmai din faptul că replica este rostită într-un moment-limită, când omul se defineşte tocmai prin împletirea duplicităţii proprii firii umane cu puterea de a răzbi spre autodepăşire, la fel de proprie omului, şi se purcede la o analiză din această perspectivă exhaustivă, textul-piatră-de-poticnire trimite la un răspuns profund creştinesc. Iar pentru a îşi susţine această perspectivă, monahul de la Rohia cheamă în sprijnul său un alt filozof francez, Blaise Pascal, care pune în gura Mântuitorului, ce se adresează necredinciosului dornic să creadă, însă neizbutind să-şi împlinească dorinţa, necutezând a face pasul hotărâtor, un răspuns cu totul neaşteptat: „nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit!”. Această afirmaţie, este explicată de Steinhardt astfel: „Să cauţi ceea ce ai şi găsit! Să însemne căutarea ta, strădania ta, angoasa ta nimic altceva decât dovada inutilităţii întregii tale frământări – ba şi a orbirii tale – de vreme ce L-ai găsit pe Cel căutat! Răspuns teribil, paradoxal şi tainic, totuşi deopotrivă lămuritor şi definitiv, punând pentru totdeauna capăt validităţii ispitelor unei logici a dilemelor stringente. Ni se cere numai curajul de a constata că omul frământat, chinuit, obsedat de vocaţia credinţei a devenit, prin însăşi starea sa căutătoare, un credincios. Cine porneşte spre Hristos – şi cât de lungă, de întortocheată, de nesigură i se arată a fi calea – L-a şi întâlnit! Oare încă departe fiind el, nu l-a văzut şi, alergând, nu i-a căzut pe grumaz sărutându-l?”.
De altfel, problema credinţei o mai dezbate N. Steinhardt şi cu altă ocazie. El semnalează că în episodul răstignirii Mântuitorului, când arhiereii şi cărturarii îi cereau Acestuia, batjocoritor, să se coboare de pe cruce, ca să vadă şi astfel să creadă (Matei 27, 42; Marcu 15, 32), aceasta „nu înseamnă numai hulă, batjocură şi neîndurare ci şi o greşeală de ordin semantic, confuzia dintre două verbe opuse: a vedea şi a crede”. Iar această constatare autorul „Jurnalului fericii” o face bazându-se pe sentinţa Sfântului Apostol Pavel care afirmă: „Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor nevăzute”(Evrei 11,1). De altfel, din această ipoteză, la care mai adaugă şi o a două, tot paulină:„cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire”(Romani 10, 10), Steinhardt îşi formulează propria concluzie, propria definiţie a credinţei: „Nu a dovedi este completarea lui a crede, ci a mărturisi. Credinţa nu are nevoie de niciun fel de dovezi, are însă nevoie de a fi dovedită. Faptele bune şi mărturisirea cu gura – singure – prefac verbul a crede într-o putere şi-i dau încărcătura energetică şi duhovnicească necesară trecerii lui din rândul vorbelor în al cuvintelor”.
A doua problemă care atinge statutul de idee-forţă pentru N. Steinhardt, o reprezintă problematica libertăţii umane, pe care acesta alege să o dezbată pornind de la o sentinţă a lui Kierkegaard: „Opusul păcatului nu este virtutea, opusul păcatului este libertatea”. Această cugetare, pe care o evidenţiază de două ori în „Jurnalul fericirii”, este pentru Steinhardt „cea mai puternică rostire omenească”, şi se situează „imediat după evanghelii”. Fireşte că pentru spiritele rigid-creştine, cele care din exces de duh anti-ecumenist, resping din start orice referire la alte confesiuni, ataşamentul lui Steinhardt pentru Kierkegaard ar putea să pare curios, de nu şi scandalos. Şi totuşi să nu uităm că acesta este un creştin provenit din iudei, deci având predispoziţia analizei comparative, în ansamblu. Iar dacă mai aducem la lumină şi faptul că acelaşi Steinhardt îşi exprimă în două rânduri admiraţia pentru Buddha, care fiind reîncarnat în iepure, se aruncă pe sine în foc ca să servească drept masă pentru un brahman ce venise să îl viziteze, înţelegem că avem de a face cu un spirit care nu a primit creştinismul ca pe un corset al ideilor sale, ci ca pe o plinire a întregului său bagaj spiritual-intelectual. Plus că, deşi citează în dese rânduri din Kierkegaard, nu îşi exprimă niciodată adeziunea deplină la sistemul acestuia filozofic sau religios, ci întotdeauna extrage din cele scrise de filozof, doar cele ce degajă un puternic duh ortodox. Un exemplu care să întărească aceasta îl găsim tot în „Jurnal”, într-o dezbatere despre rugăciune, în care filozoful protestant este reprezentat de următorul citat: „Omul care trăieşte în vremelnicie îşi închipuie şi crede că la rugăciune esenţialul, scopul silinţei lui este că Dumnezeu aude ceea ce el Îl roagă. Şi totuşi, în veşnicul înţeles al adevărului, e tocmai pe dos: rugăciunea nu are temei în adevăr când Dumnezeu aude ceea ce este rugat să împlinească, ea are temei când cel care se roagă nu încetează de a se ruga până ce ajunge să fie el însuşi cel care aude ce vrea Dumnezeu. Omul vremelniciei face risipă de vorbe şi în consecinţă devine exigent când se roagă, dar acela care se roagă cu adevărat se mărgineşte să asculte”. Din aceste citate, spiritul „protestant” al acestui teolog derivă tocmai din aplecarea acestuia spre paradox, din tendinţa de a desfiinţa tot ceea ce se cunoaşte îndeobşte despre creştinism, dar nu în sensul negativ, ci în sensul negaţiei, al cunoaşterii apofatice, al priceperii adevărului la o treaptă superioară, al atingerii esenţei. Tocmai acest duh il apropie pe Kierkegaard lui Steinhardt, el însuşi amator de paradoxuri şi vaşnic scrutător spre esenţe, care se lasă cucerit de Hristos tocmai în aspectele în care Acesta sfidează normalul, firescu şi ridică contrariile la rangul Adevărului.
Revenind la problema libertăţii văzută ca opus al păcatului, căci citită invers, sentinţa protestantului aceasta afirmă, trebuie spus din capul locului că veridicitatea acesteia vine din trimiterea pe care o face la starea paradisiacă a omului. Atunci, în Paradis, omul se bucura în mod deplin de chipul lui Dumnezeu cu care fusese ontologic înzestrat, ceea ce înseamna că libertatea sa era deplină. Dar prin aceasta nu trebuie înţeles că discernământul era la punctul lui forte, ci dimpotrivă lipsea, neavând obiect al funcţiei sale. În Rai omul nu avea cum să aleagă între bine şi rău, necunoscând răul. Abia după căderea în păcat, Dumnezeul-Treime afirmă: „Iată, Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul”(Facere 3, 22). Deci se poate afirma că în starea paradisiacă, libertatea omului era monodirectională, în sensul că direcţia păcatului îi era străină, după cum de altfel lasă să se înţeleagă şi Sfinţii Părinţi precum Sfântul Grgorie de Nyssa în „Despre crearea omului” sau Sfântul Ioan Damaschin în „Dogmatica” sa. De bună seamă că şi Kierkegaard a avut în vedere acelaşi aspect. Astfel, el a aşezat mai presus de virtute care se opune şi ea păcatului, dar pe cale de necesitate, libertatea care străjuia împotriva păcatului însă ontologic. Când omul pierde libertatea originară prin căderea survenită în urma tragicului complex de circumstanţe ce a culminat cu ispita diavolului, locul ei este luat de virtute, mai exact de strădania omului de a face bine, de a se ridica din nou la starea iniţial. Se vede astfel în rostirea filozofului o nostalgie după acea vreme când omul nu era supus necesităţii alegerii. Iar Steinhardt intuieşte acest fapt, savurâdu-i întreaga savoare, împărtăşindu-se de acest adevăr cu aproape aceeaşi sete cu care se împărtăşeşte de Hristos. De aceea şi plasează replica protestantului imediat după Evanghelii.
Pe aceste două pietre, pe cea a credinţei şi pe cea a libertăţii, şi-a zidit N. Steinhardt întreaga viaţă şi şi-a clădit crezul personal. I-au devenit alter-egouri. S-a definit şi identificat prin ele. Aceasta a demonstrat-o nu numai prin scris, ci şi prin viaţa trăită la Mănăstirea Rohia din Maramureş. Dar de bună seamă că nu ar fost aşa, de nu ar fi fost aceste două pietre, nu simple cărămizi, ci pietre de poticnire. De n-ar fi avut acel aspect de paradoxuri sortite nerezolvării. Pentru că N.Steinhardt, fostul jidan educat în spiritul curajului (a se vedea scena dialogului dintre Steinhardt şi tatăl acestuia, înainte de înfăţişarea în faţa Securităţii în cazul dosarului Noica), nu a înţeles niciodată să se mulţumească cu daturile, cu lucrurile impuse de aparenţele deghizate în evidenţe, ci întotdeauna a preferat să caute, să se convingă cu orice preţ de adevăr în acele aspecte ale vieţii pe care le-a înţeles ca fiind esenţiale. A fost un Toma al vieţii de zi cu zi şi tocmai de aceea Dumnezeu l-a miluit cu o viaţă din care să înţeleagă că Hristos este Domn şi Dumnezeu. A fost un om al paradoxurilor, el însuşi manifestând purtări aparent contradictorii: a demonstrat curaj în faţa anchetatorilor, dar a făcut-o fără tupeu, ci cu demnitate; a ţinut şi în închisoare la statura sa de intelectual, dar a învăţat smerenia în faţa unor oameni sfinţi care mărturiseau în detenţie pe Hristos; eliberat fiind s-a retras la mănăstire, dar nu din frică, ci din dorinţa de a se aşeza în sine; vânat de Securitate în continuare, nu s-a ascuns, dar nici nu s-a hazardat să ispitească autorităţile prin fapte care să-i sâcâie, ci mai degrabă s-a pus la adăpostul discreţiei şi şi-a lăsat sufletul în mâna lui Dumnezeu.
A fost un om pe care Dumnezeu l-a iubit şi pe care l-a binecuvântat să simtă încă din viaţă adevărata fericire.

duminică, 26 martie 2023

„Cerul e albastru. Te iubesc!”


Cronica volumului Și dacă tu ești o planetă străină de Traian T. Coșovei

(Editura Tracus Arte, 2021)

 




Traian T. Coșovei (1954 - 2014) a fost un poet român optzecist, membru al Uniunii Scriitorilor din România și al Cenaclului de Luni. Împreună cu poeții Mircea Cărtărescu, Ion Stratan și Florin Iaru formeză nucleul greu al Generației 80. În această formulă publică și volumul colectiv Aer cu diamante (Litera, 1982), care devine un fel de fanion al întregii generații. A debutat în anul 1978 cu volumul de poeme Ninsoarea electrică, apărut la editura Cartea Românească. De-a lungul întregii sale vieți a publicat nu mai puțin de douăzici și unu de volume de poezie și critică literară, fără a mai pune la socoteală antologiile sau reeditările. Dintre volumele sale amintim aici doar câteva, într-o selecție absolut aleatorie: 1, 2, 3 sau (Albatros, 1980), Cruciada întreruptă (Cartea Românească, 1982), Rondul de noapte (Militară, 1987), Mickey Mouse e mort (Cartea Românească, 1994), Ioana care rupe poeme (Asociația Scriitorilor & Cartea Românească, 1996), Bună dimineața, Vietnam! (Călăuza, 1999),  Greva căpșunelor (Libra, 2004), Jurnalul morilor de vânt (Tracus Arte, 2012) și Aritmetica pleoapelor (Tracus Arte, 2013).

În anul 2021 apare o nouă antologie de autor, de data aceasta una tematică, întrunind cele mai frumoase poeme de dragoste, Și dacă tu ești o planetă străină, selecția poemelor aparținând soției acestuia, prozatoarea Ștefania Coșovei. Asupra acestei antologii mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Aș spune dintru început că ceea ce mi-a atras atenția la poemele de dragoste ale lui Traian T. Coșovei este faptul că el reușea, asemenea unui alchimist de cuvinte, să extragă acele cuvinte ce exprimă sentimentele cele mai curate, din absolut toate câmpurile lexicale: din metalurgie, din istorie, din geografie, din botanică, din mitologie, din religie, din astronomie, din arheologie, ca să nu mai vorbim despre trimiterile la literatura universală prezente la tot pasul. Un prim exemplu în acest sens poate fi chiar poemul cu care se deschide antologia de față, Metalurgia unui sentiment: „Iubito, vrei să te vorbesc la trecut?/ Dar eu am metalizat trecutul până l-am făcut/ un continent nenăscut./ L-am făcut din cuvinte și fiere - / în fiare și fierării./ Iartă-mă că n-am avut mierea la mine/ ca să te fac din poezie în poezii./ Iartă-mă, înco o dată, continent nenăscut:/ n-am avut la mine toate cuvintele/ ca să te vorbesc la trecut”.

De asemenea, o altă strategie poetică foarte interesantă și totodată misterioasă din lirica lui Traian T. Coșovei este aceea de a-și plimba cititorul de la Ana la Caiafa printre cuvinte și imagini aparent disonante, care luate separat abia dacă mai prezintă vreun interes în ziua de astăzi, pentru ca fie la final, fie în mijlocul șuvoiului de imagini, să scoată, ca din pălărie, acele cuvinte care să transforme întregul amalgam de vocabule mișcătoare în stil brownian, într-un sublim poem de dragoste, care dintr-o dată capătă limpezimea unui izvor de munte și oferă totodată și revigorarea dată de acesta: „Nu-mi place muzica pe care o asculți,/ nu-mi place stilul tău de viață,/ nu-mi plac pisicile tale,/ nu-mi place câinele tău,/ nu-mi plac parfumurile tale,/ nu-mi place felul în care vorbești franceza/ nu-mi place maică-ta,/ nu-mi place rujul tău, nu-mi plac fardurile tale,/ nu-mi place cum te privești în oglinzi,/ nu-mi plac rochiile tale,/ nu-mi plac fotografiile tale,/ nu-mi plac tablourile tale de pe pereți...// Cerul e albastru. Te iubesc!”.

Și pentru că despre poezia de dragoste este mai bine să tăcem, să nu descoasem prea mult sentimentele poetului (ar fi o dovadă de indiscreție, dar și de risc), m-am gândit că cel mai bine ar fi ca, în cele ce urmează, să las poezia să vorbească de la sine. Așa că voi reda în întregime alte trei scurte poeme, încheind cu cel dedicat chiar celei ce a alcătuit această antologie, soției sale, Ștefania Coșovei:

 

„Se spune că frumusețea Elenei din Troia

putea lansa la apă patru sute de corăbii.

 

Gândește-te de două ori

până când să lansezi frumusețea la apă.

 

Cerul e albastru, îndepărtat.

A te îndrăgosti este ca și cum ai spiona un înger”;

 

„De ce te-ai făcut frumoasă

tocmai în iarna aceasta

în care nu ninge?

 

Iubito,

dacă aș fi un secret,

ce-ai face cu mine?

M-ai păstra

sau m-ai spune?”;

 

„Mai dă-mi o șansă, șperaclu-speranță,

o lesă de amintiri la drumul mare...

Îndurare, iubita mea, haraci și peșcheș,

tribut pe iertare!

 

Dăruiește-mi parfumul tău de foame și sete;

dă-mi, dă-mi ceva care să te uite, să te regrete

și să te zidească-n firidă

os lângă os, cărămidă de cărămidă

tandră, demolată de mângâieri -  

zugrăvită cu dezmierdări de niciunde, de altădată...

 

Tu, iubito, care dai catedralelor de vis și absint

numele meu: Niciodată!”

 

 

 

 

duminică, 12 martie 2023

Cu inima pe tavă pe tabla de șah

Cronica volumului de poezie, Jurnalul insurgentei anA de Gabriela Ana Bălan

(Editura Neuma, 2022)




Gabriela Ana Bălan s-a născută în 1968, la Sibiu, dar din 1993 locuiește în comuna Alexandru Vlahuță din județul Vaslui. De-a lungul timpului a colaborat cu poezie și critică literară la mai multe reviste culturale, dintre care amintesc: Transilvania, Astra, Plumb, Euphorion, Sintagme literare, Bucureștiul literar și artistic, Meridian Cultural Românesc, Literadura, Secolul XXI, Nautilus (Israel), Peregrinări (Irlanda) sau Alchemia (Canada). A debutat editorial cu volumul Împăratul de ceară (Editura Singur, 2012).  Au urmat volumele: Labirintul de cristal (Editura Self Publishing, 2014), Moartea trece pe tușă (Editura Art Creativ, colecția Regal, 2016 – volum distins cu Premiul Editurii Salonul Literar, 2017), Ochii leului berber (Editura Grinta, 2018), Prea mulți Pilați pentru două mâini (Editura Salonul Literar, 2021), Jurnalul insurgetei anA (Editura Neuma, 2022) și Diminețile din templul cuvintelor (Editura Rafet, 2022). În cele ce urmează mă voi apleca supra celui mai recent volum de poezie, Jurnalul insurgentei anA, apărut în anul 2022, la editura Neuma.

Așa cum reiese și din titlu, în paginile acestui nou volum, poeta Gabriela Ana Bălan se vede pe sine ca o luptătoare. Care sunt armele ei? Cuvintele, metamorfozate în poezie. Cu cine se războiește ea? În principiu, cu asemenea arme, aparent inofensive, dar cât se poate de subtile și puternice, nu te poți lupta decât cu dușmani nevăzuți, abstracți și la rândul lor, subtili. Iar primul dușman cu care poeta se ia la trântă în acest volum este timpul, a cărui necruțătoare armă este însăși moartea, prin care îi răpune mereu pe cei dragi: „timpul meu/ o foaie albă de hârtie/ modelată în formă de fluture/ de mâinile mamei/ într-o zi de post/ mi-a stors pe buze lapte de aloe/ am plâns/ până când mi-a dat numele ei// tata a venit să mă ia acasă/ cu haine prea mari/ mâinile erau atât de lungi/ încât vârfurile degetelor/ mi-au ajuns pe clapele pianului/ din sala filarmonicii vis-a- vis de spital/ încă mai visez că mă roagă/ să îi cânt// 22 și 22 de minute/ aripi de fluture/ viața mea din secolul trecut/ umbra sorții veacului prezent/ eu/ scriu”; „Am adormit cu gândul/ că sunt femeia care își apără/ patria visului/ și patria inimii/ cu arma cea mai puternică din lume/ cuvântul”.

Și pentru că orice război are nevoie de un teatru de război, poeta a ales să își ducă bătăliile, cum altfel decât, mitologic și metaforic, pe o tablă de șah (reală sau metafizică): „orașul meu e pavat/ ca o tablă de șah/ copiii mei își aleg/ pătrate albe, pătrate negre/ după umbra soarelui/ din farfuria de la micul dejun// costumați în piesele jocului/ se întrec/ în căutarea reginei/ uitând că s-au născut/ cu moartea în brațe/ dar foarte atenți/ să nu o scape cumva/ pe o pavelă neagră”. Nu întâmplător poeta își invocă, încă din primele două poeme ale cărții, atât părinții, trecuți la cele veșnice, cât și copiii, ci tocmai pentru că inima sa este împărțită mereu între unii și ceilalți, ca și cum iubirea nu ar fi de ajuns și pentru unii și pentru ceilalți.  

Deși sunt în mare parte poezii bătăioase, discursul Gabrielei Ana Bălan este unul ce fluctuează perpetuu între duritate și duioșie, între demnitate și supunere, între hotărâre și resemnare. Și aceasta deoarece poeta își asumă pe deplin feminitatea, cu toate vulnerabilitățile ei inerente. Este o războinică, dar una a luptei metafizice. Are drept armă poezia, dar pentru ca aceasta să aibă sorți de izbândă împotriva dușmanilor celor atât de subtili, cum sunt demonii interiori, fricile, moartea fizică sau spirituală, ea trebuie să își desfacă pieptul, și nu în gestul revoluționar din celebra pictură, „Libertatea conducând poporul”, ci pentru a-și scoate inima (tot în sens metafizic) și a umbla cu ea pe tavă pentru că, în fond, inima este adevărata sa armă, izvorul poeziei, al puterii și al vieții.

În final, voi reda poezia cu care Gabriela Ana Bălan alege să își încheie volumul, și nu doar pentru că este cea din urmă, ci pentru că îmi pare că ilustrează cel mai bine atmosfera generală a cărții: „nu există minune/ fără înger/ s-a mai spus/ nu am crezut/ dar a venit unul de sus/ nu seamănă cu mine/ nici cu Isus// un înger plânge peste țara mea/ cu un ochi de tată/ cu un ochi de mamă// acum am înger/ pot cere o minune/ am puterea/ să cred că mâine/ în lacrimă voi înmuia/ un colț de pâine// o pâine coaptă în pace/ în țara mea/ nici nu contează cine o frământă// peste munți de copii/ urcați pe umerii altor copii/ m-a dus în zbor/ și am simțit cum lacrimile dor/ mi s-a desprins o aripă/ nu am vrut-o la loc/ mi-a căzut frunza din cununa de laur/ nu am vrut-o la loc/ m-a părăsit până și gândul/ că într-adevăr aș putea zbura/ printre focuri de armă/ nu l-am vrut înapoi// un înger cu arma la umăr/ am visat un înger soldat/ plânge pentru noi/ nu mai contează ce minune/ îmi dă înapoi/ vreau ziua de mâine/ vreau ziua/ vreau”.

 

sâmbătă, 11 martie 2023

Niciodată moartea nu fu mai haioasă


Cronica volumului Melancolica moarte a Băiatului-stridie & alte istorii de Tim Burton

(Editura Humanitas, 2023)

 


Recunosc, nu m-am uitat la niciun episod din serialul Wednesday de pe Netflix, deci nu menționarea faptului că Tim Burton este regizorul acestui film m-a determinat să iau cartea aceasta la răsfoit în librăria Librarium Casa Cărților din Slobozia, ci însuși titlul cărții (se știe că moartea atrage curiozitatea, reciproca fiind valabilă doar pentru pisici), ilustrația de pe copertă, despre care am aflat, un rând mai la vale, că este opera aceluiași Tim Burton, și nu în ultimul rând faptul că este tradusă de Marius Chivu care m-a rupt în bucăți cu ani în urmă, cu volumul său de poeme, Vântureasa de plastic (Humanitas, 2018).

Ce-i drept, răsfoit este impropriu spus, pentru că a mea conștiință de cititor (scuzați inversiunea, nu a fost pentru vreun efect stilistic vădit expirat, ci doar pentru evitarea cacofoniei) nu îmi permite să deschid la întâmplare o carte, ci mă obligă să o citesc da capo și de preferat al fine. Așa că, am luat-o cu începutul, care s-a dovedit a fi unul... mortal de haios: „Băiețișorul o plăcea pe Chibrita,/ i se părea fatală./ Iubea chipul ei drăguț,/ o găsea mortală.// Dar cum se-aprinde flacăra/ între un băț și-o chibrită?/ S-a aprins literal:/ au ars într-o clipită”. Întrucât am întâlnit în aceste doar opt versuri și suprarealism, și jocuri de cuvinte și umos de cea mai bună calitate și nu în ultimul rând atitudinea ludică de a bagateliza ideea morții prin intermediul parodiei, m-am avântat și mai departe.

Așa am făcut cunoștință cu Dl și dna Smith, nu cei din celebrul film, cu Brad Pitt și Angelina Jolie, ci alții care s-au trezit că trebuie să crească un roboțel, ca urmare a infidelității doamnei Smith, care „l-a tradus” pe domnul Smith cu un electrocasnic, cu Zgâicioasa, care a câștigat concursul local de zgâit, cu Băiatul cu piroane în ochi ce se străduia să împodobească, în van, un brad artificial, cu Fata cu mulți ochi, ce inunda în jur când plângea, cu Puștiul-Pată, cel mai straniu supererou, a cărui singură frică era de... apă. Și bineînțeles, cu Băiatul - stridie, cel afișat ca exponat în titlul și pe coperta volumului, a cărui poveste mi s-a părut de-a dreptul impresionantă, iar a cărui melancolică moarte m-a emoționat până la lacrimi... de râs. Într-atât încât am decis să vă redau aproape integral acest poem, deși este cel mai lung și totodată cel mai amplu din întregul volum: „I-a cerut mâna-n deșert,/ s-au căsătorit lângă mare,/ nouă zile de miere/ au petrecut în Baleare.// La cină-au avut un meniu special -/ tocană de alge și câte-un pește rotund./ Iar în timp ce mâncau,/ aleasa și-a pus o dorință în gând.// Dorința i s-a împlinit - a născut un copil./ Dar era, oare, micuțul uman?/ Hmm,/ posibil!!// Zece degete la mâini, tot așa la picioare,/ avea puțulică, vedea,/ putea auzi și simțea,/ dar normal?/ Nu prea./ Această nenaturală naștere, această pacoste-a lor/ era începutul, sfârșitul și suma jurămintelor.// Ea ceru socoteală la doctor: „Cum să fie al meu ăst băiat!?/ Miroase-a ocean, a fructe de mare,-i sărat””// „Ar trebui să mulțumești pentru atâta noroc,/ chiar săptămâna trecută/ am consultat o fetiță cu trei urechi și cu cioc./ Că fiul tău seamănă c-o stridie,/ ce vină am oare?!/... Nu v-ați gândit, din întâmplare,/ să-nchiriați o casă aproape de mare?”// Fără a ști ce nume să-i dea,/ i-au spus, simplu, Sam,/ și uneori, când regretau că n-au doică, „chestia aia ce seamănă-a scoică”.// Se întrebau toți, dar nimeni nu știa/ când băiatul-stridie își va părăsi cochilia?// (...)// Doctorul spuse:/ „Nu sunt sigur,/ dar cauza poate fi ea însăși un leac./ Se spune că stridiile-s afrodisiac./ De v-ați mânca fiul,/ s-ar putea s-o faceți neîncetat”// Pe vârful degetelor tatăl veni pe ascuns,/ - era o noapte cu lună -/ avea broboane pe frunte,/ iar pe buze,-o minciună./ „Băiete, ești fericit? Nu vreau să mă bag,/ dar tu nu visezi îngeri cu care te joci printre nori?/ Nu ți-ai dorit niciodată să mori?”// Sam clipi dublu din ochi,/ dar rămase tăcut./ Tatăl strânse cuțitul în pumni./ Își lărgi nodul cravatei la gât...// De cum fu înșfăcat,/ Sam se scăpă-n pijamale de frică./ Tatăl duse cochilia la gură/ și Sam fu-nghițit într-o clipă.// L-au îngropat degrabă-n nisip, lângă mare,/ - au lăcrimat, s-au rugat -/ când s-au întors acasă era încă soare.// O cruce din surcele era mormântul Băiatului-stridie./ Cuvintele scrise-n nisip/ spuneau că Isus mântuie.// Dar amintirea lui se pierdu odată cu primul val/ mai înalt.// Odată ajunși acasă în pat,/ el o sărută și îi spune:/ „Hai să ne facem de cap.”// „De data aceasta”, șopti ea-ngrijorată,/ „să ne gândim, te rog, la o fată””.

După acest poem atât de suav de macabru, merită să mai trecem în revistă și alte personaje de aceeași factură: Voodooțica, cea cu multe bolduri colorate înfipte în inimă, Roy, băiatul-toxic, cel ce se dădea în vânt după amoniac, clorură și fosfat, Mumiuțul, băiatul ghemotoc, cel născut din blestemul unui faraon egiptean, Gunoiela, fata născută din resturi și gunoaie, care era mereu plină de zoaie și Cărbunelul, cel pentru care, cel mai frumos cadou de Crăciun era un bulgăre de huilă.

Aceste poeme ale lui Tim Burton mi-au amintit de un alt volum savuros tocmai prin îmbinarea aceasta stranie dintre umor și macabru, este vorba despre Poezii pentru văduve semnat de Marcica Belearta (pseudonimul poetei Ioana Laura Florescu), pe care, de asemenea îl recomand cu aceeași plăcere morbidă.

Revenind însă la volumul de față, special pentru a închide cronica aceasta oarecum atipică, este momentul să spunem câteva lucruri și despre autor.

Tim Burton este, cu normă întreagă, regizor și scenarist, printre peliculele sale celebre numărându-se Batman-ii din 1989 și 1992, Charlie și fabrica de ciocolată (2005), Alice în Țara Minunilor (2010), Copiii domnișoarei Peregrine (2016) și bineînțeles deja vedeta serialelor, Wednesday (2022), film ce vine în descendența celor cu macabra familie Addams, și care a fost filmat în bună parte în România. Apetența sa spre morbid îl impune drept unul dintre cei mai originali și stranii regizori de la Hollywood, dar și drept unul dintre cei mai buni scriitori ai genului cunoscut îndeobște drept comedie neagră. În mod surprinzător, nici ilustrațiile sale nu sunt de neglijat, ceea ce ne pune în situația de a-l recunoaște pe Tim Burton drept un artist complex și cine știe, poate chiar complet.