Cronica volumului de debut în poezie, Pentru ce trăim și pentru cine murim
de Valeria Coțofană
(Editura Prut Internațional, 2024)
Valeria Coțofană (născută pe 4 octombrie 2005, în Chișinău), este studentă la Facultatea de Filosofie din cadrul Universității din București. Este membră a Atelierului de scriere creativă „Vlad Ioviță” din Chișinău. A început să se manifeste în lumea literară începând cu vara anului 2023, odată cu participarea la Tabăra de Literatură „Leonard Tuchilatu” din Republica Moldova. De atunci a publicat poezie în revistele Timpul din România, ediția din Republica Moldova, Hyperion, Planeta Babel, Meridianul Timișoara, Helis și Critic Arad. În vara anului 2024 îi apare și volumul de debut în poezie, Pentru ce trăim și pentru cine murim, la Editura Prut Internațional din Chișinău.
Primul meu contact cu poezia Valeriei Coțofană a fost la Atelierul de scriere creativă „Vlad Ioviță” de la Chișinău, coordonat de Dumitru Crudu, moment în care am remarcat, pentru început, limpezimea versului său și dozarea optimă a imaginarului folosit. Lectura ei curgea lin și drept, fără balast inutil, fără întortocheri de frază care să ducă la pierderea atenției cititorului. Am întâlnit-o apoi la Tabăra de Literatură „Leonard Tuchilatu” de la Glodeni, din anul 2023, când după primele două poezii citite nu am putut exclama decât „Asta da poezie!”. Și aceasta pentru că deja aveam de a face cu un discurs, nu doar limpede, ci și puternic, Valeria Coțofană „lovind” cu fiecare vers, cu fiecare imagine poetică, la rândul său foarte bine construită, la întâlnirea dintre metaforă și concret, exact cum o impune noua poezie românească, și mai mult decât atât, într-o puternică notă de firesc, fără nicun fel de exagerări, fără să alunece în patetism sau exuberanță.
Citind acum volumul său de debut, Pentru ce trăim și pentru cine murim, nu pot constata decât că, nici poeziile de la atelier, nici cele din tabără nu au fost cazuri izolate sau reușite de moment, ci majoritatea covârșitoare a poemelor sale sunt la fel de puternice. Volumul este structurat pe patru secțiuni, având titluri din sfera chimiei medicale, altfel spus, denumiri oficiale ale unor medicamente, și aceasta deoarece, în fiecare dintre cele patru cicluri poetice, persistă o stare de tensiune ce denotă perpetuarea unor stări patologice, în diferite forme de manifestare.
În prima secțiune, numită Fluoxetină, sunt grupate o serie de poeme de tip artă poetică, în care poeta descrie relația pe care o are cu poezia, și prin extensie cu limba, cu cuvântul, cu orice formă de verbalizare a gândurilor și trăirilor sale. Iar cea mai puternică poezie din acest ciclu mi se pare chiar cea care deschide secțiunea și implicit volumul, din care transpare foarte bine tensiunea pe care poeta o simte în relația sa cu cuvintele pe care vrea să le „resusciteze” prin metode inedite, să le aducă în starea de a exprima ceea ce ea dorește să transmită: „Se hâțână spânzurate de tavan/ Cadavrele/ Îmi place să iau o scândură de lemn/ Și să le bat până la epuizare/ E euforic să le vezi cum se mișcă fără viață ca un pendul/ de mușchi ce pulsează/ Ai putea să te uiți la așchiile care picură ca stelele/ Într-un pahar de coniac până ți se usucă ochii/ Iar după ce s-au afumat și uscat, mă duc/ Le zgândăr rănile, le zgârii locurile unde le-au ars/ Funiile/ Apoi le mușc până îmi cad toți dinții și îmi sângerează/ gingiile/ Dar niciodată nu le simt când le înghit/ Retezate”.
A doua secțiune, denumită Acetaminofen, reunește poeme în care Valeria Coțofană se caută pe sine, se expune pe sine, în cele mai intime și profunde trăiri ale sale. În care sunt ilustrați pașii trecerii de la copilărie la adolescență și apoi la stadiul de tânără femeie, poate prea matură pentru vârsta sa, fiind vorba despre poeme scrise în intervalul 17-18 ani. Vedem aici o stare de tensiune interioară, de război rece pe care poeta îl trăiește cu ea însăși, definit printr-o oscilare între cinism și duioșie, poate și din cauza faptului că empatizează foarte mult cu toate femeile lumii, cu feminitatea în general și cu tot ce presupune aceasta: maternitate, stereotipuri sociale, nevoia de libertate interioară și de afirmare identitară, fără însă a uza de un limbaj feminist propriu-zis: „Nu există loc mai rece și mort/ Ca o secție de ginecologie./ Femei de toate vârstele/ La fel de singure,/ La fel de tăcute./ Fetuși pe pereți/ Zeci de etape de dezvoltare./ De la ovule rotunde colorate în nuanțe de alb/ La placente conectate strâns de cordoanele lor.// Cartofii și oamenii se diferențiază printr-o singură pereche/ de cromozomi./ Sunt la doi cromozomi distanță de a afla unde îmi e locul/ În pământ sau în pântecele tău./ Poate organismul din mine e tot un tubercul./ Tot ce mai rămâne din dezvoltarea cartofului/ Nu-i decât 1 400 de lei și o semnătură”.
Secțiunea a treia a volumului, Metaprolol, este dedicată poemelor de dragoste. Numai că la Valeria Coțofană nici dragostea nu este lipsită de durere, ba dimpotrivă, aceasta consideră, cu siguranță, pe bază de experiență, că „nu poți să iubești dacă nu te doare”. Pentru ea, sentimentul acesta atât de înălțător, pentru a se dovedi a fi real, trebuie testat, trebuie trecut prin „furcile caudine” ale suferințelor în doi, ale incertitudinilor. Ba mai mult, ca în tandemul mitologic, Eros și Thanatos, și în poezia Valeriei Coțofană, dragostea este mereu însoțită, umbrită, contaminată de moarte. De altfel, în această secțiune descoperim și sensul deplin al titlului volumului, întrucât acum înțelegem că, dacă viața este despre o sumă de ce-uri, moartea este întotdeauan însoțită de un pentru cine, pentru că întotdeauna moartea este sacrificială: „Noapte de noapte visez/ Că mă iei de mână și mă conduci orbește în abatorul tău./ Dacă mor, sper să fie grație glonțului gravat cu numele tău,/ Cu cioburi de oglindă să se amestece carnea mea în mașina/ de tocat./ Iar în morga ta bisturiul de onix să-mi reteze plămânii,/ Din care va ieși sălbatic fumul de țigară/ Pe care l-am inspirat înainte să te sărut./ Când îmi tai stomacul, te rog sa fii atent/ Să nu țâșnească buburuzele/ Care am vrut să zboare spre tine./ Știu că la un moment dat vei termina cu mine,/ Cadavrul meu nu poate fi pentru totdeauna./ Atunci când mă vei îngropa, în loc de prima mână/ de țărână,/ Să-mi arunci o bombă cu ceas”.
În fine, secțiunea ultimă, Clorohidrat de Benzidamină, este dedicată relației poetei cu familia sa, cu cei care i-au dictat primii pași în viață, dar de care simte nevoia să se rupă, să se desprindă, pentru că, pe de o parte, găsește toxic un perpetuu atașament față de părinți, dar pe de altă parte conștientizează că sistemul ei de valori și dorințe nu mai coincide cu al lor, iar asta face conviețuirea foarte dificilă, dacă nu chiar imposibilă. Cu toate acestea, este secțiunea în care dramatismul atinge cele mai mari cote pentru că nevoia de desprindere este în totală contradicție cu dragostea nețărmurită pe care poeta le-o poartă alor săi: „Trec pragul./ V-am adus tuturor cadouri./ Casa noastră e atât de frumoasă./ Mă uit la foișorul din grădină/ Și mă gândesc:/ Totul aproape că a meritat./ Tu ești proaspăt bărbierit./ Se pare că 20 de ani nu te-au schimbat deloc./ E ciudat cum absența ta poate fi în același timp/ Și prezența ta./ Despachetăm și vă văd în sfârșit fericiți./ Am o sete nebună,/ Dar în congelator nu mai stau cuburi de gheață,/ Cafeaua nu mai e la locul ei,/ Dar nici voi nu mai sunteți./ Trec iar pragul./ Casa voastră e atât de frumoasă”.
Vedem așadar cum Valeria Coțofană, deși încă la o vârstă foarte fragedă pentru poezie, scrie poeme foarte puternice, foarte percutante, având foarte bine dezvoltată proprietatea cuvintelor și a forței acestora. De asemenea, aceasta a dezvoltat foarte bine simțul echilibrului stărilor descrise, reușind să fenteze cu brio orice alunecare în patetism sau în exaltare copilărească. Totul în poezia ei este foarte bine drămuit, foarte atent construit. Desigur, poezia ei nu trebuie analizată nicidecum strict prin lentila vârstei și aceasta pentru simplul fapt că forța sa poetică și temele abordate o clasează deja în poezia fără de vârstă, aceasta putând sta alături de poeți consacrați, fără a fi cu nimic mai prejos.
În concluzie, volumul de poeme, Pentru ce trăim și pentru cine murim, este un debut foarte puternic, care deja ne înfățișează o poetă cu o voce formată, cu o personalitate poetică aparte, pregătită să ia în piept lumea literară atât din Republica Moldova cât și din România.
