Orice război este un fratricid

 

Cronica romanului Albinele gri de Andrei Kurkov

(Editura Paralela 45, 2022)

 

„Ei, iar la primăvară totul o să se schimbe, natura se va trezi,

păsările o să cânte mai tare decât tunurile”.

 

Andrei Kurkov (născut în anul 1961, la Sankt Petersburg, stabilit ulterior la Kiev și Londra) a fost redactor-șef de ziar și cameraman. Și-a început cariera literară în timpul stagiului militar, pe când lucra ca gardian la închisoarea din Odessa. Primul roman i-a apărut în 1991, la scurt timp după căderea comunismului. Moartea pinguinului este romanul care l-a făcut celebru în toată lumea. Următoarele romane, dintre care amintim: Legea melcului, Ultima iubire a președintelui, Prieten drag, tovarăș al răposatului, Lăptarul de la miezul nopții și Grădinarul din Oceakov, l-au consacrat definitiv pe scena internațională. Cel mai recent roman al său se numește Albinele gri și a fost recent publicat în limba română, la editura Paralela 45, în traducerea Antoanetei Olteanu. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Acțiunea romanul Albinele gri se desfășoară într-un decor istoric destul de recent, și anume, războiul din anul 2014 dintre forțele ucrainene loialiste și cele separatiste, auto-proclamate drept Republica Populară Donețk. Personajul principal al romanului este Serghei Sergheici, un fost inspector de protecția muncii, pensionar, devenit apicultor, ce trăiește într-un sat, Mala Starohradivka, situat în ceea ce a fost denumită atunci „zona gri”, sat aproape complet părăsit de locuitorii săi, din cauza războioului, cu excepția lui Sergheici și a lui Pașka, cel despre care cel dintâi spune constant că este „dușmanul său din copilărie”, deși pe parcursul desfășurării ostilităților, fiind obligați de împrejurări să se ajute între ei, aceștia vor deveni mai degrabă prieteni.

De altfel, mai mult decât despre război, rămas cumva mereu undeva în fundal, dar lăsându-și „ecoul”, ca o ceață grea, peste toți actanții, romanul acesta este în primul rând despre omenie, despre prietenie, despre nevoia și necesitatea oamenilor de a rămâne oameni, pe fundalul ororilor războiului care pare să nu se mai termine. Iar acest Serghei Sergheici, al cărui nume nu este deloc întâmplător atât de banal și de comun, el fiind „desemnat” de către autor să reprezinte demnitatea și omenia omului de rând, se remarcă printr-o serie de acțiuni care îl plasează cumva deasupra oricărui război, cu acea forță menită să dezrmeze, să arunce în derizoriu orice argument pro-militarizant. Mai întâi, este singurul care are curajul să meargă neînarmat aproape de linia frontului și de a „îngropa” sub zăpadă un soldat ucis, pe care părea să nu și-l revendice niciuna dintre părțile beligerante. Apoi, se împrietenește cu Petro, un soldat din armata loialiștilor, pe care însă îl primește în casă și îl ospătează, fără a-l întreba prea multe despre „dreptatea” taberei sale. Iar mai târziu, pe când căuta un loc liniștit în care să-și instaleze prisaca pentru ca albinele sale să își poată face treaba în liniște, ajungând în Crimeea, recent ocupată de armata rusă, ajută cu tot ce poate, chiar cu prețul libertății sale, o familie de tătari, doar pentru că în urmă cu mulți ani se împrietenise la un congres al apicultorilor cu stâlpul acestei familii, Ahmet, care însă între timp fusese răpit și ucis de securiștii ruși.

De altfel, în această parte a romanului, Serghei Sergheici ne servește o frumoasă lecție și despre toleranța religioasă, căci fără a înțelege foarte bine diferențele dintre tătarii musulmani și slavii ortodocși, el ajunge să se roage, conform credinței sale, pentru sufletul prietenului său tătar: „Mergând în urma celorlalți, Sergheici se gândea mereu la cât de nepotrivită era prezența lui la pomenire. Dar mai apoi, deodată, se îndoi: dar oare musulmanii fac pomană? Poate la ei totul e altfel? Doar nici înmormântarea la ei nu e la fel ca la slavi! Și când toți participanții la ceremonie au intrat în curtea casei pe poarta larg deschisă, Sergheici a rămas afară. A stat așa vreo două minute, căutându-l din priviri pe Bekir. Și în curte se auzea aceeași propoziție acum, cea pe care o auzise și la cimitir: Allah rahmet eylesin! Tătarii repetau unul altuia aceste cuvinte și se duceau la alții, pentru a rosti din nou cuvintele. „Parcă sunt niște albine!” își spuse Sergheici. Și se hotărî să se întoarcă la prisacă, la albinele sale și la cele străine, al căroir zumzet îl înțelegea la fel, e clar, mai bine decât limba tătară. S-a întors cu spatele la poartă, să nu-l vadă nimeni. Și s-a închinat de trei ori, gândindu-se la răposat”.

De altfel, morala acestui roman în care omenia și, ce-i drept, frumoasa naivitate a lui Serghei Sergheici înfruntă ororile războiului, este aceea că orice formă de război este în fond, nimic altceva decât un fratricid, o luptă absurdă între doi pereni Cain și Abel, între pace și orgoliu. Concret, combatanții războiului din 2014, ca și cei ai războiului actual, sunt în primul rând, și unii și alții, slavi, deci frați întru limbă și cultură, aici luând în calcul și religia. Extrapolând la războaiele religioase, ca cel ilustrat și în acest roman, fie că vorbim despre confruntări între confesiuni ale aceleiași religii sau între religii aparent complet diferite, avem de a face, în ultimă, sau mai bine zis, primă instanță, cu oameni care au o oarecare formă de religiozitate, care se închină, fiecare în felul lui, aceluiași Dumnezeu, deci sunt frați. Și chiar dacă nu vorbim nici despre războie declanșate în sânul aceleiași culturi, nici despre războiaie religioase, ci despre războaie izbucnite între combatanți ce nu par legați prin niciun fel de liant cultural, ei rămân totuși frați, prin simplul fapt că sunt oameni. Așadar, orice formă de război rămâne în fond un fratricidce trebuie cât mai repede oprit.

O restituire necesară: Carol Ardeleanu

 

Cronica romanului Am ucis pe Dumnezeu de Carol Ardeleanu

(Editura Publisol, 2022)

 

Carol Ardeleanu (născut în 1883, la București) a fost un romancier român care s-a remarcat în perioada interbelică, dar care ulterior a fost pe nedrept uitat sau poate doar obscurizat (poate și din cauza numărului foarte mare de scriitori foarte buni pe care i-a dat perioada mai sus numită). Până în 1913 a avut o activitate publicistică intensă în revista Luceafărul. A publicat inițial poezie și proză scurtă în periodicele literare ale vremii. În anul 1926 publică primul său roman, Diplomatul, tăbăcarii și actrița, care a fost distins cu Premiul Societății Scriitorilor Români. Inspirat  de viața periferiei bucureștene, romanul său de debut a fost considerat un act de curaj scriitoricesc al momentului. Au urmat romanele: Am ucis pe Dumnezeu (1929), Casa cu fete (1931), Viermii pământului (1933), Pescarii (1934) și altele. Carol Ardeleanu a fost poate singurul realist al interbelicului literar care și-a îndreptat atenția asupra categoriilor defavorizate: muncitori, zilieri, prostituate sau vagabonzi. A murit în 1949, la București, într-o zi de 23 noiembrie (la fel ca Urmuz, ce tristă coincidență).

Recent, editura Publisol a reeditat, în colecția Biblioteca Secolului 20, cel de-al doilea roman al său, Am ucis pe Dumnezeu, care, deși de mici dimensiuni, având puțin peste două sute de pagini, se remarcă în primul rând prin tema foarte curajoasă și mai ales prin densitatea trăirilor personajelor, trăiri ce se transmit, pe nesimțite, și cititorului. Asupra acestui roman mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Personajul principal al romanului este Adrian Vornicu, un fiu de preot care, după ce parcurge atât seminarul teologic, cât și facultatea de teologie, descoperă lumea fascinantă a artei și se hotărăște să devină pictor, întorcând astfel spatele slujirii preoțești, căreia îi era ca și predestinat, nu atât în baza studiilor sale, ci mai cu seamă în virtutea unei inerții familiale, toți bărbații din familia sa fiind slujitori ai bisericii, de generații întregi. Însă nu aceasta ar fi adevărata dramă, adevărata intrigă a romanului, ci faptul că, pe măsură ce se adâncește în lumea artei, Adrian începe să aibă tot mai multe momente de îndoială cu privire la conținutul credinței sale, ajungând chiar să se îndoiască de existența lui Dumnezeu și, pe cale de consecință, să își acuze tatăl de faptul că l-ar fi îndoctrinat, că i-ar fi inoculat în minte și în suflet o mare minciună. Și aceasta pentru că, prins în vârtejul creației artistice, el simte nevoia de a-și fi sieși propriul dumnezeu, considerând că nu poate ajunge la o creație desăvârșită, atâta timp cât se află într-un raport de prostație față de un alt Creator, care îi este superior.

De asemenea, consideră că și Adela, femeia pe care cândva o iubise, și care îi fusese model și amantă, îl împiedică în calea sa spre desăvârșirea artistică, motiv pentru care decide să o părăsească, mai bine spus să o izgonească din casa sa. Iar când aceasta, nesuportând ideea despărțirii de bărbatul iubit, se sinucide, Adrian, asemenea unuia dintre „huliganii” lui Eliade, nu prezintă nicio urmă de regret sau de mustrare de conștiință.

Îndoielile și revolta sa ating însă cote alarmante, cu urmări dezastruase, în momentul în care în viața sa își face apariția un oarecare Demian, care se va dovedi în scurt timp a fi un alter ego al său, oarecum demonic, în sensul că el este cel care îi sădește și-i amplifică de fiecare dată îndoiala, ce se manifestă la limita dintre fantomatic și real, în sensul că pentru Adrian, acest Demian este o entitate cât se poate de independentă, de vie, de reală și de vizibilă, cei doi având o relație ce amintește fără doar și poate de Dublul (sau Nebunul) lui Dostoievski. De altfel, influența dostoievskiană nu se reflectă doar în acest paralelism livresc, ci și în intensitatea trăirilor lui Adrian, care, din acel moment și până la finalul romanului (care rămâne, de altfel, unul deschis), se va zbate perpetuu între luciditate și nebunie, linia de demarcație dintre cele două fiind din ce în ce mai subțire, mai greu de punctat, întrucât atât în nebunie cât și în luciditate, el nu se gândește decât la Dumnezeu, pe Care îl vede adeseori sub chipul bătrânului său tată, preotul.

Revenind la urmările dezastruase mai sus invocate, acestea ar consta în: provocarea morții bătrânului său tată, preotul, care își dă duhul „de inimă rea” din cauza împietririi inimii fiului său iubit; uciderea cu sânge rece, în timpul unei crize de „iluminare” a unui copil nevinovat, căruia îi curmă viața într-un mod foarte brutal, fiind convins că astfel îl ucide pe însuși Dumnezeu (de unde și titlul romanului) și nu în ultimul rând, provocarea bolii și ulterior a morții lui Mabel, o tânără femeie venită din Londra la sora sa, vecină cu Adrian, ce se îndrăgostește nebunește de acesta imediat după moartea Adelei, și care, neprecupețind niciun efort în a-i fi alături în suferința sa, se trezește la rândul său „răpită” în viforul acelei nebunii, ce o va epuiza atât fizic cât și psihic, până la moarte.

Într-un scurt moment de luciditate, Adrian își recunoaște crima, respectiv uciderea copilului, și acceptă să își ispășească vina la închisoarea Văcărești, unde începe să picteze icoane, ca un semn al împăcării sale cu Dumnezeu, numai că în locul chipurilor biblice, el îi pictează pe toți aceea pe care i-a distrus, din cauza nebuniei sale: Adela, tatăl, copilul și Mabel.

Roman realist în cel mai pur sens al cuvântului, Am ucis pe Dumnezeu, pune pe tapet teme psihologice și sociale de o foarte mare importanță, care din nefericire sunt la fel de actuale și astăzi, dintre care putem enumera: impunerea unei credințe sau a unei meserii, fără consimțământul total al celui în cauză (ca fost seminarist, am cunoscut la rândul meu elevi care erau trimiși cu forța la seminar doar pentru că erau fii de preoți și „predestinați” slujirii preoțești, dar care nu împărtășeau întru totul sau chiar deloc această „menire”); viciul auto-deificării, ca reacție adversă, naturală sau nu, la „credința” impusă; impasul creatorului care se simte strivit de măreția Creatorului; și nu în ultiumul rând, problema laxismului moral, a adormirii complete a conștiinței. Fie numai și pentru readucerea în atenția cititorilor a acestor teme, consider mai mult decât binevenită, chiar necesară, restituirea personalității artistice a lui Carol Ardeleanu, prin reeditarea operelor acestuia. Îmi place să cred că Am ucis pe Dumnezeu este doar începutul unui demers editorial de anvergură, ce va continua cu reeditarea cât mai multor romane ale acestui autor atât de puternic și de profund.

 

Un roman - puzzle cu toate piesele importante ascunse la final

 

Cronica romanului Încotro ne îndreptăm de Pavel Nedelcu

(Editura Litera, 2022)

 

Pavel Nedelcu (născut în 1993) este traducător, critic literar și prozator, afiliat grupului LiterNautica. A câștigat mai multe concursuri de proză, dar cel mai important premiu al său este de departe Premiul al II-lea la concursul „Primul roman” organizat de editura Litera, în urma căruia i-a apărut și romanul de debut, intitulat Încotro ne îndreptăm, despre care va fi vorba și în cele ce urmează.

Trebuie spus de la început că acest roman nu este unul ușor de parcurs, fapt pe care îl sugerează inclusiv autorul în ale sale Instrucțiuni de utilizare a produsului, plasate la începutul cărții, în care spune clar: „1. Fiecare produs livresc are propriul ritm de consum. 2. În cazul acestui produs, se recomandă utilizarea, prin citire, a nu mai mult de zece pagini pe zi”. Ce face ca acest roman să fie greu de parcurs, sau mai curând greu de digerat? În primul rând faptul că este unul în mare parte conceptual, amintind de romanele postmoderniste în care naratorul intervine la tot pasul în partitura actantului. Aș zice chiar că Pavel Nedelcu, abuzează de acest joc narativ în relația cu personajul său, numit mai mult sau mai puțin întâmplător, Franz, furându-i acestuia, atât prim-planul, cât și orice formă de demnitate, aruncându-l în derizoriu și transformând întregul roman într-o mare șaradă literară, cititorul fiind condamnat la o înfrățire până la îngemănare cu confuzia.

Sau aproape întregul roman, întrucât în ultimele 20-30 de pagini acesta schimba la 180 de grade maniera narativă, trecând într-un registru 100% serios, profund psihologic, în care toate episoadele aparent luate în răspăr anterior, capătă o haină nouă, aceea a concretenței, cititorulu-i dezvăluindu-se toate piesele lipsă ale puzzle-ului în care se transformase romanul până în acel moment. De asemenea, în aceste pagini finale se dezvăluie și faptul că, acea aruncare în derizoriu invocată mai sus, nu este altceva decât o metaforă. Și nu spun acest lucru pentru a da „spoilere”, ci pentru a le oferi cititorilor o eventuală cheie de lectură și mai ales pentru a-i invita la a avea răbdare cu jocul narativ devenit aproape maniacal al autorului.

Și totuși, despre ce este vorba în romanul lui Pavel Nedelcu, Încotro ne îndreptăm? Pentru că nu aș vrea ca potențialii cititori să rămână cu impresia că ar avea de a face doar cu un roman exclusiv conceptual, în care doar jocurile naratorului rămân în picioare la final. Nicidecum. Ci avem înaintea noastră, în primul rând, o lecție de viață, o retrospectivă, ce-i drept, caleidoscopică, în sensul în care imaginea este spartă într-o mie de cioburi ce se amestecă aparent haotic între ele, a unei vieți trăite sub semnul eșecului personal, sau mai bine zis a sub zodia negării sau a uitării de sine, personajul principal al romanului, trăindu-și viața într-o perpetuă transmutare dintr-o identitate în alta. Am putea vorbi, firește, fără ocolișuri, despre nebunie, mai ales că în toate romanele mari, dedublarea este asociată nebuniei (vezi Dublul de Dostoievski, Straniul caz al doctorului Jakyll și al domnului Hyde de Robert Louis Stevenson, sau din literatura română, Am ucis pe Dumnezeu de Carol Ardelean). Dar parcă nu ar fi drept și nici 100% adevărat, pentru că „nebunia” lui Franz nu este decât rodul, ce-i drept, găunos, al modului în care părinții lui înțeleg să-i „gestioneze” viața în copilărie (iar aici aș face o trimitere și spre romanul, Dicționarul Robert de nume proprii de Amalia Nothomb). Am putea vorbi, de asemenea, și despre o formă foarte agresivă de depresie. Dar ar fi tot um mod de a ocoli adevărul. Dar până la urmă, tot trebuie să punem degetul pe rană și să-i spunem pe nume: traumă. Și iarăși, pentru a nu da mai multe spoilere, mă voi opri aici cu această scurtă cronică.

Dacă până la falia narativă mai sus ilustrată, aș fi fost tentat să spun că avem de a face cu un debut cel puțin interesant, dacă nu chiar de-a dreptul straniu, după ultima parte a romanului, pot spune cu mâna pe inimă că Pavel Nedelcu a reușit un debut de-a dreptul fulminant, chiar dacă vorbim, în esență, despre un roman tulburător.  

 

  

„Dumnezeu e băiat de cartier” dar și IT-ist

Cronica volumului de debut, mamifere subatomice de Vlad Beu

(Editura Tracus Arte, 2022)

 

Vlad Beu (născut în 1980, la Mediaș) a fost IT-ist, a programat și coordonat dezvoltarea de jocuri video. În prezent locuiește în Comarnic. Despre parcursul său în lumea literară nu știm absolut nimic, doar faptul că a debutat în anul 2022, cu volumul de poezie, mamifere subatomice, la editura Tracus Arte.

În anul 1999, rapperii de la La Familia lansau maxi – singer-ul intitulat, aproape scandalos la acea dată, Dumnezeu e băiat de cartier (oare?). Anii au trecut, piesa asta a fost aproape uitată, trupa La Familia s-a destrămat, apoi s-a reunit, viața a mers mai departe pentru toată lumea, numai Dumnezeu pare să fi rămas același băiat de cartier, care între timp a devenit și IT-ist. Cel puțin pentru poetul - IT-ist, Vlad Beu, care își începe volumul de debut cu acest poem: „într-un filmuleț pe youtube/ slavoj žižek parafrazează un filosof/ nu-și aduce aminte numele lui// spune că dumnezeu/ a fost un programator/ leneș// nu și-a bătut capul să implementeze/ să dea un sens, să lege firele/ acelor părți unde a presupus/ că nicio pată de lumină/ nu va ajunge/ vreodată// i s-a rupt domnului de zonele periferice/ subatomice// ca o cameră fără interior/ dintr-un joc video/ poarta logică nu permite accesul - / simplu decor// dar pe fluxul fecund al probabilităților minore/ ușa camerei se deschide/ ecrane albastre, siguranțe sărite/ panică în corporația creației// acolo m-am născut eu// între blocuri ăn cartiere în betoane în antenele parabolice/ în zidurile muie dinamo// creatorul meu a venit în grabă/ să meșterească ceva din mers/ mereu la o jumătate de pas/ în spatele ochilor mei// văd partea neîncepută a realității”. Avem aici de a face cu un poem ce poate juca foarte bine rolul unei clasice ars poetica, și aceasta deoarece întâlnim aici toate temele pe care Vlad Beu le va relua pe parcursul întregii cărți: relația, sau mai bine spus, raportarea la Dumnezeu, realitatea virtuală, precum și viața urbană, cu toate paradigmele ei, dintre care putem aminti aici, limbajul vulgar, tupeul, miserupismul, teribilismul, promiscuitatea.

Ceea ce mi se pare cu adevărat surprinzător este faptul că poetul reușește cumva să îmbine cele trei teme, aparent fără mare legătură între ele, într-un poem perfect coerent; reușește să îmbine estetica spirituală, cu cea urbană și cu cea postumanistă într-o nouă estetică, aș îndrăzni să spun unică, proprie lui, întrucât eu nu am mai găsit până acum în poezia română un asemenea mix estetic. Partea și mai interesantă este că nu vorbim despre o întâmplare, despre o reușită pasageră, ci despre un construct asumat, care dovedește și o bună anduranță, întregul volum fiind scris în aceeași manieră: „un ultim bețiv își ține noaptea pe loc/ (a regăsit peste timp puterea copilului/ care lungește zilele de vară)// la distanță egală// la colțul unor străzi femeia/ din ultima lui amintire/ lipsește/ întârzie sau poate/ printr-o explicație la îndemână trăim/ revolta fecundă a probabilităților minore// în aer plutesc resturi microcosmice/ invizibile, gălăgioase pe interior// mamifere subatomice/ care cuibărite una în alta dau/ forță nopții// un fel de antiparticule ale lui/ dumnezeu// bețivul privește femeia/ supraputerea lui această credință/ că la marginea oricărui deznodământ/ o mână care aruncă zarul/ nu tremură”.  

Bineînțeles că Vlad Beu nu scrie doar despre Dumnezeu, despre programe software sau despre „blocurile muie dinamo”. Găsim în poezia lui și o aplecare destul de serioasă asupra psihologiei, asupra cunoașterii sinelui, acesta lăsând să se înțeleagă că stăpânește destul de bine noțiuni precum multipla personalitate: „este cel mai viu vis/ mă leagă pe mine de ieri de cel de azi/ de mine cel de mâine/ de toate iluziile care mă țin/ laolaltă// vladul zilnic ridică în spate vladul de ieri/ și tot sacul lui cu vlazi// heirup hai sus/ tot eu mai grei mai mulți/ mă legănam/ pe o pânză de păianjen”; sau instalarea, dezvoltarea și vindecarea (sau nu) unei traume: „mereu aceleași vise/ în care nimeni/ nu mai e nimeni/ și doar el// spre exemplu mama e mama/ mi te-ai murdărit/ nu avem haine de schimb, vrei să mor?// dar și tovarășa învățătoare/ ești analfabet,/ scrii cu picioarele/ câteva palme/(că așa se vidnecă dislexia/ pumni în cap/ reglează imaginea/ puricii dispar)// dar și șefa de la birou/ no rush, take your time, but get it done by the end/ of the day, Vlad// toate mămicile mele una singură/ visul se transformă lichid/ la temperatura corpului/ mă învăluie supermama/ îmi face băiță//mă trezesc/ nici măcar nu dormeam/ vorbesc serios// eram în pătuțul meu cu zăbrele sub/ piele/ strâns înfășat în frică în lumină/ ud/ printre oameni aștept// să vină cineva să mă schimbe”.

Cu siguranță Vlad Beu este un poet atipic, din multiple puncte de vedere (și aici nu intră în niciun caz faptul că este, ca formare profesională, IT-ist): în primul rând pentru că deține această combinație rar întâlnită de claritate a discursului și siguranță de sine, lăsând impresia că știe în fiecare moment, la fiecare vers, ce are de spus/ de livrat/ de împărtășit cititorilor săi; în al doilea rând pentru că a apărut practic de nicăieri, dar totuși nu lasă să se întrevadă în poezia sa „celebrele” stângăcii inerente debutanților. Este clar că fie a citit foarte mult, a scris și rescris și lăsat la dospit, scoțând în livrare produs finit doar atunci când a considerat că este bun de consum, fie este un tip înzestrat de la natură cu toate darurile necesare pentru a scrie poezie, și nu orice fel de poezie, ci una vie, actuală, adaptată la „cerințele pieții” (și ale vieții), fie și una și cealaltă, ceea ce este, de fapt, chiar mai ușor de crezut.

 Așadar, Vlad Beu a debutat cu un volum de poezie care, trebuie să recunoaștem, a cam „rupt gura târgului”. Rămâne de văzut cum va evolua sau cum se va transforma poezia sa în anii următori. Până atunci să îl primim cum se cuvine la masa poeziei!