Viața e un text apocrif - Medalion critic in memoriam Gheorghe Mocuța

 

Note despre volumelor de versuri: Călătorie. Exil (Editura Brumar, 2007), Istoria emoțiilor mele (Editura Școala Vremii, 2008) și Salutări din Piața Reconcilierii (Editura Mirador, 2016)

 

Gheorghe Mocuța (născut în 1953) a fost poet, critic literar, traducător, redactor la revista culturală ARCA din Arad și profesor de limba franceză. A debutat cu recenzii critice în revista Orizont din Timișoara, în 1975, iar editorial în volumul colectiv Argonauții, editura Facla, 1986. A publicat 20 de volume de poezie, critică literară sau memorialistică și a fost prezent și în opt antologii, unele dintre acestea văzând lumina tiparului în Franța sau Germania. Este fără îndoială una dintre cele mai marcate personalități din toate timpurile din zona Aradului. Din păcate, în anul 2017 a trecut la cele veșnice, lăsându-ne totuși o moștenire culturală inestimabilă. În cele ce urmează mă voi apleca doar asupra a trei volume de poezie, fără a dori prin aceasta să ofer o imagine generală asupra operei sale, ci doar un exercițiu de neuitare.

Cel dintâi volum de versuri asupra căruia voi zăbovi are în spate o istorie dramatică și mai mult decât atât, adevărată. Este vorba despre volumul Călătorie. Exil (Editura Brumar, 2007), în care autorul fixează în versuri întâmplări și gânduri trăite între noiembrie 2004 și aprilie 2006, pe când se afla la Paris, în căutarea unui remediu pentru boala fiului său, Andrei Lucian, devenit la rândul său scriitor și profesor. Volumul debutează în forță, cu un scurt poem ce surprinde un cumul de sentimente aparent contradictorii: aflat în capitala culturală europeană, în orașul care i-a protejat de comunism și i-a făcut faimoși pe mulți intelectuali români, Gheorghe Mocuța pare să dea cu tifla atât acestora cât și renumelui de oraș cultural al Parisului, și aceasta doar pentru că el nu se afla acolo în împrejurări culturale și pentru o problemă de viață și de moarte, salvarea fiului său: „pe mine nu mă cheamă/ nici paleologu/ nici goma/ nici monica lovinescu// mie prietenii îmi spun mocuzini/ și am venit la paris/ să amân moartea/ cu o zi/ o săptămână/ un an/ și notez într-un jurnal/ cam tot ce mi se întâmplă.// si tu es jeune beau et riche/ tu es mort”. Ca o paranteză, jurnalul din poem a existat cu adevărat și a fost publicat în anul 2011, la editura Tracus Arte, cu titlul Cea mai bună dintre lumi (Jurnal și contrajurnal parizian).

Atmosfera apăsătoare din acest prim poem „din exil”, ce acumulează în sine atât frustrarea ivită din neputința de a face o minune, cât și tensiunea întinsă la maximum pricinuită de perpetua incertitudine cu privire la starea de sănătate a fiului său, traversează întregul volum, chiar dacă uneori este voit estompată fie prin redareau unor instantanee pariziene aparent banale, fie prin diverse referințe culturale (căci nici în ghingile suferinței, poetul nu se poate dezice de preocupările sale culturale), fie prin poeme în care speranța se strecoară discret, „între două ședințe de chimio”: „mă plimb năuc pe străzi cu nume străine// (în intervalul dintre două ședințe de chimio/ lucian e alt om/ zâmbește întruna și povestește năzdrăvăniile bunicului/ dimineața vrea pâine cu ou/ la prânz se ceartă cu Dumnezeu/ eu fac cumpărături la cel mai apropiat carrefour/ apoi te sunăm de la aceeași cabină/ te întrebăm de bunu de lassie și de/ motanul tigrișor/ care toarce la telefon o șansonetă pisicească/ facem o plimbare prin parcul din apropiere/ unde s-au aciuat țiganii sârbi/ închidem ochii și auzim strigătele copiilor/ de pe strada noastră./ seara în hotelul cu emigranți ne uităm la nostalghia/ lui tarkovski/ și intrăm în rezonanță/ cu strigătele și icnirile băiatului din vecini/ care se tăvălește sub greutatea părinților/ în timpul crizei de epilepsie)// din cadra mona lisei tu ne privești duios”.  

Cel de-al doilea volum despre care voi vorbi este de fapt o antologie de poezie, editată în format bilingv, român-francez, intitulată Istoria emoțiilor mele/ histoire de mes troubles, apărută în anul 2008 la editura Școala Vremii din Arad (traducerea în franceză aparținând tot autorului). Întrucât este destul de greu să surprinzi numitorul comun dintr-o antologie, mai ales când aceasta cuprinde selecții din poezia scrisă în aproximativ două decenii, mă voi limita doar la a reda două poeme, dintre acelea care m-au marcat foarte profund, și care împreună (nu știu dacă au fost cuprinse inițial în același volum), surprind o latură foarte bine definită în poezia lui Gheorghe Mocuța și anume melancolia sau dorul neostoit după copilărie: „cineva mi-a furat copilăria pe când adormisem/ așa cum noaptea de vară îmi fura veșmintele la scăldat/ aruncând un pumn de stele în iarbă// cineva mi-a furat copilăria/ a fost văzută în tovărășia dubioasă/ a omului de litere// viața e un text apocrif/ nu știi niciodată cine ți-o poate scrie/ sau inventa/ după cum nu poți afla niciodată/ ce ți-e scris”; „m-am născut pe 5 iunie la 5 dimineața în ziua a cincea/ a săptămânii/ mama în chinurile facerii blestema cât o țineau plămânii/ ăși dorise o fată – să-l ia moartea de băiat/ frate-meu a fugit de acasă la bunici înspăimântat/ doar tata se ruga liniștit în tindă/ frământând o lacrimă cu privirea la grindă/ unde țineau busuiocul unde era duhul casei/ doftoroaia m-a adus la viață m-a uns cu țărână/ m-a stropit cu apă rece scoasă atunci din fântână/ eu mă luptam cu întunericul mă luptam cu lumina/ cu trupul slab al mamei cu laptel și vina/ de-a fi fost odrăslit sub gemeni dintr-o fecioară și un leu/ în trupul meu curgea sângele unui alt eu/ otrava lumii îmi intra în timpane/ iar în nas și în gură năvăleau mușuroaie dușmane/ în ochi fulgerau amnare divine/ și în culcușul pielii marginile se desfăceau din mine./ când am scos primul țipăt când mi-a intrat în gură duhul/ prima rază de soare a retezat florile de salcâm:// s-a înălțat văzduhul”.

Cel de-al treilea volum de versuri pe care il voi propune neuitării este de altfel și ultimul scris de poetul Gheorghe Mocuța, apărut cu doar un an înaintea trecerii acestuia la cele veșnice. Este vorba despre volumul Salutări din Piața Reconcilierii, apărut în anul 2016 la editura arădeană, Mirador. În paginile acestuia descoperim, aș îndrăzni să spun, întreaga complexitate poetică a acestuia, mai cu seamă pentru că, pe de o parte avem de a face cu o serie de variațiuni în jurul „temei” Pieței Reconcilierii din Arad, un obiectiv cât se poate de prozaic, pe care însă Gheorghe Mocuța îl transformă în poezie (or, se știe că nu este la îndemâna oricui să construiască un volum întreg în jurul unui teme centrale), iar pe de altă parte, ni se descoperă o nouă fațetă a spiritului poetic al acestuia, anume aceea de critic al societății, al clasei conducătoare, a tuturor tarelor lumii, dar mai ales al breslei scriitorilor care se lasă infestată de morbul politicii, fațetă manifestată printr-o serie de poezii deosebit de acide, doldora de ironii, uneori mascate în spatele unor referințe culturale (de altfel, întreaga sa poezie este pavată cu astfel de referințe), fie livrate direct, fără niciun fel de perdea. În cele ce urmează voi reda două astfel de poeme critice, încercând să surprind ambele genuri de abordare, și directă, și „cu acoperire” culturală: „iată-mă-s ministru/ îmi spune poetul la telefon/sinistru/ cine-ar fi crezut?// atât am băut în ultimele zile/ până a căzut guvernul/ îmi spune poetul.// aseară târziu m-a sunat Ponta/ să mă întrebe dacă nu vreau/ să fiu ministrul culturii.// uite ce m-am gândit:/ să accept și să te iau și pe tine/ secretar de stat.// n-ai vrea tu să muncești în locul meu?”; „acest poem nu face parte din nici un proiect/ și de aceea nu va ajunge niciodată/ pe masa vreunei asociații de profesioniști/ ai culturii/ care mai are încă posturi libere/ de membru fondator// acest poem va fi cu adevărat împlinit/ abia atunci când Aradul/ va deveni capitală culturală a marginii/ și când în locul monumentelor și sondelor/ din Parcul Reconcilierii/ se vor înălța din propia cenușă/ toate victimele colaterale/ ale revoluțiilor și drepturilor omului.// iar la robinet va curge/ lapte miere urdă dulce/ căci românu’n veci nu piere/ nici franțuzul Robespierre”.

În încheiere nu voi mai spune decât atât: să nu-l uităm pe poetul Gheorghe Mocuța!

Lirism și delir(ism) sau „charokammenos” pe românește

 

Cronica volumului de poeme E timpul să visăm un măcel de Ionel Ciupureanu

(Casa de Editură Max Blecher, 2018)

 

Ionel Ciupureanu (născut în 1957) este de departe unul dintre cei mai originali poeți români contemporani, mai cu seamă pentru că valoarea sa scriitoricească este dublată de cea umană, acesta distingându-se printr-o discreție absolută. A debutat neofical ca textier al formației de muzică punk Terror Art din Craiova, iar ofical în anul 1994 cu volumul de poezie Pacea poetului. Au urmat: Amos (1996), Fălci (1999), Krampack (2002), Adormisem și mă gândeam (2005), Mișcări de insectă (2010), Venea cel care murisem (2014) și E timpul să visăm un măcel (2018), despre care voi vorbi în cele ce urmează.

Dar înainte de a intra în analiza volumului E timpul să visăm un măcel, voi face o scurtă paranteză. În cel mai recent roman al său, Colibri, scriitorul italian, Sandro Veronesi, trece în revistă o serie de cuvinte din cele mai vechi culturi ale lumii, care desemnează fiecare, părintele căruia i-a murit un copil. Astfel, în limbra ebraică, un astfel de părinte este „shakul”, în arabă, „thaakil”, iar în sanscrită, „viloman”. Însă cel mai profund cuvânt pentru a desemna această stare nefirească a lucrurilor este cel din limba greacă, „charokammenos”, care în traducere înseamnă „ars de moarte”. O sintagmă care surprinde foarte bine ceea ce se întâmplă în sufletul unui părinte care trece prin această cruntă experiență: este ars de moarte. Dar ca orice foc care este în egală măsură și fizic și metafizic, și trupesc dar și spiritual, și focul adus de moartea copilului, are atât latura districtivă, de a-l face scrum pe părintele îndoliat, dar și pe aceea de a-l purifica prin suferință, de a-l face să vadă lumea cu alți ochi, mai puri.

De ce am făcut această paranteză? Pentru că și Ionel Ciupureanu este un charokammenos, trecând prin experiența terifiantă de a-și vedea mort unul dintre cei trei fii ai săi, pe Alexandru, căruia îi și dedică in memoriam, volumul acesta.

Nu putem știi dacă toate poemele din acest volum au fost scrise în amintirea fiului pierdut, sau dacă unele dintre acestea au existat înainte de nefericitul eveniment, dar luând în calcul unitatea estetică și stilistică a volumului, este mai plauzibilă prima ipoteză, deși concret, despre moartea lui Ali, cum era el alintat de prieteni și familie, nu se amintește decât într-un singur poem: „pentru fiecare mișcare se aprindeau becuri, pentru fiecare gest refuzat ieri și uitat mâine. visezi că se aprind în zbor din păsări fără ciocuri. băluțe de vânt se refugiară în toate direcțiile, o ceață de cuvinte îți înconjura gura. aș fi vrut să te mai întreb, dar muriseși”.

Este singurul poem în care se vorbește concret despre moarte. În rest, toate celelalte, și aici revin la unitatea stilistică, sunt moduri diferite și totuși identice de a da morții cu tifla, de a o trata cu dispreț, de a nu-i acorda majestatea pe care o pretinde. Cum? Servindu-i o sarabandă de poeme, livrate sub formă de calupuri, de scurte poeme în proză, în care lirismul se împletește la tot pasul cu o formă de delir ultra-conștient, un delir jucat, mimat, menit să bulverseze moartea, doar pentru a-i râde de fapt în față.

 

Un delir ce se manifestă printr-un discurs poetic aflat la limita logicii, dar care, în mod paradoxal, reușește să transmită mult mai multe tocmai prin această decuplare de la ordinea firească a lucrurilor. Astfel, prin jocul de iele al frazării aparent ilogice, se întrevăd mai toate fațetele celui mai puternic sentiment omenesc, dragostea, surprins sub formă de duioșie: „gesturile tale mă urmăreau. de mine n-aveam nevoie, doar de somnul tău, de mișcările tale inconștiente”; de loialitate/fidelitate: „asta-i o maladie și fără tine nu mai e nimic. până îmi piere curajul, e timpul să visăm un măcel. în numele liniștii va fi o furtună, căci nimic nu va mai fi fără tine” sau de dor: „când am văzut că nu mai ești, a început să mă doară capul. sunt plin de absența ta. în vis, imaginile s-au repetat ca să mă convingă. după ce se va termina, voi aștepta. la a nu știu câta imagine am combinat ce era în vis cu ce va fi în realitate. imagini explozive peste frica mea de-a mă trezi. îți voi zice și ce nici n-aș fi putut să-ți zic. și, dacă n-ar fi bicicleta, ar fi și mai rău”.  

Bineînțeles, în volum se regăsesc și poeme în care tendința spre depresie este mai accentuată, în care uitarea de sine capătă valențe negative, în care gândurile negre se adună aidoma norilor de furtună, dar și acestea sunt cât se poate de firești: „de ce să râd dacă nu exist. fără nicio rațiune mai exist. erau și demoni. unii au spus că-s oameni și-i crezurăm. bârfeau natura morții noastre. nesiguranța mi-e pusă la-ncercare. n-am voie să cedez, mi-e frică de femeia mea, de patul meu epileptic. sunt urme de porci pe fereastră”.  

Dar semnul că depresia rămâne totuși undeva în urmă vine din penultimul poem, care este de un cinism și un stoicism ce frizează orice logică, mai ales în cazul unui charokammenos: „aburul cuvintelor, o boală, și-apoi moartea. vorbeai și râdeai. eu sunt el și el nu e nimeni. curioasă și fragilă, nu știu ce-aș putea să-ți ascund. diferența e mică. nu mai pot să simt, nu sunt sigur dacă ți-am spus. groaza e inutilă și frica la fel. nu-ți fac nicio concesie”.

Consider că acest ultim poem citat poate ține foarte bine loc și de concluzii și de încheiere, așa că tot ce voi mai spune este că poetul Ionel Ciupureanu ne-a servit prin intermediul acestui volum, o lecție de poezie dar mai ales o lecție de viață, ba chiar cea mai puternică lecție de viață: cum să-i demonstrezi morții că dragostea este mai puternică decât ea.

Pe coclaurile clar-obscure ale sufletului

 

Cronica volumului de versuri Apocalipsa moliilor de Ada B. Carol

(Editura Tipoalex, Alexandria 2021)

 

Ada B. Carol (pseudonimul poetic al Adrianei Carolina Bulz) s-a născut în anul 1980 și este în prezent lector universitar în cadrul Academiei Tehnice Militare „Ferdinand I” din București. Este absolventă a Facultății de Limbi Străine, secția Engleză – Studii Americane, a unui Master în Studii Americane, precum și a unui doctorat în filologie engleză (cu teza „Relaţii transatlantice: Receptarea lui Eugene O’Neill în Romania”), toate desfășurate în cadrul Universității din București. Ca poetă a debutat cu volumul de versuri Duet, scris în colaborare cu Otilia Țena (editura Ars Docenti, 2006). Au urmat volumele Declarație de dependență (editura Ars Docenti, 2015), Despre dragoste și alte păsări (editura Detectiv Literar, 2017) și Apocalipsa moliilor/ Moths’ Apocalypse (ediție bilingvă română-engleză, editura Tipoalex, Alexandria,  2021). Este prezentă în mai multe antologii precum și în reviste culturale din țară și din străinătate, atât cu poezii propri cât și cu traduceri din limba engleză. Ca traducătoare postează pe blogul său: http://ataleintranslation.blogspot.ro/.

În noul ei volum de versuri, Apocalipsa moliilor/ Moths’ Apocalypse, pe care îl așează sub tutela marelui Lev Tolstoi printr-un motto răscolitor: „Ce lucru ciudat, să nu putem înțelege aproape deloc ceea ce cunoaștem cel mai bine sau mai degrabă: să cunoaștem cel mai bine ceea ce nu înțelegem deloc, sufletul nostru”, Ada B. Carol ne invită la o împreună-călătorie prin cămările cele mai întunecate ale sufletului său, având drept torță doar interogația, adeseori sortită să rămână retorică, călătorie ce are ca scop cunoașterea sau mai bine spus, înțelegerea propriului nostru suflet.

Volumul debutează în forță cu o poezie în care este ilustrată neputința de a schimba cursul ireversibil al timpului și implicit al fenomenelor vieții, cum ar fi transformarea copilăriei în maturitate și sfârșitul implacabil al vieții, prin însăși „apocalipsa moliilor”, care nu este altceva decât un simbol pentru senectute și moarte: „pentru puțin timp, mi-am zis,/ voi locui în camera vecină cu marea/ sufrageria cu păpuși vechi/ e doar un port, îmi ziceam/ sigur va acosta cineva/ dacă nu, lansez chiar eu o barcă/ n-am îndrăznit încă… valurile/ mi-au limpezit tâmpla/ aici soarele apune/ perpetuu/ din aurul lichid nimic nu făurești/ e prea târziu/ acum abia înțeleg/ mereu a fost așa/  păpușile plutesc/ în rochiile lor sărate,/ spre apocalipsa moliilor”.

O altă neputință descoperită prin peregrinările sale, de care poeta se face vinovată, este aceea de a reanima, de a repune în scenă o iubire al cărui suflu vital s-a pierdut în necunoașterea de sine a fiecăruia dintre cei doi protagoniști: „alaltăieri mi-au parvenit prin satelit/ niște frânturi de frază din vechiul univers/ în care noi manevram telescopul și zilnic sondam nebuloasele iubirii,/ botezând stele noi și catalogându-le pe cele vechi/ ca în Solaris, noi nu suntem noi înșine,/ dar atât de asemănători ne va fi greu să mai fim!/ convalescența noastră seamănă cu boala/ și ne plimbăm printre exponatele fostei iubiri/ pipăind carcasele explodate ale sentimentelor/ de parcă repetăm o scenă/ care nu ne-ar putea ieși altfel”.

 

De altfel, necunoașterea de sine este și ea taxată în acest volum, cumva indirect, printr-o poezie ce maschează, în spatele unui discurs despre moartea celorlalți și despre o formă toxică de altruism, eschiva de a privi în ochi propria viață, de a-ți asuma existența, alteritatea și în final dreptul la viață: „mi se pare normal, aștept moartea/ (nu a mea, a celor de lângă mine)/ între timp găsesc o întrebuințare inimii:/ să fie masă pentru cei flămânzi,/ adăpost pentru cei fără de casă// fiindcă exist pe alături, vreau să moară/ toți cei dragi ca să înțeleg cât îi iubesc/ între timp, mă hrănesc cu resturi de suflet/ și mă adăpostesc prin cotloanele trupului/ (nu al meu, al celui de lângă mine)// sunt un geniu homeless care umblă/ cu inima revărsată și mereu pustie,/ ca sala de așteptare a unei gări/ ocolită de trenuri”.

Și totuși, în poezia din finalul volumului, poeta reușește un pas mărunt spre reconcilierea relației cu sine, aducând un frumos elogiu trupului, care nu este, în fond, altceva decât casa sufletului: „numai pe tine te am, noroc trecător,/ cu brațe alungite până la lună/ care cuprind la fel de bine/ și marginile vesele ale pământului// numai pe tine te am, ca o pecete/ a ceva mai mare decât fragilul din noi/ te prind în pumn și scuip de trei ori,/ apoi te ascund în sân/ (ca să rămâi cu bine)// tu singură certitudine,/ trecătorul meu trup”.

La nivelul conținutului, al mesajului poetic, se remarcă în acest volum al Adei B. Carol, o predispoziție spre meditație, îndreptată atât spre interior, prin poezii de tip „introspecție”, cât și spre exterior, mai precis, spre transcendență, prin versuri ce scrutează tainele lumii celei nevăzute.

Cu toate acestea, privind în detaliu, poate fi detectată, la nivelul frazării, și o oarecare puerilitate, ce transcede pe de o parte din pigmentarea poeziilor cu anumite construcții facile, unele chiar copilărești, „pentru fiecare dintre noi, reflexia Lui se schimbă/ (mie îmi apare drept inorog – cum vouă?)”, iar pe de alta, din folosirea în exces a punctelor de suspensie, tehnică ce „trădează” fie nesiguranță, fie o melancolie ușor bolnăvicioasă. Desigur, aș merge mai degrabă pe ideea că este o puerilitate jucată, voită, menită să atragă atenția asupra faptului că nu trebuie să renunțăm cu totul la candoarea și naivitatea noastră, fără de care sufletul ar sucomba fix în brațele „apocalipsei moliilor”. Și spun aceasta mai cu seamă pentru că poezia Adei B. Carol îmi este cunoscută și genul acesta de „greșeli” nu se regăsesc în niciunul dintre volumele sale anterioare.

Așadar, Apocalipsa moliilor este un volum hibrid, o carte-capcană, o provocare de a nu ceda în fața aparențelor, rămânând totodată, cum am spus și mai sus, și o invitație la meditație, la confruntarea sinelui și de ce nu, la regăsirea sinelui pierdut.

Nemuritor la puterea a treia

 

Cronica volumului Nemuritor în păpușoi (ediția a III-a) de Mihail Vakulovski

(Editura Casa de pariuri literare, 2020)

 

Mihail Vakulovski (născut în 1972, în Chișinău) este  poet, prozator, dramaturg, traducător și redactor al revistei de cultură Tiuk! (k-avem kef), fondată chiar de el, împreună cu fratele său, scriitorul Alexandru Vakulovski. Este absolvent al Facultății de Filologie a Universității de Stat din Moldova și din anul 2002, doctor în filologie, cu o lucrare susținută la București, sub îndrumarea lui Nicolae Manolescu. Este membru ASPRO și al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova. A lucrat o perioadă în mediul academic literar, dar s-a retras, iar în prezent este librar la librăria Humanitas din Brașov. A debutat în anul 1997 cu volumul Nemuritor în păpușoi (editura Arc, Chișinău, ediția a II-a, editura Vinea, 2006, ediția a III-a, editura CDPL, 2020). Urmează o listă destul de lungă de titluri, drept pentru care voi aminti, selectiv, doar câteva dintre acestea: TU (poezie, Biblioteca de poezie, 2002 – împreună cu A. Vakulovski), Piatra lui Sisif sub limba lui Demostene (poezie - editura Pontica, 2005), Autobiografie (poezie – Biblioteca Stare de Urgență, Chișinău, 2009); Tovarăși de cameră. Student la Chișinău (rockman) (editura Cartea Românească, 2011, ediția a II-a, editura CDPL, 2020), trilogie completată cu romanele Cînd tatăl tău e mai în vîrstă decît tine exact de două ori (editura CDPL, 2015) și Tovarăși de Cameră. Doctorand la București (editura CDPL, 2015), Biblidioteca (istorie) (roman, editura CDPL, 2012); Riduri (poezie, editura CDPL, 2013, ediția a II-a, 2017) și Tata mă citește și după moarte (roman, Editura Humanitas, 2020).

În cele ce urmează ne vom întoarce puțin în trecut, pentru că voi scrie despre volumul de debut al lui Mihail Vakulovski, Nemuritor în păpușoi, aflat la cea de-a III-a ediție („probabil definitivă”, după sugestia autorului din pagina de titlu a cărții), apărută în anul 2020 la editura Casa de Pariuri Literare din București.  

Fiind profund marcat de personalitatea tatălui său, scriitorul disident, Alexei Vakulovski, autorul piesei de teatru, În gura foametei. Mărturii ale supraviețuitorilor (editura Tracus Arte), dar și de curmarea bruscă a vieții acestuia, la doar 54 de ani, Mihail Vakulovski își începe volumul de debut cu un emoționant poem dedicat acestuia: „Citesc poezii de-ale mele/ tatălui meu./ Mai citește, îmi zice. Citesc. Mă mai suportă./ Citesc. Se revoltă./ Citesc și îi spun/ că voi scrie o carte/ care va face furori./ „Va face o explozie/ a bășicii de spumă”/ mă încurajează tătelu./ Îi mai citesc o poezie./ Citesc și rîd./ „Să te tratezi”/ mă sfătuiește tata/ și eu mă retrag/ într-o cameră goală/ iau pana tatălui meu/ și-o înmoi/ în cerneală/ neagră și murdară./ Mă tratez”. De altfel, întreaga carieră ulterioară a lui Mihail Vakulovski va fi pigmentată pe alocuri de figura tatălui.

Pe mai departe, volumul este structurat în trei secțiuni: Ciorapi îmbibați cu amintiri, Nemuritor în păpușoi și Iubire cîtă vrei, împărțire ce ține probabil mai curând de cronologia scrierii poemelor decât de tematica sau estetica acestora, niveluri la care volumul se prezintă ca un tot unitar; principalele teme: amintirile din copilăria sovietică, șicanele lumii literare și/sau  academice de pe cele două maluri ale Prutului, precum și recursul la marea literatură din Antichitate și până în prezent, întretăindu-se armonios pe toate întinderea volumului, teme ce sunt îmbrăcate, fiecare în parte, într-o țesătură estetică ce a devenit cumva marca proprie a lui Mihail Vakulovski, împletită din melancolie/ nostalgie, ironie/autoironie, intertextualitate/ parafrază și un discurs poetic aparent discursiv, voit fracturat, franc până la vecinătatea invectivei, pentru sporirea efectului de „dat cu tifla” unor tare sociale sau literare. În cele ce urmează voi reda trei poeme, câte unul din fiecare secțiune (pentru paritate), pe care le consider relevante pentru a ilustra cele menționate mai sus, fără a le mai însoți de explicații suplimentare:

„scot cafeaua zahărul o linguriţă şi un pahar în care nu torn nimic/ nu vreau să beau nimic nu vreau nimic să mănînc/ sînt de acord cu greviştii/ chiar îi simpatizez într-un fel/ dar nu mă duc în piaţă/ nu strig jos X nu urlu trăiască Y nu ţip salarii pensii bursă sau/ noi sîntem acasă/ colegii mei au acum conferinţă ştiu cine şi ce va spune ştiu care/ va fi atmosfera generală şi cum se va uita fiecare la scaunul meu gol/ eu nu mai cobor în subsol şi nu mai caut/ articole despre romanul moldovenesc din anii ’45/ eu nu mă mai duc la antrenament/ eu nu mai încerc să le intru în voie cunoscuţilor/ n-am timp pentru asta m-am plictisit/ să-i contrazic pe toţi aşa cum procedam pînă nu demult/ cum face tata pînă acum/ şi nu pot să fiu cu toţi de acord ca fostul meu amic/ am obosit să fiu atît de amabil şi atît de modest/ eu nu-mi văd locul printre cenaclişti/ nici chiar în „Interval-ul” lui Bodiu/ cu atît mai mult în „Eugen Cioclea” etc., etc./ nu dom’ poet nu Ioane iată Iulian doreşte se plictiseşte/ vrea să abandoneze lecturile cafeaua băuturile alcoolice/ şi nu vrea să moară/ noi avem „cenaclul nostru”/ un prieten poet un prieten critic literar şi o cafea neagră/ eu n-am ce face la întruniri/ eu nu voi călca niciodată la adunările părinţilor/ voi avea încredere în copilul meu/ eu ştiu cine sînt/ am citit şi eu Istoria culturii şi civilizaţiei de Ovidiu Drimba/ toate cele patru volume/ eu am o singură mamă un singur tată un singur frate/ n-am fost la balul de încheiere a şcolii medii/ n-am fost la întîlnirea zorilor cu clasa/ nu sînt  prezent în nici o fotografie colectivă/ nici în cele universitare/ nici în cele şcolare/ şi nici măcar în cele de la grădiniţă/ eu nu voi veni nici la împlinirea a zece ani de la absolvirea facultăţii/ despre care îmi aminteşte din cînd în cînd cel mai bun prieten/ eu sînt autodidact / şi mai am atît de mult de învățat/ stau în această cameră îngustă şi plină de cărţi/ descui uşa/ mai scot un pahar şi-o linguriţă”;

 

„pe cînd Ovidiu începea să scrie poezie/tatăl său îl compătimea/de ce te dedai unor fleacuri zicea el/ însuşi Homer aducea a cerşetor/am un ceas deşteptător/care se porneşte cînd vrea/se odihneşte cînd doreşte/sună cînd nimeni/nu se aşteaptă şi așa mai departe etcetera/ ţîţele ei sînt coapte de-ţi pare/că iată-iată cad din pom/cînd sfîrcurile aproape s-ar fi atins/de nisip gîndeşte el aş sări le-aş/prinde m-aş uita drept în ochii ei/ce oră e aş fi întrebat-o/ochii ei sînt ca marea al cărui val/mîngîie leneş coapsele ei relaxate/ochii lui o săgeată ce-ar usca/toată marea deodată/ţi-am dat arma/orişice femeie e accesibilă/iar eu sînt mai mare/decît bătrînul Homer/am scos toate ceasurile din cameră/iar razele de lună nu ajung la fereastra mea/le înăbuşă lumina becului de pe stîlp/o tînără merge prin Constanţa/c-un copil în braţe/îngînă rînduri din Arta iubirii”;

„cînd tata mama mătușa unchiul și celelalte neamuri/ își luau rămas bun de la bunica/ azvîrlind cîte-un pumn de pămînt în groapa/ unde bunica mea se ascundea de mine/ unul dintre ei mi-a șoptit/ să arunc și eu o mână de țărînă/ „așa-i obiceiul”// mama mi-a spus mai tîrziu/ că atunci mi-am smuls toate „legăturile” de la braț/ („așa-i obiceiul” – înmormântare cu legături)/ și le-am aruncat furios în mormînt”.

În încheiere nu aș mai vrea să spun decât că mi-a fost foarte greu să cred că acest volum a fost publicat inițial în anul 1997 (poemele fiind scrise chiar mai devreme), fiind surprins de actualitatea textelor, de prospețimea lor estetică, raportată la poezia de astăzi și mai ales de maturitatea discursului poetic, complet atipică unui volum de debut, mai ales în perioada anilor acelora. Ceea ce denotă faptul că Mihail Vakulovski a fost încă de la început un scriitor de forță, debutul său fiind totodată și una dintre marile sale cărți, firește nu prin întindere, ci prin calitatea intrinsecă a poemelor propuse.   

 

Povești în sos de legendă cu garnitură de mituri răscoapte

 

Cronica volumului Legendele din farfurie de Marius Cristian

(Editura Lebăda Neagră, 2020)

 

Marius Cristian (n. 1966) este ziarist și cronicar gastronomic. A absolvit Facultatea de Istorie și Filosofie, secția Istorie-Filosofie a Universității „Al. I. Cuza” din Iași în 1989. A fost redactor-șef al revistelor Romanian Wine Art și Somelierul. În prezent este editorul site-ului Costăchel. Revistă virtuală de gastronomie reală (costăchel.ro). A publicat volumele Caietul de rețete. Bucate și vinuri asortate (Polirom, 2003); Legendele din farfurie. Rețete celebre cu garnitură de povești, salată de mituri și tacâmuri istorice (ediția I – Ratio et Revelatio, 2016); 100 de rețete românești pentru 100 de ani de la Marea Unire (Vasiliana `98, 2017) și a îngrijit lucrarea Somelierul – un altfel de manual. Mâncarea și Vinul, Brașov, 2016.

În anul 2020 îi apare la editura Lebăda Neagră din Iași, ediția a II-a a cărții Legendele din farfurie. Rețete celebre cu garnitură de povești, salată de mituri și tacâmuri istorice. Întocmai despre aceasta vom face vorbire în rândurile ce urmează a se înșira asemenea mărgăritărelelor pe coala albă de hârtie, fie ea și virtuală. Și nu întâmplător am scris fraza anterioară în dulcele grai al cronicarilor, ci pentru a intra deja în atmosfera cărții, care însumează o serie de istorii despre felurite bucate din lumea întreagă, ce s-au servit inclusiv la mese domnești, papale, prezidențiale sau actoricești, și care au ajuns într-un fel sau altul și pe mesele îmbelșugate de la casele boierilor români de ieri și de astăzi.

Volumul este structurat pe următoarele secțiuni gastronomice: fast-food, mic-dejun, sosuri, salate, supe, pizza & paste, mâncăruri cu pui, mâncăruri cu vită, deserturi; fiind garnisit, spre final, cu un mic dicționar de personaje, un index alfabetic și o galerie foto. alb-negru cuprinzând portrete ale unor personalități din „istoria” gastronomiei și ale unor cărți de bucate ce au făcut istorie. Cum nu voi putea vorbi despre toate rețetele și poveștile adunate între coperțile acestei cărți, întrucât țin la sănătatea sucurilor gastrice ale cititorilor acestei cronici, mă voi apleca doar asupra câte unui singur preparat din fiecare categorie în parte.

Din secțiunea Povești slow despre mâncăruri fast a.k.a. fast-food, am selectat povestea despre mult prea banalul „Sandwich”, mai cu seamă pentru că avem aici de a face cu un soi de mit spart, sau de istorie contrazisă. Mai exact, Marius Cristian pune sub semnul întrebării autenticitatea celebrei legende care spune că acest fel de mâncare ar fi fost inventat de Lordul Sandwich în momentul în care a cerut bucătăresei/bucătarului „o bucată de carne între două felii de pâine” pentru că nu se îndura să se ridice de la masa de joc, mizând pe două elemente ce contrazic frontal legenda: primul ar fi acela că nicăieri în altă parte nu mai apare informația că Lordul Sandwich ar fi fost un mare cartofor, acesta fiind mai degrabă workaholic în munca sa de Prim Lord al Amiralității, iar cel de-al doilea, de faptul că rețete asemănătoare au fost consemnate în cărți de bucate mai vechi decât epoca acestuia. Oricum, povestea despre cum a s-a ajuns ca acest om politic britanic să își lege numele de acest preparat este fascinantă.

Pentru a trece la dish-ul ales din secțiunea Bârfe somnoroase la micul dejun, voi face o incursiune în copilăria mea și voi spune că era felul meu preferat de mâncare, despre care habar nu aveam că are și o denumire „oficială”, drept pentru care, atunci când o colegă s-a gândit să îmi dea o rețetă de desert numită de ea „pâine dulce”, mi-am dat seama că era vorba de fapt despre exact mâncarea mea preferată, căreia eu îi spuneam simplu „pâine prăjită cu ou”, căci despre aceasta este vorba. Și da, am rămas surprins să descopăr că această rețetă simplă, care mie mi-a marcat în mod plăcut copilăria, se regăsește în toată Europa (cu mici diferențe), datând, se pare, chiar din antichitatea romană, când i se spunea Aliter dulcia. În Evul Mediu, preparatul acesta pe bază de pâine îmnuiată și prăjită era cunoscut sub numele de Arme Ritter (Cavalerii săraci), pentru că se pare că era unul foarte la îndemână pentru toate păturile sociale (așa se explică probabil și de ce a supraviețuit atâtea mii de ani), iar în epocile moderne a circulat și sub alte denumiri ce au legătură cu faptul că este un mod simplu de a salva pâinea uscată de la a fi aruncată, Pain perdu, în lumea franceză sau de Payn perdew, în cea britanică. Mai nou înțeleg că americanii îi spun French Toast, denumire ce a înlocuit-o pe cea inițială de German Toast, pe motiv de... Primul Război Mondial. Revenind la introducerea mea, am aflat prin intermediul acestei cărți și faptul că numele „oficial” al preparatului pentru spațiul românesc este cel de Frigănele.

Trecând mai departe la categoria „sosuri”, vă voi spune doar că vom avea și aici de a face cu o nouă intervenție gen „spărgătorii de mituri”, în urmă cărei vom afla că celebrul sos Béchamel (pe care l-am preparat și eu, dar după o rețetă „românească” într-o bucătărie de catering, pe când îmi câștigam pâinea ca ajutor de bucătar), nu are „nici în clin nici în mânecă” cu Louis de  Béchameil a.k.a. marchizul de Nointel, fostul Maître d`Hostel al regelui Ludovic al XIV-lea, așa cum rămăsese „consemnat în istorie”. Se pare că nebănuite sunt căile istoriei acestui preparat, și mai ales ale denumirii sale „oficiale”, dar vă voi lăsa să le descoperiți singuri.

Ajunși la domeniul „salată”, vă voi stârni curiozitatea, servindu-vă informația că una dintre salatele prezentate în carte se află într-o vecinătate foarte selectă, dar care aduce tot a salată de.... celebrități. Aflați ce salată, la rândul ei celebră (mă rog, pentru mine denumirea acesteia stătea în legătură cu numele lui Rudolf Steiner și al școlilor înființate de el sau de urmașii lui) se regăsește în compania Muzeului Luvru, a sonetelor lui Shakespeare, a coniacului Napoleon, a turnului din Pisa, a lui Mahatma Gandhi sau a lui Mickey Mouse.

Și pentru a rămâne în spiritul sintagmei „aflați ce...”, vă voi lansă și următoarele două provocări: aflați ce supă se bucură de o legendă cu zei și semi-zei (și are o denumire ce aduce a „mare șef de trib nomad”) și ce pizza a încercat să își ridice cota, mizând și mixând pe vizita familiei regale la Napoli...

Din categoria „mâncărurilor cu pui”, mi s-a părut foarte interesantă legenda despre Puiul Cerșetorului din China, care a surclasat, în opinia mea și istoria despre Puiul Marengo, cunoscut și ca „talismanul lui Napoleon” și pe cea despre Puiul a la Kiev, chit că și aceasta avea în distribuție un cap încoronat, și anume pe Țarina Elisabeta. Ce-i drept, este posibil ca acest clasament să fie influențat și de patriotismul meu, dat fiind că Puiul Cerșetorului este numit, cât se poate de întemeiat, vărul din China al Mielului Haiducesc.

În secțiunea dedicată preparatelor din carne de vită asistăm la o tentativă de echilibrare a balanței în ceea ce privește legătura dintre legenda „oficială” și istoria adevărată a mâncărurilor, în sensul că, de data aceasta se pare că friptura de vită denumită Chateaubriand, chiar are legătură, într-un fel sau altul, cu celebrul scriitor francez, François-René de Chateaubriand.

Și iată-ne ajunși și la desert... Cum deja avem burta plină, măcar în teorie, vă voi recomanda ceva ușor, și anume Tarta Tatin, a cărei istorie este una veselă, ce gravitează în jurul unei greșeli, ce a devenit... rețeta oficială.

Și dacă ar fi să trag rapid și o concluzie după parcurgerea acestei culegeri de istorii și rețete gastronomice, aș zice că m-am bucurat de o călătorie fascinantă prin toată lumea, sau mai bine zis prin toată istoria lumii, ba mai mult decât atât, am înțeles că nici mâncarea nu este chiar așa, un lucru lipsit de importață, așa cum credeam eu, cel care mănâncă tot timpul pe fugă și gătește rar și doar rețete „de la mama de-acasă”, că în jurul ei s-a clădit civilizația lumii acesteia, și poate datorită ei, suntem astăzi mai așezați, mai diplomați și bineînțeles, mai rafinați. 

Născut de Ziua Copilului, rămas copil, rămas nemuritor

 

Cronica volumului de poeme Arta Popescu de Cristian Popescu

(Editura Tracus Arte, 2016)

 

Numele lui Cristian Popescu (născut la 1 iunie 1959) este poate complet necunoscut pentru generația de cititori a anilor 2010 - 2020. Cu toate acestea, el a fost un poet reprezentativ al generației `90 (poate chiar vârful de lance al generației), alături de nume ce încă fac istorie în literatura contemporană, cum ar fi Ioan Es. Pop, Lucian Vasilescu, Mihail Gălățanu sau Nicolae Tzone. Despre acesta Marin Sorescu a scris: ”Cristian Popescu este un poet insolit, închegat deocamdată în descendență urmuziană. Îl consider pe Cristian Popescu peste nivelul Cărtărescu”. Din păcate a murit la începutul anului 1995, la doar 35 de ani, iar tumultoșii ani ce au urmat au tras peste numele său un strat subțire de uitare.

Spre sfârșitul anului 2015, editura Tracus Arte a demarat un proiect editorial ce se impunea de multă vreme, și anume reeditarea operelor lui Cristian Popescu, sub forma unei integrale. Primul volum din seria intitulată Opere, s-a numit Familia Popescu și a cuprins primele două volume de poezie ale autorului: Familia Popescu (1987) și Cuvânt înainte (1988). La jumătatea anului 2016 a apărut și cel de-al doilea volum al Operelor, intitulat Arta Popescu, cuprinzânt volumul omonim, publicat inițial în anul 1994.

Dacă în cele două volume cuprinse în Opere I, zisa lui Marin Sorescu se confirmă, Cristian Popescu fiind un veritabil vlăstar urmuzian, dar afirmându-și totuși originalitatea prin impecabilele tablouri de familie turnate în aliajul citadin al postmodernismului românesc, în Opere II, respectiv Arta Popescu se observă atât o detașare de stilistica lui Urmuz, cât și o depășire a obsesiei familiei.

            Volumul Arta Popescu este structurat pe două secțiuni majore: Ce mai face Arta și Moartea mea din flori. În cel dintâi, poetul realizează o serie de eseuri confesive despre artă, scrise sub forma unor poeme în proză a căror personaje principale sunt fie arta – personalizată sub chipul unei iubite din popor, fie Însuși Dumnezeu și ai lui „înger-îngerași”, caz în care gândurile poetului se metamorfozează în psalmi postmoderni mustind de oralitate citadină, acesta stând la taclale cu Dumnezeu cum ar sta cu un vechi prieten la o bere: „Acuma, Doamne, ce să-i mai facem?…Spune și Dumneata…La noi, aicia, circu’ e baza. Circu’! Și nimic altceva. Ne chinuim și noi ca animalele-alea cu Arta. Doar știi și Matale că ele sunt chiar bătute din cauza frumosului… Acuma, daca ar fi după mine, eu i-aș vindeca pe toți de fandacsiile astea, de orice fum de-al lor… Nu trece anul și – să te ții – iar o dresură cu zece-doișpe nebuni… Dar nu oricum… Nebuni d-ăia fioroși, numai unu’ ș-unu’, după gratii, în lanțuri, cu spume. Numai așa se face o dată înspre ei careva cu Arta și imediat sunt cuminți, politicoși și scriu versuri. Ge-ni-a-le, Doamne, ge-ni-a-le! Păi, dacă se-mbolnăvește omu’ de la frumosu’ ăsta, poate s-o și vindeca cu el… Că dacă animalele aduc a om din cauza Artei, poate o să semene și Popescu cu omu’ dacă scrie și el un vers-două, acolo. Dac-ai vrea și Matale…”; „Ah, Doamne! Toată seara m-am gândit la cântăreața aia, aia de-i profesoară și la Conservator… Știi Tu: Arta Florescu. Păi numai să-ntâlnesc eu vreo fată s-o cheme așa: ARTA! Nici nu m-aș gândi: imediat aș lua-o de nevastă! Ce mai, cu acte-n regulă: Arta Popescu!(…) Măcar de mi-ai scoate-o, Doamne, în cale! Arta! Arta Popescu! Uniți pe viată! Pe veci a mea”.

Cu această abordare aparent golănească Cristian Popescu ar putea fi acuzat, de către spiritele ultra-sensibile din punct de vedere religios, de blasfemie. Dar nici urmă de așa ceva. Căci prin crearea acestui climat de familiaritate extremă cu divinitatea poetul nu face altceva decât să propună cititorului un Dumnezeu mult mai apropiat de oameni și de nevoile lor curente, pământești, cele de la baza piramidei. Ca și cum Rugăciunea domnească sau Tatăl nostru, s-ar concentra în cuvintele: ”Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi”. Fapt perfect previzibil, dacă ținem cont de faptul că, istoricește vorbind, poetul descrie în aceste poeme în proză perioada „tranziției” de la comunism la democrație, o perioadă din viața românilor, marcată de lipsuri, de șomaj, de un nivel de trai foarte scăzut și bineînțeles, de nesiguranța zilei de mâine.

            Cea de-a doua secțiune a cărții, Moartea mea din flori, este o veritabilă comedie neagră redactată tot sub forma unor poeme în proză de factură postmodernă. Poetul lasă să se înțeleagă că își simte sfârșitul aproape (cartea apare în 1994, iar el moare la începutul lui 1995),  dar nu se lasă doborât psihic de această presimțire sumbră, ci adoptă atitudinea cathartică a ciobănașului moldovean din Miorița: privește moartea în față, cumva cu dragoste, ca pe o iubită menită să-i împlinească destinul, sau măcar să-l elibereze din chinul vieții trăită într-o societate neconformă cu valorile sale. Poemele abundă de umor negru, de haz de necaz, dar și de o considerabilă doză de candoare, de inocență, ceea ce denotă faptul că, cel născut de Ziua Copilului, a rămas copil până la sfârșitul vieții: „Ea mă iubeşte. Şi nu are decât o singură dorinţă: să mă vadă îngropat în Cişmigiu, la leagăne, la nisip. Să am gropari numai copii. Cu lopăţele şi cu găletuşă. Să mă îngroape de dimineaţa până seara, în fiecare zi. Ea ştie că nu-i pe lumea asta mormânt mai bun ca-n Cişmigiu. Numai de la atâta şi atâta joacă ţi se pot odihni bine păcatele. Şi să mai vină şi ea din când în când să-mi facă câte-un monument, un castel de nisip.
Ea - moartea mea din flori”. Apare din nou Dumnezeu, dar de data aceasta stă la taifas cu Sfântul Petru, hotărând să-i dea poetului în grijă rubrica Decese de la ziar. Poetul devine astfel specialist în necroloage non-conformiste.

Volumul Arta Popescu a fost din păcate ultima carte antumă a poetului și ziaristului Cristian Popescu. Cu toate acestea, prin faptul că, la nivel stilistic ne descoperă un alt Cristian Popescu decât cel din Familia Popescu, unul mai copt din punct de vedere al construcției postmoderniste, precum și din perspectiva discursului poetic, ne putem da seama că moarta sa a răpit un scriitor în plină ascensiune, un poet lucid, bine ancorat în realitatea socială dar și literară a vremii sale, un om ce întrunea toate premisele pentru a deveni o voce demnă de luat în seamă, un barometru al societății românești post-revoluționare.

Cronica a apărut inițial, într-o formă prescurtată, în paginile revistei Timpul, în anul 2016, cu titlul „Ce mai face Arta? Cum care Arta? Arta Popescu”.