O viziune catolică asupra monahismului primelor opt secole creștine

Cronica volumului Înțelepciunea părinților deșertului de Thomas Merton

(Editura Paralela 45, 2022)

 

Thomas Merton (1915 – 1968) a fost unul dintre cei mai influenți autori catolici ai secolului al XX-lea. Călugăr trapist american, mistic, aparținând abației Maicii Domnului din Gethsemani, din statul american Kentucky, poet, activist social și promotor al dialogului între religii, angajându-se în dialoguri spirituale cu Dalai Lama XIV, Thich Nhat Hanh, D. T. Suzuki și poetul Robert Lax, el a scris peste șaizeci de volume, parte dintre ele despre relația creștinismului cu alte religii. A murit la Bangkok pe când participa la un congres despre spiritualitatea orientală – una dintre temele majore ale vieţii şi operei sale. În limba română i s-au tradus câteva cărți, printre care: Muntele cu șapte trepte (Editura ARCB, 2015), Semnul lui Iona (Editura ARCB, 2016), Căile adevăratei rugăciuni (Editura Ratio et Revelatio, 2021), cea mai recentă fiind, Înțelepciunea Părinților Deșertului (Editura Paralela 45, colecția Tradiții spirituale, 2022). Asupra acesteia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Înțelepciunea Părinților Deșertului (în original, A Course in Desert Spirituality. Fifteen Sessions with the Famous Trappist Monk) a fost tradusă din limba engleză de către Mihai Liță, cel care a asigurat și partea de note și comentarii, acolo unde acestea au fost necesare. Așa cum specifică și titlul variantei originale, lucrarea este compusă din cincisprezece cursuri dedicate celor mai faimoși călugări ai deșertului. Se cuvine însă aici să facem două precizări: prima ar fi aceea că, la baza acestei lucrări a stat o altă lucrare cu un titlu mult mai specific: Cassian and the Fathers: Initiation into the Monastic Tradition, care ne arată faptul că Thomas Merton a pornit de fapt de la o adevărată fascinație față de personalitatea sau mai curând față de învățătura Sfântului Ioan Cassian (spun asta pentru că în text, Merton îl va considera pe Sfântul Ioan Cassian drept monah apusean, ignorând aproape cu desăvârșire originea scitică/străromână a acestuia); iar a doua precizare ar fi aceea că, deși conform titlului, subiectul central pe care Merton îl avea în vedere pentru studiul său era monahismul răsăritean respectiv Părinții Deșertului, el găsește de cuviință, cel mai probabil pentru acuratețea studiului său, să nu intre în subiectul ales fără a face o trecere în revistă a principalelor repere ale învățăturii creștine, altfel spus, fără a trece prin Părinții Apostolici, prin apologeți și prin Școala catehetică a Alexandriei, reprezentată de cei doi titani: Clement Alexandrinul și, bineînțeles, mult discutatul Origen.

Să trecem așadar la analiza celor cincisprezece cursuri, bineînțeles, atribuind fiecăruia în parte atenția necesară în funcție de subiectul propus.

În primul curs, intitulat, Spiritualitatea creștină timpurie, Thomas Merton face o schiță frugală, dar nu fără a puncta esențialul, a primelor două secole creștine, marcate de marile persecuții romane dar și de circularea unor lucrări teologice de mici dimensiuni, dar care i-au ajutat pe creștinii prigoniți să reziste și să-și însușească cu mai multă tărie mucenicia, acestea fiind: Epistolele Sfântului Ignatie (Teoforul), Epistola lui Clement (Romanul), Didahia sau Învățătura celor doisprezece Apostoli, precum și Păstorul lui Hermas (text alegoric apocaliptic).  Merton amintește că viața primilor creștini era centrată pe unitatea Bisericii, în care „Sfânta Liturghie, actualizare a jertfei răscumpărtoare a lui Hristos, era marele act comunitar, izvor al tuturor puterilor, al vieții, al curajului de a înfrunta mucenicia”, precum și faptul că cele două mari idealuri ale creștinilor persecutați erau fecioria și asceza, care nu se realizau decât printr-o viață curată centrată pe rugăciune aproape continuă.

În cel de-al doilea curs, Thomas Merton trece la index câteva dintre Rătăcirile primelor secole, care au avut un efect major în formarea și mai apoi în formularea învățăturii creștine. Nu vorbim încă despre ereziile dogmatice, care apar în secolul al IV-lea prin Arie, Macedonie și ceilalți, ci despre o serie de rătăciri care vizau mai cu seamă raportul dintre trup și suflet, dar care puneau totuși în pericol înțelegerea corectă a creștininismului. Prima rătăcire menționată este encratismul, care se traducea printr-o asceză exagerată ce ducea la ura față de trup. Adepții acesteia condamnau atât căsătoria cât și orice utilizare a cărnii și a vinului în alimentație (ca și cum ar fi sărit peste capitolul din Biblie dedicat nunții din Cana Galileii sau peste întreaga carte, Cântarea Cântărilor, care proslăvesc nunta și belșugul). Encretismul a fost condamnat de către Sf. Metodie care a arătat adevărul creștin spunând: „Prin căsătorie, Dumnezeu îl asociază pe om cu lucrarea Sa creatoare”.  O altă formă de encretism, mult mai radicală, a formulat un oarecare Marcion, care ajunsese să facă o disticție dualistă, foarte periculoasă între „bunul Dumnezeu” al Noului Testament și „principiul răului” din Vechiul Testament, în urma căreia concluziona că orice creație este rea. De asemenea, o altă formă de encretism a fost montanismul, care afirma că lumea se afla într-o domnie a Duhului Sfânt, drept pentru care toată lumea era obligată să practice o asceză extremă. O rătăcire ceva mai diferită, dar pornind tot de la principiul dualist al luptei dintre bine și rău a fost gnosticismul, care îngloba în sine elemente de astrologie, magie și ezoterism, pe care le aplica, în mod eronat, firește, persoanei Mântuitorului Iisus Hristos. Ecouri ale gnosticismului se regăsesc și în gândirea teosofică și antroposofică, două noi mișcări religioase care s-au manifestat la începutul secolului trecut, avându-l ca principal promotor pe Rudolf Steinar (1861 - 1925).

Cursul al treilea, și ultimul introductiv (înainte de a pătrunde în tema vizată, a Părinților Deșertului) este dedicat celor doi Învățători creștini din Alexandria, Clement Alexandrinul și Origen. Dar pe cel dintâi, Merton îl va expedia foarte frugal, menționând doar principalele sale opere: Proteptikos - despre modul în care Domnul convertește sufletele și le trezește la o nouă viață de credință, Paidagogos - despre cum Hristos ne învață și ne îndrumă în momentele de început ale creștinismului, și Stromata  - o culegere de gânduri nesistematizate despre raportul dintre înțelepciunea creștină și cea păgână.

Asupra lui Origen însă, se va opri ceva mai mult, și pe bună dreptate, străduindu-se să ni-l prezinte într-o lumină cât mai obiectivă, departe de preconcepții hrănite de ignoranță, arătând cititorilor atât părțile sale greșite, pentru care a fost și excomunicat de Biserică, cât și părțile sale bune, pe care din păcate mulți au tendința să le treacă sub tăcere, din cauza excomunicării sale. Propun să trecem rapid în revistă erorile lui Origen, datorate după cum afirmă și Merton, „platonismului său excesiv”, pentru a ne putea apoi concentra asupra meritelor sale. Astfel, principalele erori ale lui Origen sunt învățătura despre preexistența sufletului omului, apocatastaza, prin care susținea că la sfârșitul veacurilor până și demonii se vor mântui, afirmație care pune sub semnul inutilității toate eforturile omului din procesul mântuirii subiective, și bineînțeles, actul de a se fi castrat singur, pentru a se feri de ispitele cărnii (aplicând ad litteram cuvintele Mântuitorului: „Dacă ochiul tău te smintește, scoate-l”). Pentru toate acestea și altele câteva, Origen a fost condamnat definitiv la Sinodul de la Constantinopol din anul 543.

Trecând însă la meritele teologice ale lui Origen, trebuie început cu cea mai mare realizare a sa, și anume, Hexapla, o traducere a Bibliei, pe șase coloane (ebraică originală, ebraică cu caractere grecești, și patru traduceri grecești adnotate), însoțită de comentarii la fiecare carte a Vechiului și Noului Testament, scrise sub formă de omilii, în care se întrepătrund sensurile spiritual, mistic, tipologic și tropologic, motiv pentru care Merton îl numește aici, „un maestru al sensurilor Scripturii”.  Alte lucrări ale sale, poate la fel de importante, sunt: De principiis, despre fundamentele cunoașterii teologice, Contra Celsum, în care apără credința creștină împotriva păgânismului, Exortație la martiriu și Despre rugăciune, aceasta din urmă fiind de mare folos duhovnicesc celor care își propuneau să își închine viața rugăciunii și ascezei, altfel spus, monahilor. În această lucrare el punctează următoarele aspecte esențiale practicii rugăciunii: cel ce se roagă trebuie să se străduiască sincer să se rupă din robia păcatului, trebuie să se lupte să devină liber de dominația patimilor; ascetul trebuie să caute să practice imitarea lui Hristos, adică să se lepede de sine, să-și ia crucea nevoințelor și să-i urmeze lui Hristos; în plan sufletesc, omul trebuie să tindă spre starea omului duhovnicesc, adică să fie pătruns de Duhul Sfânt; culmea vieții duhovnicești o reprezintă „împreunarea sufletului cu Cuvântul lui Dumnezeu”.

Putem spune fără riscul de a greși prea mult, că lui Thomas Merton îi revine meritul de a-l restitui teologiei pe marele Origen. În încheierea capitolului dedicat alexandrinilor, acesta afirmă: „Pe scurt, orice s-ar spune pro sau contra lui Origen, el manifestă influența cea mai pregnantă asupra întregului misticism ulterior - răsăritean sau apusean - , în special asupra celui apusean. Îl găsim pe Origen la Sf. Ioan Casian, la Sf. Bernard, la Sf. Ioan al Crucii, la misticii renani etc. După Noul Testament în sine,el este, practic, sursa gândirii mistice creștine”.    

Iată-ne ajunși și la cursul al patrulea, dedicat, cui altcuiva decât Sfântului Antonie cel Mare, recunoscut îndeobște, atât în apus cât și în răsărit, drept primul eremit autentic. Nu voi insista aici asupra vieții Sfântului Antonie, aceasta fiind cvasi-cunoscută tuturor creștinilor, în parte datorită scrierii Sfântului Atanasie, biograful său oficial, care s-a răspândit în întreaga lume creștină, în parte datorită lucrărilor laice, literare sau picturale, ce vizează viața marelui pusnic, dintre care amintesc aici doar opera lui Gustave Flaubert, Ispitirea Sfântului Anton, în care accentul pică pe luptele sfântului cu demonii, aspect ce de bună seamă, artiștilor li s-a părut senzațional și ca atare ofertant.

Mă voi concentra mai cu seamă asupra doctrinei sau învățăturii acestuia. Astfel, principalele puncte ale doctrinei sale mistice sunt următoarele: Scripturile sunt suficiente în sine, dar pentru începători este necesară și chiar obligatorie și relația cu duhovnicul sau bătrânul lor, care să le tălmăcească Scripturile pe baza experienței sale de viață (sau a altor bătrâni anteriori); cei care vor să atingă perfecțiunea ascetică, pentru a se bucura împreună cu Hristos în viața veșnică, trebuie să arate stăruință atât în renunțarea la bunurile materiale (pentru a dobândi „comoară în cer”), cât și în practica trezviei, adică a prezenței constante a minții la rugăciune, la mila față de aproapele, la gândul la moarte și la iad;  pentru a fi perfecți trebuie să trăim în conformitate cu natura noastră cea adevărată, pentru că Dumnezeu ne-a creat buni dintru început; lupta permanentă cu demonii și patimile, care îi atacă pe călugări atât în moduri directe prin gânduri rele, vedenii înfricoșătoare sau false profeții, cât și în moduri mai subtile, cum ar fi: îndemnul la post și rugăciune peste măsură (care pe de o parte privează de somn și pune în pericol echilibrul ființial, iar pe de altă parte duce la mândrie), generarea acediei și a dezgustului, încercarea de a provoca deznădejde pentru păcatele din trecut, iertate deja prin taina spovedaniei.  

În finalul expunerii despre Sfântul Antonie cel Mare voi spune doar că acesta este socotit îndeobște modelul călugărului cu viață pusnicească, deși nici el nu a fost cu totul străin de viața de obște sau de viețuirea în apropierea ucenicilor. De altfel, poate cea mai cunoscută apoftegmă din Patericul egiptean care i se atribuie este aceea în care, venind la dânsul mai mulți ucenici, fiecare întreba câte ceva, în afara unui singur, care, întrebat fiind de către Sfântul Antonie, de ce nu întreabă nimic, acesta îi răspunde: Avva, destul îmi este să te văd.

Cursul cu numărul cinci îi este dedicat Sfântului Pahomie și cenobiților. Dacă Sfântul Antonie cel Mare este reprezentativ pentru viața monahală de sine, fiind modelul suprem al pusnicilor, Sfântul Pahomie este socotit întemeitorul monahismului de obște, bazat pe o viețuire în comunitate dar și pe reguli de viețuire foarte stricte.  Merton aseamănă rânduiala pahomiană cu cea militara: „Diferitele grupuri se află sub comanda unor „ofițeri” subordonați, care răspund în fața „ofițerilor” superiori. Fiecare grup este responsabil de un anumit aspect care ține de lucrarea monahală sau de liturghie. Ele fac cu rândul pentru furnizarea anumitor bunuri sau servicii. Mănăstirea este înconjurată de o incintă din care femeile sunt excluse. Călugării nu pot ieși fără permisiune. Conducătorul întregii mănăstiri este starețul”.

Este momentul acum să spunem cât se poate de pe scurt, care erau principalele diferențe dintre viața pusnicilor și cea a cenobiților, adică a călugărilor care trăiau în interiorul unei mănăstiri cu viață de obște, din punct de vedere duhovnicesc (căci din punct de vedere al organizării lucrurile sunt cât se poate de evidente). Astfel, dacă pentru pusnic aspectul cel mai important este stăruința în rugăciune, singurătatea și „frângerea inimii”, adică pocăința, pentru cenobiți devine foarte importantă ordinea exterioară, viața de rugăciune fiind permanent amestecată cu munca, cu lucrurile cotidiene. De asemenea, pentru cenobiți era foarte important principiul sau mai bine spus votul ascultării depline de superiorul său direct. Și nu în ultimul rând, trebuie spus că ordinea era protejată permanent de un sistem precis de pedepse, fiecare abatere de la regulă, întârzierea la rugăciune, pierderea vreunui lucru, tăinuirea fugii unui confrate, lenea sau inerția erau aspru pedepsite de către stareț, pentru că riscau să creeze dezordine și anarhie.

Următoarele două cursuri, al șaselea și al șaptelea sunt dedicate Părinților Capadocieni, Sfântului Vasile cel Mare, respectiv celor doi sfinți Grigorie: de Nazians (prietenul Sf. Vasile) și de Nyssa (fratele mai mic al Sf. Vasile).

În ceea ce-l privește pe Sfântul Vasile cel Mare, relevant pentru această lucrare nu este nici viața sa exemplară, nici episcopatul său sau activitatea filantropică, ci maniera în care redefinește el monahismul cenobitic, în special raportat la cel de tip pahomian. Dacă în regula Sfântului Pahomie accentul cădea pe organizarea exterioară, Sfântul Vasile caută să reechilibreze lucrurile și să găsească o punte de legătură între spiritualitatea pusnicilor și organizarea vieții de obște. El mută accentul de pe lucrarea exterioară, pe cea interioară, astfel încât putem rezuma regulile Sf. Vasile cel Mare la patru puncte „cardinale”: „1) Doctrina perfecțiunii - Toți creștinii sunt chemați la perfecțiune și sfințenie prin supunere în fața lui Dumnezeu și îndeplinirea cu credință a voii Sale sfinte; 2) Rugăciunea este prima datorie a călugărului - De o foarte mare importanță este înfrânarea de sine și paza împotriva risipirii atenției. Scopul vieții de rugăciune nu este doar de a-L slăvi pe Dumnezeu, ci și de a conduce sufletul la o unire perfectă cu El; 3) Progresul duhovnicesc - Sf. Vasile nu admite o viață duhovnicească în care totul este static. Ideea nu este să fugi la mănăstire și apoi să rămâi la aceeași stare pentru tot restul vieții. Trebuie să creștem în perfecțiune; 4) Unirea cu Dumnezeu este culmea vieții duhovnicești, pentru că acela care este pe deplin unit cu Dumnezeu și care I se aseamănă cel mai mult Îi dă și cea mai mare slavă”.

Mergând mai departe la cei doi sfinți Grigorie, Thomas Morton trece foarte repede peste personalitatea Sf. Grigorie de Nazianz, pentru simplul fapt că nu îl consideră foarte relevant pentru acest studiu. Îi recunoaște totuși meritul de a fi fost important „mai ales ca teolog și predicator, moștenind tradiția mistică a lui Origen”. De asemena îi trece în revistă și principalele lucrări teologice: Predici (împotriva arienilor), Poeme (având teme morale și dogmatice), poemul autobiografic, De Vita Sua, precum și Scrisori (de interes istoric).

În schimb, față de Sfântul Grigorie de Nyssa, Merton dovedește o adevărată pasiune, ce-i drept, pe deplin justificată: „Dintre cei trei mari Părinți capadocieni, Sfântul Grigorie de Nyssa este cel care excelează ca teolog mistic și duhovnicesc. El este cel mai mare contemplativ dintre cei trei, cel mai profund, cel mai mistic și cel mai înduhovnicit. Teologia sa vine din experiență și este evident că experiența sa a fost mai profundă decât a tuturor Părinților greci, incluzându-i pe Sf. Maxim Mărturisitorul și pe Pseudo-Dionisie Areopagitul. Pe lângă faptul că a fost un mistic, el a fost însă și un filosof, un gânditor speculativ. Această combinație face ca opera sa să fie originală și semnificativă”. De asemenea, Merton îl consideră pe Sf. Grigorie de Nyssa principalul continuator al tradiției mistice a lui Origen, precum și cel care purifică învățătura acestuia de erorile mai sus amintite. Totodată, îl pune alături de un alt origenist celebru, Evagrie Ponticul, precizând însă că, pe când la Evagrie are întâietate intelectul, la Sf. Grigorie predomină iubirea. O informație cumva surprinzătoare pentru noi, orientalii, este aceea că, Sf. Grigorie de Nyssa a avut o mare influență asupra cistercianului Guillaume de St. Thierry, prin intermediul căruia teologia Sfântului Grigorie de Nyssa a devenit parte a patrimoniului cistercian.

Dintre scrierile lui Grigorie de Nyssa, Merton consideră că cele dogmatice și polemice sunt mai puțin importante decât cele duhovnicești, deși admite că este o distincție foarte înșelătoare între aceste două categorii, întrucât „spiritualitatea sa este teologia sa, iar teologia sa este în întregime duhovnicească”. Dincolo de aceasta, scrierile Sfântului Grigorie de Nyssa pe care Thomas Merton le consideră relevante sunt: De Virginitate (Despre feciorie) a cărei temă centrală este învățătura că sufletul feciorelnic este mireasa lui Hristos, drept urmare viața monahală  este cel mai bun mijloc de a trăi o viață îngerească și de a cultiva puritatea desăvârșită a inimii; Scurtele tratate despre perfecțiune, nevoință, viață creștină; biografia dedicată surorii sale, Sfânta Macrina, De Vita Moysis, una dintre cele mai importante lucrări mistice ale Părinților greci, în care analizează viața lui Moise atât din perspectivă istorică cât mai ales mistică, In Hexameron, menită să completeze lucrarea Sf. Vasile cel Mare despre Hexameron (cele șase zile ale creației), scopul acesteia fiind de a arăta cauzele și scopurile profunde care operează în creație; De Hominis Opificio, în care completează lucrarea despre zilele creației, punând accentul pe crearea omului. În această lucrare, Sf. Grigorie reașează învățătura ortodoxă despre om, anume aceea că omul a fost făcut pentru contemplație. El atribuie omului o structură trihotomică: psyche (natura animalică sau corpul), nous, mens sau ratio (natura rațională sau minte) și pneuma sau spiritus (viața spirituală, harul, îndumnezeirea, duhul) și consideră că perfecțiunea constă  în echilibrul și ordonarea tuturor celor trei. El mai amintește că misiunea vieții omului este de a ajunge la asemănarea cu Dumnezeu, care nu se realizează decât „prin folosirea corectă a propriei libertăți, care este demnitatea sa regală și este împlinită de întoarcerea la Dumnezeu printr-o iubire pură”.

Împărțindu-i pe mistici între apofatici și catafatici, Thomas Merton îl așează pe Sf. Grigorie de Nyssa în rândul celor dintâi, alături de Pseudo-Dionisie Areopagitul, Sf. Ioan al Crucii și Meister Eckart, iar în cea de-a doua „tabără”, îi desemnează pe Origen, Sf. Bernard și Sf. Tereza de Avila. De altfel, Merton își încheie cursul dedicat Sf. Grigorie de Nyssa trăgând un semnal de alarmă cu privire la studierea operei acestuia: „Cu toate acestea, el trebuie studiat mult mai profund. Poate că nu a venit încă momentul în care el să devină accesibil cu ușurință călugărilor de rând, cel puțin nu în limba engleză. El ar rămâne, probabil, dificil și inaccesibil pentru majoritatea dintre ei”.  Eu aș spune că inclusiv noi, orientalii ortodocși ar trebui să ne întoarcem și să aprofundăm mai bine scrierile Sf. Grigorie de Nyssa.

Întrucât m-am lungit deja destul de mult, sper nu fără folos, cu cei doi fondatori ai monahismului, Sf. Antonie și Sf. Pahomie, precum și cu cei trei Părinți Capadocieni, la fel de importanți pentru așezarea vieții monahale în tiparele care au rămas valabile până astăzi, voi trece puțin mai repede prin următoarele patru cursuri, urmând a zăbovi din nou mai mult, asupra a două personalități foarte importante, Evagrie Ponticul și Sf. Ioan Casian.

Astfel, cursul al optulea este dedicat monahismului palestinian și Sfântului Ieronim. Specificul monahismului palestinian este acela că toate mănăstirile au fost fondate în preajma locurilor sfinte, fie pe lângă Bethleem, fie pe lângă locul Mormântului lui Iisus, fie pe muntele Carmel ș.a.m.d. călugării din aceste părți sau veniți în aceste părți având o mare evlavie la aceste locuri cu încărcătură sacră. Monahismul palestinian a fost fondat de Sfântul Ilarion, care a fost ucenic al Sfântului Antonie cel Mare, deci este de la sine înțeles, că din perspectiva regulilor de viețuire, acesta nu se deosebește cu nimic față de monahismul egiptean, fie el de sine sau de obște. Sfântul Ieronim nu era originar din Palestina, ci din Dalmația, dar vine în Țara Sfântă în jurul anului 385 și devina aici un mare predicator mistic, care îndemna pe toți oamenii să renunțe la lume și inclusiv la familie pentru a se dedica vieții contemplative călugărești.

Cursul al nouălea. Odată cu Sf. Ieronim ajunge în Palestina și Sfânta Melania cea Bătrână, o fostă nobilă romană devenită văduvă la doar 22 de ani, care și-a dedicat viața contemplației. Ea fondează prima mănăstire de femei din Palestina, pe Muntele Măslinilor. După ce pune lucrurile în ordine în mănăstirea sa, se întoarce la Roma unde o convinge și pe nepoata sa, Sfânta Melania cea Tânără să renunțe la lume și să o urmeze în Palestina. Avându-i drept îndrumători pe părinții pusnici din deșerturile Nitria și Sketis, monahismul feminin din Palestina este unul foarte aspru, definit prin post extrem de strict, priveghere de (aproape) toată noaptea, citirea Bibliei (integral de 2-3 pe an) și o austeritate generală.  

Cursul al zecelea este dedicat monahismului din Mesopotamia și Siria, în care elementul ascetic era chiar mai accentuat decât în cazul celui egiptean, de pildă, călugării din aceste regiuni ducând o viețuire mai rigidă, cu tehnici ascetice tinzând spre extremism. Cel mai elocvent exemplu în acest sens îl reprezintă stâlpnicii, o categorie de călugări ce trăiau urcați pe stâlpi sau coloane, fără a comunica cu nimeni și fără a mânca decât foarte puțin, din cele ce le aduceau ucenicii. Cel mai cunoscut stâlpnic este Sfântul Simeon, care a petrecut 37 de ani pe stâlpi, dintre care 30 de ani pe un stâlp înalt de 63 de picioare. Odată, în Postul Mare nu a mâncat nimic timp de 40 de zile.

Tot în acest curs sunt menționați și pusnicii din Nitria și Sketis, două mari centre monahale din nordul Egiptului. Istoriile despre viețuirea acestora au ieșit la iveală, parte datorită celor povestite și scrise de Sf. Ioan Casian și Sf. Gherman din Dobrogea, care au mers împreună să-i viziteze pe acești călugări îmbunătățiți pentru a se îmbunătăți la rândul lor, parte datorită colecțiilor de texte și povestiri care au consemnat în scris faptele și mai ales rostirile acestora pline de înțelepciune duhovnicească: Historia Monachorum, Historia Lausiacă și Apophthegmata sau Verba Seniorum. Spre deosebire de stâlpnici, care erau foarte rigizi, monahii din Nitria și Sketis erau caracterizați în primul rând de dreapta judecată, valoare ce a devenit ulterior și centrul gândirii teologice a Sf. Ioan Casian. De asemenea ei mai erau caracterizați prin simplitatea rostirii, refuzând adeseori să se aventureze în a comenta Scriptura, discuțiile lor centrându-se în jurul întrebării: „Ce trebuie să fac pentru a mă mântui?”, iar practica lor în jurul găsirii celor mai bune căi de a lucra la progresul lor duhovnicesc.  Nu exista un set precis de reguli destinate pusnicului, ci doar anumite obiceiuri predominante, ceea ce-i permitea acestuia un mare grad de libertate. El trebuia să-și construiască propria regulă de viață, pe baza învățăturii și a sfaturilor personale primite de la Părinți, adică de la duhovnici.

Cursul cu numărul unsprezece este didicat Sf. Macarie și unui oarecare Pseudo-Macarie, care se pare că este de fapt autorul scrierilor (sau a cel puțin o parte dintre acestea) atribuite Sf. Macarie, în legătură cu care s-a stabilit că de fapt nu a lăsat nicio operă scrisă. Sfântul Macarie cel Mare a fost întemeietorul comunității din Sketis și maestrul lui Evagrie Ponticul, fiind considerat adevăratul izvor al școlii de teologie mistică a pustiei. În ceea ce-l privește pe Pseudo-Macarie, scrierile sale au fost mult timp suspectate a fi „infestate” de tendințe mesaliene, mesalianismul fiind o erezie care punea un accent exagerat pe rugăciune și pe experiențele sensibile care au loc în timpul ei. Recent însă, personalitatea lui Pseudo-Macarie a fost reabilitată de teologul John Meyendorff, care îl socotește pe Pseudo-Macarie mai curând drept promotorul Rugăciunii Inimii sau al Rugăciunii lui Iisus, centrul doctrinei isihaste.

Este foarte interesant modul în care Merton abordează tematica isihastă. Nefiind la rândul său isihast, direcție mistică specifică spiritualității răsăritene, este de la sine înțeles că nu poate pătrunde cu mintea sa practica Rugăciunii Inimii. Cu toate acestea, nu o bagatelizează, ci dimpotrivă, o apără de anumite calomnii, recomandând studierea cu mai multă atenție a fenomenului isihasmului: „Linia macariană duce la „Rugăciunea Inimii” - familiară la Muntele Athos - sau „Rugăciunea lui Iisus”, în care trupul își are locul său în închinare. Uneori, această practică este comparată cu yoga și condamnată ca o „yoga creștină”. Înainte de a o condamna însă, ea trebuie studiată cu atenție. Nu s-a ajuns încă în punctul în care se poate da o rezoluție definitivă în această privință. Este un punct de mare interes pentru teologia duhovnicească a zilelor noastre”.

Iată-ne ajunși și la cursul al doisperezecelea, cel dedicat controversatei personalități a lui Evagrie Ponticul. De ce este controversat? În primul rând pentru că este socotit pe de o parte cel mai mare teolog al deșertului, iar pe de alta, cel mai înfocat adept al lui Origen. Neșansa lui Evagrie a fost aceea de a se fi afirmat ca origenist chiar în perioada în care Origen era condamnat oficial de către întreaga Biserică. Realitatea este însă că Evagrie nu a preluat de la Origen și erorile acestuia, ci numai învățătura bună, așa cum făcuse și Sf. Grigorie de Nyssa, care l-a influențat și el, la rândul său pe Evagrie. Un aspect interesant în legătură cu Evagrie este acela că inclusiv cei care oficial l-au condamnat, s-au lăsat influențați de învățătura sa. De asemenea mulți au continuat să îl laude „în ascuns”, schimbându-i numele în scrierile lor, dar trimiterea la personalitatea și gândirea acestuia rămânând evidente. Inclusiv principala sa lucrare, Despre rugăciune, care l-a influențat foarte mult și pe Sfântul Ioan Casian, a supraviețuit doar fiind atribuită „oficial” Sfântului Nil.

Dar să vedem mai bine care este doctrina lui Evagrie despre rugăciune. În primul rând, trebuie spus că el face dintru început o distincție între „rugăciune” și „psalmodie”. Cea din urmă se referă la rugăciunea exterioară, activă, care ține mai mult de nivelul inferior al vieții duhovnicești, dar care are marele merit că „adoarme patimile și face să se liniștească neînfrânarea trupului”. Spre deosebire de aceasta, „rugăciunea” propriu-zisă este contemplativă, și ține de cele mai înalte ale vieții duhovnicești. Dacă în practica psalmodiei este mai necesară cantitatea, în cea a rugăciunii predomină, dimpotrivă, calitatea.

Pentru Evagrie rugăciunea mentală și contemplativă este în primul rând o activitate a intelectului, constituind cea mai înaltă activitate a acestei facultăți (accentul pus de Evagrie pe intelect în procesul rugăciunii va fi corectat mai târziu de Sf. Maxim Mărturisitorul care va repune accentul pe iubirea creștină, deci pe inimă). De asemenea este de reținut că în gândirea mistică a lui Evagrie, rugăciunea se realizează deplin pe parcursul a patru niveluri: 1) Nivelul preliminar, care presupune că înainte de a intra în viața de rugăciune, călugărul trebuie să fie detașat în primul rând de obiecte; 2) Apatheia: adevărata viață de rugăciune începe atunci când, fiind realizată despărțirea de lucruri, începe lupta pentru despărțirea de gândurile despre lucruri; 3) Contemplația duhovnicească - Gnosis și Theoria Physica: mintea fiind acum eliberată de simplele gânduri, primește în sine forma esențelor lucrurilor, o pătrundere intuitivă a realității. Ajunsă în acest punct mintea îl reflectă pe Dumnezeu, adică are loc o intuiție a Creatorului prin intermediul creației Sale; 4) Theologia sau Unirea cu Dumnezeu fără intermediul creaturilor Sale, este acea stare a minții de a fi mai presus de toate esențele.

În finalul expunerii sale despre Evagrie Ponticul, Merton trece în revistă și câteva acuze care i s-au adus acestuia de-a lungul timpului, din cauza extremismului său în ceea ce privește rugăciunea, dar dintre acestea voi puncta aici doar „Angelismul”, care se referă la faptul că, doctrina evangriană privind puritatea rugăciunii i-ar putea ispiti pe unii să creadă că omul ar putea ființa ca un spirit pur, fără trup și fără patimi și că desăvârșirea spre care tindem ar fi una supraomenească, ceea ce ar duce în final la disprețuirea trupului,ceea ce ar intra în opoziție cu dreapta credință. De altfel, Merton recomandă ca doctrina lui Evagrie să fie luată în considerare apelându-se la discernămând, adică la dreapta măsură.

De altfel, această dreaptă măsură este și centrul învățăturii celui despre care vom vorbi în cele ce urmează, anume Sfântul Ioan Casian, căruia Merton îi rezervă nu unul, ci două cursuri, al treisprezecelea și al paisprezecelea, în cel dintâi ocupându-se de viața și formarea duhovnicească a acestuia, cel de-al doilea fiind rezervat învățăturii Sf. Ioan Casian, așa cum transpare ea din principala sa lucrare, Convorbiri duhovnicești.

În ceea ce privește locul nașterii Sfântului Ioan Casian, Merton oscilează între Franța și România, fără a se arăta însă prea interesat de stabilirea exactă a acestuia. Noi însă știm cu certitudine că s-a născut în Dobrogea de astăzi (toponimele de genul Podișul Casienilor sau Peștera Sfântului Ioan Casian fiind deosebit de grăitoare în acest sens), la fel ca Sfântul Gherman, cu care a fost și tovarăș în cele duhovnicești, împreună mergând atât la Betleem, unde intră călugări la o mănăstire de acolo, cât și, mai târziu în pustiurile Sketis și Nitria, unde s-au peregrinat pentru a culege învățăturile Părinților Deșertului din vremea aceea, dintre care cei mai influenți par a fi fost Avva Moise, Avva Daniel și Avva Isaac, amintiți în Convorbiri. 

Sfântul Ioan Casian a fost și el, asemenea lui Evagrie, o victimă colaterală a conflictului origenist, care de altfel a cam pus capăt întregului monahism egiptean, majoritatea călugărilor pusnici fiind adepți ai lui Origen, fără însă a îmbrățișa și erorile acestuia, fapt ce nu i-a scutit însă de prigoana celor ce „luau foc”, fără discernământ, numai la auzul numelui lui Origen. Din Egipt, Sfântul Ioan Casian merge, alături de alți origeniști (însă după cum se pare fără Sfântul Gherman, care nu mai apare alături de el în biografia sa), la Constantinopol, la Sfântul Ioan Gură de Aur, care, fără a fi la rândul său origenist, era un vașnic apărător al adevărului și un om cu mare discernământ duhovnicesc, complet dezinteresat de conflictele „politice” ale Bisericii. De aici merge la Roma, unde se împrietenește cu Papa Leon cel Mare, și de unde va pleca ulterior la Marsilia, unde va întemeia mănăstirea Sfântul Victor și unde va alcătui și o regulă pentru monahi, adaptând la Apus, tradiția monahală răsăriteană. Sfântul Ioan Casian moare în jurul anului 433, la scurt timp după ce este atacat ca semipelagian.

Să ne oprim puțin și asupra acestei acuze pentru a clarifica pe cât posibilul cazul. Dintru început trebuie spus că marea „vină” a Sf. Ioan Casian a fost aceea de a fi încercat să concilieze dogmatic discrepanța dintre Pelagius și Fericitul Augustin, fiecare dintre aceștia, extremist în felul său. Pelagius afirma că omul era pe deplin capabil să se mântuiască și singur, fără ajutorul harului divin, Iisus venind în lume doar ca un model de virtute. În contrapartidă, Augustin susținea că omul nu ar fi capabil de nimic fără harul divin. „Greșeala” Sfântului Ioan Casian a fost aceea de a fi afirmat că, deși harul este indiscutabil necesar pentru mântuire, omul poate totuși să înceapă lucrarea sfințirii și în afara harului, pe care însă nu ar putea-o duce la bun sfârșit decât odată cu primirea harului dumnezeiesc. Cei drept, Sf. Ioan Casian se contrazice puțin singur, astfel că, dacă în Convorbiri, 3.10 afirmă că până și începutul mântuirii este un dar de la Dumnezeu, în cea de-a treisprezecea convorbire afirmă: „Când providența dumnezeiască descoperă în noi un început de bunăvoință..., atunci Dumnezeu începe să ne dea har”, admițând că acea bunăvoință ar fi rodul direct al voineței omului. De fapt, așa cum am mai spus, el nu a vrut decât să găsească o cale de mijloc între doctrina pelagiană și cea augustiniană, înaintând ideea că mântuirea nu se poate obține decât prin conlucrarea harului divin cu libertatea și voința omului, învățătură care în spiritualitatea orientală nu este deloc greșită, aceasta regăsindu-se și la Sfântul Maxim Mărturisitorul. Pentru Merton totuși, Sf. Ioan Casian „se abate de la adevărata doctrină (a Sf. Augustin), căutând o „cale de mijloc” între acesta și Pelagius”. Este o reacție lesne de înțeles, formarea sa catolică fiind mai apropiată de gândirea lui Augustin decât de cea a Sf. Ioan Casian, pe care de altfel, după cum am mai spus, și după cum vom vedea și mai departe, îl prețuiește foarte mult.

În cele ce urmează mă voi apleca puțin și asupra operei Sf. Ioan Casian, mai exact asupra Convorbirilor duhovnicești, scrise în urma conversațiilor avute cu părinții din Sketis și Nitria. Nu voi analiza fiecare convorbire în parte (de altfel nici Merton nu face acest lucru în cursul său), ci voi încerca să expun cât se poate de concentrat esența doctrinei monahale a Sfântului Ioan Casian, așa cum se descoperă aceasta din Convorbiri.

O primă învățătură este aceea că viața monahală are două scopuri, unul imediat, numit skopos, care este obținerea curățirii inimii, și unul final, numit telos, care este ajungerea în Împărăția lui Dumnezeu. Dar cum se obține curățirea inimii? Tot ceea ce face călugărul are ca scop curățirea inimii: postul, liniștea, rugăciunea. Dar curățirea inimii este echivalentă cu iubirea creștină perfectă. Deci întâi trebuie atinsă iubirea creștină desăvârșită și abia apoi se poate spera la atingerea scopului final care este accederea în Împărăția lui Dumnezeu.

Dar așa cum am mai spus, centrul doctrinei monahale a Sfântului Ioan Casian îl reprezintă învățătura despre dreapta judecată, pe care o stabilește în urma convorbirilor sale cu Avva Moise. Astfel, prin dreapta judecată Sfântul Casian denumește atât darul cumpătării, cât mai ales harisma deosebirii duhurilor, care este exclusiv un dar al harului dumnezeisc și care îi ajută pe călugări să nu cadă în capcanele întinse de diavolii deghizați în îngeri de lumină, sau care trimit diverse viziuni așa-zis dumnezeiești. De bună seamă că pentru a primi această harismă călugărul trebuie să dobândească mai întâi adevărata smerenie, care se definește prin supunerea la judecata unui părinte duhovnicesc și totodată prin sinceritatea față de părintele duhovnicesc.

De asemenea Sfântul Ioan Casian a mai scris despre păcate și virtuți și despre cum pornirile rele pot fi convertite în porniri bune, altfel spus, cum tendința spre păcat poate deveni tendință spre virtute, precum și despre rugăciune. În viziunea sa, rugăciunea curată se naște din inima curată, adică din sufletul celui care a dobândit curăția inimii despre care am vorbit mai sus. De altfel, Sf. Ioan Casian distinge între patru tipuri de rugăciuni, fiecare fiind specifică unui anumit nivel al vieții spirituale. Astfel, cererile sunt mai potrivite începătorului, încă necurățit de păcatele sale; rugăciunile sunt pentru cei înaintați, care avansează în virtute cu nădejde și credință; mijlocirile sunt pentru cei sporiți, care sunt capabili să se roage pentru alții dintr-o revărsare de iubire creștină; mulțumirile sunt destinate sufletului purificat (al misticului). Aceste suflete „cu minte fără prihană sunt răpite cu inima lor foarte fierbinte către acea rugăciune aprinsă, pe care n-o poate nici cuprinde, nici exprima glasurile oamenilor”.

Iată-ne ajungi, în fine și la cel din urmă curs al lui Thomas Merton, cel de-al cincisprezecelea, dedicat lui Filoxenie din Mabburg, episcop monofizit, onorat ca sfânt și doctor al Bisericii de către iacobiți, copți și etiopieni, care s-a remarcat prin faptul că a combinat tradiția siriană a Sf. Efrem Sirul cu gândirea filosofică greco-egipteană a lui Origen și Evagrie. Merton ține să menționeze că predicile lui Filoxenie nu conțin idei monofizite, și că de fapt, monofizitismul acestuia constă în faptul că a confundat natura și persoana ca fiind același lucru, deși afirmă frecvent că Hristos este atât Dumnezeu cât și om. Printre învățăturile sale legate de viața monahală amintesc aici doar câteva: baza vieții spirituale o constituie ordinea în viața duhovnicească, adică să începi cu începutul și de acolo să mergi mai departe; numai simplitatea este pe placul lui Dumnezeu; adevărata simplitate se dobândește numai în pustie.

Cu acest Filoxenie de Mabburg se încheie lucrarea lui Thomas Merton dedicată Părinților Deșertului.

Deși este o viziune catolică asupra monahismului răsăritean, cum am menționat și în titlu, cu cele câteva mici excepții semnalate pe parcurs, nu se prezintă ca o lucrare confesională, tributară strict catolicismului, acest fapt datorându-se de bună seamă personalității complexe a autorului și aplecării sale mai curând asupra dimensiunii mistice și contemplative a creștinismului decât asupra dimensiunii sale dogmatice și implicit asupra diferențelor confesionale. Consider că este un compendui dedicat spiritualității creștine a primelor șase secole util tuturor confesiunilor creștine. Iar îndemnul lui Thomas Merton de a ne întoarce la studierea mai amănunțită a isihasmului (chiar exprimat cu mulți ani în urmă, lucrarea fiind publicată inițial în anul 2019) se pliază foarte bine pentru noi românii mai ales în contextul în care anul 2022 a fost desemnat de către Biserica Ortodoxă Română drept Anul omagial al rugăciunii în viața Bisericii și a creștinului și Anul comemorativ al Sfinților isihaști Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama și Paisie de la Neamț.   

Barbaria nu va avea niciodată ultimul cuvânt

Cronica antologiei PEN România, Fotografie de război

(Casa de pariuri literare, 2022)

 

Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la înfiinațarea clubului PEN România. Iar scriitorul Radu Vancu, președintele organizației, a dorit să marcheze acest Centenar prin editarea unei antologii de texte literare, poezie, proză și eseu, dedicată războiului din Ucraina. Este atât un gest de solidaritate cu poporul ucrainean, vecin, cât și un gest firesc, prin care PEN România își manifestă dezideratele de luptă pentru libertatea de expresie și pentru pace, de la care a pornit în urmă cu, iată, o sută de ani. Antologia, intitulată foarte sugestiv, Fotografie de război, după poemul omonim al lui Iulian Boldea, cuprins în paginile acesteia, a apărut la editura Casa de pariuri literare, în urma unui proiect co-finanțat de AFCN.

În argumentul antologiei, Radu Vancu exprimă acest lucru foarte ferm: „Există momente în istorie când lupta pentru libertatea de exprimare devină luptă pur și simplu. E ceea ce se întâmplă chiar lângă România, în Ucraina - unde o națiune invadată se luptă pentru dreptul de a exista. Și implicit pentru dreptul de a se exprima liber. Centenarul PEN România coincide cronologic cu lupta Ucrainei pentru dreptul la existență - și pentru dreptul la exprimare. Am fost, încă de la primele ore ale războiului, alături de ucrainenii agresați de Rusia invadatoare. Am încercat să ajutăm, pe cât ne-a stat în puteri, în toate modurile care ne-au stat la îndemână, deopotrivă concrete și simbolice. Solidaritatea cu cel agresat, cu victima căreia i se ia dreptul la existență și la exprimare, e una dintre valorile fundamentale ale Cartei PEN. (...) Antologia de față e tot un gest de solidaritate cu Ucraina agresată. (...) Fiindcă aceasta este convingerea PEN România la Centenar: chiar și atunci când tancurile sunt în fața noastră, de fapt mai ales atunci, literatura e garanția că barbaria nu va avea niciodată ultimul cuvânt”.

Cuvântului președintelui PEN România, Radu Vancu, îi urmează și totodată îi răspunde, cel al președintelui PEN Ucraina, scriitorul Andrei Kurkov: „Au trecut deja șase luni de când Ucraina trăiește în stare de război. De șase luni, scriitorii ucraineni nu doar scriu, ci luptă și pe front, își ajută colegii refugiați, realizează proiecte de informare și continuă să călătorească prin țară, organizând discuții publice și evenimente literare. Războiul nu a oprit nici cultura ucraineană, nici literatura ucraineană. Editurile și-au reluat activitatea, în ciuda faptului că multe dintre principalele tipografii ale Ucrainei, situate în Harkov și regiunea Harkov, au fost distruse de bombardamentele artileriei rusești. (...) Sunt recunoscător PEN România pentru toate manifestările de solidaritate cu scriitorii ucraineni și cu Ucraina. Am simțit-o la începutul războiului, când am venit la București pentru câteva zile. Simt această solidaritate chiar mai mult acum. Vă mulțumesc mult pentru ajutor”.

Cu speranța de a nu-i plictisi pe cititori, voi reda în cele ce urmează lista completă a celor ce semnează texte în această antologie, începând cu cele trei poete ucrainene: Halyna Kruk, Iya Kiva și Yuliya Musakovska, și continuând cu scriitorii români: Constantin Abăluță, Liviu Antonesei, Angela Baciu, Vasile Baghiu, Ana Blandiana, Iulian Boldea, Romulus Bucur, Magda Cârneci, Ruxandra Cesereanu, Nicolae Coande, Marian Coman, Dan Dănilă, Simona-Grazia Dima, Denisa Duran, Lia Faur, Angela Furtună, Mihail Gălățanu, Cătălin Ghiță, Bogdan Ghiu, Mariana Gorczyca, Dina Hrenciuc, Ioana Ieronim, Vasile Igna, Ligia Keșișian, Daniela Luca, Riri Sylvia Manor, Viorel Marineasa, Ioan Matiuț, Nicolae Grigore Mărășanu, Victoria Milescu, Ioana Miron, Ioana Marpurgo, Ioana Nicolaie, Iulia Pană, Cezar Pârlog, Daniel Pișcu, Elena Liliana Popescu, Alexandru Potcoavă, Ofelia Prodan, Daniela Rațiu, Adrian G. Romilă, Radu Sergiu Ruba, Doina Ruști, Bogdan Suceavă, Radu Ulmeanu, Doina Uricariu, Radu Vancu, Lidia Vianu, Ștefan Vida Marinescu, Ioan Vieru, Miruna Vlada, Claudia Voiculescu, Andrei Zbîrnea.

De bună seamă, avem de a face cu stiluri diferite și cu estetici dintre cele mai diverse. Dar nu este aici locul potrivit pentru dezbaterea lor. Și aceasta în primul rând pentru că accentul cade pe unitatea tematică a acestei antologii. Fiecare dintre cei mai sus amintiți, semnează texte prin care condamnă atât războiul din Ucraina, cât și orice formă de teroare, oroare, violență, inumanitate și absurd. Voi reda în cele ce urmează un scurt fragment din eseul semnat de Ana Blandiana, pentru că mi se pare că atinge o coardă (geo)politică foarte sensibilă, precum și alte trei poezii, pe care le voi alege mai curând pe criteriul lungimii, din rațiuni de spațiu, se înțelege.

„De altfel, dacă, fascinați de gazul și petrolul rusesc, liderii occidentali nu ar fi acceptat fără să clipească un fost ofițer KGB ca pe un egal și ca pe un seamăn, admirându-i bicepșii și acceptându-i oligarhii, poate că lucrurile nu ar fi ajuns aici. Încercați să vă imaginați că Germania de după război ar fi putut fi condusă de un ofițer SS și veți înțelege cât de păguboasă este lipsa de similitudine în tratarea de către lumea liberă a celor două nebunii ale secolului 20. Acum însă asistăm, sper, la o trezire a adevăratei democrații în fața pericolului dictaturilor ideologice. Războiul din Ucraina nu este între două țări, ci între libertate și călcarea în picioare a dreptului ființelor și popoarelor de a-și hotărî singure viața. Este și un război între minciuna fără rușine și adevărul care refuză să devină post-adevăr. Este o confruntare între două definiții ale istoriei în care suntem implicați cu toții, fără să mai putem să ne eschivăm”(Ana Blandiana).

„să îmbătrânești de la știri/ să te faci gri din cauza fumului negru,/ să vezi prin gaura căscată/ într-o clădire arsă/ soarele îndepărtat al Europei cum apune/ va trebui să regândesc istoria literară/ înainte de a o preda elevilor mei/ cei care vor supraviețui vor avea nevoie de o altă disciplină/ cei care vor supraviețui vor avea nevoie de o altă lume,// cine ne-o va da înapoi pe a noastră?”(Halyna Kruk).

„ai un singur proiectil/ în fața ta e tancul/ calculezi/ ochești// calculezi din nou/ trebuie să rămână/ o grămadă de fiare pîrjolite// murmuri o rugăciune/ către ce zei ai războiului or mai fi fiind// apeși pe trăgaci”(Romulus Bucur).

„În jurul meu se moare/ eu fac o tartă dulce-amară/ cuptorul încinge casa ca iadul/ în jurul meu se moare/ baricadez terasa cu lampioane/ probez rochia albă/ pe care o voi purta prima dată/ la tv se anunță numărul morților/ mă coafez, mă machez/ numărul morților crește/ aud explozii, tirul armelor automate/ îmi dau cu ruj pe buzele albe/ în continuare se moare, se moare/ sună telefonul: trebuie să cobor/ rudele mă așteaptă, prietenii/ toți poartă veste antiglonț, căști, pistoale/ cobor emoționată/ ținând în mână un buchet de grenade” (Victoria Milescu).

În mod cert războiul din Ucraina ne-a marcat pe toți, scriitori sau nu. Cu toții ne dorim să înceteze cât mai repede, pentru a putea trăi din nou într-o lume a păcii și a siguranței zilei de mâine. Fiecare a ajutat așa cum a putut. Iată, scriitorii au ajutat și prin creații literare anti-război. Pentru că scriitorii încă mai cred că adevărul trebuie exprimat și verbal și în scris pentru a nu mai putea fi tăgăduit. Poeții încă mai cred în puterea cuvântului. Și istoria ne-a dovedit, prin Mahatma Gandhi, prin Martin Luther King și prin mulți alții, că prin cuvântul rostit de la tribună sau scris în cărți, sau sub formă de manifeste, lumea s-a schimbat și s-a schimbat în bine. Deci cuvântul încă are putere. Să sperăm că și această antologie de texte literare editată de PEN România la Centenarul său, să aibă ecoul scontat și alături de celelalte cărți anti-război ce s-au scris și se vor mai scrie, va grăbi sfârșitul războiului și restabilirea adevărului și a dreptății. Slava Ukraini!

 

Poeta primind taumaturgul în templul său

Cronica volumului Poemele de la Aethris de Ela Iakab

(Editura Eurostampa, 2020)

 

Ela Iakab (născută în 1976, la Lugoj) este absolventă a Facultății de Litere, Filosofie și Istorie a Universității de Vest Timișoara, având totodată și un doctorat în cadrul acestei facultăți, obținut în anul 2010, cu o teză despre opera lui Tudor Arghezi. A debutat în presa literară în anul 2001, în revista Reflex, cu un eseu critic despre Dostoievski. A publicat poezie, articole și studii literare precum și traduceri din poezia internațională, în diverse reviste literare: Orizont, Steaua, Arca, Nord literar, Convorbiri literare, Bucovina literară, Alternanțe (Germania) și La tribu de Frida (Spania). A debutat editorial cu volumul de critică literară, Deșertăciune și asceză (Editura Eubeea, 2011), volum ce a obținut Premiul Special pentru cea mai bună lucrare de argheziologie, în cadrul Festivalului Internațional „Tudor Arghezi”, 2012. În 2017 publică la editura Grinta și primul volum de versuri, în ediție bilingvă româno-italiană, Cartea lui Athanasios/ Il libro di Athanasios, distins la rândul său cu Premiul Festivalului Internațional de Poezie Sighetu Marmației, Premiul U.S.R. filiala Arad și Mențiune de Merit în cadrul Premiului Internațional de Poezie, „Salvatore Quasimodo”, Italia. În anul 2020 îi apare și cel de-al doilea volum de versuri, Poemele de la Aethris, la editura Eurostampa. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.  

Volumul de versuri, Poemele de la Aethris, este străjuit, cum îmi place mie să spun, de un motto ce ne dă dintru început, cheia de lectură pentru întregul volum: „Tat: Dar pentru ce, Tată, nu a dat Zeul Minte tuturor oamenilor? Hermes: Fiindcă a preferat, o, Fiule, să o așeze la mijloc între toate sufletele, ca o răsplată pentru care trebuie luptat” (Hermes Trismegistus, „Corpus Hermeticum”, Cartea a douăsprezecea). Vedem, așadar, că vom avea de a face cu un volum inedit de poezie, cu o lirică impregnată de irizări din sfera ezotericului, a misticii, a transcendenței, cu o poezie dedicată poate doar celor inițiați, doar acelora care au fie anumite lecturi în acest sens, fie au acea vibrație specială care îi face să înțeleagă aproape automat taine ce altora le sunt inaccesibile.

Iar primul poem confirmă din plin această premisă inițială: „Fiii celui de-al treilea cer/ m-au hrănit cu fructele morții.// Și tu nu mă chemi nici în viață,/ nici în moarte, nici dincolo.// Te-am lăsat dintotdeauna/ să cioplești piatra de temelie/ a templului în lumina/ dinlăuntrul meu.// Ai fi putut să spui doar/ Fie Templul!/ Și Templul ar fi fost.// Ai fi putut să dai/ pietrelor și stâncilor/ suflu din Suflul tău,/ Și Templul ar fi fost.// Golul dintâi nu l-ai mistuit/ în focul tău alb,/ apele de sus o dată/ nu mi-au închis rănile.// Și totuși, crede-mă,/ Doamne,// că atât te iubesc,/ încât de șapte sute de ani,/ Templul Aethris sunt eu”.  Pentru a înțelege acest poem, precum și pe cele ce urmează în volum, trebuie să căutăm și o cheie biblică, pe care o găsim deîndată la I Corinteni 6, 19: „Sau nu știți că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi, pe care-L aveți de la Dumnezeu și că voi nu sunteți ai voștri?”. Așadar, poeta vorbește aici despre sine, despre trupul său, templu al Duhului Sfânt, pe care l-a numit deloc întâmplător, Aethris, ci pentru că acest termen trimite la eter, la imaterial, la transcendent. Totodată, vedem din poem că ea se situează pe sine într-o dimensiune spațio-temporală-existențială incertă, „nici în viață, nici în moarte, nici dincolo”, deci cumva deasupra lumii sau oricum într-un spectru energetic aflat în afara puterii de percepție a celorlalți. De asemenea, ea amintește în acest poem de atributul lui Dumnezeu de Creator, de dătător de viață. Și deloc întâmplător, introduce în discursul poetic, două cifre cu o puternică valoare de simbol, 3 - cifra treimică, a Sfintei Treimi, și 7 (cu derivatul 700) - cifră a deplinătății harice, revelată atât de cele 7 zile ale creației, cât și de cele 7 Sinoade Ecumenice și de cele 7 Taine ale Bisericii. Mai târziu va apărea și cifra 9, de asemenea având o conotație din sfera desăvârșirii, revelată de cele 9 cete îngerești și de cele 9 Fericiri rostite de Iisus Hristos pe Muntele Măslinilor. Ne aflăm așadar în plină paradigmă ezoterico-religioasă.

De asemenea deloc întâmplător, în cel de-al treilea poem al volumului, Însuși Dumnezeu îi vorbește poetei, și nu oricum, ci revelându-i-se, ca lui Moise odinioară, cu numele Său originar: „Eu sunt Cel ce sunt”: „Nu-ți fie teamă de ape, de foc și de Îngeri!// Adevăr îți spun, oricine poate pieri/ de săgeată, pumnal ori spadă omenească,/ Numai tu, nu, numai tu, nu.// Eu sunt CEL CE SUNT.// Tu mi-ai înălțat templul singular/ dintr-o piatră imaterială,/ dintr-o lumină pe care am dăruit-o/ muritorilor egală cu sine,/ pe când nemuritori erau,// dar numai în tine a rodit,/ cum niciodată într-un corp teluric.// Nu căuta nume sacre,/ păzite în științe misterice.// Nu-mi recita versete încifrate,// pe niciun  ton, cu nici unul/ dintre glasurile tale.// Cheamă-mă cum numai tu știi,/ după ce vei fi cunoscut/ toate sunetele rostite/ vreodată pe pământ.// Eu Sunt  aici, lângă tine,/ pe muntele ascuns”. Vedem totodată cum între poetă și Dumnezeu există deja o relație de prietenie, o familiaritate, Cel Vechi de Zile adresându-i-se acesteia ca unei vechi cunoștințe.

Dar volumul acesta nu este doar despre poeta-templu (sau poeta preoteasă a templului Aethris, cum am văzut că este numită în alte cronici la această carte) și relația ei cu divinitatea. În cel de-al doilea ciclu poetic al cărții apare un nou personaj, poate chiar mai misterios decât „femeia - templu”, și anume Taumaturgul, adică făcătorul de minuni, vindecătorul, o entitate, iată, masculină, despre care aflăm, din poem în poem, că „locuiește” „pe culmea muntelui” și că „Ascultă glasul Înfricoșător al Zeului”. De asemenea, este mereu pus în directă legătură cu cifra 7: „Taumaturgul era alesul/ care nu putea alege/ pe cine să vindece,/ pe cine să învie.// Asculta glasul înfricoșător al Zeului.// Venea întotdeauna,/ după a șaptea lună plină.// Lumina fluidă trecea/ prin mâinile lui/ în trupuri încremenite/ pe treptele de la intrarea/ în templu.// Spirala înfășurată/ de mâinile divinității/ pe axul vieții lui,/ se rotea din ce în ce/ mai stins.// Devenea spectrală.// În timp ce mame,/ copii, bătrâni,/ își dansau extatic/ învierea”.

După toate semnalmentele mai sus amintite, corelat cu faptul că în anumite culturi, printre care și cea a vechilor geto-daci, spirala era un simbol al nemuririi și al accederii la veșnicie, îndrăznesc să spun că Taumaturgul este nimeni altul decât Domnul și Mântuitorul nostru Iisus Hristos, cel care în profeția de la Isaia 61, 1 este prezentat drept doctor al trupurilor și al sufletelor, profeție ce se îndeplinește în Noul Testament cu asupra de măsură. De altfel, principalele momente din viața lui Iisus se întâmplă pe munți: Predica de pe munte și mai târziu Înălțarea la Cer, pe muntele Măslinilor, Schimbarea la Față, pe muntele Taborului, Răstignirea, pe Golgota, care era tot aproape un munte. De altfel, și Hristos uzează deseori de cifra 7: sunt 7 cereri în Rugăciunea Domnească, cere să îi iertăm pe cei ce ne greșesc de 70 de ori câte 7 (Luca 17, 3-4), totul culminând cu cele 7 rostiri de pe cruce. Și dacă tot am ajuns la jertfa Mântuitorului Iisus Hristos, trebuie spus că și Ela Iakab descrie, desigur, în felul ei mistic, patimile și jertfa taumaturgului: „Se stingea taumaturgul,/ încetul cu încetul.// La propriul trup, oricând/ ar fi renunțat, dacă numai/ al lui ar fi fost.// Dar era și al celor înviați,/ și al celor ce așteptau să învie.// Ca un întuneric matern/ se așternea tristețea/ pe chipul de înger.// Dar de resemnat,/ nici acum nu putea.// Mai mult/ decât i-a fost menit,/ voia să dăruiască.// Încă o lumină,/ încă un miracol.// Sufla peste trupurile/ copiilor/ văpăi translucide.// Nu se mai duela/ cu moartea.// Se mulțumea să o alunge.// Și focul,/ ultimul foc din sine,/ se împuțina”. Așadar, este cât se poate de clar faptul că Taumaturgul din poemele Elei Iakab este o interpretare poetică a lui Iisus Hristos. De altfel, până la finele volumului, indiciile în acest sens devin tot mai evidente.

Mă opresc aici cu analiza volumului Poemele de la Aethris, în primul rând pentru că vreau să las și cititorilor plăcerea de a descoperi celelalte poeme - mistere, căci mai sunt cu siguranță multe de descoperit. Dar cred că din cele expuse până acum, putem trage concluzia că avem, în persoana poetei Ela Iakab, o prezență inedită în peisajul poeziei române contemporane. Nu cred să mai existe poet sau poetă care să jongleze atât de firesc cu elemente de ezoterism pe care însă să le pună mai degrabă în slujba religiosului decât a cunoașterii ezoterice propriu zise, care adeseori riscă să se risipească în van sau în cel mai bun caz în sfera retoricii sau a relativității absolute. Și tocmai datorită acestui discurs deopotrivă ezoteric și religios, Ela Iakab nu poate fi numită nici poetă religioasă, nici poetă ezoterică. Caz în care rămâne o poetă unică, cu o puternică notă de autenticitate. Fapt care nu îi face, de bună seamă, decât cinste.

 

Totul se transformă

Cronica romanului Translucid de Ligia Pârvulescu

(Editura Litera, 2021)

 

Ligia Pârvulescu s-a născut la București, și este absolventă a Facultății de Drept din București și a Facultății de Comunicare și Relații Publice din cadrul SNPSPA, precum și a unui master în Muzeologie și Patrimoniu Cultural. De asemenea, a urmat cursuri de dans și de istoria artei, precum și cursuri de muzică la Școala de Artă București. Este poetă și prozatoare. A publicat poezii în revistele literare: Familia, Oglinda Literară, Subcapitol, DLITE etc. A debutat în anul 2014 cu volumul de versuri, Fluvii de asfalt, la Casa de Editură Max Blecher. În anul 2021 îi apare la editura Litera, în colecția „Biblioteca de proză contemporană”, romanul Translucid, în urma câștigării concursului de manuscrise „Primul roman”, organizat de editura Litera, bifând astfel și debutul în proză. Romanul a primit premiul Chrysalys 2022 al European Science Fiction Society/EUROCON Award (Luxemburg, 2022) și premiul AntareSFest 2022.În anul 2022 îi apare și o povestire în volumul colectiv, Dragostea când te doare, apărut tot la editura Litera, în cadrul aceleiași colecții. În cele ce urmează mă voi apleca însă asupra romanului Translucid.

Aș spune dintru început că romanul de debut al Ligiei Pârvulescu este unul atipic, în sensul că este imposibil de încadrat în vreuna dintre categoriile „oficiale” ale romanului. Și aceasta deoarece, în cele aproape 500 de pagini, autoarea aduce la un loc elemente din mai multe genuri romanești: romanul începe ca o distopie, petrecută într-un viitor nu neapărat îndepărtat, virează lin spre S.F., pentru ca în partea a doua să se tranforme într-un roman ezoterico-spiritual (deși elemente ale acestui gen apar și înainte de ruptura finală). Desigur, pentru unii cititori această migrație între genuri ar putea să fie taxată, în parte pentru că cititorii sunt uneori exclusiviști (cei care iubesc distopiile, nu agrează neapărat și S.F.-ul, cei care se dau în vânt după S.F., găsesc nepotrivită trecerea la registrul ezoterico-spiritual, și așa mai departe), dar și pentru că schimbarea de gen aduce cu sine și schimbarea registrului narativ, al vocabularului, al atmosferei, ceea ce poate crea confuzie pentru un cititor neavizat. În ceea ce mă privește, nu m-am lăsat deranjat de această mixtură inedită, ci am ales să citesc fiecare segment în cheia oferită de genul abordat.

Spuneam că romanul debutează cu un scenariu distopic. Acțiunea se petrece într-o Românie în care intelectualii sunt arestați și maltratați (ceea ce nu ar fi neapărat distopic, dacă ne amintim de faptul că multe din arestările politice din perioada comunistă se făceau strict pentru vina de a fi intelectual) sau devin sclavi și simple jucării sexuale la dispoziția pozitiviștilor (titlul generic dat celor cărora astăzi le spunem, în argoul cotidian, cocalari și pițipoance) care preiau conducerea, intaurând inclusiv o așa-zisă „nouă ordine spirituală”, descrisă printr-o eliminare completă a valorilor morale și prin ridicarea libertinajului la rang de normă supremă de conduită morală. Pentru a se asigura că lucrurile nu scapă de sub control, mai marii pozitiviștilor au decretat și o oră de meditație pozitivistă, în care oamenii erau puși să „mediteze” în fața unor ecrane T.V., pe care însă nu se vedeau decât „purici” (aici avem desigur, o influență din 1984 al lui George Orwell). Aceia dintre intelectuali care doreau să evite soarta cruntă a confraților lor, se deghizau fie în pozitiviști, cum este cazul Magdei (care își ascunde cărțile în frigider) sau al lui Flam, fie în cerșetori, ca în cazul tandemului Tercălău - Jetul (sau Jetonul).

Secțiunea S.F. se ivește în momentul în care apar biomașinile, mașini cu inteligență umană (uneori și cu „textură” umană), cu autonomie, care dispun după bunul lor plac de soarta oamenilor care îndrăznesc să se urce la volanul lor. Mașini care până la urmă ajung să fuzioneze cu oamenii, dând naștere unei noi specii umanoide, Metalicii, ce se caracterizează prin lipsa completă a emoțiilor și prin capacitatea de vindecare imediată a oricărei forme de boală. Am avea de a face cu niște posibili nemuritori, de vreme ce nici boala și nici procesul de îmbătrânire nu mai au putere asupra lor. Numai că, tocmai când Metalicii se pregăteau să îi detroneze pe pozitiviști și să preia frâiele țării, are loc marea Dezintegrare, pentru că Pământul, având la rândul său conștiință și autonomie deplină, decide să dispară.

De fapt, nu dispare, ci trece într-o altă formă de existență, subtilă, sublimă, translucidă, în care nimic material nu mai are loc și nici rost, în care viața se desfășoară numai prin intermediul vibrațiilor. Și cu aceasta trecem în zona romanului ezoterico-spiritual. Aici lucrurile se complică ceva mai mult, în sensul că personajele principale trec foarte rapid dintr-o stare de agregare într-alta (de la fizic la translucid, de la subtil la cristal, de la plasmă la vibrație și așa mai departe), drept pentru care este foarte dificil de însăilat un posibil rezumat al acestei secțiuni finale a romanului, ceea ce, din punctul meu de vedere, nici nu ar fi întru totul necesară și aceasta deoarece, aici accentul nu mai cade întru atât pe acțiunea romanului, cât mai curând pe ideile și conceptele cu care autoarea jonglează. Se vorbește aici despre puterea vibrațiilor, despre capacitatea omului de a fi demiurg și de a crea lumi în sine, despre samsara, dar și despre capacitatea omului de a-și alege în ce viață să trăiască, despre suflete pereche, despre omul-androgin dar și despre omul-treimic, și poate cel mai important, despre capacitatea omului de a evolua din punct de vedere spiritual, de a accede la marile adevăruri despre lume și viață, de a se conecta cu universul și de a ajunge să se cunoască pe sine pe de-a-ntregul. Firește, această destul de amplă secvență de roman ezoterico-spiritual, poate avea un dublu tăiș: fie te pune pe gânduri, fie te face să abandonezi lectura, mai ales dacă nu ai nicio înclinație spre această zonă de cunoaștere. Dar îmi place să cred că Ligia Pârvulescu și-a asumat și acest risc.

În încheiere nu voi mai spune decât atât: că dincolo de „păcatul” de a fi amestecat genurile literare, cred că în primul rând trebuie să îi recunoaștem și să îi apreciem Ligiei Pârvulescu tenacitatea de care a dat dovadă construind structura acestui roman generos, atât ca întindere cât și la nivelul conținutului în sine. Și să nu uităm că avem totuși de a face cu un debut. În ceea ce mă privește, sunt convins că autoarea, asemenea personajelor sale din Translucid, va evolua și în plan literar și va da romane din ce în ce mai bune.

 

   

Precum în cer așa și pe pământ

 

Cronica volumului de poeme, Iglu de Alexandru Ovidiu Vintilă

(Editura Eikon, 2022)

 

Alexandru Ovidiu Vintilă (născut în 1977, la Suceava) este poet și eseist, având și un doctorat în istorie. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și președinte al Societății Scriitorilor din Bucovineni, precum și redactor-șef al revistei Bucovina Literară. Dintre volumele publicate amintesc: caricatura de cretă (Cartea Românească, 2003 - Premiul pentru debut al Societății Scriitorilor Bucovineni, 2004), miezonoptice. tradiția rupturii (Timpul, 2008 - Premiul Fundației Culturale a Bucovinei, secțiunea poezie, 2009), cartea lui koch (Brumar, 2009 - Premiul Societății Scriitorilor Bucovineni, 2010), viața preschimbată (Timpul, 2011), Traian Brăileanu. Dialectica unei istorii personale - monografie, lucrare de doctorat la origine (Tracus Arte, 2013), obiecte psihice (Karth, 2014), Transparența unui popor de foci (Charmides, 2019 - Premiul Nicolae Labiș al Uniunii Scriitorilor din România, filiala Iași), Insectele imperiului [câte ceva despre orbirea șamanilor] (Charmides, 2021) și IGLU (Eikon, 2022). Asupra volumului din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.   

Dintre toate cărțile mai sus menționate, nu mi-au trecut prin mână și pe dinaintea ochilor decât ultimele două, drept pentru care, cu riscul de a greși, raportându-mă doar la acestea, voi spune că am găsit în persoana lui Alexandru Ovidiu Vintilă un poet mai curând experimentalist, cu înclinații spre ermetism. Poezia lui nu este deloc una facilă, în pofida esteticii preponderent minimaliste. Și aceasta deoarece el operează cu o mulțime de cuvinte ce capătă în text valențe de simbol, construiește din câteva versuri adevărate enigme lirice, iar la nivel de volum, adevărate escape room-uri poetice, cititorul avizat văzându-se provocat să descopere din poem în poem chei de lectură pentru a putea spune, la finele cărții, un evrika! deplin.

În această ordine de idei, noul volum de poeme semnat de Alexandru Ovidiu Vintilă, Iglu, apărut anul acesta la editura Eikon, îmi apare ca un veritabil axis mundi liric, poetul plimbându-se, asemeni unui Enoh modern, între cer și pământ, încercând din răsputeri să găsească coordonate prin care să le lege, să le aducă la o singură dimensiune spațio-temporală. Iar acest lucru se descoperă chiar de la primul poem, în care avem o descriere a pământului văzut de un ochi ce privește de undeva de sus, poate chiar din ceruri, și nu este defel încântat de priveliște: „în cer// și pe pământ// la temelia de piatră a ierbii/ vine întâi primăvara/ într-o după-amiază// am văzut nepăsarea discontinuă/ a tuturor trecătorilor// traversau inuman străzile”.

Dar imediat, parcă pentru a balansa cât mai repede această realitate tristă, avem de a face cu un fel de hierofanie, în plin peisaj citadin: „Toate luminile orașului/ cu o sută de mii de locuitori/ în capăt// în noaptea asta/ e vânt// ninge mărunt și se aud clopotele/ de la „trei clopote”// oameni egali/ se privesc egal// e o împăcare decisivă/ în peisajul urban și nici nu știi/ pe ce lume trăiești”.

De altfel, atmosfera de perpetuă plimbare între cer și pământ, descrisă, cum altfel, decât printr-o confuzie generală, este foarte bine surprinsă în poemul următor: „la poznan sau/ budapesta// a început insurecția pașnică/ a schimbării din bine/ în rău și din rău în bine// în același timp/ acolo// orice fel de sens/ ni se părea// altcumva// un fel de țipăt/ văzut/ de/ la/ distanță,// ceea ce ne dădea peste cap în fiecare zi”.

Dar cum confuzia este resimțită mai mult pe pământ, restabilirea liniștii vine, cum altfel decât din cer, prin intermediul păsărilor, care aici au rolul de mesageri, aidoma îngerilor, a mesajului divin: „și mai era de jur-împrejur și/ noapte de noapte tristețea/ vertiginoasă// (precisă și gravă)// halucinantă.// pur și simplu sunt păsări/ care cuibăresc în habitate industriale: pescăruși cu/ picioarele galbene cormorani coțofene pica-pica etc.// Aliniate perfect îți sunt căile, Doamne!// o singură dată mi-ai vorbit în vis/ vocea Ta povestea întocmai cum Oskar// ne-a descris clipa cea repede în care un pahar/ a alunecat de pe marginea scaunului.// În limba română realitatea e neschimbată/ confuză. Nebunia și frica/ sunt stări imobile. O serie de amintiri nefaste/ antropofage. Timpul și sângele curg direct proporțional/ până totul se termină. Sunt întrebări mai ușoare/ care ne bifurcă rațiunea văzul ochilor din inimă/ umbra și soarele dinafară.// Și după mulțimea îndurărilor Tale/ mareîncă ți-e mila// Duhul Tău/ ne va smeri/ ne vom nevoi/ în viața vieților/ noastre.// Curând/ va veni/ dimineața// artificială/ ca/ lumina/ electrică.// te vei ridica/ să prepari cafeaua/ după rețeta obișnuită// cu gesturile cele mai naturale din lume.// Vom pleca alături de îngerii noștri fără nume/ cu tramvaiul// și vom/ silabisi/ în minte/ cuvinte// altele// sunt ani de atunci// și eu am văzut/ fluxul și refluxul/ apelor mării// odată/ am fost/ obosit/ foarte obosit/ și vorbele îmi erau limpezi/ foarte limpezi// am înghițit în sec și am mers mai departe// (atât de coerent)// Doamne// pe zăpada de celuloză// murdară”.

Vedem așadar, sau mai bine spus, simțim, în poezia lui Alexandru Ovidiu Vintilă din acest volum, o tensiune continuă între cele două dimensiuni: cerul și pământul, care pot fi asociate și cu alte antiteze, cum ar fi sacrul și profanul sau  transcendentul și imanentul. Și m-aș opri mai degrabă la cel din urmă binom, pentru că îmi pare că anume aceasta este adevărata miză a tensiunii create în acest volum: perpetua luptă din interiorul omului dintre setea de a accede la marile taine ale transcendenței, ale divinității și neputința de a se rupe de vraja teluricului, a poftelor lumești. Această tensiune este de asemenea foarte bine ilustrată în poemul, Sfinte Sisoe, pe care însă, din rațiuni de spațiu, dar și pentru a nu spulbera de tot curiozitatea cititorilor, nu îl voi mai reproduce aici. Cum tot din același motiv nu voi dezvălui deznodământul (dacă există unul) acestei confruntări.

Voi încheia această cronică, în mod atipic (dar la cărți atipice, se cer abordări atipice) cu un avertisment: nu vă mulțumiți doar cu o singură lectură a acestui volum. Recitiți-l cel puțin o dată. Abia atunci veți descoperi câte ceva din cele criptate atât de atent de către poetul Alexandru Ovidiu Vintilă. Poate părea o provocare grea, dar cu siguranță va merita.

 

Oamenii (sau istoria) se joacă...

Cronica volumului de poeme Horodok de Adi G. Secară

(editura Eikon, 2022)

 

Adi G. Secară (născut în 1972, la Galați) este poet, prozator și critic literar, doctorand în istorie și bibliotecar la Biblioteca Județeană "V. A. Urechia", din Galați. A debutat publicistic în revista  Dacia literară, iar în volum cu Versus. Viaţa şi alte vicii (Axa, 2001). Dintre volumele sale cele mai recente amintesc aici: Eu Henric al ∞-lea & muzele decapitate (poezie, Eikon, 2015), Poarta turcească (poezie, Detectiv literar, 2017), Pirapitinga (roman, Brumar, 2018), Şair, dervişlere sesleniyor/ Poet chemând derviş”, ediţie bilingvă, româno-turcă (poezie, Centrului Cultural Dunărea de Jos, 2019), Brut/Us sau A șaptea metafizică a muzelor (anti-roman, InfoRapArt, 2022), Horodok (poezie, Eikon, 2022). Asupra acestui din urmă volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Dintru început trebuie să spus că Adi G. Secară este un scriitor de multe ori experimentalist (inclusiv cronicile sale, celebrele jazz-critic-fusion, fiind experimentale). Iar volumul Horodok nu face excepție, inclusiv aici poetul alegând „jocul” literar pentru a-și așterne pe hârtie cât mai bine gândurile, ideile sau obsesiile. De data aceasta, el ne propune o călătorie prin toate timpurile ororii, folosind poezia pe post de mașină a timpului și literatura universală pe post de halte în care cititorul să-și mai tragă sufletul. Deși de regulă nu apelez la ajutorul autorului, preferând să mă iau singur la trântă cu textul cărții, de data aceasta aș vrea să îmi încep cronica pornind inclusiv de la cuvintele lui Adi G. Secară de pe coperta a patra a cărții, care au rolul expres de cheie de lectură: „Când am predat manuscrisul editurii, războiul nu începuse... Poate Grodek-ul lui G. Trakl nu va redeveni un nou simbol al ororii sub denumirea de Horodok (numele actual al localității din Ucraina)! În text, firul roșu al Terorii se deapănă, de la imposibilitatea unor iubiri autentice până la spaima cărților de a fi trimise la casat, din lipsă de cititori și cititoare. Vrem, nu vrem, Istoria nu a murit, se joacă cu noi, de-a noi, mai scrie și (un fel de) poezie... Mai mănâncă oameni, neoameni, copii, cuvinte... Rugăciunile iau forme stranii, dar poate vor fi ascultate!”.

Așadar, avem de a face cu un volum care, deși nu a fost scris cu intenția de a înfiera prin intermediul lui, ororile războiului din Ucraina, a văzut lumina tiparului printre întunericul războiului (parafrazându-l pe Blaga, putem spune că tiparul acestei cărți a fost luminat de iadul războiului, cu flăcările lui), devenind, volens nolens, inclusiv un volum anti-război. De altfel, tema războiului apare chiar de la primul poem, chiar dacă, poate pentru a estompa forța ororii, poate pentru a mângâia, cât se poate, sufletele rănite, poetul alege să apeleze la o serie de metafore, de imagini plastice, care dau poemului inclusiv un aer ermetic, barbian: „În marș de cuvinte-oase/ înalți pulberea unei iubiri-plămân//ești singur cu moartea-păun// te omenește ca pe un cal fără oase/ ai mai rămas doar tu/ și mormântul tău/ cât un pumn de cenușă// coada păunului negru/ înflorită deasupra țestei de chel// ar vrea să galopați peste acest pustiu/ unde ai obosit să administrezi armata eurilor/ ea deasupra, tu sub umbra ei/ hoardă înmulțindu-se, urmărind stele căzătoare// pentru un regat năruit/ Dumnezeu este într-un singur plămân/ sare într-un singur picior/ unde patru degete caută un profet”.

A nu se înțelege însă că Adi G. Secară își propune să reînvie ermetismul barbian. Pe parcursul derulării volumului, el va experimenta multe alte estetici și se va juca cu stilistica în fel și chip, în funcție de contextul oferit de mesajul pe care și-l propune să îl transmită. De exemplu, pentru a expune viziunea unui pseudo-ateu, devenit astfel din cauza întâlnirii cu oroarea, el optează pentru un discurs frust, vag ironic la adresa religiei, în care lasă însă să se intrevadă și finețea spiritului, dovadă că teroare poate provoca frică sau deznădejde, dar nu poate îngenunchia spiritul: „dacă Dumnezeu există/ atunci am cam// am vrut să scriu am bel……o/ dar nu sună decât vulgar/ precum o balegă căzând/ dintr-o vacă sfântă/ pornită în pelerinaj/ prin india unei femei frumoase/ care a visat că va naște un mântuitor/ într-un pustiu/ unde o armată uriașă se urmărește/de la începuturile istoriei/ până mâine”.

Dar, pentru păstrarea unui echilibru, poetul dă dreptul la replică și celor ce cred în Dumnezeu, sub forma a două poeme în care pot fi observate două tipuri de discurs religios, unul extatic, altul fantezist, ambele însă lipsite de logică, semn că în fața absurdul războiului, facultatea logicii sucombă instantaneu: „dar se pregăteau nașteri multe/ și mulți au spus că nu mai vor răstigniri/ violență/ și câțiva au avut viziunea muntelui athos/ alții ruinele unei cetăți/ sparta au spus că este/ tramvaiul cel nou doar a zdrăngănit: unde este logica”; „un ford rablagit s-a ridicat în două roți și a arătat spre nord: noua mecca și noul ierusalim, noua romă sunt în laponia/ dar acolo fantoma lui Simo Häyhä are o armă cu lunetă și trage în îngeri, copii obraznici, tineri îndrăgostiți/ nu se mai poate iubi normal”.

Spuneam mai sus că Adi G. Secară se „joacă” în acest volum de-a călătorul prin timp, folosind literatura universală drept halte. Dar nu va invoca întreaga literatură (oricum ar fi fost efectiv imposibil), ci doar pe aceea care a înfierat, de-a lungul timpului, diversele orori ale istoriei. Astfel, ne vom întâlni în Horodok, cu Georg Trakl, Anne Sexton, Frank Bidart, Ko Un, Louise Glück, Franz Kafka, Urmuz, Svetlana Cârstean, Emir Kusturica și alții.

În afara acestor referințe literare, cartea mai este presărată și cu alte referințe culturale, din lumea muzicii, a filmului și a altor arte. Nu mă voi opri asupra fiecăreia dintre acestea, lăsând și cititorului plăcerea de a le descoperi. De altfel, nu voi mai explora prea mult nici printre viscerele exclusiv poetice ale acestui volum, căci, dacă ar fi să analizez fiecare poem așa cum ar merita și cum ar cere-o poate, densitatea intrinsecă a volumului, aș risca să transform această cronică într-un eseu foarte amplu, ce poate nu și-ar găsi prea ușor cititorii potriviți (este știut că puțini mai avem răbdare să citim eseuri vaste, preferând cel mult cronicile sau recenziile scurte, frugale, ceea ce nu este neapărat ceva de condamnat). Voi încheia așadar, redând un poem cu trimiteri istorice și filosofice, care pe mine m-a emoționat foarte tare, și care transferă, fie doar și numai pentru scurt timp, tema ororii din paradigma războiului, care uneori tinde spre abstractizare (oricât ai vrea să fii cu sufletul alături de victime, mai devreme sau mai târziu, ele se vor transforma în cifre, statistici, gropi comune, oameni fără chip și fără nume), în paradigma iubirii, pe care oricât am vrea să o abstractizăm, tot umană rămâne și tendința de a ne-o apropia până la identificare rămâne la rândul ei una foarte mare: „spartanii își aruncau iubirile născute cu sechele/ ca pe pruncii prea firavi/ din înalturi// scheletele acelor iubiri sunt comori/ pentru arheologi bizari/ care caută în viitor cucuta lui Socrate// între Sparta și Athos/ un Horodok ridicai/ din aproape nimic”.