Ceapaev vs. Țarul dada

 

Cronica volumului de poeme Tu ești rusul cel bun de Maria Pilchin

(Editura Prut Internațional, 2021)

 

Maria Pilchin (născută în 1982, în satul Răuțel, raionul Fălești, Republica Moldova) este poetă, critic literar, realizator TV și promotor cultural. Este autoarea volumelor de poeme, Zarathustra e femeie (Cartea Românească, 2018) și Poeme pentru Ivan Gogh (Paralela 45, 2015), și a volumelor de critică și eseuri literare, Poezie, eros și putere (Prut Internațional, 2018), Realități poetice în zigzag (Junimea, 2017), Praguri critice (TipoMoldova, 2013), De mână cu Marele Joker. Eseuri literare (Prut Internațional, 2013).

Cel mai recent material editorial al Mariei Pilchin este volum de poeme, Tu ești rusul cel bun, apărut anul acesta la editura Prut Internațional, în noua colecție de poezie, Teritorii.

Primele două poeme din volum dau atât tonul cât și cheia de lectură pentru întreg. Avem un prim poem dedicat bărbatului iubit, în care nota de fundal este dată de îmbinarea de melancolie și erotic: „în casa noastră miros de gutui/ de mere coapte și de stafide/ în rutina acestui matrimoniu/ mirosul tău fierbinte de bărbat/ care mă trezește în nopțile reci/ ca un cutremur ca un cataclism/ după cele șapte seri ale săptămânii/ toate acestea da toate acestea/ au gustul tău parfumul tău/ dormi unica zi când ești acasă/ și tu și eu și mirosul de gutui/ mirosul care ne umple întunericul/ mâinile tale somnoroase/ mă caută încet apoi repede/ repede mai repede foarte repede/ vulcanul și lava și magma/ zilei în care suntem acasă”; și un al doilea poem cel puțin bizar, dar care se dovedește a fi de fapt terapeutic, în care apare figura temutului soldat rus Vasili Ceapaev, reprezentând, printr-o metonimie, întreaga Rusie, întregul bagaj psiho-emoțional adunat de poetă de-a lungul copilăriei și adolescenței petrecute sub auspiciile Uniunii Sovietice, bagaj de care aceasta, care la rândul său asumă în sine, tot printr-o metonimie, toate femeile din casa sa, se străduiește să se debaraseze, pentru a se curăța de toate traumele (interesantă analogia dintre curățarea psihică și cea fizică, lunară, proprie femeilor, prin menstruație, paralelă ce are cu siguranță un substrat mult mai puternic decât se poate vedea la prima vedere, dar pe care îl lăsăm pentru moment în seama psihanaliștilor): „o dată pe lună/ mă gândesc la ceapaev/ și armata lui roșie/ o dată pe lună/ toate femeile casei mele/ se întorc în mine și curg// de parcă ne taie ne căsăpește/ de parcă toate războaiele lumii/ coboară prin noi la vale/ (...)/ ghidul ne strigă și mergem/ o lumină rece de spital/ în centru o masă de maternitate/ ghidul șoptește:/ cealaltă față a dragostei/ femeia de lângă mine/ mă uit atent la ea/ căci semănăm/ șoptește cu buzele roșii:/ un avort/ un avort/ șoptesc toate/ pete de sânge/ semn că pe aici a trecut ceapaev/ femeia din dreapta/ arată o altă masă/ mă uit la ochii ei verzi/ cenușii verzi pe care îi am și eu/ zice:/ o naștere/ o naștere/ șoptesc toate/ ieșim în câmp alături/ într-o pădure de pini/ zeci de cearceafuri se zbat/ în bătaia vântului/ o hymenaeus o himeneu/ ceapaev a reușit și aici (...)”. Așadar, avem de a face cu o perpetuă pendulare între trecutul sovietic și prezentul care se dovedește a fi tot unul cu ecouri rusești, dar de această dată, pozitive. 

Și cum între iubire și traumă este o prăpastie destul de mare și greu de trecut, este necesar și un pod. Iar podul acesta este obținut de către Maria Pilchin printr-o formă de umor, ce combină într-o manieră interesantă atât o doză de ironie, cât și una de duioșie, totul pe un fundal, cum altfel decât politic, căci doar politica/ istoria este cea care a stat la baza acestei povești: „de ziua mea am mers cu el/ la aureola unde mi-a cumpărat/ acei cercei cu motive grecești/ iubirea noastră e deja antichitate/ la alegeri îmi scot caseta/ cu bijuterii de ocazie și mi-i pun/ merg și votez împotriva partidului/ din care face parte pun ștampila/ vin acasă și îmi scot cerceii/ democrația s-a născut la elini”. 

Dar, dincolo de umor, de altfel necesar, nicio traumă nu se vindecă decât prin asumare, iar asumarea presupune în primul rând confruntarea fățișă a sursei problemei. Tocmai de aceea, spre finalul volumului, Maria Pilchin se reîntoarce la Moscova, pe care o privește ca pe o femeie fatală și la propriu și la figurat și au împreună o discuție cât se poate de serioasă, cu reproșuri și aprecieri, în urma căreia poeta ni se prezintă complet vindecată: „la moscova am fost safo/ am venit aici cum vii la o femeie frumoasă/ despre care ai auzit multe bune și rele/ târfa cea sacră/am iubit această urbe cu oamenii și cheiurile ei/ a fumat mult avea manichiura făcută/ de un bordo aprins/ fumatul ei era un ritual de damă de lume/ mă privea seducător deloc obscen/ știa că e irezistibilă/ mă simțeam captivă dar îmi plăcea/ și atunci am lovit-o când nu se aștepta/ când credea că în noaptea ce va să vină voi fi a ei/ ne-am certat atât de tare încât a venit poliția/ strigam de răsunau străzile/ nu o cruțam pe cea care nu crede în lacrimi/ era supărată și era frumoasă îi zvâcnea o venă/ pulsa kremlinul ca o aluniță pe fața ei/ strivise mucul de țigară cu dinții/ și îl aruncase pe jos îi tremurau mâinile/ avea mâini frumoase foarte frumoase/ râul moscova ca un decolteu adânc/ îi descoperea sânii mari care săltau de furie/ sânii ei lăptoși/ i-am strigat despre bunicii mei de siberii și anexări/ despre o limbă stâlcită și inventată/despre toate păcatele tinereții ei/(...)/ și deodată moscova această doamnă de piatră/ a răbufnit a strigat/ ca o femeie de la țară rănită la picior/ apoi deodată și-a dus palmele la ochi/ aproape ca un copil a avut o cădere nervoasă/ a plâns a dat din mâini și din picioare/ îi cursese rimeleul avea ruj pe dinți/rujul ei roșu vulgar/ a oftat mult pe umărul meu/ toată noaptea a sughițat ca un prunc/ zicând că nimeni nu-i știe și nu-i va ști durerea// doamne cât de frumoasă era”.

Iar cu mintea vindecată, și inima se simte eliberată și poate iubi în voie, drept pentru care volumul se (aproape) încheie cu un foarte frumos poem de dragoste dedicat celui ce dă și titlul volumului, rusului cel bun: „tu ești rusul cel bun/ moscova fără tine era pustie/ tu ești un rus adevărat/ rusul din casa mea/ rusul cel frumos/ tu ești marea mea rusie/ matușka rusie din patul meu/ ești mai mult decât un stat/ tu ești țara mea/ ivan tzara/ țarul căruia îi zic dada”.

De altfel, cu acest poem de dragoste, volumul capătă și o frumoasă rotunjime, se închide ca un cerc, fapt ce denotă instaurarea unui climat de pace în lumea interioară a poetei.

Per total, Tu ești rusul cel bun este un volum de poeme complex dar totodată unitar, în care se potrivesc ca într-un puzzle, dragostea și furia, resentimentele și împăcarea, umorul și drama, istoria și prezentul, toate într-un climat poetic echilibrat, definit printr-o dozare optimă atât a metaforelor și a altor figuri de stil, cât și a elementelor biografice, Maria Pilchin dovedindu-se o poetă matură, având foarte bine dezvoltate atât simțul poetic cât și pe acela al construcției epice.

Zodia Cancerului sau vremea sfidării morții

 

Cronica volumului de poeme Ziua în care am devenit monstru de Camelia Iuliana Radu

(Editura Vinea, 2021)

Camelia Iuliana Radu, s-a născut în anul 1959, în municipiul Slatina, județul Olt, dar și-a legat numele mai mult de orașele Brăila, unde a făcut primii pași în lumea literelor, la frageda vârstă de numai opt ani, și Ploiești, orașul în care locuiește și astăzi. Este poetă, prozatoare, artist grafic și jurnalist. Este autoarea volumeșor de poezie: Muntele inițiaților (Neotonic, 2003), Floare mică (Etiquette, 2009), Oman (Karta-Graphic, 2012), Caietul roșu (Singur, 2013), Tangerine Tango (Grinta, 2013), Negru de iarnă (Ateneul Scriitorilor, 2014), Întredeschis (Agol, 2015), Dincolo de fugă (Agol, 2015), Vântul în oglindă (Agol, 2015), Norr, (Tracus Arte, 2015), Desaparecida (Tracus Arte, 2016), Jucăm Lenin  (Paralela 45, 2016), Toluen (Editura Creator, 2020), precum și a volumelor de proză scurtă: Legendele Cetății Sinca (Neotonic, 2002), Pasărea Singuratică (Neotonic, 2001), Pe muchia prezentului (Etiquette, 2009). Din anul 2017 este membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Bacău.

Cel mai recent volum de poezie al Cameliei Iuliana Radu se numește Ziua în care în care am devenit monstru și a apărut anul acesta la editura Vinea. În paginile acestui volum poeta ne dezvăluie lupta sa cu moartea, o moarte latentă, lentă, dar inevitabilă, ce a căpușat firul vieții pe filonul poate celei mai cumplite boli din lume, cancerul. Cu toate acestea, volum, străjuit de un motto extrem de sugestiv din Rainer Maria Rilke: „îngăduie totul: frumuseţea, groaza, totuna. trebuie doar să mergi; nici o simţire nu-i prea departe”, nu este unul morbid și cu atât mai puțin unul al lamentărilor și al deznădejdii, ci unul 100% lucid, în care poeta, debordând de sinceritate, își privește în ochi atât moartea ce vine cât și viața care i-a mai rămas și caută să se împace cu ambele, dar și cu sine însăși.

Prima parte a cărții poartă un nume ce ar fi putut foarte bine servi și drept subtitlu pentru întregul volum: numărătoarea înversă, și cuprinde poeme în care sunt descrie stările poetei din perioada imediat următoare aflării diagnosticului: cancer, adică moarte. Iar prima reacție, este cum altfel decât paradoxală, pentru că este, de fapt, irațională: „la începutul numărătorii inverse/ nu știi ce se întâmplă/ te hăhăi ca prostul/ înfigi medalii în vestonul zilei/ încă nu crezi că a început/ ai mai exersa un cinism săltăreț/ te-ai mai bălăngăni între concept/ ai mai lua în râs ce ți se întâmplă/ ai mai lenevi/ ai mai târșâi picioarele a viață”.

Celelalte părți ale volumului, ca o completarea firească a celei dintâi, poartă în loc de nume, cifre, de la nouă la unu, în sens invers, firește pentru a accentua ideea de numărătoare inversă. Pe parcursul acestora, asistăm alături de poetă, la diversele transformări psiho-emoționale și bineînțeles fizice, ale acesteia, și nu doar asistăm, dar le și împreună-trăim, în parte, atât cât permite empatia, pe care, în mod surprinzător, poeta o obține de la cititor fără a o cere înadins, fără a se agăța de gâtul acestuia, fără a-i flutura ostentativ durerea pe sub nas. Dimpotrivă, ea încearcă tot timpul să nu se adreseze decât sie însăși, fiind pe deplin conștientă că în astfel de situații nu poți fi decât singur. Firește, nu sunt evitate, făcându-se abuz inutil de cinism, nici scenele în care poeta plânge sau trece prin momente de deznădejde. Dar Camelia Iuliana Radu are grijă ca genul acesta de secvențe să nu monopolizeze volumul, ci caută mai degrabă să facă să predomine poemele în care luciditatea dă tonul discursului. Iar unul dintre cele mai lucide poeme este cel care împrumută titlul celebrului jurnal de temniță al lui Nicolae Steinhardt, și nu doar titlul, ci în parte, și atmosfera: „îmi dau seama că nu mai sunt atrasă de bărbați/ nici de femei – nu asta ar fi problema/ mă uit la ei cu o fericire pe care/ nu mi-o pot controla (stupidă ar spune unii/ aceia care m-au certat adesea spunându-mi naivă)/ iese din mine de îndată ce îi văd/ nu nu îmi vine să le spun frate și soră/ mă uit la ei cum ascund/ cum gândesc/ cum încearcă să fie prea frumoși/ dar ei sunt deja (nici asta nu pot spune/ aș fi acuzată de clișeu de spiritualism ieftin/ de prostie)/ nici nu știu să povestesc starea asta/ nu îi mai pot iubi/ nu mă atrag/ sunt curioasă ca un bebe când distinge lumina/ sunt calmă ca o piatră de la începutul lumii/ nu vreau să știu nimic despre oameni/ dacă aș mai fi tânără nici nu aș putea să aleg/ între un bărbat și altul/ nici femeia care să îmi fie prietenă/ n-aș fi cu niciunul fiind cu toți/ sigur aș fi nebuna târgului/ dar eu am îmbătrânit mi-aș putea permite”.

Desigur, citind o astfel de carte, ar fi cumva prea cinic să urmărești și apoi să vorbești despre probleme ce țin de tehnică poetică, de estetică și stilistică, deși în cazul Cameliei Iuliana Radu nu ar fi nimic de scos în evidență pe coloana de minus, întrucât fiind o poetă cu o uriașă experiență în spate, scrisul ei s-a imunizat în fața posibilelor erori de acest gen. Așa că, voi încheia această cronică citând un al treilea poem (pentru deplinătatea certificării), și nu unul oarecare, ci acela în care poeta descrie momentul în care a primit revelația eliberatoare a faptului că nu mai are nimic de pierdut, și că nu îi mai rămâne decât să trăiască așa cum știe mai bine viața care i-a mai rămas, pentru a putea îmbrățiza următoarea viață, care îi va aduce și adevărata libertate: „diagnosticul a bătut la ușă și mi-a spus/ hai că ai scăpat/ ai cancer/ nu mai ai de ce să îți faci griji/ le vei lăsa pe toate aici în/ viața aceasta/ te vei elibera/ vei fi mai ușoară ca o balerină/ vei face tumbe prin aer/ graso/ vei fi albă și frumoasă ca zâna plecată de acasă/ fără grija zilei de mâine/ fără grija de a fi cochetă/ bine îmbrăcată informată/ vei fi/ așa cum ai visat toată viața să fii/ liberă/ vei putea trece prin ziduri vei vizita toată planeta/ te vei apropia de tigri și lei/ de vulturi și de marii învățați și nimeni/ nimeni/ nu te va putea opri”.  

 

 

Magia și nostalgia unui demisol

 

Cronica volumului Geniului 10 de Mircea Ignat și Florin Hălălău

(Editura Vremea, 2020)

 

Mircea Ignat (născut în 1953) a absolvit Facultatea de Electrotehnică din cadrul Universității Politehnica din București în 1977, devenind în anul 2000 doctor în electrotehnică în cadrul aceleiași instituții academice. A scris peste 250 de lucrări științifice și a înregistrat 42 de brevete. Este cadru didactic asociat la Universitatea Politehnica din București, membru titular al Comitetului Român de Istoria și Filosofia Științei și Tehnicii din cadrul Academiei Române.

Florin Hălălău (născut în 1967) a absolvit Facultatea de Chimie Industrială din cadrul aceleiași Universități Politehnica din București, dar a ales să îmbrățișeze (și) o carieră literară.      A debutat publicistic în anul 1993 în Adevărul Literar și Artistic, iar editorial în anul 2011 cu volumul de versuri, Asigurări de viață, apărut la editura Brumar. Au urmat volumul de poezie Obiectele din oglindă sunt mai apropiate decât par și volumul-interviu, Pe cont propriu. Un dialog cu Florin Hălălău (în colaborare cu un cristian), ambele apărute la editura Casa de pariuri literare, în 2016, respectiv 2017, precum și mai multe prezențe în antologii și reviste culturale.

Din prezentările de mai sus, s-ar părea că cei doi nu au în comun decât faptul că ambii au absolvit facultăți tehnice în cadrul aceleiași Universități Politehnica din București. Dar oare să fie acesta un motiv suficient de puternic pentru ca doi oameni cu preocupări intelectuale în principiu diferite, să-și dea mâna pentru a scrie împreună o carte? Cu siguranță, nu. Ceea ce îi leagă de fapt foarte puternic pe cei doi autori este nostalgia după demisolul imobilului din Bulevardul Geniului nr. 10, aflat chiar vis-a-vis de Palatul Regal din Cotroceni. Pe scurt, acest demisol a fost împărțit frățește, în cel mai pur sens al expresiei, de către familiile Herzan și Ignat, din 1950 până în 1959. Astfel, amintirile lui Mircea Ignat despre copilăria petrecută în Geniului 10 sunt impregnate foarte tare atât de atmosfera din sânul familiei Herzan, la care „se refugia” ori de câte ori era certat de ai lui și în care era primit ca un prinț (de altfel i se și spunea, ca formă de alint, „Pințule”), fiind servit mereu cu prejituri; familie formată din Opapa și Omama sau Tanty Lily, Tanti Evy și mai târziu medicul Florin Hălălău, altfel spus, bunicii și părinții scriitorului Florin Hălălău, care, deși nu a locuit nici măcar o zi în demisolul cu pricina, a copilărit ascultând povești despre relația dintre cele două familii. Este momentul să prezentăm și familia Ignat, formată din Nana, Mimi și Miron (Rică) Ignat, precum și din micuțul Mircea (aici câte un element despre fiecare membru al familie).

De altfel, atmosfera nu putea fi alta decât una cosmopolită, dat fiind conglomeratul de etnii, religii, istorii personale și preocupări intelectuale și nu numai, care se formase în demisolul din Geniului 10. Din punct de vedere al etniilor, răspundeau prezent, cea lipovenească, prin Nana Ignat, cea sârbă, prin Nicolae Ignat, transmisă apoi la Miron Ignat, cea poloneză și cea austriacă, prin intermediul Herzanilor veniți din Cernăuți, ca refugiați de război și bineînțeles cea românească, deși mai slab reprezentată, mai curând prin intermediul vlăstarelor mai tinere. Din punct de vedere al religiei, în demisolul din Geniului 10 conviețuiau cât se poate de pașnic ortodocși, cei din familia Ignat și romano-catolici, Herzanii. De asemenea, foarte variate erau și preocupările intelectuale și formările profesionale, având de a face cu un cadru militar, Rică Ignat, un fost avocat, Felix Herzan – Opapa, cu o fostă creatoare de modă și deținătoare de magazin de modă, Tanti Lily – Omama. Peisajul politic era în schimb unul ceva mai echilibrat, în sensul că, deși erau reprezentanți/ simpatizanți atât ai liberalilor cât și ai țărăniștilor, totuși exista un numitor comun: toți erau regaliști și toți erau anti-comuniști. Cu toate acestea, la venirea adevăratei „ciume roșii”, atât Ignații cât și Herzanii au încercat pe cât posibilul să nu atragă asupra lor atenția vigilentelor forțe de supraveghere și represiune, mai ales că și unii și ceilalți se știau vizați ca fiiind „elemente dușmănoase”, fie din cauza religiei, romano-catolicii fiind considerați mult mai „periculoși” decât ortodocșii, prin prisma relației lor cu Vaticanul/ Occidentul, fie din cauza trecutului lor profesional, care îi încadra la categoria mici-burghezi.

Poate cel mai afectat de noile vicisitudini a fost Miron Ignat, care absolvise Școala Militară Regală și era considerat un militar burghez decadent. Cu toate acestea, el nu a fost dat afară din armată imediat după venirea comuniștilor, așa cum s-a întâmplat cu cei care au refuzat să mai lupte și pe frontul de vest, împotriva foștilor aliați nemți, ci a fost „reciclat” în noul sistem, doar pentru a pregăti prima nouă generație de militari comuniști. Dar după încheierea acestui ciclu, a fost și el dat afară „ca o măsea stricată”, fiind nevoit să își schimbe și locuința și totodată să încerce o reconversie profesională.

Dar pentru Mircea Ignat, cel care a locuit, copil fiind, în Geniului 10, și care a demarat peste ani și ani, proiectul de reabilitare memorialistică a acestui imobil, mai precis a demisolului acestui imobil, amintirile legate de acea perioadă sunt mai puțin politice (de altfel, ce ar fi putut înțelege un copil de câțiva anișori), deși își amintește perfect de „șantajul” cu „Trăiască Regele!”. În schimb, își amintește perfect de atmosfera burghez-boemă din sânul familiei Herzan, unde se cânta la pian și se purtau discuții despre modă, despre „noile tendințe” propuse de revistele nemțești, Nekerman și Burda, despre iernile în care Bulevardul Geniului era un imens derdeluș, despre verile în care Gara Regală și Grădina Botanică erau locuri de joacă și de promenadă. Nu i s-au șters din memorie nici evenimentele mai puțin fericite, cum ar fi inundațiile inerente unei vieți la demisol, dar și acele amintiri au un farmec aparte, pentru că scot în evidență atmosfera de „familie unică” creată între Herzani și Ignați.

Marele merit al cărții Geniului 10, scrisă în tandem de către Mircea Ignat și Florin Hălălău este acela că invită la neuitare, că reînvie o perioadă foarte interesantă din istoria recentă a românilor, anume „schimbul de gărzi” politice, socio-culturale și ideologice dintre monarhie și comunism. Dincolo de aceasta, prezintă un frumos model de conviețuire între două familie destul de diferite, care ajung însă la o unitate foarte puternică. Și bineînțeles, propune un model de conduită culturală, oferind o sumedenie de referințe din domenii variate cum sunt muzica, literatura, moda, arta conversației, precum și din sfera științelor exacte sau a lumii cazone.

Născută ca un proiect strict personal, menit să întârzie uitarea, cartea celor doi va avea cu siguranță un destin al ei, și dincolo de granițele familiale și emoționale ale ultimilor Ignați și ale ultimilor Herzani, de pe acum continuați prin intermediul familiei Hălălău. O lectură în egală măsură emoționantă dar și surescitantă din punct de vedere intelectual, foarte potrivită pentru cei ce nu vor să-și uite istoria, dar și pentru cei ce ar trebui să înțeleagă importanța capitală a neuitării.

 

  

 

Tată...

Cronica volumului de poezie Spinner de Artiom Oleacu

(Editura Prut Internațional, 2021)

Artiom Oleacu (născut în 1986, la Chișinău) este poet, dramaturg și actor. A absolvit Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău, specialitatea actorie, precum și un masterat în dramaturgie și scenaristică. Din 2011 este actor la Teatrul Național „Satiricus Ion Luca Caragiale”. În 2015 a câștigat concursul de Dramaturgie organizat de Uniunea Teatrală din Republica Moldova. Ca poet, a frecventat atelierul „Vlad Iovița” și cenaclul „Republica”. În 2019 a câștigat premiul „Alexandru Mușina” pentru debut în poezie, în urma căruia i-a apărut volumul de debut, Miere pentru toate exponatele, la editura Tracus Arte, în anul 2020.

Cel de-al doilea volum de poezie al său, intitulat, Spinner, a apărut anul acesta la editura Prut Internațional, în colecția „Teritorii”.

Este o carte ușor atipică în peisajul actual, alcătuită dintr-un singur poem, structurat în două părți, în care este prezentată o confruntare tată-fiu, în care tatăl se dovedește cvasi-absent din viața fiului, iar acesta din urmă îi cere celui dintâi, ba sfaturi, ba explicații pentru neîmplinirile din viața sa.

Prima secțiune este scrisă sub forma unui dialog între tată și fiu, deși s-ar putea numi foarte bine un „dialog aparent”, întrucât tatăl, deși îi răspunde fiului la întrebări, o face foarte sec, uneori chiar repetând întrebarea fiului, lăsând tot timpul impresia că nu ia în serios frământările acestuia, care sunt totuși cât se poate de serioase. Ba mai mult, debitul sufocant în care fiul își strigă neputințele și vulnerabilitatea, lasă de înțeles că acesta este într-adevăr copleșit de întrebări și de frici, că se simte ca și cum s-ar putea scufunda dintr-o clipă în alta în vârtejul lor, atmosferă care amplifică și mai mult contrastul cu frustrantul calm al tatălui: „tată/ întrebările mă macină/ întrebările bat în ușă// fiule/ întrebările te vor măcina mereu/ întrebările mereu vor bate în ușă/ de ce nu pleci/ pleacă/ nu mai sta aici fiule// tată/ s-au adunat întrebările și mă macină/ nu am curaj să deschid ușa tată// fiule/ deschide ușa/ întrebările te vor măcina mereu/ întrebările mereu vor bate în ușă/ fiule// tată/ nu-mi dau pace tată/ crede-mă/ nu-mi dau pace/ întrebările lascive/ întrebările mocirloase// fiule/ de ce nnu pleci/ pleacă/ nu mai sta aici fiule// tată/ nu pot să le fac față/ tată/ nu pot să fac față/ mă omoară/ blestematele astea de întrebări// fiule/ trăiește/ ai încercat/ să trăiești// tată/ am încercat// își iese fiule// tată nu reușesc// fiule cum e existența ta/ de ce nu-ți iese/ de ce nu reușești// tată/ nu știu/ nu pot tată/ nu pot/ mi-am zdruncinat creierii/ am probleme tată// fiule de ce nu le rezolvi”.

Este interesant de urmărit dinamica stărilor fiului. Dacă la începutul poemului, pare că este, asemenea lui Kafka, intimidat de persoana tatălui, deoarece îl consideră omul cel mai potrivit pentru a-i veni în ajutor, pentru că are încredere oarbă în puterea acestuia de a-l ajuta, ușor-ușor, tot asemenea lui Kafka, dar cu ceva mai mult curaj și duritate, ajunge să îi aducă în mod deschis reproșuri tatălui, mai întâi pentru că nu este în stare să dea sfaturi bune: „ce să-nvăț tată/ cum se citește o carte/ ce mai e și cu sfaturile astea de rahat/ asta o fac în fiecare zi/ tată nu ești un șofer ok/ tată/ nu ești deloc un șofer ok/ nu ești un tată ok/ și cred/ nu ești nici bărbat ok/ nu ești atent/ la ce-ți vorbesc/ la ce-ți spun/ Dumnezeu ți-a dat un fiu tată/ iar tu nu poți/ nu știi/ nu vrei/ nu înțelegi/ nimic”, apoi pentru că nu este un om hotărât, de acțiune: „pentru că tu ești un idiot/ pentru că/ tu ești o balegă de vacă/ te comporți/ nu/ aștepți ca o balegă de vacă”, ajungând chiar să-i arunce în obraz faptul că i-a transmis nici mai mult nici mai puțin decât impotența sa, se înțelege nu aceea de natură sexuală, ci neputința de a lua decizii, de a fi ferm, de a fi bărbat, în sensul deplin al cuvântului: „vreau să-mi arunc impotența ta peste bord/ dar nu-mi iese/ ți-am zis/ încerc/ dar/ nu-mi iese/ impotența ta e în mine/ viața fără chinuri/ tu mi-ai furat-o/ tu/ tu ți-ai aruncat sperma/ acolo unde ai vrut tu/ tu/ fără să chibzuiești/ tu/ fără să mă întrebi”.

Ceea ce atrage atenția la acest dialog (să-i spunem totuși dialog) este faptul că, pe măsură ce fiul devine tot mai vocal și reproșurile sale sunt tot mai dure și mai concrete, vocea tatălui devine mai stinsă, răspunsurile sale fiind din ce în ce mai scurte, oscilând însă între a bătea în retragere în fața fiului: „așa-i fiule”, „înțeleg fiule”, „bine fiule/ promit că voi încerca” și a-și menține mândria de tată: „imposibil fiule”, „exagerezi fiule”, ceea ce lasă de înțeles că și în sufletul tatălui a început un război cu sine însuși.

Deși finalul primei secțiuni a poemului ni-i prezintă pe cei doi împăcându-se, cea de-a doua secțiune, scrisă strict sub forma unui monolog, scoate la iveală faptul că fiul continuă să sufere din cauza absenței tatălui, ba mai mult, lansează chiar ipoteza că tatăl a fost tot timpul absent, ceea ce ne face să reconsiderăm și prima parte a cărții, luând în calcul și varianta că răspunsurile tatălui nu au fost decât rodul imaginației fiului: „mi se pare frumos că prin intermediul/ literaturii/ pot crea aceste seri liniștite/ datorită lor/ pot găsi/ niște răspunsuri/ chiar dacă nu te-am văzut niciodată/ nu știu cum arăți/ cum miroși/ ce mănânci/ care sunt lucrurile care îți plac/ serile sunt lungi și plăcute/ când poți discuta cu un/ tată/ serile sunt lungi și plăcute/ când poți discuta cu tatăl tău/ tata și mama nu sunt același lucru”.

De bună seamă că, fiind scrisă la persoanele I și a II-a, primul impuls este de a considera că este o chestiune strict personală, că avem de a face cu o nouă mostră de literatură confesivă, ceea ce ar atrage după sine o lectură în cheie cvasi-emoțională. Desigur, ipoteza confesivă nu este nici negată, nici afirmată în mod direct. Dar pentru o lectură cât mai obiectivă, aș recomanda evitarea acestei ipoteze. Personal, consider că intenția poetului nu a fost în niciun caz declanșarea unor valuri de empatie, ci a avut în vedere strict crearea unei opere literare. În plus, meritul pe care l-ar aduce o oarecare detașare emoțională, ar fi acela că poemul lui Artiom Oleacu ar căpăta valența terapeutică a unei scrieri-oglindă, ajutând și alți cititori aflați într-o relație tensionată cu tații lor să își reconfigureze viziunea față de aceasta, ceea ce ar muta spectrul lecturii în sfera psihologiei.   

  În mod surprinzător, în această parte a doua se strecoară și o formulă de adresare atipică, în contrast cu restul volumului, fiul se adresează „tatălui” la plural: „iartă-ne/ că ne adresăm/ doar când ne este greu”, fapt ce poate fi interpretat, inclusiv și prin prisma formulării asemănătoare cu cea proprie psalmilor sau a altor rugăciuni, și ca o incizie de misticism în corpul monologului fiului, în sensul că acesta ajunge la concluzia că tatăl pământesc ar trebui să fie o oglindă a Tatălui ceresc, ba chiar este într-un anume fel, din păcate în acela că nici pe Tatăl ceresc nu l-a văzut niciodată: „cum să se comporte un fiu/ care nu și-a văzut niciodată tatăl”.

Deși de mici dimensiuni și abundând da capo al fine de formulări minimaliste, volumul-poem Spinner este unul foarte bogat în semnificații, cultivând înțelesuri adânci inclusiv, sau poate mai ales printre rânduri și/sau în liniștea (grafică) dintre o întrebare și un răspuns. De bună seamă că, pus sub lupa unui psihanalist, ar da la iveală și mai multe înțelesuri decât o face simpla lectură literară. Dar chiar și așa, privind strict din perspectivă literară, noua carte a lui Artiom Oleacu este una cel puțin răvășitoare, surprinzând în primul rând prin franchețea cu care acesta pune pe tapet problema spinoasă a lipsei tatălui din viața fiului.  

Întrupări lirice în veșminte albe, rituale

 

Cronica volumului de versuri Epifanii pe frunze de Maria Ieva

(Editura Brumar, 2020)

 

Maria Ieva (născută în 1975) este poetă și prozatoare. A absolvit Facultatea de Economie şi de Administrare a Afacerilor din cadrul Universității de Vest din Timişoara, promoția 2008. A debutat publicistic în anul 2011, în paginile revistei Boem@, iar editorial, un an mai târziu, cu volumul de versuri Alfabetul mirării (Editura Opera). Au urmat mai multe volume de poezie, poezie pentru copii și romane, dintre care voi menționa: Poeme cu îngeri, poezie (Editura Absolut, 2013), Jurnalul proiectului 156 A, roman (Editura Absolut, 2014), Femeia de la capătul mâinii, poezie (Editura Absolut, 2014), Sub semnul crucii, poezie (Editura Absolut, 2015), Poarta de la marginea cerului, roman (Editura Absolut, 2015), Un pitic cu nas de ceară, poezii pentru copii (Editura Genius, 2016), Anticamera inimii, poezie (Editura Absolut, 2016), Foșnetul umbrei, poezie (Editura Absolut, 2017), Scrisori dintr-o altă viaţă, roman (Editura Absolut, 2018), Ecoul zborului, poezie (Editura Absolut, 2019), Dimineţile sfinţilor, poezie (Editura Absolut, 2019) și Epifanii pe Frunze, poezie (Editura Brumar, 2020).

Am intrat în contact cu poezia Mariei Ieva relativ recent, citind mai întâi volumul Diminețile sfinților și continuând cu Epifanii pe frunze, volum ce se bucură de o prefață semnată de reputatul critic literar, Cornel Ungureanu. Dacă în cel dintâi am întâlnit o poezie dospită din aluatul sentimentului religios și frământată după toate regulile prozodiei clasice, lăsând senzația unei suspendări în anacronic, a unei poezii reanimate din timpuri imemoriale, în cel de-al doilea, care este și cel mai recent volum, avem de a face cu o revenire la versul alb, și cu o lărgire a plajei de sentimente explorate, ceea ce dintru început, o plasează pe poetă mult mai aproape de timpul prezent al poeziei.

Deși desprinsă din mrejele prozodiei, poezia Mariei Ieva din Epifanii păstrează totuși o ritmicitate a versurilor, obținută prin strecurarea unor repetiții a unor cuvinte cheie, ce capătă astfel valoare de simbol sau a unor construcții lirice, tehnică ce oferă totodată și senzația de incantație mistică sau erotică, de ritual sacru, misterios: „înbujorate/ mâinile mele/ sărută mâinile tale/ filă cu filă/ cuvânt din cuvânt/ lumina din mine/ îmbrățișează/ lumina din tine”; „citesc/ poezii nescrise/ gând după gând/ frunză după frunză/ toate mă îndeamnă/ să citesc/ cu voce tare// citesc/ poezia frunzelor/ dar cuprinsă de trac/ vocea mi se stinge/ și frunzele/ gând după gând/ dor după dor/ se desprind de ram”.

De altfel, senzația aceea de poezie rituală, mai este obținută și printr-un fel de paralelism (aparent) antagonic, care surprinde de fapt acea (în)depărtare care apropie: „eu și iubirea nu suntem una/ ea se înalță dincolo de stele/ eu rămân cu privirea pierdută/ în fântână/ nu știu să definesc iubirea/ pe mine nu pot să mă cunosc/ ne desparte teama de suferință/ dar ne apropie dorul de moarte/ ea ți-ar dărui aripile/ eu ți-aș dărui inima/ fără mine/ ea se întoarce în el/ fără ea/ nu pot ajunge la tine”.

 

Scriam mai sus că în Epifanii avem de a face și cu o lărgire a plajei tematice: pe lângă tema scrutării transcendenței pentru a descoperi și înțelege divinitatea, mult restrânsă în acest volum, dar reprezentată prin poezii ce tind spre esențializare: „fiecare e unic/ fiecare e singur/ numai dumnezeu/ unic și singur/ se împarte la noi toți”; întâlnim mult mai frecvent tema iubirii, fie ea împlinită sau doar căutată, în ambele cazuri sentimentele fiind înveșmânate în construcții lirice ce frizează diafanul, abia-tangibilul, abia-realul: „a fost epidemie de iubire/ ninge cu aripi de fluturi/ vezi/ mi se topesc palmele/ în primăvara îngerilor/ rugăciunea și moartea/ fiecare le trăiește în inima lui// a fost epidemie de visuri/ ne-au visat frunzele/ copacilor adormiți// taci/ taci și îmbrățișează-mă/ primăvara/ nu e pentru oameni singuri”; precum și tema căutării sinelui, realizată tot printr-un fel de paralelism, în egală măsură sintetic, din punct de vedre tehnic, dar și antitetic, prin imaginile puse pe tapet, pus în scenă sub forma unei sarabande de întrebări retorice din marea familie a lui „cine sunt eu”: „cine sunt eu cel care mă cert/ cu gândurile mele/ dar eu cel care rămân fără gânduri// cine sunt eu cel care îmi doresc un alt trup/ dar eu cel care vreau eliberarea din trup// cine sunt eu cel care tânjesc/ după o noapte de dragoste/ dar eu cel care caut singurătatea// cine sunt eu cel care aștept lumina/ să-mi înflorească în umeri/ dar eu cel care trafichez aripi// cine sunt eu cel care mă privesc în oglindă/ dar eu cel care ies din oglindă// cine sunt eu cel care nu știu ce sunt/ dar eu cel care sunt ceea ce nu știu// cei care locuiesc în mine nu știu cine sunt”.  

După cum spunea și criticul Cornel Ungureanu, Maria Ieva nu este genul de poetă ce ar putea fi înregimentată în vreun curent literar, în vreo școală literară sau în vreo grupare scriitoricească, indiferent de direcția acesteia. Maria Ieva scrie în primul rând din bucuria de a scrie, dintr-un preaplin de sentimente, de imagini, de gânduri, de trăiri, de cuvinte, altfel spus, dintr-un preaplin al inimii și al minții. De asemenea, poezia sa poate fi caracterizată și printr-un duh al smereniei. Se simte faptul că nu își dorește să epateze, să atragă atenția, să râvnească la vreo glorie literară pentru care ar fi dispusă să facă rabat de la ritmul inimii sale, iar acest lucru, consider că îi face o mare cinste.

Altfel spus, Maria Ieva ne oferă o poezie al cărei principal scop este alinarea sufletului, o poezie pe care să o citim în momentele în care avem nevoie de o liniștire a minții. Nu cred să greșesc dacă voi spune că poezia sa este o formă de terapie.