Printre pliuri de Cuvânt

Cronica volumului de poezie Dies irae de Denisa Crăciun

(Editura Hertzog, 2023)

 

Denisa Crăciun (născut în 1977) este licențiată în teologie și literatură franceză la Universitatea din Craiova și absolventă a masteratului Littératures modernes et contemporaines la Universitatea Clermont - Auvergne din Franța. Totodată, este doctor în literatură comparată, cu o lucrare ce tratează tehnica punerii în abis în opera romanescă a lui Umberto Eco, la aceeași universitate din Franța. Este poetă, traducătoare de poezie, cercetător științific și membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Brașov. A publicat mai multe volume de poezie, atât în limba franceză cât și în limba română. În limba română a publicat volumele: Incipit vita nova (editura Timpul, 2018), Între sistolă și epistolă (editura Eikon, 2021), Estera (editura Aius, 2022) și Dies irae (Hertzog, 2023). Asupra celui mai recent volum publicat în limba română mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Cele două specialități ce alcătuiesc backgroud-ul poetei Denisa Crăciun își fac simțită prezența încă din titlul volumului, Dies irae fiind o sintagmă în limba latină ce înseamnă „Ziua mâniei”, cu referire expresă la Judecata de Apoi. Vedem așadar aici atât aplecarea spre teologie cât și spre cultura occidentală, latină.

De altfel, pasiunea pentru teologie se vădește pe tot parcursul volumului, care, departe de a fi unul de poezie religioasă în înțelesul clasic, eclesial, al conceptului, rămâne unul încărcat de spiritualitate și totodată de referințe biblice, care însă vor fi puse într-o lumină nouă, pseudo-eretică, în sensul că vor fi scoase din contextul strict scripturistic și aduse sub zodia poetică, a abisului ideatic, al întrebării, al iscodirii (inclusiv a adevărului revelat), bineînțeles, totul într-o desăvârșită grijă de a nu cădea într-adevăr în erezie și de a nu leza sentimentul religios al cititorilor, fie ei creștini practicanți sau agnostici declarați.

Așa cum sugerează și titlul, poemele Denisei Crăciun din acest volum gravitează în jurul eshatologicului, înțeles însă mai curând ca sfârșit personal al vieții omului decât ca moment final al Judecății de Apoi. Iar acest lucru se reflectă încă din poemul cu care se deschide volumul, în care apare ilustrată curiozitatea omului față de ceea ce se întâmplă cu sufletul după moartea biologică: „Noapte de nicăieri înspre nicăieri/ migrează/ un ecou rătăcit pe străzi fără sfârșit// e mult de când nu mai știu nimic/ despre viața de dincolo/ despre nopțile ploiase/ de primăvară/ cu faruri de mașini/ cu mame rugându-se la icoane/ cu partizani și focuri mocnite/ pe munții minutelor mute sunt lacurile/ ascunse sub omătul pleoapelor”.

Însă toate întrebările, pasibile de a rămâne fără răspuns, legate de lumea de dincolo, sunt contrabalansate de o unică certitudine, anume aceea că indiferent de vicisitudinile vieții acesteia, Cuvântul lui Dumnezeu rămâne neclintit, ca unic Adevăr de care omul trebuie să se lege la fel ca miticul Odiseu de catarg, pentru a nu se lăsa pradă necazurilor, care de cele mai multe ori, privite prin prisma pedagogiei divine, nu sunt decât încercări vindecătoare de suflet: „Ochiul nu secretă privirea/ pe fața nestrămutată a rădăcinilor/ se ivește șușotind în lumină/ Copacul - Cuvânt imposibil/ de doborât// chiar în numele Tău/ pe una din ramuri o pasăre/ își coboară cântecul/ până în ultima zi a bolii/ ce vindecă”.  

Dar cum teoria este una iar practica alta, certitudinea mai sus ilustrată nu este mereu prezentă în viața omului, acesta clătinându-se adeseori în fața fricii, indusă bineînțeles de cel pe care Scriptura îl numește „Tatăl minciunii”, nimeni altul decât Diavolul, care se insinuează viclean în toate cele, dar cel mai ades, conform specialității lui brevetate în Eden, în relația dintre bărbat și femeie: „De coasta ta lipsă nu ți-a fost niciodată/ nici dor nici milă doar ciudă că ai fost laș/ - primul din istoria omenirii - // în dulap nu mai e loc de hainele tale/ degeaba înfățișarea ți-o schimbi peste/ veacuri și milenii același rămâi/ zi și noapte cu gândul la vechea profeție:// și iarăși va să vină Șarpele/ solzii de pe ochi mai abitir vor cădea/ iae Ea și sabia/ - l` épée flamboyante - una vor fi”.

Numai că, poeta fiind înrădăcinată în Cuvânt, trăindu-și viața, cum frumos spune într-unul dintre versurile sale, „printre pliuri de Cuvânt”, reușește să spulbere înșelătoria și să-i râdă Diavolului în nas, într-o manieră ce amintește de cartea lui C. S. Lewis: Sfaturile unui diavol bătrân către unul mai tânăr: „Bufon rănit în orgoliul mare/ cât planeta maimuțelor/ mustăți scoți din litere de ziare/ și limba la stele convins că ele/ tremurând îți vor cădea la picioare// cum nimeni nu se lasă impresionat te pui pe căutat/ nod în papură doar doar se va isca vreo gâlceavă/ stai liniștit nu mai ai de ce să îți fie teamă:// da da ridicol/ ești deja”.

De asemenea este foarte sugestiv modul în care poeta alege să își încheie volumul, cu un poem cât se poate de optimist și de profund, denumit simplu, Înălțare: „Între două respirații/ îmi atingi inima/ în plină zi se face/ noapte și sângele liniște/ începe să alerge/ la răspântii gura lumii/ se umple de albastrul/ ferestrelor casa/ împinsă spre cer de animale/ cu ochi peste tot/ corpul un parc cu biserică/ se ridică în Soare”.

Spre final aș vrea să punctez și câteva aspecte legate de stilistica abordată de poeta Denisa Crăciun. Și în această privință se remarcă în primul rând predispoziția acesteia spre formulări la limita dintre logică și absurd, sau mai curând dintre logică și abis logic, semn că inclusiv studiile despre tehnica punerii în abis în opera romanescă a lui Umberto Eco și-au pus amprenta asupra sa. De altfel, probabil tot de acolo vine și aplecarea spre ezoterism creștin și numerologie, în cuprinsul cărții întâlnindu-se adeseori scene biblice apocrife precum și numere ce aparent nu au nicio însemnătate, dar despre care știi sigur că undeva, într-un sistem numerologic neștiut de către cititor, cu siguranță au o puternică încărcătură energetică, mai curând și prin prisma faptului că o oarecare energie o emană și în volumul acesta.

Așadar, Dies irae (a.k.a. Ziua mâniei a.k.a. Ziua Judecății de Apoi) este un volum de poezie ce te pune față în față cu tine însuți, cu viața și moartea ta, cu lupta cu proprii demoni, dar mai cu seamă față în față cu Dumnezeu, reprezentat aici de Fiul Său, Cuvântul sau Logosul divin întrupat. Este o lectură în egală măsură savuroasă dar și incomodă, care pe de o parte de umple de energie pozitivă dar pe de alta te lasă singur în fața marilor întrebări despre viață și moarte, ceea ce o face, în final, o carte importantă, o carte necesară.    

 

 

Noii paveldaniști în luminile rampei

 

Cronica volumului aniversar, Carapacea de aur - Antologia „Pavel Dan” - 65,

coord. Eugen Bunaru

(Editura Tracus Arte, 2023)

 

De Cenaclul „Pavel Dan” din Timișoara mă leagă una dintre cele mai frumoase amintiri din viața mea literară, dacă mi se permite sintagma ușor narcisită. Era anul 2009 și eu făceam primii pași timizi în lumea literară. Și printre acești primi pași s-a numărat și câștigarea unui premiu la secțiunea de eseistică a Concursului de literatură organizat de Cenaclul „Pavel Dan”. Iar când am venit la Timișoara pentru festivitatea de premiere, am cunoscut o parte dintre membri Cenaclului „Pavel Dan”, care tocmai își sărbătorise primii 50 de ani de activitate, printre care, pe Moni Stănilă, cu care am legat o frumoasă și încă actuală prietenie, Ana Pușcașu, Tudor Crețu, Marcel Tolcea și bineînțeles pe decanii Eugen Bunaru și Cornel Ungureanu. A fost prima mea întâlnire cu literatura contemporană adevărată și totodată mi-am fixat atunci primele repere valorice în literatură.

De atunci s-au scurt niște ani și iată-ne ajunși în momentul unei alte aniversări a Cenaclului „Pavel Dan”, aceea de 65 de ani. În fruntea cenaclului a rămas același neobosit Eugen Bunaru, dar componența echipei de start este una complet schimbată, ceea ce este cât se poate de bine, pentru că în primul rând acesta este rolul și rostul unui cenaclu literar, de a produce periodic noi și noi generații de poeți sau prozatori.

În cele ce urmează vom face cunoștință cu noii paveldaniști, toți tineri și foarte tineri, care și-au unit forțele și poezia între coperțile acestei antologii aniversare, denumită cu o sintagmă aparținând unuia dintre ei, Carapacea de aur. Pentru unii dintre aceștia, prezența în această antologie reprezintă prima ieșire la rampă. Așadar, în ordinea num(r)elor „de pe tricou” (a se citi ordine alfabetică), echipa de start „Pavel Dan 65” este formată din: Valentina Botezatu, Cristian Căliman, Ioana Cheroiu-Cozma, Vlad Ciurescu, Anastasia Coste, Delia Alexandra Coste, Marius Dimcea, Mihaela Farcaș, Ionuț Manea, Alexandra-Iasmina Panc, Izabela-Elena Radosevici și Răzvan Stoicovici. Din rațiuni de spațiu nu voi aloca decât câte un scurt paragraf fiecăruia dintre ei, urmând ca la final să încerc tragerea unor concluzii.

Valentina Botezatu (29 de ani) practică o poezie alertă, proaspătă, în egală măsură viscerală și spirituală, în care reușește să dozeze optim metaforele și imaginarul desprins din concretul vieții: „amazoana clubului cu spume/ arată bicepșii printre rânduri de țâțe/ fratele dintr-o altă mamă roșcată/ e bine pus bine între stele// un puști de 19/ imită tristețea în baie/ se întrece cu sfinții în fluierături// ești sora mea/ din altă viață pusă pe scandal/ înșiri cărțile de tarot/ pe lângă bucăți stabile de vomă// scrii pe nota de plată mesaje/ ții fragilitatea între scaune de plastic/ dealerul are față de preot/ și spate de om/ ai uitat fereastra deschisă/ între două lumi grase/ cu tentativă de suicid”.

Cristian Căliman (28 de ani) scrie o poezie îmbibată de un imaginar foarte bogat și diversificat, pe alocuri grotesc, rămânând însă foarte bine ancorat în realitatea cotidiană pe care o descrie exact așa cum este ea, cu zbuciumul și lipsa de valori autentice care o definesc: „sucurile corozive ale păianjenului/ radioactiv îmi dizolvă încet creierul/ furnici docte prin porii pielii/ sapă galerii în pământul simbolic/ gândaci persistenți cuvintele mele/ vor supraviețui apocalipsei literare/ mestecate de mandibulele mutanților/ semiliterați și în trompele țânțarilor/ cu nume de walkirii numele meu va roi/ până-n armonia râncedă a paradisului gângăniilor”.

Ioana Cheroiu-Cozma (23 de ani) este la rândul său preocupată de derapajele societății, pe care ar vrea să le îndrepte prin poezie, o poezie de această dată mai limpede, cu imagini mai clare, dar nu fără de nerv poetic autentic: „Adevărul îți strivește/ neuronii/ spasmele te internează în spital/ implozie toracică/ un halat alb te reanimează/ și-ți amintește cum/ te-au izbit de ghișeu și au strigat/ „dosar tip plic”/ în care să vâri/ rezumatul vieții/ și datoriile la ANAF/ că internarea la nebuni/ te-a transformat/ în traficant de ideologii/ iar ideile tale/ de om citit/ dăunează pacienților/ sedați intravenos cu minciuni”.

Vlad Ciurescu (21 de ani) are la rândul său un discurs social, dar spre deosebire de colegii săi de cenaclu, el imprimă discursului său și o dimensiune postumanistă, precum și o cadență specifică poeților ce au făcut pasul înspre zona de performance: „Holograme blazate/ Coduri alterate/ Cripte electronice/ Scrijelim o lume arhaică/ Un mediu digitalizat/ Plin de fantasme virtuale// Munți și arbori/ De betoane/ Ecrane și lumini/ Împânzesc magma societății// Catalizați de emoții imaginare/ Unde spectaculare/ Tentacule din cabluri/ Încolăcesc inima artificială a metropolei”.

Anastasia Coste (27 de ani) are poate cel mai așezat discurs, în sensul că poezia eu curge lin ca un râu de câmpie, inclusiv acolo unde se revoltă împotriva nedreptăților și a mersului șchiopătat al lumii, semn că deține o mai mare doză de maturitate și umană și artistică. De asemenea, poezia ei este și cea mai puternic spiritualizată, dar nu lasă ca poezia ei să devină religioasă în sensul clasic al conceptului, ci dozează fiecare element cu grija de a nu epata nici măcar în această direcție: „Mă numesc înviere/ și m-am născut s-aprind făclia lumii/ așa mi-a spus duhovnicul/ la două luni de la incident// m-am abătut de multe ori/ prin lanuri de porumb, strigând/ că norii s-au transformat în aur// m-am îndrăgostit de valuri!/ și viața mea scufundată-n mare/ e o înșiruire de bilete fără loc// în final, soarele se va așeza pe-o aripă/ aștept să mă întrebi pentru ultima dată:/ tu cum mai stai cu răsăriturile?”.

Delia Alexandra Costea (33 de ani) scrie o poezie cu irizări metafizice, fără însă a se decupla complet de realitatea imediată, de revolta socială, de postumanism: „Mă închin/ Predau viața morții și timpul veșniciei/ Îngenunchez în fața inevitabilului/ Tac și mă închid/ Mă închin, mă închid și tac din nou.// Nimic în gând/ Doar tăcerea absurdă/ A golului ce lâlpâie/ Vreau să articulez cuvinte/ Literele plimbă imagini prin minte/ Mă arunc în negrul nemărginit după ele/ Nu prind nici una// Tac și mă inchid/ Mă închid, mă închin și tac din nou”.

Marius Dimcea (30 de ani) are poate cel mai diversificat discurs poetic din punct de vedere al imaginarului și al esteticii. Însă ca fond sau mai bine spus, ca substrat, poezia sa este în mare parte una profund spirituală, dar în sens strict ezoteric: „Am trei ochi/ Cu unul mănânc, mă spăl/ Îmi fac patul și dau drumul la muzică./ Cu celălalt plâng, râd și chiar iubesc uneori.../ În zilele de Miercuri./ Când unul face dragoste cu vreun tablou/ De-al lui DaVinci,/ Celălalt se închide se simte rușinat”.

Mihaela Farcaș (30 de ani) practică o poezie cu precădere personalistă, orientată spre sine, spre explorarea spațiului său interior, fie că vorbim despre dorințe neîmplinite sau despre o sondare scrupuloasă a sufletului și a trupului. Interesant este că discursul său poetic nu este unul angoasant, dominat de frustrare, ci mai curând unul lucid, determinat de acceptarea de sine: „în cada cu benzadrină/ m-am privit prin ochii celorlalți/ pentru că retina îmi era crăpată./ sub apă îmi ascultam bătăile inimii/ care urlau./ aceasta a fost ziua abandonului”.

Ionuț Manea (42 de ani) este de departe cel mai experimentat poet din această antologie, iar asta nu o spun doar datorită vârstei sale ci și datorită faptului că are deja publicate trei volume de autor, unul de proză și două de poezie. Iar acest lucru se reflectă foarte bine în discursul său poetic, care se definește printr-o construcție impecabilă și printr-o limpezime de invidiat: „În lunca Oltului, luciul apei răzbate până la fântâna de sub biserică;/ Se adună sunetele la zenit/ Într-o senzație plăcută./ Nu pot descrie frumosul, pentru că frumosul nu poate fi descris./ Fără să gândesc,/ Arunc o piatră peste canalele cu papură,/ Pierzându-se în iarba înaltă”.

Alexandra - Iasmina Panc (26 de ani) practică o poezie minimalistă, dar având un imaginar bogat și variat, adeseori impregnată de referințe istorice și culturale, de cele mai multe sfredelitoare, din care irumpe în primul rând senzația de sinceritate absolută față de sine însăși: „Trebuia să plec de mult/ am așteptat/ un semn divin/ și am rămas/ ultima/ într-o stație/ de oameni/ pierduți”.

Izabela - Elena Radosevici (24 de ani) se dedă la rândul său la folosirea unor referințe istorice, culturale și chiar religioase, dar spre deosebire de colega sa mai sus numită, ea practică o poezie maximalistă, în care își face simțită prezența și paradoxul, și care are ca miză mai degrabă generarea unor întrebări existențiale, a unor teme de dezbatere filosofică, decât livrarea unor răspunsuri sau a unor sentințe definitive: „Pictez o icoană pe tavanul ochilor lui Dumnezeu/ Fiindcă nu cred în el/ Și sunt disperată să știu de ce mai există în mine./ David - luminându-se de crăpături și neputință -/ Va fi om acum că eu nu pot/ Dar nu eu, doar jumătate -/ Jumătatea pe care nu o vreau./ Tu David Dumnezeu eu -/ Se tremură în geamul deschis/ Nu de frig, deși e frig -/ Sub blestemul neconceput al existenței/ Pe care niciunul nu are curajul să îl rupă”.

Răzvan Stoicovici (23 de ani) scrie o poezie aparent studențească, în sensul că împrumută mult din limbajul, temele și atitudinea studențiolor asupra vieții, o atitudine aparent eretică sau ultra-detașată, dar care în fond maschează un interes profund pentru marile teme ale existenței umane: „Bețivii sparți de bere și lene/ au D-zeul lor part-time/ care-și trimite fiul cu Sindrom Down/ la Timpuri Noi degeaba// Dialog sec, lipsă cuvinte vocabular/ redus la apărarea lui Mutulică/ hipersensibil ca inflația. E aerian/ nu e vina lui. Mă pocăiesc spre iertare!/ Unii cred în ghicitoarele din Vamă/ alții în epilepsie”.

Așadar, noii paveldaniștii, deși toți sunt tineri, majoritatea având între 20 și 30 de ani, se prezintă drept un grup de poeți destul de bine sudat, care manifestă interes inclusiv pentru ideea de generație, curajoși în ceea ce privește temele abordate, ancorați în lume dar fiind totodată preocupați și de transcendență, promit, fiecare în parte să devină poeții canonici ai literaturii de mâine, și nu doar în zona Banatului literar, ci în poezia română în general.

 

„Oricât ți-ar fi de frică, nu închide ochii”

Cronica volumului de debut, Sleep paralysis de Ana-Maria Anania

(Editura Cartea de după, 2021)

 

Ana-Maria Anania (născută în 1995) a absolvit Facultatea de Litere a  Universității "Alexandru Ioan Cuza" din Iași. A publicat poezie în reviste precum Echinox, Zona literară, O mie de semne, Kryton, Conta, Parnas XXI, Noise Poetry, Planeta Babel, Revista Golan și altele. A debutat în anul 2021 cu volumul de poezii Sleep paralysis, apărut la editura bucureșteană Cartea de după. În anul 2023 i-au apărut poeme în antologia Mai deloc pomeniți. Caietul de la Săvârșin #16 (editura Mirador, 2023), ca urmare a participării la Tabăra de creație a tinerilor scriitori de la Săvârșin. În cele ce urmează mă voi apleca asupra volumului său de debut în poezie.

Poeta Ana-Maria Anania a ales ca motto pentru volumul său de debut în poezie, Sleep paralysis, o frază menită să avertizeze cititorul asupra conținutului cărții pe care se pregătește să o parcurgă: „apun într-o predare ca să răsar într-o răzvrătire”. Și într-adevăr este o avertizare bine venită mai cu seamă pentru cititorii cu stomacul sensibil, pentru că volumul începe ex abrupto cu un autoportret psihologic, pictat în „culori” dure, din care lipsesc „tușele” menajamentelor, al cărui scop este de a ne introduce în universul interior al poetei: „nu vrei să mă cunoști./ tristețea mea e scatofilă și mereu gravidă,/ așa că, ori de câte ori are pofte, trebuie să scormonesc/ prin scârnele trecutului și să caut cele mai apetisante amintiri./ izul acesta de ghenă părăsită mi-a alterat simțul realității/ și n-aș putea să-ți spun ce-mi mai place cu adevărat./ plâng cu lacrimi zoiase și, oricât mi-aș freca obrajii,/ mă însoțește duhoarea care apasă greu asupra orașului/ în duminicile când nu vine nimeni să ridice gunoaiele.// am ochi verzi ca mucegaiul de pe sicriul norocului meu/ și trebuie să trăiesc cu asta pentru că sunt lucruri în viață/ pe care, dacă nu le-accepți, te vor seca mult mai devreme./ știu, am picioare lungi, dar nu ca să le pun în jurul gâtului fericirii,/ ci ca să dau mereu cu capul de pragul de sus când mă retrag în mine./ buzele mele sunt doar o crustă pe care o zgândăr cu fiecare zâmbet/ cuvintele nespuse mi se preling pe bărbie inutil”. Vedem așadar, din acest poem cu iz mizerabilist-visceralist (visceralismul însă va atinge apogeul undeva pe la jumătatea volumului), că într-adevăr, poezia ei pendulează încă de la început între „predare” și „răzvrătire”, ambele verbe fiind puse în legătură cu sine însăși. Poeta se predă sieși și se revolta tot împotriva sieși. Altfel spus, este într-un război continuu cu sine însăși. Și vom vedea în curând de unde vine această revoltă puternică.

Un prim răspuns la această întrebare ar putea fi acela că poeta se simte în primul rând singură și cumva abandonată, ca urmare a pierderii unicului său punct de sprijin, a unicului său reper de umanitate, bunica sa: „bunica e o rană deschisă ce/ refuză cu încăpățânare să se cicatrizeze.// o acopăr de fiecare dată când ies din casă,/ dar se lipește de bluză și mă ustură atât de tare,/ că mă chinui să zâmbesc fals/ când îi dau conștiincioasă bună ziua/ babei enervante de la doi care-și târâie/ picioarel pe hol și prin sufletul nepoților.// mă enervează că unii trăiesc și sunt dracu’ în picioare/ iar ea nu mai e. s-a dus. Și era singura șansă la bunătate/ pe care o mai avea omenirea”.

Dar de fapt, adevăratul motiv se pare că este unul mult mai dur, fiind vorba despre o traumă foarte puternică despre care poeta nu reușește să vorbească nici în poezie altfel decât voalat: „e rușinos să vorbești despre asta/ cuvintele care-mi răsunau în minte/ ori de câte ori voiam să povestesc despre ce s-a întâmplat/ de fiecare dată când plouă deschid laptopul și mă așez la geam/ și scriu până obosesc iartă-mă iartă-mă iartă-mă/ cu speranța că mă voi putea ierta vreodată pentru mizeria/ în care m-am aruncat conștient.// plouase și-n noaptea aia exact ca acum, cu tunete și fulgere,/ și mi-era teamă că mă voi îneca în noroiul din/ propria curte, unde m-am abandonat fără milă/ de atunci mi-e frică doar de ploile mocănești care/ se dezlănțuie în mine și nu știu când se opresc// m-ai fixat cu privirea mirat și te prefăceai că nu știi ce s-a întâmplat/ mi-ai spus că nu înțelegi de ce e nevoie de atâta zgomot pentru/ o ploaie așa de scurtă, dar tu nu știi nimic despre meteorologie/ sau despre mine// e prea rușinos să vorbești despre asta/ sunt singurele cuvinte pe care le-ai spus când ai plecat/ iar eu am dat din cap înțelegătoare/ știind că nu voi avea niciodată puterea să accept/ că tu ești de fapt singurul vinovat”. Această traumă își va face prezența, în diferite forme, pe toată durata volumului, fără a afla vreodată ce s-a întâmplat exact, rămânân cumva condamnați la a privi neputincioși la suferința poetei.

Dar pentru că o traumă nu vine niciodată singură, avem ilustrată în volum și trauma transgenerațională, care sapa poate cel mai adânc dintre toate, fiind și cea mai intimă dintre toate și de cele mai multe ori prima care iese la iveală sau care începe să se manifeste inconștient: „sunt plămădită din cicatricile mamei/ și din fricile sălbatice ale tatălui meu.// sunt tot ce n-a fost bunica mea./ fericită./ am tot ce n-a avut străbunicul meu./ speranță.// sunt tot ce n-au visat părinții mei vreodată./ obișnuința mi-e o haină prea mică/ și-mi țes fiecare zi din fir aspru de rebeliune”.

În mod surprinzător, în volum apare și dragostea, și încă într-o formă de zile mari. Însă până și poezia de dragoste, care s-ar fi dorit cumva a fi un contrapunct la atâta durere, se simte frica poetei de a nu fi părăsită de cel iubit, de a nu rămâne din nou singură și sfâșiată: „nu vreau să mă iubești și/ să-mi fii alături la bine și la greu/ până când moartea ne va despărți./ nu mă mulțumesc cu atât./ vreau să am certitudinea că mă vei/ căuta și dincolo, orice ne-ar aștepta/ după ce încheiem capitolul ăsta din viața noastră./ vreau să mă cauți și să mă lași să te găsesc,/ așa cum ai făcut aici. poate te întrebi cum să faci asta./ n-aș ști să-ți răspund, dar eu de aceea te adulmec în fiecare/ noapte. nu vreau să-ți uit mirosul. te voi căuta cu perseverența/ unui câine de la antidrog, dar căutarea trebuie să fie reciprocă./ când voi ști sigur că așa va fi, abia atunci/ voi reuși să fiu pe deplin fericită”.

Așadar, Ana-Maria Anania scrie o poezie extrem de dureroasă, de dură, de sfâșietoare și de revoltătoare, scrisă însă într-o manieră de poetă adevărată, de poetă care, deși aflată la debut, ne arată tuturor că are stofă de mare poetă ce nu se teme să spună lucrurilor pe nume. De altfel, dovadă că a înțeles deja ce înseamnă poezia și care este rolul și rostul ei în lume, stă poemul următor, o adevărată artă poetică, cu care de altfel voi încheia și eu această cronică dedicată unui volum de poeme de cinci stele (și nu doar pe Goodreads): „abia după ce am aflat că străbunicul a făcut pușcărie/ pentru o poezie, am înțeles ce putere pot avea cuvintele/ și mă lupt mereu cu teama de-a nu deranja și cu dorința/ de-a scoate afară tot ce mă zgârie pe dinăuntru.// crăpăm zilnic metri întregi de visuri și le ordonăm frumos/ lângă casă, să stea la uscat pentru a întreține focul care/ ne determină să mergem mereu mai departe, să mai luptăm/ și azi cu balauri, taxe și nedreptăți”.

 

Așa s-a sinucis Urmuz

Cronica volumului urmuz. 23 noiembrie 1923 de Mihai Maniuțiu

(editura Tracus Arte, 2018)

 

 

Mihai Măniuțiu este atât un reputat regizor de teatru, cât și un prolific scriitor, autor al mai multor volume de poezie, proză și eseuri de teatrologie.

Volumul de poeme, urmuz. 23 noiembrie 1923, apărut spre sfârșitul anului 2018, la editura Tracus Arte, este cu totul inedit atât față de restul creației sale, cât și față de majoritatea producțiilor literare de pe piața românească de carte din ultima vreme. În acest volum, autorul rescrie din imaginație, ultimele ore din viața scriitorului român de avangardă, Urmuz (pseudonimul literar al lui Demetru Demetrescu-Buzău), care a ales să se sinucidă în ziua de 23 noiembrie 1923.

Deși este un produs aproape exclusiv al imaginației, autorul pornește totuși de la un fapt real incontestabil, sinuciderea în sine, și de la un document la fel de real, procesul verbal prin care organele de poliție costată această sinucidere. Documentul este redat întocmai, atât la începutul cărții, ca un prolog al poemului fluviu realizat de Mihai Măniuțiu, cât și la sfârșitul acesteia, într-o variantă versificată, ca un al treilea epilog al întregii epopei mortuare, tehnică prin care autorul oferă operei sale atât ciclicitate și unitate, cât și acea doză de veridicitate menită să dea greutate conținutului deplin imaginar.

Poemul-fluviu debutează cu o secvență în care Urmuz somatizează intens starea sa de dezechilibru psihic: „tot mai des/ când înghid/ orice aș mânca sau aș bea/ e ca și cum aș înghiți/ un cuțit”; urmată îndeaproape de o alta ce stabilește locația în care s-au desfășurat ultimele ore din viața celui ce a fost unul dintre fondatorii literaturii absurdului în cultura românească: „de aproape șase ore/ urmuz/ bea/ în birtul de pe șoseaua/ kiseleff/ pahar după pahar/ cu absint”.

În continuare, sunt surprinse, sau mai bine zis recreate, o serie de stări premergătoare sinuciderii, pe care, cel mai probabil, Urmuz le-a trăit în acele momente: sentimentul prezenței morții interioare: „ascultă, drăguțo, eu sunt mort, de ce te încăpățânezi să mă parfumezi?”; „un miros răsucit/ întors pe dos/ cumva răscolitor/ așa miroase când/ nu mai ești pe de-a-ntregul viu/ și tot felul de chestii din tine/ mărunte mărunțele/ supraviețuiesc/ se înmulțesc// ce dezgustător”; resimțirea acută a golului interior, ce se manifestă ca o gaură neagră ce-l trage în sine: „golul se ținea de el ca o târfă/ de ultima speță/ suplu insinuant/ îl înghesuia/ îi făcea propuneri rușinoase/ perverse// urmuz se întreba/ să se combine să nu se combine cu el/ să-l scuipe în gură/ să-i muște buzele/ ori/ să se lase înghițit”; precum și intrezărirea vagă a unei lumini ce ar fi putut fi mântuitoare, dacă Urmuz nu s-ar fi îndoit de propria sa revelație: „în ciuda faptului că/ pare imposibil/ până la urmă/ ceva mijește/ de cealaltă parte/ a luminii/ pe partea din dos a luminii// urmuz se cutremură:/ e doar o închipuire/ o părere”.

Apare inclus un laitmotiv, acela al dedublării. Se pare că Urmuz resimțea cât se poate de reală ruptura metafizică dintre sinele său de artist și cel de grefier. El nu se mai referea la Demetru Demetrescu- Buzău ca la alter-ego-ul său civil, ci de-a dreptul ca la un străin, cu care însă era conștient că trebuie să împartă același trup, aceeași viață și în final aceeași moarte. Dedublarea această se manifestă în poemul lui Măniuțiu, treptat, urcând de la nerecunoașterea pașnică a celuilalt, până la declarația de război ce coincide chiar cu hotărârea lui Urmuz de a se sinucide, pentru a scăpa astfel de alter-ego-ul său: „ăla cu mustăcioară și frizură de filfizon/ (s-ar zice că sunt eu/ dar ar putea fi și demetru demetrescu - buzău)”; „în zidul dinspre nord-vest al birtului de pe șoseaua kiseleff/ a apărut o crăpătură foarte mică/ o fisură// demetru demetescu – buzău și urmuz încearcă să ajungă la/ un consens/ oare este sau nu este ăla locul/ prin care ar rfi putut să apară în lume/ unul dintre ei/ sau o altă/ entitate/ incertă/ și/ la fel de suspectă”; „aș vrea/ demetru demetrescu – buzău/ să te acuz de abuz/ de molestare/ de crime/ împotriva mea și a tuturor himerelor mele// aș vrea/ demetru demetrescu – buzău/ să te împușc/ dar fricos cum ești/ te-ai ascuns/ te-ai pitit în mine/ te-ai deghizat/ însă/ te înșeli/ dacă-ți închipui că în felul ăsta/ o să scapi/ n-o să scapi”.

Ceea ce surprinde foarte tare la maniera în care Mihai Măniuțiu reconstruiește din imaginație acea ultimă zi din viața lui Urmuz, este sângele rece pe care îl impregnează fiecărei secvențe în parte. Astfel, Urmuz apare deosebit de calm, atât în momentele în care își imaginează cum va arăta lumea de a doua zi, când el nu va mai fi, cât și în momentele în care își planifică pas cu pas sinuciderea: „cu zgomot de porțelan spart/ în artere în torace/ urmuz se ridică de la masa// nu va trage în burtă/ s-ar putea să dureze prea mult/ până ce se ciobesc și se sparg toate/ n-o să tragă în inimă/ e un organ prea mic prea lateral/ s-ar putea să rateze// o să-și lipească țeava de tâmplă/ acolo sunt cei care vociferează/ și-ncearcă să-l țină în viață/ o să-i amuțească/ o să-i amuțească pe toți deodată”. Cu același sânge rece este descrisă inclusiv scena sinuciderii, chiar dacă aceasta nu este redată din perspectiva lui Urmuz însuși (deși nu ar fi fost cu totul imposibil, dat fiind maniera de lucru a literaturii absurdului, pe care inclusiv Măniuțiu o împumută, pe alocuri, în acest volum), ci din cea a unui observator exterior, obiectiv: „se va termina în circa treizeci de secunde/ se va termina// a durat de fapt un minut și șaispe secunde/ dar nu pentru că ar fi șovăit – revolverul nu era chiar dintre cele mai performante/ a trebuit de trei ori armat/ dar/ în fine/ a funcționat”; „s-a auzit o împușcătură/ sau/ mai degrabă/ un zgomot de oase/ tasate// (trebuie că undeva pe-aproape/ era un abator)”.

Volumul urmuz. 23 noiembrie 1923 al lui Mihai Măniuțiu se impune astfel ca o apariție inedită pe piața literară românească actuală. Realizarea este cu atât mai surprinzătoare cu cât nu vine din partea unui profesionist al poeziei, ci din cea a unui maestru al artelor spectacolului. Îmi place să cred, însă, că prin acest volum, regizorul Mihai Măniuțiu și-a câștigat locul bine meritat în primul etalon al poeziei românești contemporane.

 

 

Dragă București

Cronica volumului Vatra Luminoasă de Daniela Luca

(Casa de Editură Max Blecher, 2019)

 

 

Daniela Luca (născută în 1969, la Constanța) este poetă, redactor de carte, editor, consultant științific (psihanaliză, psihologie, filosofie, literatură). Cele mai recente cărți ale sale sunt: Cuvinte în negativ. Eseuri de psihanaliză (editura Tracus Arte, 2016), Intermezzo (poezie, editura Paralela 45, 2017), Vatra Luminoasă (poezie, Casa de Editură Max Blecher, 2019) și Estetica inconștientului. Eseuri de psihanaliză (editura Herald, 2021). În cele ce urmează mă voi apleca asupra celui mai recent volum de poezie al său, Vatra Luminoasă.

În Vatra Luminoasă, poeta Daniela Luca îi vorbește Bucureștiului, orașul care nu a născut-o, dar care a înfiat-o, ca unui om, ca unei cunoștințe de care o leagă o serie de evenimente, unele plăcute altele neplăcute. Este greu de spus dacă îi vorbește ca unui prieten sau ca unui dușman. Sunt momente în care pare să-i facă declarații de dragoste și momente în care îl ceartă, dar cel mai ades, cuvintele ai au o energie duală, în care se întrepătrund admirația și nemulțumirea, dragostea cu ura, extazul cu agonia, nostalgia cu dezgustul: „nu vreau să te uit, București/ nu vreau să te șterg/ cu radiera asta/ de la Muzeul Magritte/ nu vreau să te admir/ cum îți admir/ neoromantismul/ cum îți admir/ străduțele/ din punctul tău Zero/ nu vreau/ să te banalizez/ să te ridiculizez/ nu vreau/ să te resping/ nu vreau/ să te adopt/ nu vreau/ să te cuceresc/ nu vreau/ să te urăsc/ nu știu dacă vreau/ să te iubesc/ am început să te fotografiez, București/ am început/ să te redescopăr/ să-ți fac portrete/ în cărbune/ să te caut printre pietricelele/ din buzunare/ am început să tânjesc/ tot mai mult după/ Vatra ta Luminoasă”; „am început să îți scriu poeme, București/ dar nu vreau/ cu niciun preț nu vreau/ să scriu/ poeme confesive/ poeme umaniste/ poeme sociale/ poeme suprarealiste/ poeme nihiliste/ nu vreau/ să scriu/ poeme inutile/ poeme imbecile/ nu vreau/ poeme memorabile/ nici poeme atașante/ nici poeme percutante/ nu vreau/ poeme stranii/ poeme tari/ poeme fotografice/ poeme cinematografice/ nu vreau decât să fii tu un poem al meu/ unicul viu/ unicul care îmi cunoaște istoria/ cea intimă/ cea nescrisă”.

Și totuși, ce o determină pe poeta Daniela Luca să îi declare sau declame Bucureștiului aceste poezii atât de percutante, atât în dragoste cât și în reproșuri? Aparent și ea se întreaba asta atunci când spune: „după 27 de ani/ sunt tot aici/ fără să înțeleg prea bine acum/ ce mă așază în matca ta/ pestriță și tumultoasă”. Dar totodată, în același poem, tot ea este cea care lansează prima ipoteză: „dacă mama nu s-ar fi născut/ aici/ oare aș mai fi rămas?/ dacă nu aș fi fost atunci/ aici/ când mama s-a stins/ oare aș mai fi rămas?/ am venit pe urmele ei?/ am rămas după moartea ei?”. Așadar, un posibil răspuns ar fi acela că poeta și orașul și-au împletit, în momente cheie, destinele, fiecare ajungând să îl influențeze cumva pe al celuilalt: „am început să te respir cu-adevărat, București/ după ce mi-am pierdut suflarea/ după ce inima asta/ aritmică/ inima asta nehotărâtă/ să trăiască/ sau să moară/ s-a luat după sincopa/ unui plămân/ și era să tacă”; „așa cum am simțit/ la toate protestele/ #rezist/ la care am ieșit/ cu fiecare poem/ #rezist/ scris în frig/ sau pe arșiță/ în Piața Victoriei/ de parcă toată țara asta/ era condensată/ până la marginile Victoriei/ față în față/ cu un Guvern abominabil”.  

O altă explicație ar fi aceea că pentru Daniela Luca Bucureștiul este orașul viu în sânul căruia a cunoscut prietenia unor oameni de care a rămas legată pe viață și pe moarte, ba chiar dincolo de moarte, după cum reiese din poemul dedicat grupului de poeți de la Tramvaiul 26 și în special lui Adrian Diniș, cel plecat mult prea devreme dintre noi: „pot scrie însă despre labirintul de străzi/ care mă duce spre Cercului/ și despre duminicile din/ Tramvaiul 26/ despre toată/ poezia/ ce ne unește pe noi/ cei câțiva/ de ani și ani/ despre Claudiu aș scrie/ despre Soso/ despre Ana/ despre Cătălina/ despre Anastasia/ despre Ligia/ despre Mugur/ despre Răzvan/ despre Tiberiu/ despre Cosmin/ despre Julie/ despre Camelia/ și despre Adi/ despre Adi al nostru/ despre Adi și zâmbetul lui/ apoi nu aș mai scrie nimic, București/ câțiva ani buni/ așa cum nu am mai putut scrie/ după ce am pierdut/ sensul inimii/ când l-am pierdut pe el/ și doar Tramvaiul 26/ m-a înțeles/ de câte ori/ poezia fiecăruia/ dintre cei care citeau/ îmi reda/ pulsul”.

Din fericire, totul se termină cu bine și poeta se împacă cu orașul și în finalul volumului îi face o adevărată declarație de dragoste: „sunt aici de douăzeci și șapte de ani/ și nu voi pleca/ voi trece adesea prin Vatra ta Luminoasă/ voi privi fereastra înaltă/ de unde/ amurgul îmi părea/ o mare translucidă/ peste casele mici/ în care oamenii își adormeau/ fantomele/ nici țipenie nu era pe atunci/ pe străduță/ și aerul vibra/ ca după o prea îndelungată/ existență”.

Așadar, în Vatra Luminoasă, Daniela Luca ne spune povestea unei relații tumultoase între o poetă și un oraș, o poveste despre dragoste și ură, dar mai cu seamă despre iertare și despre asumare. În fond, volumul acesta poate funcționa și ca o monografie poetică a Capitalei. Iar din acest punct de vedere îmi amintește de volumul de poeme, Toluen, în care poeta Camelia Iuliana Radu realizează o monografie, nu la fel de luminoasă, a orașului Ploiești. Dacă fiecare oraș ar avea parte de astfel de monografii, poezia și geografia ar putea fi cele mai bune surori. 

Uneori Scripturile se împlinesc iar și iar

Cronica volumului, Tăcerea - Povestiri. De la Vechiul Testament la lumea de azi

de Alina Gherasim

(Editura Oscar Print, 2022)

 

Alina Gherasim (născută în 1973, la București) a studiat artele plastice la Universitatea de Arte Frumoase din București. Este scriitoare și pictoriță, membră a Uniunii Artiștilor Plastici din București. A expus până acum în România, Portugalia și Statele Unite ale Americii. Ca scriitoare a debutat în anul 2016 cu volumul de proză scurtă Femeia-valiză, apărut la editura Oscar Print. Au urmat mai multe volume de proză scurtă, romane și romane pentru adolescenți: Colonia de cormorani (2017), Noemi știe ea de ce (2017), Armor (2018), Noemi știe ea de ce e la Paris (2018), Liniște, începe apusul! (2019), Noemi știe ea de ce e la New York (2020), La Socrate (2020), Piața Trapez (2021), O vară în cuvinte puține (2021) și, cel mai recent,  Tăcerea - Povestiri. De la Vechiul Testament la lumea de azi (Oscar Print, 2022). Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Așa cum aflăm încă din titlul cărții, povestirile Alinei Gherasim cuprinse în acest volum au ca punct de plecare istorii vechi testamentare. Însă este foarte inedită modalitatea în care aceasta se servește de intrigile biblice pentru a-și construi povestirile. Pentru că, deși la o primă vedere ai putea crede că avem de a face cu niște simple remake-uri, cu rescrieri în cheie actuală a evenimentelor petrecute în „antichitatea biblică”, la o lectură asumată putem constata că Alina Gherasim nici nu repovestește și nici nu reinterpretează povestirile veterotestamentare, ci doar se servește de anumite intrigi din cuprinsul acestora pentru a crea povestiri noi, actuale, a căror acțiune se petrece în ziua de astăzi, drept pentru care, în subtitlul fiecărei povestiri se regăsește sintagma „pornind de la”, urmată de cartea biblică ce a servit ca punct de plecare.

Ce-i drept, Alina Gherasim are două maniere în care își construiește povestirile: una în care versete, repere sau trimiteri la personaje sau situații din Vechiul Testament sunt inserate în situații strict actuale, în decoruri perfect moderne și în dialoguri ce nu au nimic de a face inițial cu cele sfinte, așa cum este cazul, spre exemplu, în povestirile: Musafirul (pornind de la Ecclesiastul), 0,1 tone (pornind de la Profetul Iona, imaginând o discuție între Iona și chit, în cheie actuală) sau Cine suntem noi, domnule Einarsson (pornind de la Cântarea Cântărilor); și una în care personajele din prezent preiau numele unor personaje vechi testamentare, ba mai mult, sunt prinse în situații foarte asemănătoare cu cele din Biblie, de parcă am asista la o rejucare peste mii de ani a unor scene biblice, ca și cum Scripturile s-ar împlini iar și iar, iar cele mai relevante cazuri în acest sens sunt povestirile Confesiunea unui procuror (pornind de la Cain și Abel, Cartea Facerii), în care un nou Cain, modern, își ucide aparent fără nicio logică fratele, pe care îl cheamă, bineînțeles, Abel, precum și Cum te alege Dumnezeu? (pornind de la povestea lui David și a lui Goliat), în care un nou David, cu o praștie artizanală, făurită chiar de mâna lui, reușește să învingă un nou Goliat, deși nenumit ca atare, dar care se comporta la fel ca uriașul biblic, plin de aroganță, răutate, fără pic de compasiune pentru cei mai mici și ros de o violență inimaginabilă.  

În cazul povestirilor din cea de-a doua categorie descrisă mai sus, este fascinantă atmosfera care se crează, modul în care ajungi să te simți în momentul în care vezi cum „istoria se repetă”. De asemenea se crează un efect surprinzător prin grefarea elementului antic pe structura paradigmei sociale de astăzi. De exemplu, te trezești întrebând, care ar fi fost șansele ca astăzi, după atâtea mii de ani să mai existe în lumea aceasta doi frați pe care să-i cheme Cain și Abel, ba mai mult, primul să-l ucidă pe al doilea, sau prin ce concurs de circumstanțe să întâmple ca David cel din zilele noastre să fie pasionat de prăștii și chiar să aibă ocazia să folosească această „armă” pentru a doborî un uriaș violent.

Bineînțeles, nici povestirile din prima categorie mai sus ilustrată, cele în care punctul de plecare îl reprezintă anumite versete biblice nu sunt câtuși de puțin de ignorat, ba dimpotrivă, rolul lor fiind acela de a ne arăta că adevărurile biblice, fie ele poetice, profetice sau istorice, sunt încă actuale și cu siguranță vor rămâne actuale până la sfârșitul veacurilor. Este imposibil să citești O viață mai bună (pornind de la Proverbele lui Solomon) și să nu te gândești la câtă înțelepciune și dreptate a avut omul acela acum peste 2000 de ani. Este imposibil să nu te gândești la cât de mult contează în viața unui om din zilele noastre, ba chiar în viața noastră, a fiecăruia dintre noi, rugăciunea, cumpătarea, înțelepciunea, dreapta judecată, curajul, credința, tăria de caracter, ba chiar și tăcerea, lucruri pe care fie ajungem să le considerăm vetuste, desuete, retrograde, fie pur și simplu ajungem să le ignorăm, să uităm de ele, prinși fiind în tumultul vieții noastre din ce în ce mai agitate, mai aglomerate, mai furtunoase.

De altfel, marile merite ce trebuie să îi fie recunoscut prozatoarei Alina Gherasim, grație acestui superb volum de povestiri, sunt: acela de a-și invita cititorii la reflecție, de a-i pune pe gânduri, acela de a îi opri puțin din goana nebună, din „vânarea de vânt” care ne fură tuturor mințile, și poate chiar acela de a îi reașeza pe alte coordonate valorice, de a-i ajuta să își regândească prioritățile, principiile de viață, valorile morale, și propriul sine în general.  

Așadar, volumul de proză scurtă Tăcerea - Povestiri. De la Vechiul Testament la lumea de azi de Alina Gherasim poate fi citit ca un ghid de recalibrare a sinelui pentru a înfrunta mai eficient nebunia lumii în care trăim.