Planeta Moldova vs. Coruscant: 1 – 0

 

Cronica romanului Făt-Frumos vs. Darth Vader de G. P. Ermin

(editura Crux Publishing, 2020)

 

Știm cu toții finalul basmului popular românesc cules de Petre Ispirescu, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte (analizat ulterior în cheie filozofică de Constantin Noica în cartea Sentimentul românesc al ființei pe care o recomand cu mare drag): după ce calcă în Valea Plângerii și se linge pe bot de nemurire, Făt-Frumos încalecă pe calul său fermecat și se întoarce acasă, unde îl aștepta cuminte moartea într-o ladă de lemn, cel mai probabil un copârșeu. Dar se pare că povestea adevărată nu s-a oprit aici, iar continuarea este dată în vileag de G. P. Ermin (pseudonimul literar al juristului Germin Petcu) în acest roman pe care îmi voi permite de pe acum să îl etichetez ca fiind fascinant (întrucât eticheta de roman-hibrid s-a mai folosit și nu îmi place să repet același lucru). Vă veți convinge în curând că nu spun vorbe mari, atât urmând firul acestei cronici, cât mai ales citind în întregime romanul, pe care, atenție!, însuși autorul în trece la categoria Interzis celor sub 16 ani și cu un IQ de 83,7.

  Povestea continuă avându-l în rolul principal pe calul năzdrăvan, care nefiind de stirpe omenească, nu a suferit nicio schimbare ontologică după galopul prin zona interzisă și, cum îi necheza încă inima după tărâmul fermecat și după cele trei zâne, imediat ce Făt-Frumos își va fi trăit cu toată demnitatea fatidica moarte, se întoarce în ceea ce pentru el era întruchiparea „sânului lui Avraam”, nu înainte însă de a-și însuși oleacă din ADN-ul fostului său stăpân, astfel încât, odată ajuns înapoi la cele trei grații, a luat înfățișarea bipedă și strălucitoare a acestuia, păstrând însă în viscere și virilitatea sa cabalină. Consecința acestei metamorfoze se poate lesne desluși din cuvintele (sau mai curând onomatopeele) următoare, ce-i aparțin zânei celei mici: „Vaaaaaaai, văleeeeeeeeeu, aaah, da, da, da, vălieeeeeeeu, mai vreau, aaaaaarh!”.  Iar dacă ați sesizat un „i” moldovenesc inserat în compoziția celui de-al doilea „văleu”, ați ghicit deja că tărâmul magic se afla de fapt pe Planeta Moldova, mai exact în județul Vaslui, și mai exact, undevă pe lângă orașul Bârlad. Ca un mic can-can de culise, scena dintre noul Făt-Frumos și zâna cea mică se repeta cu regularitate și cu celelalte două zâne, ca să fie toată lumea fericită, cum bine șade unui târâm fermecat.

Însă ca în orice basm, și în acesta fericirea este perturbată de apariția răului. Iar de data aceasta trimis din partea întunericului nu este Zmeul Zmeilor ci un cyborg, nimeni altul decât celebrul și temutul Darth Vader, fost maestru Jedi sub numele de Anakin Skywalker, devenit cavaler Sith prin trecerea de partea răului, și avansat rapid la rangul de mâna dreaptă a Împăratului Negru de pe Coruscant (pentru o biografie completă urmăriți filmele Star Wars, sau cum sunt cunoscute prin părțile Moldovei, Gâlșeavă pi șer). Cum ajunge el pe Planeta Moldova? Într-o misiune banală de pețit o soție frumoasă și dacă se poate și supusă pentru șeful său întunecat, pe care o și găsește de îndată în persoana Ilenei Sâmziana, care nu era altceva decât o clonă a zânei celei mici din Palatul Fermecat, pe care o și răpește, cu voia ei firește, și o duce la destinație. Este momentul acum să dezvăluim că și cele trei zâne nu erau altceva decât niște Jedi deghizați, dar chiar și așa, când aud că Vader este prin preajmă, șterg putina în dulcele stil moldovenesc, la bordul palatului ce se dovedește a nu fi fost decât o navetă spațială, nu înainte însă de a-i preda lui Făt-Frumos toate instrucțiunile necesare pentru a-l învinge pe cavalerul Sith, în cazul în care, împins de exces de zel, ar vrea să o elibereze pe frumoasa clonă, Ileana Sâmziana.

Bineînțeles că noul Făt-Frumos, altoit pe structură cabalină, deci având și alte intenții decât cele strict cavalerești, nu stă prea mult pe gânduri și se hotărăște să îl înfrunte pe Darth Vader. Numai că, dându-și seama că este posibil să nu îl poată dovedi de unul singur, se decide să își facă o echipă pe cinste (sau cum ar spune cei de astăzi, o brigadă), alături de care să meargă la victorie sigură. Astfel, în urma unei preselecții, desfășurată după cele mai aprige rigori (au fost verificate inclusiv cunoștințele de limba greacă veche și de filozofie), echipa de start arăta astfel: Făr-Frumos, Gerilă, Cocoșu’ Roșu (cel cu punguța cu doi bani), Păunașul Codrilor, Zmeul Zmeilor (convertit spectaculos de partea binelui) și Fata lui Verdeș Împărat (soția rebelă a lui Aleodor Împărat). In extremis, printr-un abil joc al seducției este cooptată și Scorpia (rămasă până la urmă cu un singur cap, spre amărăciunea Păunașului, căruia în anumite privințe, dintre cele mai intime, îi convenea de minune dotarea tricefală a iubitei sale), iar gașca este pregătită să pornească la război. Și fix când se întrebau ei cum să ajungă la Darth Vader prin tot universul, le apare chiar el în cale, nu fățiș, dar suficient cât să fie reperat, urmărit, analizat, deposedat de Ileana Sâmziana, care trece direct în posesia lui Făt-Frumos și în final atacat. Cum a decurs lupta, n-am să vă spun, căci ar însemna să stric frumusețe de suspans. Vă voi spune doar că aici se întrepătrunde mai abitir scenariul de basm cu cel de science-fiction. Și cum atât paradigma unui cât și a celuilalt este aici nu este nimic imposibil, vă puteți da seama cum au decurs ostilitățile, în lipsa oricăror imposibilități. Rezultatul final, l-am lăsat în titlul acestei cronici (ce poate va sta cândva lângă cele ale lui Costin, Neculce, Ureche sau Cantemir, că doar tot despre Moldova este vorba și aici), dar mă cuget că n-ar strica totuși să urmăriți meciul de la un capăt la celălalt, să vedeți cine a marcat și din ce fază, cine a fost eliminat înainte de fluierul final, și așa mai departe. Voi spune doar că a fost un mășel pe cinste, în înțelesul cel mai moldovenesc cu putință.

În final nu am să vă mai spun decât atât: indiferent dacă sunteți sau nu fani ai genului S.F. (eu unul nu sunt), dacă mai aveți sau nu nostalgia basmelor copilăriei (eu încă o am), sau dacă sunteți ori ba de prin părțile Moldovei (eu nu sunt, dar îmi plac), acest roman vă va merge la suflet garantat. Și nu doar la suflet, ci și la stomac. Și nu în sensul că vă va ține de foame (oricum veți uita cu totul de glasul pântecului în timpul lecturii), ci în sensul că vă veți ține cu mâinile de burtă, de râs. Serios vă spun, și aici chiar aș putea emite un avertisment:

Atenție!!!

Există riscul de a rămâne fără aer

din cauza avalanșelor de hohote de râs!!!

 

Cât despre autor, ce pot spune: căutați-i și cealaltă carte și devorați-o, că merită din plin.

 

Frumoasa adormită așteptând postumanii

 

Cronica volumului Un somn pe scaunul electric de Ioan Es. Pop

(Editura Tracus Arte & Editura Charmides, 2020)

 

Poetul Ioan Es. Pop, născut în 1958, este unul dintre cei mai importanți poeți români contemporani. S-a remarcat ca vârf de lance al generației ’90, alături de Cristian Popescu, Lucian Vasilescu, Nicolae Tzone sau Mihail Gălățanu. S-a impus fără drept de apel încă de la debutul său, cu volumul Ieudul fără ieșire (Editura Cartea Românească, 1994) pentru care a fost distins cu Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România și din Republica Moldova. Alte volume publicate: Porcec (Cartea Românească, 1996), Pantelimon 113 bis (Cartea Românească, 1999 - Premiul Academiei Române, Premiul USR și Premiul pentru Poezie al Orașului București, Petrecere de pietoni (Paralela 45, 2003 – Premiul USR), Unelte de dormit (Cartea Românească, 2011 – Premiul Cartea de Poezie a Anului, Premiul Radio România Cultural, Premiul Asociației Scriitorilor din București), 1983. marș/ 2013. xanax (Charmides, 2013), Arta fricii (Charmides, 2016 – Premiul „Scriitorul lunii iulie 2016” al USR, filiala Iași).

Cel mai recent volum de poezie, Un somn pe scaunul electric, a apărut anul acesta, fiind publicat în colaborare, de editurile Tracus Arte și Charmides. Volumul este structurat în cinci părți: păzea!, radicalii sunt liberi, un somn pe scaunul electric, postumani la masa de seară, o scrisoare pierdută la anul 2012 și nicăieri.ro, ultimele două jucând cumva rolul unor adaosuri, diferite ca estetică, dar absolut necesare pentru edificarea întregului.

Cel dintâi ciclu, păzea!, radicalii sunt liberi, începe cu un poem despre moarte, scris într-o manieră în egală măsură ironică și melancolică, semn că poetul a depășit etapa fricii de moarte pe care o afișa în volumul anterior, Arta fricii, ajungând la acea înțelepciune tipic românească de a face haz de necaz de fatalitate, atitudine ce este întotdeauna căptușită pe interior cu stofa groasă și uneori puturoasă a resemnării, a renunțării, a abandonului în brațele sorții. În aceeași atmosferă sunt scrise și celelalte poeme din această secțiune, în care sunt trecute prin aceeași sită melancolico-ironică, singurătatea, nefericirea, bătrânețea, durerea sau boala. De altfel, faptul că în spatele hazului de necaz se ascunde o adâncă durere, și că această atitudine este echivalentul unei farse macabre auto-asumate, reiese foarte clar din fragmentul următor: „râsul a căzut peste noi dintr-odată, ca o mare pedeapsă, în vreme ce ne rugam lângă altar – a țâșnit din gâtlej în valuri, roșu sa sângele, un gâlgâit fierbinte, un hohot lung și gros ca mâlul -, vai, era râsul acesta singura rugăciune care ne era îngăduită? ce îngrozitoare rușine să te audă lumea din biserică hohotind nestăvilit, ca după o glumă grozavă, să se holbeze și apoi să te arunce pe trepte afară pentru că ai batjocorit rugăciunea. și tu să continui să râzi, în hohote tot mai fierbinți, știind că tu de fapt te rogi te rogi te rogi, numai că din gâtlejul tău iese un hohot de râs batjocoritor, ca sângele care țâșnește deodată prin gura unui muribund, în valuri dogoritoare”. De altfel, acest poem arată cât se poate de clar, că nu doar despre sine este vorba în acest volum, ci despre „noi”.

În cel de-al doilea ciclu, un somn pe scaunul electric, se perpetuează atmosfera ironic- melancolică din cel dintâi, cu deosebirea că în acesta poemele gravitează în jurul patimii alcoolismului. Deși poemele sunt scrise la persoana I, este limpede că nu sunt câtuși de puțin confesive, fapt ce reiese mai cu seamă din lipsa oricărei forme de intimism, ci că poetul nu face altceva decât să ia asupra sa, păcatul de căpătâi al întregului neam românesc. De altfel, alcoolismul nici nu este înfierat propriu-zis, nu se emit judecăți morale, poemele având ceva din spiritul naturalismului: descriu pur și simplu o stare a lucrurilor și nimic mai mult. Ba chiar poemul final, în care sunt evocați o serie de poeți trecuți la cele veșnice, este de-a dreptul înduioșător.

 Cel de-al treilea ciclu poetic, intitulat într-o notă cvasi-actuală, postumani la masa de seară, poate fi considerat drept o sinteză, din punct de vedere tematic, a celor două secțiuni anterioare. Elementele de noutate însă există și ele vin pe de o parte din însăși nota sa postumană, poemele fiind populate cu peisaje sau persojane intergalactice, cel mai simpatic fiind papa-robotul Miki, cel ce „va fi înscăunat în anul 2122, după ce i se vor fi desăvârșit toate trăsăturile umane”; iar pe de altă parte din inserarea unor parafraze biblice răsturnate, asemănătoare celor din sabaturile negre, cum sunt „nu vin să vindec, ci să aduc boală” sau „astăzi vei fi cu mine în iad”. De bună seamă că aici nu se poate pune problema de liturghii satanice, parafrazele mai sus citate având aici un cu totul alt scop. Astfel, dacă infuzia de elemente postumane atrage atenția asupra pericolului dispariției limbajului în forma pe care o cunoaștem acum, ele trag semnalul de alarmă asupra pericolului renunțării la religie, fără de care lumea, cât ar fi ea de postumană, ar avea cu siguranță de suferit.

Cea dintâi addenda a volumului acestuia, o scrisoare pierdută la anul 2012, conține un set de poeme satirice inspirate din clasica operă caragialiană, concepute aparte pentru un musical compus de jazzmenul Mircea Tiberian. Prezența acestora în volum se justifică pe deplin prin faptul că ele reprezintă o altă formă de satiră la adresa societății românești de ieri, de azi și, fatalmente, de mâine.

În fine, cea de-a doua addenda, intitulată în manieră cibernetică nicăieri.ro, reprezintă un text hibrid, fiind în egală măsură poem în proză și eseu satiric, în care Ioan Es. Pop „ia în balon” nu atât integrarea, mai mult sau mai puțin meritată a  României în Uniunea Europeană, cât mai cu seamă modul în care au înțeles românii, pe de o parte și restul europenilor pe de alta, acest episod.

Așadar, Un somn pe scaunul electric este nici mai mult nici mai puțin decât un manifest, în manieră amar-satirică, adresat națiunii române, un strigăt pentru trezirea din somnul ignoranței, în care pare că zace ca o „frumoasă din pădurea adormită”, așteptând nu se știe ce prinț postuman să o trezească la viață.

 

Un bărbat în duhul gol

 Cronica volumului Expectativa luminoasă de Andrei Dόsa

(Editura OMG, 2020)

 

Andrei Dόsa este unul dintre cei mai activi membri ai noului val de poezie din literatura română, fiind totodată și unul dintre cei mai bine receptați de către critica de specialitate. A publicat până în prezent cinci volume de poezie: Când va veni ceea ce este desăvârşit (editura Tracus Arte, 2011 - Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu”), American Experience (editura Cartea Românească, 2013 - Premiul „Tânărul poet al anului 2013“), Nada (Editura Pandora M., 2015), Adevăratul băiat de aur (Casa de editură Max Blecher, 2017), Expectativa luminoasă (editura OMG, 2020) și un roman, Ierbar (editura Polirom, 2018). Este de asemenea traducător din limba engleză și din limba magheară și redactor la revista Poesis International.

În cel mai recent volum de poezie, Expectativa luminoasă (editura OMG, 2020), Andrei Dόsa propune un discurs poetic cel puțin inedit, mai ales privit din perspectiva unui bărbat, mai exact, el vorbește despre slăbiciunile și vulnerabilitățile celor ce îndeobște și în virtutea stereotipurilor de gen sunt gratulați cu apelativul de „sexul puternic”. Este adevărat că nu face referire decât la sine însuși, volumul fiind unul prin excelență confesiv, dar asta nu înseamnă că ceilalți nu se pot regăsi în situațiile expuse aici.

Încă de la primul poem, poetul își pune pe tapet o primă slăbiciune, și anume blocajul său emoțional în fața tăcerii apăsătoare a iubitei/soției sale, neputință ce îi crează un disconfort atât de mare încât îl propulsează virtual în vecinătatea agresivității, dar care sfârșește inevitabil sucombând în lacrimi: „Am visat că mă luptam cu tăcerea ta./ Ia-mă de mână, îți spuneam și încercam să mă lipesc/ de geaca ta ușoară de vară în culori hippie./ Iartă-mă, tăcerea mă face agresiv, competitiv./ Focul prin frecare e specialitatea mea./ Ia-mă de mână, ajută-mă să alunec/ în masele de apă compactă, lasă-mă să plâng/ lângă coralii obosiți”.

Printre celelalte „păcate” de care se face „vinovat” Andrei Dόsa în acest volum s-ar mai putea număra persistența unei minți perverse chiar și după întemeierea unei familii și desăvârșirea ei prin nașterea unui copil, nesiguranța de sine, manifestată cel mai acut în temerea de a nu fi un soț și părinte suficient de bun pentru familia sa, precum și tendința de a-și îneca aceste slăbiciuni în alcool. Dar cea mai puternică slăbiciune a lui pare a fi tendința de a fugi, de a dezerta din paradigma oficială a bărbatului și de a se refugia într-o stare de copil, care mai degrabă simte nevoia de a fi protejat decât de a proteja. Am spus că aceasta ar fi cea mai puternică, judecând după „supradoza” de tremur interior ce transcede din poemul în care își devoalează această neputință: „așa cum li se întâmplă adesea copiilor mici/ să plângă în hohote pentru o mică nedreptate/ așa cum îi ții în brațe zeci de minute până când se liniștesc// așa mă cuprinzi și tu/ fii cămașa mea purpurie de forță/ camera mea de criză căptușită cu perne/ primește convulsiile mele// știu că-i infantil și aiurea de acceptat/ când vine din partea unui bărbat dar promit/ ca după aceea să fiu mult mai înțelept și mai cumpătat/ un maestru plin de minciuni”.

Ceea ce surprinde la acest poem, dar și la întregul volum, este tonul deloc patetic în contrast cu imaginea bărbatului ce se vrea din nou copil, a bărbatului ce ar putea trece, privit prin ochii adepților stereotipurilor de gen, drept un non-bărbat. Și aceasta vine tocmai din faptul că poetul și-a asumat pe deplin condiția sa de bărbat sensibil, vulnerabil, nesigur pe el. Ceea ce este în primul rând un act de curaj și totodată o invitație adresată tuturor bărbaților de a-și asuma condiția de sex nu tocmai puternic.

Tot din această asumare se naște în acest volum și emoția ce îl parcurge de la un capăt la celălat, în diferite forme de manifestare. Iar absența oricărei tendințe spre patetic se datorează dozării optime atât a cuvintelor „sensibile” cât și a celor „tari” și în general evitării oricăror excese lexicale. Discursul poetic al lui Andrei Dόsa este unul perfect echilibrat, în acord cu deplina sinceritate de sine pe care o afișează în acest volum.

În încheiere aș dubla invitația poetului la sinceritate adresată tuturor bărbaților, lansând la rândul meu întrebarea: când v-ați simțit ultima oară slabi, chiar și atunci când ați mizat pe trucul afișării unei masculinități exagerate?  

Timpul suspendat, un timp al uimirii și al regăsirii

Cronica albumului de artă

Carnetul timpului suspendat, 

al artistului Marc Bourlier 

(Editura Lebăda Neagră, 2020) 

Marc Bourlier este un artist complex, atât ca dinamică geografică cât și ca forme de exprimare a artei. Francez de origine, copil al unor diplomați, el s-a născut în Vietnam (în 1947) și până la maturitate, când s-a stabilit în Franța, a locuit pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp în Asia, Africa, Madagascar și America de Sud. Aceste peregrinări l-au ajutat să înțeleagă mai bine diferențele culturale dintre locuitorii diferitelor continente și să își absoarbă din acestea seva creatoare. Formarea sa profesională este una cel puțin interesantă: el a studiat fotografia și cinematografia la Paris, a fost cameraman la o televiziune din Africa de Nord, iar din 1973, în urma fascinației pe care a dezvoltat-o față de Picasso, s-a dedicat picturii, experimentând mai multe stiluri și tehnici de lucru.

Asta până în anul 1995, când descoperind lemnul plutitor pe o plajă din Normandia, se dedică în exclusivitate sculpturii, dezvoltând chiar un stil propriu, recognoscibil. Atât în pictură cât și în sculptură, tema centrală a lui Marc Bourlier este omul, în acest sens el declarând: „Umanul a reprezentat întotdeauna elementul central al muncii mele. Există, în creația mea, o dorință reținută; simt nevoia de a-i propune celuilalt o poveste care poate fi povestea sa”. Mai mult decât atât, după mărturia artistului, umanul acesta nu este unul vag, abstract, ci întotdeauna când pictează sau sculptează oameni, el se raportează la sine, toate lucrările sale fiind în fond mai întâi autoportrete și abia mai apoi reprezentări plastice ale omului universal.

Lucrările lui Marc Bourlier, atât cele din domeniul artelor plastice cât și din cel al sculpturii au fost expuse în țări precum Franța, SUA, Norvegia, Luxemburg, Anglia, Serbia, Slovenia, Rusia, China, Singapore și România. De altfel, relația sa cu țara noastră este una foarte strânsă, drept pentru care în anul 2019 el a fost invitatul de onoare al celei de-a doua ediții a Salonului Internațional de Artă Singulară organizat de Asociația Culturală Anarte, a cărei președinte este criticul de artă Adina Scutelnicul. Iar o parte din creațiile sale fac parte din fondul Muzeului din Iași.

Epidemia de Sars Cov – 2 (Covid 19) ce a explodat la începutul anului 2020, a însemnat pentru Marc Bourlier un nou început, demararea unui nou proiect artistic. Fiind nevoit să rămână acasă, în izolare, departe de atelierul său de sculptură, acesta s-a întors la prima sa dragoste, arta plastică, numai că de data aceasta, a optat pentru desenul în tuș. Așa se face că în decurs de 56 de zile (17 martie – 11 mai 2020), cât a durat izolarea, acesta a realizat nu mai puțin de 120 de lucrări în tuș.

O selecție din cele 120 de planșe se regăsește în albumul intitulat foarte sugestiv Carnetul timpului suspendat, publicat la editura ieșeană Lebăda Neagră în colecția White Spot.

Rămânând fidel temei sale centrale, omul, pe care o exlorase și exploatase din plin și prin intermediul sculpturilor sale în lemn plutitor, el va umple toate cele 120 de planșe, cu chipuri de oameni, pe fața cărora nu se poate citi decât un singur sentiment, dar atât de vast: uimirea. Pot fi descoperite pe chipurile oamenilor din desenele lui Marc Bourlier o mulțime de forme de exprimare ale uimirii. Foarte interesant este modul în care cele două elemente, omul și uimirea, se întrepătrund în aceste desene, având de a face, la răstimpuri cu chipuri uimite, în ochii cărora nu se văd decât alte chipuri uimite; sau chipuri a căror pori sunt înlocuiți de alte chipuri uimite, mai mici. De remarcat că oamenii lui Marc Bourlier, atât cei din aceste desene, cât și cei din sculpturile antropomorfe din lemn plutitor, nu au niciun fel de membre, ci doar chip și uneori trunchi, ca și cum, așa cum ar spune poetul Nichita Stănescu, din om nu contează decât chipul, decât uimirea, în rest nimic. Foarte rarele cazuri în care apar mâinile, fiind mai degrabă sugerate, nu fac altceva decât să întărească impresia de nemișcare, de împietrire în uimire. O uimire care, de bună seamă nu face altceva decât să trimită la o reflecție interioară mai profundă, menită să se soldeze cu o regăsire de sine. În fond, aceasta ar putea fi și latura pozitivă a izolării, un timp ce ni s-a dat pentru a trăi mai mult cu noi înșine, pentru a ne regăsi, a ne redescoperi și a ne înțelege mai bine. Un stop and go necesar pentru a lua viața în piept cu o atitudine de oameni puternici.   

 

Pentru a vedea mai multe lucrări marca Marc Bourlier, puteți accesa linkurile:

 http://marcbourlier.com

Marc Bourlier Facebook

Marc Bourlier1108 Instagram

Sofia cea de trei ori fără de moarte

 Cronica volumului Grădina Sofiei de Suzănica Tănase

(Editura Casa de pariuri literare, 2020)

Înainte de a citi Grădina Sofiei, nu știam nimic despre autoarea cărții. Am aflat cu această ocazie că Suzănica Tănase este absolventă a Academiei de Științe Economice din București, a Colegiului de Asistență Socială Georgian College, York University și a Facultății de Psihologie Laurentian, din Ontario, Canada. Că este consultant de Imigrări ICCRC-CRCIC, lucrând din 2012 în poziția de Consilier de soluționare a problemelor de imigrare în Canada pentru YMCA Immigrant Sevices, iar din ianuarie 2019 lucrând în paralel în propria practică, We the North Immigration Services. Am aflat de asemenea că a mai publicat articole de specialitate în Canadian Newcomer Magazine din Toronto și eseuri narative în revistele Literomania, Observatorul Toronto și Eagle Magazine, precum și volumele: Cap de lut (editura Coresi, 2014), O mie de impresii divizate (editura Berg Books, 2018), A thousand Divided Impressions (traducere de Adriana Crăciun la editura Coresi, 2019). Grădina Sofiei este așadar, cel de-al treilea volum al autoarei, publicat în limba română.

Conceput sub forma unui lung poem în proză, cvasi-confesiv (atunci când nu vorbește despre sine, autoarea vorbește cu fetița din pântecele său), volumul spune povestea unei maternități neîmplinite, a unei sarcini nedusă la bun sfârșit, a unei fetițe căreia deși i s-a dat un nume, Sofia (după etimologia greacă, înțelepciune), nu a mai avut șansa să și-l poarte cu mândrie în lume. Povestea începe ex-abrupto, cu un vis premonitoriu: „Visez iarăși sânge. Curge din mine de parcă s-ar fi spart un robinet. Sunt toată un lung șiroi de sânge. Mă preling roșie și cleioasă. Ca siropul de zmeură. Sângele meu e fierbinte și mă năclăiesc pe mâini căci încerc să îl îndes înapoi. Îmi alunecă printre degete ca săpunul prea mare. Când mă trezesc sunt uscată, cu mâinile amândouă apăsându-mi chilotul. E încă acolo. Îmi zic, e încă acolo. Când eram mică întorceam fotografiile cu capul în jos și mă uitam sub fustele femeilor. De ce, în schimb, nu mă priveam în oglindă goală? I-am ales deja un nume. Nu se pune nume înainte de vreme. Așa spune lumea. Lumea e alunecătoare ca sângele. Sângele miroase urât. Noi toți o strigăm Sofia. Ce face Sofia astăzi? Cum mai e Sofia? Ce îi place Sofiei să mănânce? Atunci eu mă absorb ca buretele în apă. E doar ea. Fratele meu mi-a spus că are nume de sfântă. Sfânta Sofia. Cea bună. Cea dreaptă. Cea miloasă. Mă bucur că am ales un nume însorit. Albastru. Ca marea. Ca cerul. Ca Dumnezeu”.

Este un început cum nu se poate mai potrivit, întrucât, din punct de vedere al narațiunii, ne oferă toate datele problemei, aflând deja că este vorba despre o sarcină, un copil căreia i s-a dat deja nume, deși superstițiile băbești interzic acest lucru, în jurul căruia gravitează întregul univers interior (și exterior) al mamei, și putem deja intui, după visul acesteia, că sarcina se va întrerupe înainte de vreme; iar din punct de vedere al stilisticii, descoperim din primele rânduri o voce poetică deosebit de puternică, care știe să dozeze în mod optim atât cuvintele grele cât și pe cele ușoare, astfel încât să creeze atmosfera dorită, să capteze atenția, dar totodată să nu respingă prin exces de imagini greu de digerat. Un început de poem ce atrage automat după sine lectura integrală a cărții.

În continuare, poemul fluctuează în dramatism și intensitate, secvențele optimiste predominând în prima parte, în care sunt umbrite mai curând de amintirile din copilăriei ale poetei-narator, încărcate de nostalgie, decât de alte premoniții sumbre, amintiri în care apare frecvent chipul mamei, și care inevitabil se încheie cu întrebarea generică: „oare voi fi o mamă la fel de bună pentru fiica mea, precum a fost și mama cu mine?”. În această primă parte, se întâlnesc inclusiv secvențe de un umor sănătos, rupt dintr-o viață trăită în mod natural, într-o familie echilibrată, în registrul tradiționalist: „La școală, pare-mi-se că la generală, aveam două colege foarte bine îmbrăcate. Deși nu erau cele mai frumoase, sau cele mai deștepte, erau foarte îndrăgite de toți băieții din clasă. Toate voiam să fim ca ele. Pe lângă ele, noi celelalte, arătam de parcă cineva aruncase cu furca hainele pe noi. De câteva ori pe lună împrumutam haine din dulapul mamei ca să port ceva nou la școală. Toată ziua aceea eram fudulă ca o făzăniță, iar în pauza mare mă muiam în siguranța de sine ca într-un bazin cu nisip cald. Întoarsă acasă după atâta succes, retrăiam ziua de zeci de ori, ca o placă de vinil zgâriată. Problema apărea când mama urma să ajungă la ședința cu părinții și nu o lăsam să se îmbrace cu nimic din dulapul ei. La disperare, îl trimiteam pe tata și mai mereu ieșea rău”.

Dramatismul, insinuat treptat, pe nepusă masă, prin intermediul reflecțiilor de imigrant ale autoarei, și ale unor amintiri mai puțin fericite, legate de moartea unor oameni dragi, se va acutiza spre final, odată cu prezența tot mai frecventă a visurilor rele, atingând punctul culminant în fragmentele ce descrie efectiv momentul pierderii sarcinii: „Cămașa de noapte stă azvârlită într-o parte pe gresia albă și rece. Pisica se apropie de ea și începe să o lingă. O mângâie încet. E un vis urât. Un alt vis urât, îmi tot spun. Simt că iarăși alunecă totul din mine. Mă așez pe veceu și mă uit în jos. Acolo, între pulpele goale, îmi atârnă o bucată de carne, ca un pumn încleștat. O, Doamne Sfinte, Sofia!!! Îmi simt ochii mari. Mi se dilată privirea de groază. Un pleosc în apa clară, dar nu vreau să mă mai uit. Mi-e destul. Trag apa repede, ca după... În ușă stă tatăl tău și întreabă. Are pantalonii strâmbi de la dormit și boțiți la genunchi. Cât de mult ai mai încărunțit! Capul găinii sare în lături, iar corpul se zbate. Toporul triumfă înfipt. Mă doare țipătul nucilor sparte. Găleata e plină cu cheaguri. Se leagănă baloanele de săpun. Să nu te uiți când le verși în veceu, îi spun”; „Oh, fata mea, așa durere nu voiam să cunoști. E întuneric acolo, în țeavă? Ce mai iubire de mamă... să trag apa după tine ca după un rahat!”.

Se poate observa inclusiv în aceste secvențe de un dramatism extrem, grija poetei pentru latura literară a confesiunii sale, a strigătului său de disperare, a suspinului său de neputință. Este cât se poate de clar că experiența pierderii Sofiei a fost una la limita suportabilității fizice și psihice, dar maniera în care aceasta alege să o împărtășească cititorilor denotă o grijă excesivă față de aceștia, vrând parcă să îi protejeze de un șoc prea mare. Ceea ce ne dovedește că avem de a face cu o poetă de mare rafinament stilistic, estetic și bineînțeles uman, ceea ce este surprinzător într-o epocă în care empatia nu mai stă la masa mare a sentimentelor.

De asemenea, distincția poetică a Suzănicăi Tănase este ilustrată foarte bine și în cele câteva flash-poeme de unu, două rânduri ce fracturează la răstimpuri corpul poemului în proză, în care aceasta reușește să redea sentimente foarte puternice în câteva cuvinte: „Oare sfinții mor? Când mor, oare ei cu adevărat mor? Și unde se duc?” ; „Când râd, Sofia se gâdilă”; „Durerea e o picătură care sapă”; „În cer ne cresc aripile. Ca pe țigara călcată-n picioare ni le stingem pe pământ”.

Voi încheia reluând ideea din titlul acestei cronici, spunând că, deși Sofia nu a apucat să se nască, ea nu va muri niciodată, rămânând de trei ori nemuritoare: o dată în ceruri, a doua oară în inima mamei sale și a treia oară în această carte, în această grădină de cuvinte a Sofiei.  

 

 

Poezia cuibărită între aripile păsărilor

 Cronica volumului Aer păsări bere de Vlad Drăgoi

(editura O.M.G., 2020)

 

Vlad Drăgoi s-a născut în 1987 la Codlea, județul Brașov. A urmat cursurile Facultății de Litere în Brașov și a debutat în 2008, la Editura Lumen din Iași, cu volumul de proză Istoria artelor sau memoriile unui veleitar incognito. Urmează, în 2013, volumul de poezie Metode, publicat la Casa de Editură Max Blecher, și, în 2015, volumul Eschiva (poezie, Editura Cartea Românească), pentru care primește, în cadrul Galei Tinerilor Scriitori, premiul pentru Tânărul scriitor al anului 2015, premiu obținut din nou pentru volumul de poezie sergio leone, apărut în 2017 la Editura Charmides. În 2019 apare romanul Mica mea inimă de om singuratic, la editura Polirom. A tradus poezii de Jim Harrison și Philip Schultz.

Personal, l-am descoperit pe Vlad Drăgoi prin intermediul volumului Eschiva. A fost atunci doar o „simpatie la prima lectură”, receptând cartea ca pe una ce mi-a mers la inimă, dar nu într-atât încât să mă facă să urmăresc traseul autorului.

Acum însă, ispitit de cele câteva preview-uri promițătoare ale noii sale cărți, Aer păsări bere (O.M.G., 2020), am purces la lectura acesteia de îndată ce mi-a poposit în mână. Și nu întâmplător am apelat la aceste formulări ușor arhaice, ci pentru a intra mai bine în atmosfera poemelor sale din acest volum, în care și el adoptă, la modul cel mai asumat, un limbaj nu atât arhaicizat, cât mai curând simplist, rural, specific unui om ce trăiește mai ancorat în firescul și lentoarea naturii, decât în zbuciumul și în rigorile adeseori artificiale ale mediului urban, ultra pretențios. Aș spune, făcând apel la ceea ce îndeobște numim curente subterane de gândire sau arce peste timp, că în volumul Aer păsări bere, Vlad Drăgoi îmbracă haina lui Eminescu din poezia Fiind băiet păduri cutreieram.

Încă de la primele poeme, deși mai corect ar fi spus, încă din titlu, se poate observa afinitatea pe care Vlad Drăgoi o manifestă, cel puțin în acest volum, față de păsări și față de aer, adică de mediul de viață al acestora. Atât în fața gingașelor înaripate ciripitoare cât și a norilor explozivi, el se înfioară aidoma în fața unui mister, a unei minuni. Voi reda, spre exemplificare,  câteva poeme, sau fragmente de poeme, sper eu cât mai concludente: „să privești norii/ spectacolul lor măreț/ de crizanteme supradimensionate/ tot mai mult umflate de vînt/ și să te golești/ nu de tot dar destul/ de gînduri negre și necazuri”; „cînd ne-am întors tot pe-acolo/ după vreo 4 ore/ ciripitul se auzea la fel/ ca și cum puiul ăla de pasăre/ n-ar fi primit deloc de mîncare/ cît ne-am făcut noi drumeția/ mă puiule/ sper că ai primit de mîncare cîtă îți trebuie/ și că strigătul tău/ ca o alarmă de ceas dimineața devreme/ după un somn neliniștit/ a fost din cauză că te-ai bucurat/ cum ai știut tu mai bine/ cu inima ta de pasăre mică/ că ți-am fost musafiri frumoși sub cuib”; „care ai pus semnu/ cu nu hrăniți păsările/că igienă/ că nu știu ce/ la kaufland/ chiar pe ghereta/ cu mici/ nu ți-e bă rușine// mi-am luat mici/ am luat și un ciucaș/ chifla mi-am presărat-o pe mine/ și mi-am făcut haină/ din vrăbii și porumbei”; „porumbele/ te superi dacă-ți zic marian/ zboară la prietenii tăi/ și zi-le fix așa:// e un om pe bancă/ pieptul i se frîngr/ haideți să-i cântăm/ poate nu mai plînge”.

Dar poate cel mai sfâșietor poem, în parte și pentru că, invocând persoane reale, capătă o mai mare doză de real, rămâne acesta: „moni și sandu aveți la chișinău/ un porumbel care s-a obișnuit/ să vină la geam ca să-i dați de mîncare/ da am auzit că o să vă mutați/ în alt loc/ mi se rupe inima/ doamne dumnezeule”. De bună seamă că în sfera poemelor sfâșietoare intră și cele în care poetul își exprimă neputința de a se ierta pe sine pentru răul făcut, din prostie sau neștiință păsărilor, pe când era doar un copil neastâmpărat: „pe la 10/ am nimerit o vrabie/ cu praștia de elastic/ fix în cap// a trăit/ eu de ce mai trăiesc”.

În textul de pe prima clapetă a cărții, romancierul Adi Schiop îl aseamănă pe Vlad Drăgoi cu Sfântul Francisc de Assisi, firește referindu-se la capacitatea amândurora de a vorbi cu păsările și în general cu animalele pădurii. Comparația mi se pare cum nu se poate mai potrivită, cu atât mai mult cu cât în poemele din finalul volumului descoperim și dimensiunea mistică a gândirii poetice a lui Vlad Drăgoi, care se adresează și divinității cu aceeași simplitate a omului sincer, cu suflet curat, ce nu caută decât drumul cel mai scurt spre cer, dar care, uimit fiind de măreția divinului, strigă asemenea celui din Scriptură, „Cred, Doamne, ajută necredinței mele” (Marcu 9, 24):  „doamne eu nu cred pînă la capăt în tine/ uneori uit și ce înseamnă să crezi/ dar știu că dacă aș avea puterea/ să mă rup cumva în două/ în scrisul cărnii mele ai putea să vezi/ că pentru tot ce mi s-a dat/ răsună cîntec binecuvîntat/ se bucură o inimă nouă”; „isuse ești/ că dacă da ia-mă la tine în rai cînd mor/ că un singur lucru mi-a plăcut în viață/ să mă uit la ploaia care cade/ zid greu între mine și păduri”.

În încheiere aș spune că, Aer păsări bere, noul volum de poeme al lui Vlad Drăgoi, marchează un punct bine definit în poezia momentului, având chiar ingredientele necesare pentru a genera o nouă direcție, definită în principal prin întoarcerea la inocență, la simplitate, la natură, la firescul lucrurilor și, foarte important, al cuvintelor. Bineînțeles, nu vreau să îndemn la folosirea unei exprimări defectuase a limbii române, urmând modelul lui Vlad Drăgoi din acest volum, pentru că este cât se poate de clar că în cazul său, acest tip de exprimare a fost pe deplin asumat, fiind doar un artificiu tehnic folosit cu scopul de a crea atmosfera dorită, aceea a unui univers interior suspendat în norii uimirii, deasupra tuturor regulilor lingvistice, condamnate, în acest context, la inutilitate. În schimb, atmosfera creată de el în acest volum, ar merita recreată și de către alți poeți, bineînțeles fiecare uzând de mijloacele și tehnicile sale.     

Pelerinul sau gâlceava filosofului cu teologul

Cronica romanului Pelerinul 

de Walther A. Prager 

(editura Paralela 45, 2020)

 

Pelerinul, romanul de debut al teologului și filosofului român, Walther A. Prager, este construit sub forma unui diptic încrucișat, urmărind în paralel, două pelerinaje, teoretic petrecute la diferență de mii de ani, unul dintre ele căpătând chiar o valență mitico-mistică, fiind consemnat în scripturile vechi testamentare. Dar privite prin lentila ficțiunii sau a realităților paralele, ele ar putea chiar să se desfășoare simultan, servindu-și unul celuilalt drept oglindă, deși nu una tocmai cinstită, ci mai degrabă una distorsionantă, comportând meandrele ivite din războiul filosofului cu teologul. 

Pelerinajul biblic pe care Walther A. Prager îl reilustrează în cartea sa, îmbogățindu-l cu noi tușe ale ficțiunii și înveșmântându-l în haina de sărbătoare a poeziei, este cel al patriarhului Abraham (Avraam) și al soției sale Sara (Sarai), și urmărește traseul vieții lor, de la căsătorie, continuând cu drumul presărat cu primejdii până în Canaan, Pământul Făgăduinței, inclusiv o escală pe la curtea faraonului Egiptului, unde Sara este racolată în rândul concubinelor regale, punctând delicatul episod al nașterii lui Ismael din sluga Agar, momentul culminant al vizitei celor trei îngeri la stejarul Mamvrei, nașterea lui Isaac și încercarea la care este supus Abraham de către Dumnezeu, care se preface că și-l dorește pe Isaac drept jertfă, izgonirea lui Agar și a lui Ismael și încheindu-se cu moartea Sarei. 

Voi reda un scurt fragment din această parte a oglinzii, mai degrabă pentru a evidenția strălucirea stilului îmbibat de poezie: „Coborâseră de pe muntele unde Abraham găsise casa lui Dumnezeu și înălțase acolo un altar. O casă fără ziduri, din care era ușor să privești întinderile de pământ din țara promisă. Poate că Abraham socotise că astfel poți să vezi cu privirea pe care Dumnezeu și-o pogora asupra lumii. Munții albaștri din depărtare, câmpiile de la miazăzi străbătute și parcă prinse în plasa râurilor, fără să le poți cuprinde sfârșitul, toate nu îți îngăduiau să le măsori în oameni. Stiai că ei se pierd în această întindere fără sfârșit. Doar închinându-se împreună cu Abraham și slujitorii lui pământul pietros din fața altarului, Sara își aducea aminte că țara aceea era a lor”.   

În „oglindă” față de pelerinajul biblic se desfășoară pelerinajul naratorului, un bărbat fără nume și fără o vârstă precisă, dar identificabilă cu decada dintre 45 și 55 de ani, intelectual nerealizat, văduv, tată al unui băiat pasionat de muzică, cu o personalitate foarte vagă, care se hotărăște dintr-odată să renunțe la lume, căutându-și o mănăstire unde să se călugărească. Prima mănăstire la care ajunge cu speranța de a-și găsi liniștea, se dovedește a nu fi tocmai ce visase el, ba mai mult, lipsa de tact duhovnicesc a starețului îl va arunca în marea ispitelor ce îl vor lua cu asalt imediat ce va ieși pe poarta mănăstirii. Și aceasta deoarece, simțind că potețialul său intelectual se va atrofia într-o obște îndeosebi ignorantă în ale științei de carte, bărbatul se plânge starețului și îi cere o ascultare pe măsură. Însă nu primește decât libertatea de a părăsi mănăstirea. Ba mai mult, este trimis în pribegie, îmbrăcat în rasa călugărească, deși nu fusese tuns în monahism, și i se vâră în brațe un teanc de icoane jerpelite pe care să le vândă din sat în sat pentru a-și procura cele necesare traiului de pelerin. Zvârlit din nou în lume, nici laic, nici monah, el se va confrunta cu tot felul de situații delicate. Fiind luat drept preot, și încă unul desăvârșit, i se cere să facă minuni, de care firește că nu este capabil (dar cum necum vestea despre minunile lui se răspândește din gură în gură cu o viteză uluitoare), este atras în curse, ispitit să se dedea la plăceri carnale, tâlhărit, amenințat, silit să ucidă și hăituit. 

De fapt, în tot acest timp, el nu face altceva decât să se autohăituiască, să fugă de sine și tot odată să se caute pe sine, mortificându-și trupul și biciuindu-și sufletul. 

            Finalul romanului rămâne deschis, sub meandrele ambiguității, semn că pelerinajul spre sine nu se sfârșește pentru personajul-narator. Apare totuși o aluzie la Înviere, care poate fi interpretată ca un licăr de speranță că încă nu este totul pierdut: „Mă pot descălța primăvara. Întins pe iarbă pe colina dinspre mănăstire. Picioarele goale poartă stigmatele pungilor de plastic puse iarna în ghete, degetele stâlcite de atâta mers, unghiile crescute, îngălbenite și murdare. Boje pomilui. Soarele din duminica Învierii. Cum să mă uit la picioare? Strălucește în turlele aurii ale bisericii. Mai sunt și unele albastre. Cu stele albe. Mai multe ceruri și toate cu formă de bezea. Ouăle roșii căpătate noaptea. S-au cam umezit, și-au prelins vopseaua roșie pe feliile de cozonac. Aveau lumânări cu toții. Pot să dorm.Nu mai trebuie să cer nimic. Se aud clopotele”.

        De fapt, acest fragment de final, sintetizează foarte bine drama pelerinului din roman, și totodată drama tuturor celor care, conștienți sau nu, sunt pelerini în propria lor viață. Este surprinsă aici perpetua luptă dintre trup și suflet, dintre speranță și deznădejde, dintre somn și veghe,dintre moarte și înviere. 

    Pășind timid, dar totuși ferm pe urmele lui Cehov, Leskov sau Vodolazkin, Walther A. Prager a preluat tema pelerinului muncit de îndoieli și aflat într-o perpetuă luptă cu propria conștiință, și a plămădit-o în cuptorul minții sale forjând-o atât pe piatra filosofiei cât și pe cea a teologiei, reușind la finalul muncilor sale să ne ofere un roman dens, atât ca sensuri cât și ca forță narativă, numai bun să ne resusciteze din lâncezeala spirituală în care ne lăsăm adeseori târâți de falsele griji induse de zbuciumul vieții cotidiene.  

Ion Stratan, la aniversare...

Ion Stratan - Criminalii și crinii,

Antologie alcătuită de autor

și îngrijită de Călin-Andrei Mihăilescu,

editura Tracus Arte, 2018

    Ion (Nino) Stratan a fost unul dintre cei mai importanți poeți români contemporani, fiind considerat unul dintre stâlpii generației optzeciste, și rămânând activ și incisiv inclusiv pe toată durata anilor ‘90. A debutat editorial în anul 1981, cu volumul Ieșirea din apă (editura Cartea Românească), iar în anul următor semnează alături de Mircea Cărtărescu, Traian T. Coșovei și Florin Iaru, pe coperta volumului colectiv Aer cu diamante (editura Litera), considerat a fi volumul manifest al generației optzeciștilor, întrucât toți cei patru erau stâlpii incontestabili ai Cenaclului de Luni, instituție culturală înjurul căreia s-au format marea parte a poeților din acea perioadă. A publicat în total treizeci și opt de volume de poezie, dintre care amintesc aici: Cinci cântece pentru eroii civilizatori (1983), Lumină de la foc (1990), Lux (1992), Ruleta rusească (1993), Desfacerea (1994), O zi bună pentru a muri (1995), ultima carte publicată în timpul vieții fiind Cartea ruptă, apărută chiar în anul 2005, ultimul an al vieții sale.

Volumul de față, Criminalii și crinii reprezintă o antologie de poezie, alcătuită de autorul însuși și predată spre publicare scriitorului Călin-Andrei Mihăilescu, care își îndeplinește acum această datorie de onoare.

  Despre poezia lui Nino Stratan s-au pronunțat pozitiv scriitori și critici literari de cea mai aleasă ținută, ca Nichita Stănescu, care l-a definit drept „spirit deschis, cu alonjă intelectuală, fermecător în paradox și în lacrimă, speranța dintâi a poeziei noastre”, Ștefan Augustin Doinaș, care l-a denumit „singurul continuator adevărat al poetului Necuvintelor”, Traian T. Coșovei, Laurențiu Ulici, Al. Cistelecan, Octavian Soviany, Geo Vasile sau Radu G. Țeposu. Astfel încât, a mai spune astăzi ceva despre poezia acestuia, cu pretenția de a emite o judecată de valoare nouă, ar fi cu siguranță un gest de aroganță prostească. Drept pentru care, nu îmi propun să analizez din punct de vedere critic această antologie.

Ceea ce îmi propun să evidențiaz totuși prin această scurtă expunere este importanța istorică a acestei antologii. Și în acest sens voi spune că principalul merit al acesteia este acela de a readuce în atenția publicului cititor un autor atât de complex, ca Nino Stratan, ba mai mult, de a-l prezenta cititorilor foarte tineri, nefamiliarizați cu numele și lirica acestuia.

Voi începe prin a spune că a fost unul dinte cei mai pricepuți intertextualiști ai generației sale, dovedind atât o vastă cultură generală, cât mai ales un deosebit simț al colajului. El reușește să colaboreze cu aceeași măiestrie noțiuni din cele mai diverse domenii cu marile sale teme literare.

 În prima parte a creației sale se distinge prin virulența criticii la adresa socialismului, atât cel original, rusesc, propovăduit de către Lenin, cât și la adresa celui românesc (Casa Scânteii, Casa Poporului, Crimele din strada Cerului). Urmează apoi poeziile de dragoste, în care îmbracă haina unui neobosit trubadur și un romantic incurabil, precum și cele de inspirație religioasă, în care se dovedește a fi un spirit deosebit de lucid, ochiul minții sale reușind să pătrundă marile mistere mistice, și totodată să deosebească esența de aparență. Firul roșu ce leagă întreaga sa operă poetică, rămâne însă apetitul pentru cultură, el strecurând diverse referințe mitico-mistice, religioase și literare în mai toate poeziile sale, precum și simțul ludicului, definit prin jocuri de cuvinte executate magistral, cu o subtilitate mult peste media firească.

 Firește, ar mai fi multe de spus, atât despre tendința sa spre esențializare, cât și despre gustul pentru diversificare, opera sa fiind printre cele mai neunitare din punct de vedere al formelor poetice utilizate, dar fără ca prin aceasta să fie vorba despre o inconstanță estetică în traseul său literar, întrucât el reușește să conserve o atmosferă proprie poeticii sale, pe care o toarnă cu aceeași pricepere în fiecare nou tipar poetic experimentat.

  Așadar, Ion (Nino) Stratan este un poet ce definește, în parte, poezia românească a generațiilor ’80 – ’90, iar fără cunoașterea sa și o operei sale literare, însăși percepția asupra poeziei românești contemporane este una incompletă și ca atare susceptibilă erorii.

  În încheiere, nu îmi rămâne decât să salut călduros demersul scriitoului Călin-Andrei Mihăilescu de a realiza această antologie, fără de care, am fi fost cu siguranță mai săraci sufletește, și să redau integral două poeme din volumul Aer cu diamante:

Ai putea fi unul din ei

dintre viermi, dintre zei
Cînd lumea era fără gură și căsca
la amintirea visului ce sta
și-a fost de-ajuns să nască steaua goală
materie trosnind de plictiseală
vînată de o vînătă-ntîmplare
sau poate de-amintirea unui gînd mai mare
și cînd Cuvîntul era coapsa vidă
prinsă-n corset de casta piramidă
cînd au venit pe scuturi sau sub scut
în gît cu limba iute-a celui mut
bătînd timpanul celui ce n-aude
punînd țintar la orbi pupile ude
atunci ți-am dat cinci sutele de chipuri
stupide și sculptate în nisipuri
doar pentru-o viață cu v mic pe bot
de viperă zvîrlită dintr-un Tot
cînd te cătau și mărunțeau nisip
cu laser într-o carne fără chip
cu ferăstraie, cu securi, cu tesle
cu arca disperării într-o iesle
cu fierul ce poate te-a nimerit
înzecit, însutit, înmiit, mărunțit într-o pîine
acum
din pămîntul de-atunci, pentru mîine
mîine-acest oraș liniștit
păzit de turbatul său cîine

A doua seară eram cu amicii

beam cîte-o bere, cerusem micii
un cerc de stele împrejur
deasupra cerc de stele
Sat wam asi-mi s-a spus
într-o învălmășeală de vorbe, pahare
formula era sîsîită, se pare
și nu m-am văzut și nu m-am supus
și n-am crezut că sînt eu
în nici o oglindă, în nici un tablou
zugrăvind germinarea homuncului nou

Am lăsat două lemne la picioare de mese
puse cruciș și părînd ne-nțelese

N-am putut să mai urc – un om sînt.
Să arunc lestul de tălpi la pămînt.
Nu cred urcării spuse de-Acela
Unde-i balonul, unde-i nacela?

Mi-au dat confetti și farfurii
E pur si muove să spun, iepuri vii
Să scot din colțul gurii cu mîinile
Ținută-n zîmbet, să-nmulțesc pîinile

Ai, ai, nella strada, cabotin, saltimbanc
Farseurul lui pește și-al vinului franc

mi-e frică, mi-e frică
și scot din năframă năframa mai mică

Dacă se află-unul va spune
Amprentele mele sînt încă pe rune
Rotulele mele-s lăsate să țină
Pe altul ce cade-n genunchi în grădină

Și-nvîrt lampionul, localul, tot, hîd
Și masa, tavanul și sudui și rîd
Mănînc tencuiala și nota de plată
Ce știu că odată veni-va, odată

Înfricoșată, la miezul nopții cu mierle
Cînd, fără de veste, din rîtu-i cu perle
cel de jos, cel de sus
bunul sau răul
viul sau mortul
viermele, mărul
va grohăi Adevărul