Croncia volumului de poeme Poezia Rock de Alexandru Vakulovski
(Editura Prut Internațional, 2024)
Alexandru Vakulovski (născut în 1978, în Republica Moldova) a absolvit Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj. A publicat trilogia Letopizdeț (2002 - 2007) și romanul 157 de trepte spre iad sau Salvați-mă la Roșia Montană (2010). În anul 2021 a publicat la editura Polirom, monografia romanțată, Urmuz. Cei dintâi trăzniți. Dintre cărțile de poezie amintim: Oedip regele mamei lui Freud (2002), Dați foc la cărți (2012), Priveliști (2017), A cui e casa asta (2020). A publicat și un volum de interviuri, Afganii (2016), precum și o carte pentru copii, Ivan Turbincă 2.0. În anul 2024, îi apare la editura Prut Internațional din Chișinău volumul de poeme, Poezia Rock. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca în cele ce urmează.
Dintru început trebuie spus că volumul Poezia Rock este format din două părți: una conținând poeme noi, inedite și una reproducând o parte dintre poemele din volumul de debut, Oedip regele mamei lui Freud, practic o semi-reeditare, la cererea publicului, după 22 de ani.
În prima parte a volumului, cea dedicată poemelor noi, îl redescoperim pe Alexandru Vakulovski cel din volumul A cui este casa aceasta, în sensul că el rămâne la fel de atașat ideilor sale anti-război, dragostei de țară, dragostei în general, libertății: „în orașul ăsta toți sunt/ nefericiți pe pământurile astea/ e o liniște înainte de/ explozie da plec/ plec pe pământurile/ patriei mele/ acolo toți își trăiesc bucurie/ de a nu cunoaște/ bucuria de a pierde/ de-a nu fi călcat de-o/ mașină de-a crește/ copii nefericiți de a/ mânca și a nu borî/ niciodată/ patria mea e acolo unde/ sunt eu/ dragoste dragoste dragoste/ tu m-ai făcut fericit/ m-ai făcut să uit totul/ asta n-am să ți-o uit/ niciodată/ plec”.
De asemenea, întâlnim în poemele sale cele noi tema plecărilor și a revenirilor, care trădează o aparentă nestatornicie, dar care de fapt vorbește, dimpotrivă, despre o puternică înrădăcinare într-un sistem de valori bine pus la punct. El pleacă și revine mereu, dar în numele dragostei, în numele libertății, în numele setei de cunoaștere și a acceptării, în numele iubirii de țară și chiar a credinței, deși nu își exprimă niciodată implicit crezul religios, acesta rămânând a fi mai degrabă subînțeles prin prisma celorlalte valori împărtășite: ; „peste câteva minute/ trenul se va urni/ fiul rătăcitor se/ întoarce în patria rătăcită/ plec și încerc să/ nu privesc înapoi/ să nu mă gândesc// o pasăre cu o aripă/ ruptă se zbate în/ cercuri// rupe șinele/ pe care va merge acest tren// între noi dragostea/ ca o mitralieră/ plec/ am și plecat”.
De altfel, ideea de libertate răzbește cel mai des și cel mai puternic din poemele sale, atât prin formă cât și prin conținut. La 22 de ani de la debut, Alexandru Vakulovski rămâne un rebel în poezia sa, sfidând la fel ca în prima zi orice formă de îngrădire ideologică, stilistică, estetică, lexicală. Și cu toate acestea el reușește să ofere cititorilor săi o poezie cât se poate de vie, de plină de sens și mai ales de miez, de semnificații profunde, ca în cazul poemului ce încheie acest nou ciclu de poeme, din care reiese atât de limpede ideea că dragostea are puterea de a regenera orice cădere: „pe masă o sticlă de vodcă/ în rucsac o bâtă// în buzunarul rucsacului/ o țigară cu iarbă/ scoate-o frate/ să terminăm ziua frumos/ soarele să ne zâmbească/ păsărelele să ne cânte/ mâncarea să ne bucure// o sută de vodcă/ un fum de marijuana/ o bâtă// bea paharul până la fund/ lovește-l de masă/ dă-l peste cap// dimineața mama o să/ ne facă compot/ dimineața se va șterge tot”.
Trecând la partea a doua a volumului Poezia Rock, adică la reeditarea poemelor din volumul de debut, Oedip regele mamei lui Freud, voi începe prin a spune că ceea ce atrage atenția în primul rând la (re)lectura poemelor acestora este prospețimea lor. Deși sunt publicate cu 22 de ani în urmă ele sunt cât se poate de actuale din toate punctele de vedere: tematic, estetic, stilistic. Tema centrală a volumului de debut este, așa cum o sugerează și titlul, nevoia psihologică de a-și ucide părinții, și în special tatăl. Desigur, nu poate fi vorba despre o ucidere fizică ci de una metafizică, altfel spus, de ruperea totală de acesta, de ieșirea de sub tutela psihologică și spirituală a familiei. O temă veșnic actuală, perenitatea acesteia reieșind inclusiv din faptul că a fost desemnată, de către Freud ca fiind un patern, un șablon, un arhetip psihologic: „știți vreau/ ca tata să moară/ tata e bolnav/ și știți/ că eu vreau ca tata/ să se sinucidă// azi când toți se certau/ eu am vorbit și toți au râs/ știți, am zis/ eu vreau ca tata să moară”; „Noi îl iubeam pe Tata el ne iubea pe noi Tata era singur și noi eram singuri Tata ne omora și noi îl omoram pe tata”.
Cu toate acestea, tema uciderii psihologice a tatălui se întrepătrunde cu tema întoarcerii acasă, a nevoii de a avea un „acasă”: „deși fratele mi-e tată trebuie să/ mă întorc acasă/ acasă mi-a devenit o obsesie și/ toți cred că acolo unde dorm este/ acasă”.
Așadar, la 22 de ani distanță de la debut, vocea poetică a lui Alexandru Vakulovski este neschimbată, dar nu în sensul în care acesta nu ar fi evoluat, ci dimpotrivă, în sensul că încă de atunci el scria în maniera în care urma să se scrie, iată, încă două decenii de literatură. Putem spune că Alexandru Vakulovski a fost atunci cu cel puțin un pas înaintea vremii sale. A fost, fără doar și poate, un deschizător de drumuri, drumuri pe care au pășit apoi toți douămiiștii și pe care încă se pășește, pentru că genul acesta de discurs, în egală măsură curajos, liber, dar și plin de sens, nu s-a învechit și cu siguranță nici nu se va învechi prea curând.
