Cronica volumului de poeme, inimioară de Alex Frandeș
(Editura Charmides, 2024)
Alex Frandeș (19 ani) a absolvit Colegiul Național „Liviu Rebreanu” din Bistrița și a avut lecturi în cadrul festivalului internațional de poezie și muzică „Poezia e la Bistrița”, în cadrul festivalului internațional de literatură și traducere FILIT Iași și la Institutul Blecher. A participat și la Z9Camp, ediția 2023. În 2024 debutează cu volumul de poeme, inimioară, apărut la editura Charmides din Bistrița. Asupra acestui debut mă voi apleca și eu în cele ce urmează.
Volumul inimioară, debutul lui Alex Frandeș în poezie este unul în primul rând inedit, mai întâi pentru că îmbină două estetici diferite, poemul în proză și poemul comun, în vers alb, dar și pentru că prezintă două voci narative, una masculină și una feminină, pe care are grijă să le facă recognoscibile. Ca mesaj poetic, inimioară spune o poveste, povestea unei prietenii în trei: alex, mara și tibi.
În ceea ce privește poemele în proză, cumva dominante, dacă nu prin număr, cel puțin prin volum, putem spune că în acestea se simte o influență sud-americană, prin infuzia generoasă de suprarealism și realism magic, tendință confirmată inclusiv de alegerea drept moto a unui fragment din Roberto Bolaño. Poemul în proză ce deschide volumul este relevant, arătând maniera de lucru a poetului, respectiv, o punere sub lupă, am putea spune chiar sub lupa conștiineței, a unor aspecte din lumea reală, imediată, aparent banale, dar care augumentate capătă proporții specifice unui film horror, producând o stare de panică sau cel puțin de surescitație cognitiv-emoțională: „Braţe care se lovesc unele de altele. Care pocnesc. Care se mișcă exact ca niște șolduri. Zgomot alb. Și un miros dulce care umple încăperea. Tata coboară cu scara în fântână. Desface o ţeavă, din care ţâșnește apă rece. Se sperie, apoi pune ţeava la loc. Duc camera de filmat la ochi. Un gândac trece prin faţa obiectivului. Filme monstru construite din fire de păr. Un copac trece prin faţa obiectivului. Fundalul devine negru. Tata conduce rabla de ford cu difuzoarele la maxim. Poartă ochelarii de soare cu electric castle. M-am uitat la un film mișto ieri, îi spun. El tace. Conduce mai departe cu difuzoarele la maxim. Parţial devorat. Ceai negru cu gust de pește crud. Cd-uri împrăștiate pe jos. Tenis cu piciorul în fiecare marţi. Ciorbă de legume cu paste. Omletă cu de toate. Mereu apă minerală la drumuri lungi. Mă las de cafea la fiecare 15 ani, spune. Atâta măcar pot să fac și eu. Mami, mai ai gumă? Da, imediat. Imediat o mai ronţăi tu de două ori, apoi mi-o dai și mie, sau cum? Gândacul copacul obiectivul camera filmul monstru filmul nebun ne lipim braţele unele de altele pocnesc zgomot alb apoi adormim cu buzele întredeschise. Lasă aerul să intre în cameră. Pute aici. Tata ascultă timpuri noi. Tata ascultă opeth. Tata ascultă the doors. Tata ascultă porcupine tree. Tata ascultă portishead. Tata ascultă hooverphonic. Tata ascultă apa cum curge în duș. Tata ascultă becurile albastre. Tata ascultă autoharpa. Tata ascultă cum. Tata ascultă să. Etc. Ești mereu gică contra, îi spun. Nu ești de acord cu nimic. El zice că da. Și conduce mai departe cu difuzoarele la maxim. Gumă. Gumă. Și cafea. N-am fumat niciodată, nu că mi-ar fi fost frică de boală, da pur și simplu nu mi-a plăcut. Pat întins frumos. Cort întins frumos. Somn întins frumos. Gândac întins frumos. Copac întins frumos. Toate astea sunt vocile mele. Apa ne intră în nas. Și becurile albastre. Și zgomotele albe. Înţelegi acum de ce? Hai, faci și tu ceva cu scara aia?”. Așadar, vedem cum poetul în vârstă de 19 ani se lasă acaparat de o mulțime de voci, de o mulțime de imagini și stări contradictorii, menite parcă să-l arunce într-un carusel al emoțiilor și gândurilor, generatoare de anxietate. Pentru că aceasta este starea care traversează întregul volum.
Și totuși, portița lui de salvare din acest carusel al gândurilor și emoțiilor pare a fi prietenia cu cei doi: mara și tibi, care se prezintă atât ca destinatari ale devotamentului săi (fiecăruia dintre aceștia poetul dedicându-le câte o secțiune a cărții), cât și ca stâlpi de salvare. În secțiunea dedicată marei avem și câteva poeme în care poetul folosește vocea ei feminină, la fel de îmbibată de suprarealism (un suprarealism care îmi amintește de Cortazar), dar care cumva pare mai sigură pe ea, mai concretă: „mă faci să mă simt ca o focă. când îţi deschizi gura, o grămadă de portocale coapte și moi se răstoarnă din ea, îmi ajung pe pantofi și îmi pătează tălpile. când îţi deschizi gura, te ascult atentă. urechile mele sunt două bucăţi de gresie verde. mă faci să mă simt ca o focă, în cel mai bun sens posibil. nu știu dacă-ţi dai seama ce vreau să spun. nu știu dacă-ţi poţi deschide ochii ca o cărţulie de desenat pentru copii. nu știu dacă degetele tale se pot transforma în legume ambulante și să plece de capul lor, să-și monteze căsuţe de păpuși, să danseze unele cu altele, să bea, să fumeze, să leșine, să-și revină, să se pupe, să se îngroape, să pământ, să bucată de lemn. nu știu dacă încă te mai lungești pe pat noaptea și dacă-ţi mai lingi degetele după ce mănânci afine. nu știu dacă acum poţi dormi. ultima dată când ne-am văzut, am discutat cu palmele, cu degetele. le-am mișcat ca pe niște panglici de plastic, lungi de cel puţin 10 metri. am desenat cu ele aerul și apoi am șters cu ele aerul. am discutat mult și bine, apoi ne-am așezat pe o bancă și am tăcut. Tăcerea ni s-a lipit de bluze. ai încercat să dezlipești tăcerea, dar mâinile ţi s-au blocat în ea. ești uneori delirant. nu pricep ce spui. mă uit la tine cum o piatră se uită într-o oglindă. un perete la soare. o roșie într-o furtună. mă uit la tine și mă gândesc la sensuri giratorii, la toate filmele monstru pe care poţi să le construiești din firele de păr ale altora”.
În ceea ce îl privește pe titbi, acesta pare mai curând un contra-alex, altfel spus, contrabalansarea de care are nevoie pentru a își echilibra masculinitatea fragilă de adolescent ajuns la vârsta la care trebuie să intre în viața de adult. Iar acest lucru reiese cel mai bine din poemul dedicat exclusi lui tibi: „diferenţa dintre mine și tine nu e una mare: mie-mi place berea caldă și ţie-ţi place berea rece. în rest parcă suntem două boabe din aceeași păstaie, din aceeași oală. nu te mai uita așa la mine de parcă mi-ar fi crescut un corn albastru în ureche. un corn seven days, moale. ţi-am tot spus: toate se rezumă la cum te uiţi după bere. cu ochii larg deschiși, dar pe jumătate adormit, sau cu ochii larg închiși, dar pe jumătate trezit. e normal să-ţi placă să bei, să plutești în lichidul galben-verzui din bolul lui cristi (...) diferenţa dintre noi, tibi și alex, alex și tibi, două boabe nebune, două cioate nebune în gura mea, două degete în supa din bolul cu margini ondulate. uită-te în ochii mei, alex”.
Și totuși Alex Frandeș are și un moment poetic în care renunță la orice formă de suprarealism sau realism magic, renunță la filmele sale monstru, la ghemul care se deșiră de tot, la lupă, la mască și la orice alt artificiu poetic, și se înfățișează în starea sa naturală, firească și cât se poate de sinceră. Într-un poem ultra minimalist și totuși cvasi-conceptual, de numai trei versuri și o figură geometrică, dar care, după părerea mea, surprinde cel mai bine adevărată personalitate a poetului: „Am desenat un dreptunghi.
Și mi-am așezat inima în el./ Apoi m-am pus în faţa calculatorului și am scris”.
Așadar, Alex Frandeș debutează în forță, la 19 ani, cu inimioară, un volum atipic, dar care totuși se remarcă prin originalitate, prospețime și o viziune poetică inedită. Cu sigurață tânărul poet va face și pe viitor o figură frumoasă în poezia contemporană. Voi urmări cu mare interesa evoluția sa poetică.
