Prea multă conștiință, prea multă dragoste, prea multă durere

Cronica volumului de poeme, Ludmila răstoarnă munții de Lena Chilari

(Casa de Editură Max Blecher, 2024)

 

Lena Chilari (născută în 1995, în localitatea Pepeni, raionul Sângerei, Republica Moldova) a absolvit Facultatea de Litere la UBB Cluj. În anul 2020 a debutat cu volumul de poeme, O cană de noviciok la bătrânețe, apărut la editura Tracus Arte, în urma câștigării premiului „Regele dimineții” în cadrul Concursului de debut „Alexandru Mușina”. A urmat o perioadă în care aceasta s-a dedicat performance-ului poetic, organizând și participând la o mulțime de evenimente de tip spoken word. În anul 2024 a revenit cu un nou volum de poeme, Ludmila răstoarnă munții, apărut la Casa de Editură Max Blecher. Asupra acestuia din urmă mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Încă de la primul său volum, Lena Chilari s-a impus ca o voce aparte în poezia românească contemporană, o voce curajoasă, bătăioasă, care a strigat și la propriu și la figurat împotriva relațiilor familiale toxice, împotriva războiului, a nedreptății, a umilinței, o voce care a apărat din toate puterile drepturile femeilor și ale tuturor celor umiliți sau marginalizați. La patru ani de la debut, mesajul Lenei Chilari este în mare parte același, iar vocea sa rămâne la fel de puternică.

Dacă s-a schimbat totuși ceva în poetica sa? Cu siguranță, da. Vedem în noul său volum o mai mare aplecare față de propria persoană, dar nu în sens narcisist, ci pentru a se cunoaște mai bine și pentru a se asuma pe deplin. Într-adevăr, preponderent, aceasta vorbește tot despre durere, neputință și nedreptate, „atunci când am fost lovită cu pumnii/ în pavilionul 21, secția psihiatrie/ m-am rugat la tavan/ să vină tata să mă salveze/ am promis că o să cred în zei/ că o să-mi jertfesc încheieturile/ și gleznele murdare/ o să-mi fac singură injecții ce-mi/ amorțesc simțurile/ și m-am dus la baie/ am născut un copil al cărui nume/ nu-l mai țin minte/ voiam să-i inventez o poveste a facerii/ demnă de romane/ dar ușa mi s-a închis și am rămas în pavilon”; dar totuși, pentru prima dată, poeta Lena Chilari își găsește curajul să vorbească și despre dragoste, subiect ce cu ani în urmă părea că o stânjenește, că o vulnerabilizează: „m-am îndrăgostit de zalán când am aflat că are depresie/ de pielea lui albă și gâtul fragil/ de faptul că își roade unghiile și miroase a nicotină/ este clar că am mai mulți mușchi și carne decât el/ și l-aș putea duce în brațe/ de asta mă străduiesc/ să îl îmbrățișez doar eu/ și să îl privesc mult atunci când îmi dă voie să fac asta”.

Rămâne prezentă și tema relațiilor familiale toxice, dar de data aceasta este învăluită într-un văl de gingășie, de înțelegere, de empatie. Poeta caută să înțeleagă, își asumă rolul de terapeut, sapă transgenerațional pentru a afla de unde vine durerea, frustrarea și neputința în aceste relații: „cana dintre noi două s-a spart când ai aflat c-o să ai o fată/ era prea fragil pentru trei generații nu putea ține mult/ când te-am sunat după patru fiice să-ți reamintesc că nu mi-ai fost alături/ mi-ai spus că tocmai ai luat antidepresive/ și nu mai poți simți nimic/ m-am oprit din plâns imediat/ abia acum am realizat cât de mult ți-am putut greși/ și câtă neiubire tragi de la nașterea ta încoace”.

Dar poate poemul cel mai emoționant din acest nou volum, cel care surprinde cel mai bine schimbarea de discurs poetic a Lenei Chilari, este cel în care vorbește despre prietenie, despre admirație, despre reverență, față de alte două poete contemporane din Republica Moldova: Oxana Gherman și Maria Ivanov, semn că duioșia câștigă mai mult teren în sufletul acesteia în defavoarea stărilor de tensiune care ieseau la iveală mai des până acum: „am alergat străzi întregi noi cele trei tinere poete/ străzile lungi și respirațiile sacadate/ oxana fuge ca o profesoară cu spatele drept și floarea de la maria/ nemișcată/ se vede că a trebuit să meargă elegant pe toate holurile/ administrative în pas alert/ maria levitează ca o briză proaspătă de dimineață/ zâmbește larg și rotește străzile pe degetul ei mic/ sunt cea din urmă și le observ frumoase/ nu îmi cunosc meleagul pe nume chișinău/ tărâmul abandonului și al recunoștinței eterne/ o săptămână în urmă devine o lună un an și o ruină a memoriei/ pe care o mușc cu dinții plecării imediate/ le iau cu mine în gândul cel de drum/ le voi pune poemelor mele numele lor/ voi fugi după ele în minte înainte să adorm”.

Așadar, în Ludmila răstoarnă munții, o vedem și pe Lena care șoptește, nu doar pe Lena care strigă în microfon, sperând să răstoarne munții, să schimbe lumea, să aducă în lume mai multă bunătate și corectitudine. De fapt, vedem o Lena care a înțeles că munții se răstoarnă cel mai ușor cu dragoste, chiar dacă nu strică nici să-i dinamitezi, uneori, cu furie dreaptă. Cu toate acestea, Lena Chilari rămâne aceeași poetă curajoasă, care luptă în primul rând cu sine, pentru a-și învinge sau domoli cele trei excese din viața sa:  prea multă conștiință, prea multă dragoste, prea multă durere.

 

Dulci, duioase, false erezii

 

Cronica volumului de poezie, Dincoace, în suflet de Ioana Bena

(Editura Lebăda Neagră, 2024)

 

Ioana Bena (născută la Deva, în 1967) a fost doctorand, doctor și apoi cercetător în fizică teoretică la Universități din Iași, Paris, Bruxelles, Hasselt, Barcelona și Geneva. La Geneva a activat și în domeniul financiar, dar acum s-a dedicat doar literaturii, scriind poezie, proză și traduceri literare. În anul 2023 a debutat în proză cu volumul Recurs la trecut (jurnal sucit), apărut la editura ieșeană Lebăda Neagră, iar în 2024 a debutat și în poezie cu volumul Dincoace, în suflet, apărut la aceeași editură. Asupra debutului în poezie mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Despre sine, Ioana Bena spune că „s-a retras într-o sihăstrie din Apuseni, dimpreună cu pisoii ei, flori și traduceri literare ca ocupație hrănitoare”. De altfel, pasiunea pentru pisici și pentru introspecție se vădește foarte bine și din prima sa carte, Recurs la trecut (jurnal sucit). Așadar, lumea interioară a Ioanei Bena este populată de pisici, frumusețe, gingășie, melancolie, drept pentru care, poezia ei este în primul rând una frumoasă, de o frumusețe ce derivă din acea gingășie a lucrurilor simple, dar pe alocuri și tristă, dat fiind că melancolia și singurătatea sunt două constante ființială ale vieții sale: „Cu îndoită spaimă de hârciog care a făcut foame,/ adun de demult, în pod, toate rămășițele/ și firimiturile rămase de la vreo masă ori/ aruncate de fitecine - un zest de zâmbet,/ vreun ciorchine uscat de priviri, câte o/ coajă de bunătate ori ciuperca zbârcită/ a te miri cărui gând... tot./ Până ce, cu vuiet, podul o să crape/ într-o noapte și asupra mea,/ mai fecund ca Sfântul Duh,/ o să se prăvălească Visul./ Cu ochii deschiși”.  

Dar dacă ar fi fost doar frumusețe, gingășie și melancolie, ar fi fost poate doar o poezie facilă, de care să se bucure toți cititorii, indiferent de pregătirea lor intelectuală. Și nici așa nu ar fi fost puțin lucru. Dar pentru că însăși noțiunea de „sihăstrie” presupune de la sine o intimitate a omului cu sinele dar și cu divinitatea, Ioana Bena a dezvoltat la rândul său, în „sihăstria” sa din Apuseni, o relație aparent stranie cu Dumnezeu, o relație cu diverse forme de manifestare, cu fluctuații între închinare și revoltă, trecând chiar prin vecinătatea negării.

Desigur, la început se manifestă pioșenia: „Toarnă, Doamne, ploaie de aur, smirnă și tămâie,/ Primește-mă în lume precum odinioară pe fiul Tău,/ Adună-mă apoi din cioburi, vindecă-mă-n toate,/ Altfel cum te-aș putea ține în căuș fără/ să mă risipesc?”; apoi, în mod straniu, negarea, sugerată de schimbul de roluri pe care poeta îl propune divinității: „Îmi suflecam mâinile, îmi înstrunam inima/ Și te făceam pe potriva mea. După care,/ Ca orice dumnezeu uităcios, mă odihneam/ În lucrarea mea, în cotlonul cel sfânt al ei”; pentru ca mai apoi să apară și un soi de tragere la răspundere a lui Dumnezeu pentru o lipsă de măsură în plămădirea iubirii: „Ce dragoste mare și fără sens ai plămădit,/ Doamne, și Te-a ars, ai azvârlit-o/ În primele mâini întinse, ale noastre au fost,/ Și-acum, Doamne, ce ne facem cu ea?”.

Dar cel mai clar este definită relația poetei cu divinitatea, în poemele intitulate, cu vădită scrupulozitate, Blasfemie, Doamne și Blasfemie, în care eu însă nu văd decât gingășie, dăruire și prosternare: „La marginea drumului/ Pâlpâie un Dumnezeu obosit,/ Îmi face semn să Îl iau./ Unde să Te mai iau, Doamne,/ Uite câte am în spate,/ Și toate ale Tale./ Dară nu poți sta aici singur,/ Hai,/ Lasă-ți trupul,/ Doar nu-Ți trebuie,/ Și vină./ Hai,/ Nu mai e mult,/ Acuși ajungem”; „Frumos ne-ar ședea, Doamne,/ Să o luăm de la capăt.// Tu să mă faci aici, jos,/ Eu să Te nasc acolo sus./ Poate m-ai lăsa mai puțin săracă,/ Poate Te-aș așeza ceva mai aproape.// Sau n-om mai face nimic/Și om dormi îmbrățișați/ În sămânță”.

Firește, se simte influența argheziană, atât din tendința spre aparenta revoltă împotriva divinității, în fond fiind vorba doar despre ofrumoasă familiaritate cu Tatăl Ceresc, cât și din gingășia cu care poeta își alege cuvintele și le așează în versuri. Și totuși, se simte și vocea personală a poetei, timbrul ei specific, mai cu seamă în poemele în care se pune de-a dreptul „în pielea lui Dumnezeu”, în care își permite să-i împrumute vocea, cum este cazul în următoarea Blasfemie (sunt mai multe poeme intitulate, simplu, Blasfemie): „Nu pot să-ți iau, Ioano, durerea,/ Nu pot să trec nimic de la mine,/ Dar nu-i bai,/ Sfințește-te tu întâi/ Și mai vorbim după aia”.

Așadar, poeta Ioana Bena, acostând ceva mai târziu pe țărmul poeziei, debuteză în forță cu un volum curajos, arătând că poate fi totuși o voce nouă, inovativă, în lirica feminină românească contemporană, cel puțin în sectorul liricii mistice, în care nu multe poete au curajul să se manifeste. La o succintă căutare în memorie, aș numi pentru acestă nișă doar trei poete: Moni Stănilă, Daniela Șontică și Florentina Loredana Dalian.

 

In memoriam Ismail Kadare (1936 - 2024) - Cronica romanului „Generalul armatei moarte”

Cronica romanului „Generalul armatei moarte” de Ismail Kadare

(Editura Humanitas Fiction, 2020)

 

Ismail Kadare (1936 - 2024) a fost cel mai important scriitor albanez din toate timpurile și unul dintre cei mai apreciați scriitori contemporani din zona de sud-est a Europei. Născut în anul 1936, la Gjirokastra, el debutează la 18 ani cu volumul de poezie „Inspirații juvenile”. După încă un volum de poezie, în anul 1963 trece la proză, iar mișcarea se dovedește mai mult decât inspirată, întrucât primul său roman, „Generalul armatei moarte”, îi va aduce în scurt timp notorietate internațională. Scriind inclusiv romane subversive, dintre care cel mai cunoscut este „Palatul visurilor”, este nevoit să emigreze în Franța, unde obține azil politic. În 2001 se întoarce în Albania. De-a lungul carierei sale a fost distins cu numeroase premii internaționale, fiind frecvent nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură.

„Generalul armatei moarte” spune povestea unui general italian care vine în Albania la douăzeci de ani de la încheierea luptelor din cel de-al Doilea Război Mondial, dintre italieni și albanezi, cu misiunea de a deshuma și repatria osemintele tuturor soldaților italieni căzuți pe acest front. Misiunea sa, despre care credea că va fi relativ ușoară, având în vedere că deținea atât liste complete și bine documentate ale soldaților morți cât și hărți relativ exacte ale locurilor în care s-ar afla mormintele acestora, se dovedește a fi cât se poate de complicată. În parte pentru că nici hărțile nu erau câtuși de puțin exacte, nici vremea nu ținea cu el, fiind în plină desfășurare anotimpul ploios, în parte pentru că întâlnirea cu albanezii, sau mai bine zis cu spiritul albanez, se dovedește a fi răvășitoare. 

Deși venise foarte încrezător în sine și în echipa sa, generalul ajunge în scurt timp să se simtă sfidat de atitudinea mândră pe care o afișează albanezii, despre care află că sunt un popor de războinici neînfricați, fapt ce explică și umilitoarea înfrângere din urmă cu două decenii a armatei italiene considerată superioară. Apoi, pas cu pas, pe măsură ce misiunea sa se prelungea, afla fel de fel de povești despre soldați italieni dezertori care s-au băgat de bună voie slugi la țăranii albanezi, fapt ce îl intrigă foarte tare și în același timp îl face să își piardă stima de sine. 

Însă cea mai mare bătaie de cap o are cu fantoma colonelului Z., rivalul său direct din vremea războiului, despre care află o poveste cu adevărat terifiantă, fapt ce îl va duce foarte aproape de pragul nebuniei. 

Romanul „Generalul armatei moarte” se distinge atât prin maniera narativă fără cusur, obținută prin îmbinarea în doze optime a realismului istoric, încărcat de dramatismul intrinsec al războiului, cu un tip de realism magic rural specific zonei Balcanilor, mustind de ocultism și spiritualism, cât și prin dimensiunea sa antropologică, Ismail Kadare reușind să ofere lumii întregi o radiografie în egală măsură obiectivă și subiectivă a poporului albanez. 

Foarte interesant este faptul că acesta reușește să își descrie propriul popor, atât din perspectiva sa, deloc naționalistă, cât și prin lentila distorsionată a italienilor ce le-au fost cândva dușman de moarte și care, după cum se va vedea, îi considerau pe albanezi niște sălbatici primitivi, reușind grație talentului său literar să obțină un tablou complet al poporului albanez.