Wabi Sabi în limba română

Cronica volumului de poeme Aproape nimic sigur de Robert Șerban

(Editura Cartier, 2024)

 

Robert Șerban (născut în 1970) este scriitor și jurnalist, președinte al Festivalului Internațional de Literatură de la Timișoara, redactor al revistei Orizont și realizator al emisiunii Piper pe limbă (TVR Timișoara și TVR 3). A publicat volumele de poezie: Firește că exagerez (Excelsior, 1994), Odyssex (Marineasa, 1996), Cinema la mine-acasă (Cartea Românească, 2006, ediția a II-a, Tracus Arte, 2019), Moartea parafină (Cartea Românească, 2010), Puțin sub linie (Cartea Românească, 2015), Ascuns în transparență (Polirom, 2017, împreună cu artistul vizual Pavel Vereș), Tehnici de camuflaj (Tracus Arte, 2018), Poemul curcubeu – un experiment (Casa de pariuri literare, 2021); precum și volumul de proză scurtă, Oameni în trening (Polirom, 2021). În anul 2022 i-au apărut două antologii de poezie, una în ediție bilingvă, intitulată, Ce rămâne din viață?/ What’s left of life (Brumar), a doua doar în limba română, numită Învederatul (Cartier). Recent, a revenit cu un nou volum de poeme, apărut la editura basarabeană Cartier, în colecția Cartier Rotonda, intitulat foarte sugestiv, se va vedea în continuare de ce, Aproape nimic sigur. Asupra acestui nou volum de poeme mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

În cultura japoneză există un concept numit „wabi - sabi”, cu aplicabilitate atât în artă cât și în viață, care spune că, în artă, frumusețea vine din imperfecțiune, din autenticitate și din simplitate. Iar aplicându-se la viață spune că nu calitățile precum puterea, invincibilitatea sau perfecțiunea sunt apreciate, ci mai curând fragilitatea, modestia, vulnerabilitatea. Acest spirit de wabi-sabi, aplicat mai degrabă vieții este prezent și aș spune chiar pregnant în poemele din acest volum al lui Robert Șerban, care începe chiar cu un poem dedicat oamenilor „wabi-sabi”, pe care poetul îi preferă de departe perfecților și potentaților zilei: „îmi plac oamenii cărora le tremură bărbia/ de emoție/ care nu-și găsesc cuvintele și/ încep să transpire căutându-le/ până când li se udă cămașa-n spinare/ până când picurii le ies dintre firele de păr/ le alunecă pe frunte/ pe tâmple pe obraji pe nas/ îmi plac oamenii care se bâlbâie și care/ exasperați de ce aud/ își mușcă buzele de parcă ar vrea să se înghită cu totul/ oamenii care clipesc des-des/ atât de des încât se ridică de la pământ/ și plutesc deasupra celorlalți/ cei care se mișcă de pe un picior pe altul/ în timp ce-și bagă și își scot mâinile în buzunare/ timizii/ blegii/ fâstâciții/ cei care roșesc când văd o muscă verde/ care-și trag nasul din cinci în cinci secunde/ și scormonesc abulici după batistă/ îmi plac cei care privesc în pământ/ ca și cum tocmai și-ar fi pierdut verigheta/ îmi plac mototolii/ credulii/ împleticiții/ cei care se scarpină/ de parcă ar avea acolo un buton/ ce nu face contact/ oricât l-ar apăsa/ îmi plac oamenii care-și vâră capul între umeri/ ca niște transformers ce vor să se predea și n-au cui/ cei plini de ticuri/ cu șlițul descheiat/ cu ciorapii de culori diferite/ cu cravatele pătate/ îmi plac cei care dau mărunt din buze/ de parcă ar repeta/ cea mai importantă rugăciune a vieții lor/ îmi plac întârziații/ sfioșii/ naivii/ nătăfleții/ a lor va fi împărăția/ și republica/ și califatul”.

Pentru Robert Șerban, viața în sine pare să fie o lungă listă de situații în care se aplică conceptul japonez de wabi-sabi. Eroii săi, sau mai curând antieroii săi, sunt întotdeauna, și dacă îmi aduc bine aminte, și dintotdeauna, adică și din volumele anterioare, supuși erorii, supuși unor vise sau dorințe ce le sunt imposibil de atins, dar la care nu renunță niciodată, aflați mereu „puțin sub linie”, fricoși, căutând mereu noi „tehnici de camuflaj”, iscodind mereu și jucându-se în fel și chip cu „moartea parafină”. În acest nou volum avem antieroi care rămân captivi în vise: „în orice vis/ e un grăunte de adevăr/ ce te sâcâie dimineața/ când încerci să dai de el/ ca de rămășița dintre dinți/ de care limba caută exasperată/ să te elibereze”; sau care uneori recurg la gesturi reprobabile doar pentru că nu știu cum altfel să își apere acel ceva al lor pe care simt că îl pierd: „un elev scrie pe tablă o poezie/ când termină și se/ pregătește/ s-o citească/ un coleg i-o șterge cu cârpa/ din câteva mișcări/ cu lacrimi în ochi/ elevul sare asupra colegului/ și nu se oprește să-i care pumni/ nici după ce-i sparge nasul și arcada/ semn că poezia/ era chiar a lui”.

Spuneam în debutul acestei cronici că titlul volumului este unul foarte sugestiv. Aproape nimic sigur este o formulă care surprinde, în egală măsură, dorința omului de siguranță, nevoia lui de repere, de a avea la îndemână o serie de adevăruri fundamentale pe care să își poată constru viața, și conștientizarea faptului că aceste repere sunt întotdeauna mișcătoare, fluide, greu de atins, că în final nu există nimic sigur, sau aproape nimic sigur. Și atunci, ce ar fi totuși, sigur? Însăși incertitudinea sau imperfecțiunea vieții și a lumii sau altfel spus, magia lui wabi-sabi.

Cu toate acestea, modul în care Robert Șerban alege să își încheie volumul este unul cu adevărat revelator și vorbește despre acceptarea imperfecțiunii vieții: „dacă ar fi/ să iau totul de la capăt/ aș începe/ de la capătul ăsta”.

Așadar, cu noul său volum de poeme, Robert Șerban ne oferă o nouă lecție de viață, și anume aceea că viața chiar merită trăită cu toate incertitudinile și imperfecțiunile sale, sau mai degrabă tocmai datorită acestora. Ne ajută să ne recunoaștem slăbiciunile, să ni le acceptă, să ni le asumăm, să fim noi înșine indiferent de circumstanțe. 

Un transfer, două transferuri, trei transferuri

Cronica romanului Transfer de Andrei Mocuța

(Editura Humanitas, 2023)

 

Andrei Mocuța (născut în 1985, în Arad) este poet, prozator, profesor de limba engleză și franceză și doctor în filologie cu teza Portret al artistului in absentia: J.D. Salinger, o monografie. A publicat patru cărți de poezie și șase de proză. A tradus din limba engleză antologia poetică Ilustrată din Chinatown de Richard Brautigan. A câștigat Premiul Publicului la Turnirul de Poezie de la Balcic, organizat de Uniunea Scriitorilor.

Prin cărțile sale, Andrei Mocuța se prezintă tot mai mult atât ca un homo universalis, dovedind cu fiecare nouă apariție editorială o cultură impresionant de vastă, cât și un om al obsesiilor culturale, dacă pot spune așa. Și aceasta deoarece periodic, acesta se lasă cuprins de câte o obsesie culturală pe care o exploatează la maximum (se subînțelege că se și lasă devorat la maximum de fiecare dintre acestea). Astfel, am asistat cu toții la „perioada Salinger”, la „perioada Brautigan” iar acum, cu cele mai recente două volume pe care și-a pus semnătura, asistăm la „perioada Twin Peaks”. Și aici mă refer la romanul Transfer, apărut în 2023 la Humanitas și la antologia de poezie contemporană, Ecouri din pădurea întunecată: evadări în Twin Peaks, pe care a coordonat-o la editura Tracus Arte.

În cele ce urmează mă voi referi însă doar la romanul Transfer.

Și voi începe prin a mă raporta la titlul acestuia, mai cu seamă pentru că am sesizat aici multiple înțelesuri ale acestui unic cuvânt: primul ar fi, bineînțeles, înțelesul cel mai propriu al termenului, punctul de plecare al romanului fiind o bizară ședință de transferuri desfășurată în inspectoratul școlar județean Arad (aș fi putut merge pe metoda caragialiană a anonimatului și să spun: „un inspectorat școlar dintr-un târg de provincie”, dar toată lumea știe că Andrei Mocuța este profesor în Curtici, județul Arad); al doilea ar fi acela de transfer de la un plan narativ la altul, timpul prezent, cel anamnetic și de la un punct încolo, cel fantastic, împletindu-se armonios în acest roman; și nu în ultimul rând putem vorbi despre un transfer metafizic, între lumi, între real și fantastic, între luciditate și vis, între Sălașul Alb și Sălașul Negru.

Spuneam că motorul acestui roman îl reprezintă o bizară ședință de transferuri. Autorul-narator, care este și profesor, după zece ani de predare la o școală din mediul rural, merge să își ceară transferul la o școală mai bună, din mediul urban, având cu prisosință acest drept și mai ales, având dosarul impecabil. Altfel spus, transferul ar fi trebuit să fie o simplă formalitate. Numai că totul se transformă într-un adevărat scenariu kafkian, cu influențe mitologice, soarta tuturor profesorilor fiind în mâna unei cerberițe venite parcă direct din gura Infernului dantesc (pentru că din start cei care intră în sala de ședință trebuie să își lase afară orice speranță de izbândă), denumită aici, doamna Pîrjol, nume cu o profundă semnificație pârjolitoare, care se comportă ca și cum ar deține o putere absolută, ca și cum doar de bunul ei plac și de buna ei dispoziție ar depinde orice transfer și în general orice ține de administrarea învățământului din județ. Bineînțeles, aceasta are și acoliți, subalterni, pe doamna Pîndaru și superiori, pe doamna Mănușă, pe care însă le manipulează cum dorește, astfel încât, până la urmă totul se face cum dorește aceasta, bineînțeles, după ce are grijă să pună în scenă, câte un remake după Procesul lui Kafka, combinat cu scena biblică a procesului Mântuitorului, secvența „de la Ana la Caiafa”. Și totuși, pentru că autorul romanului este și poet, harpia denumită aici, doamna Pîrjol, este încondeiată în cuvinte vii, cât se poate de vii, atât de vii încât pot deveni mortale: „Vocea i s-a pogorât din ceruri și a măturat în drumul ei o ceată de heruvimi, una de arhangheli și pegași înaripați, a mutat câteva planete de pe axa lor, a penetrat stratul de ozon cu un tunet asurzitor, apoi a străbătut atmosfera lăsând o dâră de foc și cenușă în urmă, pentru ca, în final, să străpungă tavanul și, la impactul cu solul, să ne pulverizeze în toate direcțiile:

- Dacă nu știți să așteptați civilizat, nu vă mai dau niciun post!

Astfel își face intrarea doamna inspector Pîrjol de la Resurse umane la fiecare ședință de repartizare a catedrelor vacante. Fără excepție. I se mai spune și câinele de pază al inspectoratului școlar”.

Trecând la al doilea tip de transfer, cel de la un plan narativ la altul, trebuie spus că planul narativ principal, cel al ședinței de transferuri, pe lângă faptul că la un moment dat, este deturnat de la traseul său firesc, permițând intrarea în scenă a unui personaj de-a dreptul enciclopedic, poetul de pe Strada Episcopiei, nimeni altul decât regretatul poet arădean Petru M. Haș, este și intercalat, la răstimpuri, atât de un plan pe care l-aș numi anamnetic, pentru că vizează o serie de amintiri ale autorului, atât dintr-o vizită la Viena și Florența, cât și dint-o ședere îndelungată la Paris, în contextul internării într-un spital parizian, secvențe ce au ca scop principal reiterarea unor momente al căror erou principal este tatăl autorului, regretatul poet Gheorghe Mocuța, cât și de un plan fantastic, care efectiv rupe orice contact cu realitatea inițială a romanului, transportând cititorul într-o cu totul altă poveste, aparent fără nicio legătură cu cea de bază, plan pe care l-aș numi inclusiv oniric, nefiind exclus să fie vorba chiar de un vis al autorului, fie el desfășurat în timp de somn sau pe timp de veghe.

Oricum ar fi, devierea de fir narativ și inserțiile anamnetice, altfel spus, inciziile în care apar poeții Gheorghe Mocuța și Petru M. Haș se transformă în adevărate episoade enciclopedice, cititorul putând fișând aproape la nesfârșit despre filosofia antică sau modernă, literatura universală, cinematografia rusească veche și modernă, arta renascentistă și nu numai, despre literatura română, despre Brâncuși, și bineînțeles despre serialul Twin Peaks, care traversează într-un fel sau altul întregul roman, avându-și punctul culminant de influență în grefarea acelor capitole ce constituie planul pe care l-am denumit mai sus oniric.

De altfel, sub zodia Twin Peaks stă și cel de-al treilea înțeles al titlului, și anume transferul perpetuu, metafizic, între real și fantastic, între vis și realitate, între posibil și imposibil, între bine și rău, sau mai bine zis, stă lupta dintre bine și rău, dintre dreptate și nedreptate, dintre cinste și impostură, ilustrată aici prin ședința de transferuri mizerabil orchestrată de trioul de harpii, Pîrjol, Pîndaru și Mănușă, toate întruchipări ale răului, toate gazde primitoare ale lui Bob, demonul cu chip uman din serialul mai sus numit.

De fapt, putem spune că prin romanul Transfer, Andrei Mocuța pune în scenă un episod din Twin Peaks într-un decor tipic românesc, definit prin corupție, impostură și răutate în stare pură. Desigur, am fi tentați să ne punem întrebarea, parafrazând sloganul - reclamă al celor de la Radio Guerrilla, dacă Binili învinge. Dar răspunsul, după cum se va vedea în finalul romanului, va fi unul cât se poate de realist și mai cu seamă cât se poate de românesc.

 

 

Despre traumă și vindecare (?)

Cronica volumului De piele ne va fi cel mai dor de Mihai Manole

(Editura Tracus Arte, 2024)

 

Mihai Manole (născut în 1985) a absolvit Facultatea de Automatică și Calculatoare la Universitatea Politehnică din București,  precum și Facultatea de Psihologie și Masterul de Psihotraumatologie și Asistare Psihologică la Universitatea București. Din anul 2014 profesează ca psihoterapeut și este membru al Institutului pentru Studiul și Tratamentul Traumei. Ca scriitor, a publicat în Revista de Povestiri și pe site-ul O mie de semne. În anul 2023 câștigă Premiul „Alexandru Mușina” în cadrul concursului de debut în poezie „Alexandru Mușina”, în urma căruia îi apare volumul de debut în poezie, De piele ne va fi cel mai dor, la editura Tracus Arte, în anul 2024. Asupra acestui volum mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Mihai Manole, pe care cred că îl pot numi fără teama de a greși, poetul - psihoterapeut, își construiește poezia în jurul profesiei sale, servindu-se inclusiv de instrumentarul teoretic al specialității, însă având grijă ca poezia să rămână totuși poezie, nu dicționar medical sau compendiu de cazuri clinice. Și aceasta deoarece imprimă poeziei sale în primul rând trăirea personală, cazurile propuse spre vindecare prin poezie fiind 100% ale sale, iar acest lucru nu poate fi trișat, nu are decât varianta unică a autenticității.

Volumul său este structurat pe trei secțiuni, sensibil egale ca dimensiuni, care ilustrează și delimitează trei etape concrete ale relației sale cu trauma: partea supraviețuitoare, partea rănită și partea sănătoasă.   

În partea supraviețuitoare este ilustrată, din perspectiva adultului, desigur, maniera în care s-a desfășurat instalarea traumei, la vârsta copilăriei și a adolescenței, modul subtil și progresiv în care viața, care ar fi trebuit să fie una fericită, este infestată cu frică, neputință, frustrare și bineînțeles foarte multă durere, provocate de boala tatălui și ulterior de moartea ambilor părinți: „toată viața am așteptat să se întâmple ceva rău./ mereu am crezut că răul acesta va fi despre tata./ apoi, în timpul schizofreniei mici, al micilor sale depresii,/ în scaunul cu rotile & în demența lui mică/ așteptarea mea s-a făcut mare, ca o pîine dospită/ în care apar crăpături, lățindu-se și înălțîndu-se, până la/ moartea tatălui, cînd a dat puțin înapoi și mi-am zis e gata.// dar nu a fost. așteptarea răului a continuat/ să crească & din crăpăturile ei creșteau tot felul de/ alte așteptări de rău fractalic pînă cînd/ pîinea-conopidă se hrănea din mine ca o tumoră-omonimă &/ niciun rău din afara mea nu o mai dădea înapoi. pînă la/ sinuciderea mamei, cînd s-a izbit de asfalt./ am auzit clar atunci:// eu sînt Așteptarea și Viața și Moartea./ cine crede în mine, chiar dacă ar trăi, va fi ca și mort./ și oricine moare și crede în mine nu va fi trăit niciodată”.

Vedem din finalul acestui poem, prin răsturnarea sau răstălmăcirea unei parafraze biblice, cum durerea provocată de moartea părinților aduce după sine inclusiv o negare parțială a sentimentului religios. Ceea ce nu trebuie înțeles ca un act de blasfemie, ci doar ca o manifestare a durerii. O altă formă de manifestare a traumei este aceea că cel care le-a supraviețuit părinților ajunge să fie convins că și lui îi va veni timpul să moară în curând, astfel încât ajunge să își inventeze un cancer în care ajunge să creadă fără urmă de dubiu: „îi vorbesc cancerului meu politicos/ nu îl numesc potențialul meu cancer/ îl tratez deja ca pe/ tot ce poate fi/ atent să respect/ potențialul de a-mi depăși/ așteptările & imaginația & marginile țesuturilor moi/ în care îi place să se înfigă bine”.

În partea rănită poetul ne prezintă a doua etapă, aceea a conștientizării traumei. Dacă în partea supraviețuitoare am văzut ilustrată durerea în starea ei pură, nefiltrată de conștiință, întrucât se instalase la o vârstă prea fragedă și într-o formă prea subtilă, acum asistăm la o luptă aprigă pentru numirea traumei, pentru acceptarea ei și mai ales pentru învingerea acesteia: „moarte nu e ceva ce ți se întâmplă,/ moartea e ceva ce faci./ numai un bătrîn mizantrop ar avea stomac/ să îi explice asta celui urmărit/ de ceva-cineva,/ o urmărită/ fără o inimă care îi bate în gît/ fără un gît din care țipă/ doar frică în celulele pe care le numărai/ pe degetele de la o mînă.// el nu se ferea/ de ceva-cineva,/ avea doar frica & pofta ei de/ mărturisire.// un clint eastwood din mine/ regizează dezamăgirea & ceva-cineva/ mă face să sper că/ (mai) e ceva de făcut.// cînd înțelegi cum se face/ îmbătrânești &/ mai uită mersul pe bicicletă dacă poți!”.

În fine, în partea sănătoasă, descoperim o sensibilă schimbare de atitudine, de limbaj, de abordare a traumei. Nu se poate vorbi despre vindecare (caz în care și secțiunea s-ar fi numit partea vindecată), dar se poate vorbi despre o deplină asumare a traumei, a umbrei, a părții întunecate, precum și despre o decizie 100% deliberată de a o lăsa uneori deoparte. Poetul - psihoterapeut, ajungând să lucreze cu sine însuși, înțelege că trauma nu poate fi pur și simplu extirpată asemenea unui cancer, dar că se poate trăi cu ea, mai ales dacă alegi să o faci uneori uitată și să cauți mai cu seamă să vezi lucrurile frumoase din viața ta și din jurul tău. De aici și infuzia de imagini frumoase, gingașe, cum ar fi frumusețea, dragostea, aripile. Este foarte adevărat că și această frumusețe populează tot acel univers macabru, dur, distorsionat de durere și suferință, dar vine cumva pentru a-l face mai suportabil: „partea mea sănătoasă a emigrat de ceva timp/ sătulă de ruperi & rău,/ îmi scrie despre aer curat & liniște & curățenie,/ ea: nu sînt rahați de cîinem sînt bine ( ☺ &)/ eu: typing, typing.../ părțile rămase își împart camera & lucrurile lăsate în urmă/ eu: ☺// tot aud/ a fost alegerea mea, a fost alegerea mea/ într-un fel după care mi-e greu să pun un emoji/ un ton ambivalentcare mi-a pus gînd rău oricum aș da-o./ găsesc un emoji bun pentru frică/ pe care îl pun deoparte pe colțul mesei/ la fel cum acoperi toate colțurile casei la primul bebeluș/ pentru ca la al doilea să le lași cum au fost,/ mai multă nostalgi e decât frică,/ trecerea firească de la control & colțuri/ la centru & împăcare”.

Dar dincolo de ilustrarea fără fisură a relației poetului cu trauma, și dincolo de modul inedit în care acesta îmbină instrumentarul teoretic al domeniului său de activitate, psihoterapia, cu poezia, trebuie remarcat faptul că Mihai Manole, încă de la debut, dovedește o foarte mare acuitate în ceea ce privește structura și maniera de conducere a poveștii sale în versuri, o intuiție bine pusă la punct în dozarea imaginilor și cuvintelor astfel încât să imprime tensiunea și frumusețea în proporții optime și de asemenea faptul că el prezintă deja un limbaj poetic bine definit care îl poate face recognoscibil. Toate acestea sunt date care atestă că Mihai Manole este deja poet cu acte în regulă și că avem tot dreptul să ne așteptăm de la el la un volum ulterior chiar mai bun decât cel de debut.