Cronica volumului Eseu despre o concepție catolică asupra iudaismului. Iluzii și realități evreiești de N. Steinhardt/ Em. Neuman
(Editura Mănăstirea Rohia & Editura Polirom, 2011)
Pentru foarte mulți dintre românii cu preocupări culturale, N. Steinhardt este cunoscut ca intelectualul evreu, traducător și critic literar, coleg de generație cu Noica, Eliade și Cioran, care s-a botezat în închisoarea politică Jilava și care după eliberarea din detenție s-a stabilit la mănăstirea Rohia, unde s-a călugărit sub numele de Părintele Nicolae Delarohia (uneori ortografiat și Nicolae de la Rohia), a cărui operă de căpătăi rămâne Jurnalul fericirii, în care ilustrează experiența sa carcerală și totodată kathartică. Și nu este nimic greșit în asta. Doar că personalitatea lui este mult mai complexă de atât, foarte grăitoare în acest sens fiind activitatea sa de tinerețe, perioadă în care a activat, am putea spune, pe mai multe fronturi intelectuale. Astfel, după ce în în 1934 debutează cu volumul parodic, În genul... tinerilor, semnat cu pseudonimul Antisthius, în care sunt criticați tinerii care aveau să devină stâlpii celei mai înfloritoare generații de intelectuali români din toate timpurile, generație formată din Constantin Noica, Mircea Eliade, Emil Cioran, Petru Comarnescu și Geo Bogza, „schimbă macazul” spre zona unui soi de antropologie iudaică și, între anii 1935 - 1937, împreună cu prietenul său Emanuel Neuman (frecvent amintit în Jurnalul fericirii sub numele de Manole), publică două eseuri sau studii inedite, deosebit de interesante, dedicate iudaismului, ambele în limba franceză: Essai sur une conception catholique de Judaïsme (Eseu despre o concepție catolică asupra iudaismului) și Ilusions et réalités juives (Iluzii și realități evreiești), primul publicat la București, al doilea la Paris. Cele două studii apar pentru prima dată în limba română, în traducerea doamnei Viorica Nișcov, în anul 2006, la editura Humanitas, sub titlul Eseuri despre iudaism. Iar cu titlurile originale și în variantă bilingvă apar în seria de autor N. Steinhardt, inițiată de Mănăstirea Rohia în colaborare cu Editura Polirom, în volumul asupra căruia mă voi apleca în cele ce urmează. Pentru a completa paleta de preocupări de tinerețe ale lui Steinhardt trebuie spus că în 1936, așadar între cele două eseuri, își susține doctoratul în drept, sub îndrumarea profesorului Mircea Djuvara, și își publică teza Principiile clasice și noile tendințe ale dreptului constituțional. Critica operei lui Léon Duguit.
Dintru început mi-a atras atenția perioada în care au fost scrise cele două studii sau eseuri despre iudaism: 1935 - 1937; adică cu circa zece ani înainte de fondarea statului național Israel, prin scindarea statului palestinian, prin decizia O.N.U. din 1947 (discuțiile despre fondarea unui stat unitar evriesc existau dar erau totuși destul de vagi, aducând mai curând a utopie, care însă s-a împlinit, spre neșansa câtorva generații deja de evrei și palestinieni care de atunci se luptă aproape încontinuu) și cu cel puțin doi ani înainte de demararea planului nazist de exterminare a evreilor (deși forme de persecuție germană la adresa evreilor se manifestau deja din 1933). Deci ele nu au luat naștere nici în urma unei atmosfere de entuazism generalizat în rândul evreilor, generată de vestea constituirii statului Israel, nici ca o formă de rezistență la Holocaust, ci în urma unei nevoi poate personale a celor doi tineri autori evrei de a trage un semnal de alarmă asupra unor realități evreiești, într-o perioadă în care poporul evreu era încă unul peregrin prin lumea largă.
Am spus semnal de alarmă pentru că, cei doi autori evrei nu scriu aceste studii pentru a-și ridica în slăvi conaționalii și coreligionarii, ci dimpotrivă, pentru a atrage atenția asupra unor derapaje pe care le-au sesizat în sânul poporului evreu, fie el și risipit în cadrul diasporei în lipsa unui stat unitar.
În primul studiu, intitulat Essai sur une conception catholique de Judaïsme (Eseu despre o concepție catolică asupra iudaismului), accentul cade strict pe realitățile triste privind organizarea religioasă a evreilor. Cei doi autori, deși îmi place să cred, sesizând stilul arhicunoscut, că cel mai vocal a fost N. Steinhardt, militează pentru o revitalizare a cultului iudaic în sânul fiecărei comunități evreiești din diaspora, pentru readucerea în lumină, firește, pentru a fi studiate, a Torei și a Talmudului, pentru delimitarea dintre sacru și profan prin delimitarea personalului cultic, în speță a rabinilor și a ajutoarelor acestora, de sfera politicului și cu atât mai mult de cea a masoneriei, și bineînțeles, pentru o redeșteptare a identității religioase iudaice în sânul poporului evreu, mai cu seamă pentru că a fi evreu este sau trebuie să fie sinonim cu a fi iudeu, adică a practica religia iudaismului, bazată pe respectarea Legii lui Moise.
Vedem aici doi tineri evrei înflăcărați, care îi ceartă cu năduf pe coreligionarii lor pentru că s-au îndepărtat de esența iudaismului dar cu asupra de măsură îi ceartă pe rabini, care par a se fi dezis de sarcina și demnitatea lor rabinică. Aceștia sunt criticați inclusiv pentru faptul că umblă în societate în haine civile, când de fapt ar trebui să fie îmbrăcați mereu în ținuta rabinică pentru ca toți membri comunitățiilor iudaice să-i recunoască de la distanță, să-i cinstească ca atare, sporind astfel atât autoritatea lor cât și prestigiul religiei per ansamblu. Cu alte cuvinte, pentru ca iudaismul să renască trebuie ca rabinul să redevină farul și călăuza fiecărei comunități evreiști.
În cel de-al doilea studiu, Ilusions et réalités juives (Iluzii și realități evreiești), N. Steinhardt și Em. Neuman realizează o veritabilă analiză antropologică asupra evreilor, punând în antiteză, așa cum o spune și titlul, o serie de iluzii sau mai bine zis de stereotipuri despre evrei, proferate în general de antisemiți, cu realitățile concrete, istorice. Câteva exemple de „legende” pe care cei doi autori le spulberă în paginile acestui eseu: legenda evreilor solidari, legenda evreului hiperinteligent și prost-crescut, legenda evreului bogat, legenda evreului tragic și ascuns sau legenda evreului, ca ființă excepțională. Pe toate acestea și alte câteva, autorii studiului le demontează și demonstrează că în fond, evreii nu pot fi etichetați în niciun fel, ca nație în sine, că în sânul societăților evreiești se regăsesc atât evrei solidari cât și individualiști, atât genii cât și mediocrii sau chiar submediocrii, și evrei prost-crescuți, dar și manierați, și bogați, dar și săraci și excepționali și comuni. Cu alte cuvinte, evreii nu sunt nici mai grozavi nici mai prejos decât alte popoare europene și că cel mai firesc este să fie tratați ca orice națiune, privită realist, cu bunele și cu relele ei.
Un laitmotiv foarte interesant și, aș spune eu foarte dureros care apare în acest studiu este acela al evreilor antisemiți, ai acelor evrei care, mânați de o ură acerba împotriva propriului popor, își denigrează constant conaționalii, sau care invocă antisemitismul celorlalți pentru a-și justifica propria neputință de a accede într-o funcție sau alta sau de a se realiza într-un domeniu sau altul. Tot aici se încadrează și evreii fataliști, blazați, cei care consideră că destinul poporului evreu este acela de a fi persecutat constant, că trebuie să se împace și să își asume această realitate a persecuției continue, fără de care aproape nu s-ar mai identifica drept evrei și poate și-ar rata inclusiv mântuirea, ca popor, la sfîrșitul timpurilor. Dar cel mai de plâns, în viziunea lui N. Steinhardt sunt evrei care, nu doar că au pactizat cu poporul german care, deși încă nu puseseră în practică planul distrugerii totale a evreilor, îi persecutau deja încă din 1933, anul venirii la putere a lui Hitler, dar chiar au idolatrizat cultura germană considerându-o magistrală și inspiratoare, cei care suferă, așadar de o formă interesantă a Sindromului Stockholm.
Așadar, tânăr evreu fiind, N. Steinhardt dovedește atât o cunoaștere foarte exactă a tuturor realităților evreiești cât și o dragoste sinceră față de conaționalii și coreligionarii săi, pe care îi ceartă în aceste două eseuri nicidecum dintr-o formă de antisimitism evreu, ci dimpotrivă, din dorința sinceră de a-i ajuta să se salveze de la un iminent faliment identitar, atât religios cât și etnic. El își dorea, în acei ani de tinerețe, o revitalizare reală a iudaismului și o renaștere spirituală și etnică a poporului evreu pe care îl vedea în pragul disoluției.
Ceea ce mi-a atras atenția la aceste două eseuri este tonul ferm, bătăios, legalist, care răzbate din fiecare paragraf. Ceea ce mă face să cred că N. Steinhardt, și dacă nu s-ar fi convertit la creștinism, ar fi devenit cu siguranță un iudeu înflăcărat, care să lupte pentru religia sa și pentru renașterea cultului iudaic din România, indiferent de vicisitudinile istoriei. Este cea mai bună dovadă a faptului că el a fost dintotdeuna un homo religiosum în cel mai adevărat sens al expresiei, că avea fiorul mistic în sânge.
