A venit vacanța cu... avionul din Franța!

Scurtă cronică la volumul „Povestiri din aeroport și de pe lângă” de Adrian Voicu 

(Editura Lebăda Neagră, 2024)

    A venit vacanța cu trenul din Franța!!! Cine a uitat celebrul refren care ne-a bucurat zilele de vară, nouă, celor din generația 90-2000 :) Mai nou, vacanța pare să vină cu avionul. Cel puțin așa ne lasă să credem Adrian Voicu, un fel de Antoine de Saint-Exupery al românilor, nu pentru că ar fi scris vreo nouă variantă a Micului Prinț ci pentru că este la rândul său și scriitor și lucrător pe lângă avioane, mai exact inginer aeronautic. Acesta ne propune un volum de povestiri scurte și pline de haz, numai bune de citit în vacanță, ideale pentru descrețirea frunții și pentru alungarea stresului.

    După cum sugerează și titlul cărții, autorul livrează o serie de povestiri a căror acțiune se întâmplă în jurul unor aeroporturi, predominant din zona Africii, actanții fiind angajații acestora. 

    Interesant este că povestirile nu se pot caracteriza doar prin umor și lejeritate, pentru că în paginile acestei cărți descoperim cu adevărat lumi noi, autorul strecurând printre acțiunile sale pline de haz și o mulțime de informații din sfera antropologiei. Descoperim, râzând, noi aspecte legate de modul de viață al africanilor, dar și al ungurilor, al francezilor, irlandezilor, rușilor și a altor neamuri de sub cer, sau, ca să rămânem în spiritul cărții, de prin cer.

    Ceea ce nu se menționează pe copertă și cred eu că ar fi totuși bine a fi menționat este faptul că autorul nu se sfiește să scrie într-o oralitate a stilului excesiv de pitorească, ceea ce-l face apropiat și de Ion Creangă, nu cel din Amintiri sau din Povești și Povestiri, ci cel din Povestea poveștilor.

Așadar, a se citi departe de ochii și urechile copiilor, dacă aceștia încă mai sunt inocenți :)

    Despre autor, fragmente de auto-C.V.:

    Adrian Voicu s-a născut în Nehoiu, singurul și cel mai frumos oraș de munte din județul Buzău. Și-a dobândit pasiunea pentru scris încă de mic; a început să scrie pe mobilierul și pereții camerei sale. Din 1996 e inginer aeronautic, după o scurtă incursiune în cercetare la Institutul de Cercetări Electronice București și desktop publishing într-o editură îngropată de mult. Din 2007 a scris 30 de cărți.  În aprilie 2014 a debutat la ICR cu piesa „Familia, această unitate de bază a societății cu plăți bancare, serviciu stresant, dragoste nebună și proteza bunicii”, piesă care a atins un public record la Clubul Dramaturgilor Români. Este membru al Clubului de Proză „Pentru formarea ideilor” și al Uniunii Scriitorilor din România. De același autor, în 2023, la Editura Lebăda Neagră a apărut și cartea „Oare ce zic melcii când zboară?”. Poate fi citit pe site-ul personal (adrianvoicu.ro), pe blogul personal, pe Goodreads, Meta, Instagram, Wikipedia, LinkedIn sau Pinterest.  

Și totuși, Urmuz nu a murit, ci doar s-a travestit

Cronica volumului de proză, Exces de zen de Cătălina Steriu

(Editura Eikon, 2024)

 

Nu, Urmuz nu a murit. Ci doar s-a travestit într-o prozatoare tânără și promițătoare, pe numele ei, Cătălina Steriu, absolventă de Litere bucureștene și câștigătoare pe bandă rulantă de concursuri de proză, la Paris și la București. O prozatoare care iubește surplusul și bineînțeles cuvântul, care în mâna ei iubește la rândul lui să se desfete în toate felurile posibile. După ce în 2023 ne-a delectat cu prima ei carte, numită Prea Roz (apărută tot la editura Eikon), azi ne îmbie cu o nouă carte, intitulată, Exces de zen.

Da, de Zen, cu Z de la Zumru, adică Urmuz pe dos. Pentru că pe dos pare să fie tot ce scrie ea aici. Adică te zăpăcește de cap, mai ales dacă nu ești învățat cu absurdul, cu suprarealismul, cu nonconformismul, cu jocurile de cuvinte. Dacă ești genul de cititor ultra conservator, care nu halești decât proză realistă, scrisă cu subiect și predicat, atribut și complement și cu toată logica de rigoare lipsită de orice pată, pregătește-te să fii luat la palme în modul cel mai drăguț cu putință. Pregătește-te să nici nu te poți supăra. Pregătește-te să-ți placă și să mai vrei. Cam ca într-o scenă sado-maso. Pentru că, desigur, nu lipsește nici tenta erotică din jocul prozaic al autoarei noastre. Căci este a noastră și ne place, că ne place sau nu să recunoaștem.

De fapt, nu lipsește mai nimic din acest Exces de zen. Avem și intertextualitate, avem trimiteri literare și culturlae, avem imagini scandaloase, după cum se poate vedea din următorul fragment: „Mati se așază la masă și scrie poezia „Ana are himere efemere”, pe care nimeni nu dă punguța cu doi bani. Apoi scoate „Ana are bere” și toată lumea pică în fund și-l aplaudă cu tălpile. Începe să tușească puternic, pentru a elimina din plămâni aerele de intelectual și se trezește prins cu lipici în gâtul de lebădă al unei domnișoare. La spital, află că suferă de hipotiroidie, hipocalcemie și hiperîndrăgosteală. Își ia temperatura și constată că are 40 de grade pe scara Richter. Munții de pe fundal fumegă în timp ce-și pierd glazura, ca și oamenii în pământ. Cei rămași la suprafață vorbesc la volan cu telefonul la ureche și cu picioarele în ligheane cu apă caldă și sare. Deslușesc ițe la nivel strategic și urzesc planuri mărețe care nu mai suportă amânare, legate de câte kilograme de cartofi să ia de la piață”. Vedeți, curat prozaism necurat, curat scandal lingvistic, ideatic și literaro-strategic.  

Și ca să vedeți că nu am mințit cu nimic și nici măcar nu am exagerat deși din titlul cărții s-ar crede că tendința spre exces te fură automat, vă voi reda imediat un alt pasaj, la fel de scandalos, din care va reieși clar ca lumina zilei că unii dintre noi încă trăim în noaptea minții, și nu doar ca știință de carte, fără de care ar mai fi șanse să ne descurcăm, cât mai ales ca atitudine în fața vieții și bineînțeles a morții, de care este indisolubil legată: „noi și dacă am avea rețeta nemuririi și a înfloririi nu am aplica-o, pentru că prin vene ne curge lene”.

Și tot despre lene, tradusă ca sedentarism, tradus la rândul lui ca refuzul de a face mișcare din picioare și de bună seamă și din picioarele minții, avem și următoarele cuvinte avertisment: „Lumea pleacă și vine, călătorește și devine, trăiește clipe divine. Doar tu rămâi de căruță și nu te miști de pe băncuță. Nu vrei să depășești pătrățica, îți călătorește mai mult pisica. Suferi de sigiliu la domiciliu. Nu te vezi umblând vagabond pe mapamond și e deja obișnuință să nu ieși din locuință. Preferi garnița și eviți granița. Vizuina e mai mare ca viziunea. Rigid, prea placid. Un aoleu nu te lasă să pleci teleleu. Ai un of în pantof”.

În încheiere aș mai spune doar că, autoarea noastră, căci e a noastră și ne place, chiar dacă nu recunoaștem, fiind plimbată și pe la Bruxelles și pe la Paris, neavând de fel niciun of în pantof, ba din contra (tocmai s-a întors de la Antipozi, nu știm dacă pe două aripi sau pe patru roți), a găsit de cuviință, făcând exces de zel (sau poate doar de plăcere) să își redea Excesul de zen și în limba lui Molière, a lui Pascal, a lui Anatole France și chiar a lui Antoine de Saint-Exupery, cu care are în comun, cel puțin harul scriitoricesc și neastâmpărul călătoresc.  

În încheierea încheierii îndrăznesc și eu să fac exces de abuz de răbdarea voastră și să vă recomand, ca după ce citiți cartea, să nu o aruncați într-unul dintre rafturile bibliotecii, unde să o mai citească doar păianjenii, ci să o lăsați pe noptieră, lângă pat, pentru serile în care, înainte de culcare, după o zi de muncă grea, aveți nevoie de „acel ceva”. 

„Oamenii sunt virusul”

Cronica volumului de poezie Dantela viselor macabre de Andrei Cristian Cornea

(ediția a II-a, editura Eikon, 2023)

 

Andrei Cristian Cornea a absolvit Facultatea de Litere, secția Engleză - Franceză, în cadrul Universității Transilvania din Brașov, apoi un masterat în Inovare Culturală, în cadrul aceleiași Universități. A publicat poezie și articole culturale în reviste literare precum Studento Press, Planeta Babel, Arca, Psyche, Astra, Axis Libri, Leviathan sau Playerist Poetry Magazine (Londra). În anul 2021 debutează cu volumul Dantela viselor macabre, la editura Magic Print, iar în anul 2023, reeditează acest volum, la editura Eikon din București. Asupra acestei reeditări mă voi apleca și eu în cele ce urmează.

Dintru început, aș zice că volumul de debut al lui Andrei Cristian Cornea se distinge în primul rând prin unitate tematică și estetică, lucru destul de rar întâlnit în rândul volumelor de debut. Așa cum sugerează și titlul volumului, Dantela viselor macabre, poezia acestuia vizează în primul rând latura sau dimensiunea întunecată a vieții, pe care însă se străduiește să o înmănușeze în „dantela” poeziei, pentru a o face mai ușor acceptabilă, suportabilă, digerabilă.

Un prim exemplu îl vedem chiar în poezia din startul volumului, în care poetul critică capitalismul prost înțeles de români (și poate nu numai de ei, dat fiind faptul că poetul a locuit o vreme și în Regatul Unit), capitalism care i-a făcut pe adepții săi să-și suspende facultățile rațiunii și să se lase purtați de instincte și de pofte, până într-acolo încât au ajuns să nu mai deosebească minciuna de adevăr, binele de rău, visul de realitate: „Capitalismul răscopt taie cu drujba rațiunea -/ Ne uităm de fiecare dată trecutul,/ Ne răstignim de fiecare dată umbrele morților./ Un sturion cu botniță reflectează asupra ideii de artă,/ De dragoste și moarte/ Iar realitățile se-ntrepătrund chiar dacă/ Ne vor mai lua cinci generații/ Pentru a uita de urmele tancurilor./ Frunțile câștigă riduri dizolvându-se-n ecrane/ Ce râvnesc la carne ca o stranietate ex abrupto./ Atunci când minciunile se torn în mașină pe post de antigel/ Se distorsionează și distanța și adevărul și degetele./ O ceafă-lată plină de ruptură cerebrală naște un coșmar./ Așa știu că mi-am depozitat speranțele-ntr-un anevrism”.

De asemenea, Andrei Cristian Cornea se revoltă și împotriva altor „pete negre” de pe obrazul societăților guvernate de capitalism, cum ar fi utilizarea irațională a combustibililor fosili, cum se poate vedea din poezia Revoluția, sau împotriva dezordinii sociale generate în primul rând de lipsa de empatie a oamenilor, tară socială ce riscă să înmulțească inclusiv numărul psihopaților din societate: „Peste drum pe un ecran tronează un aisberg/ Înconjurat de oameni ce nu se văd/ Nu se cunosc/ Au spart geamurile/  Au smuls ușile din țâțâni/ Au rupt garduri s-au călcat în picioare/ Să-i observe măreția animată/ Să-l ridice în slăvi/ Să le curgă balele/ După serotonină/ Și gratuitatea unei/ Dependențe// (...)// În mijlocul măcelului tronează un alt aisberg/ Vin alți oameni ce nu se văd/ Nu se cunosc/ Au spart magazine și mașini/ S-au călcat în picioare/ Să admire senzaționalul/ Să-și scoată ochii/ Să-și creeze buzunare noi la burtă/ Murind de mai multe ori/ Înainte să-nțeleagă ce vor de la viață/ O entitate de sine-stătătoare/ Înconjurată de echipaje medicale/ Manifestările de orice fel sunt condamnabile/ Sănătatea libertatea și pacea sunt condamnabile/ Noul aisberg se apropia de nebunia asta/ Precum defibrilatoarele de inimi”.  

Dar Andrei Cristian Cornea nu se arată preocupat doar de cele din afara sa, ci face uz inclusiv de ocheanul întors și se analizează și pe sine la fel de serios, cu la fel de multă luciditate, arătând că este conștient inclusiv de faptul că la rândul său și-ar putea face rău dacă ar uita să fie atent la diferența dintre real și ideal, dacă s-ar avânta prea tare în lupta sa cu nedreptățile de tot felul, dacă și-ar neglija propria persoană, propriile nevoi, propria personalitate: „La porțile utopiei personale/ Are loc o descindere-n forță./ Formele de viață sunt ucise,/ Idealurile se scurg într-o baltă/ Păzită de fantome și gunoaie arse./ Porțile cedează/ Iar fiecare vers lansat/ În balta asta artistică/ (fără fund)/ Mă prinde din urmă ca o conspirație,/ Mă trage de mâini și de picioare,/ Mă îneacă în balta utopiei personale”.  

Din păcate, volumul de poezie a lui Andrei Cristian Cornea nu are happy-end, acesta dovedindu-se a fi, până la ultima poezie, un pesimist incurabil; luciditatea sa nu se lasă înduioșată în niciun fel de vreo urmă de optimism: „Totul e brutal schimbat/ Și ne trezim diminețile să/ Dezgropăm monștrii tinereților/ În izolare/ Și pentru prima oară/ Oamenii sunt virusul/ Ne demantelăm sufletele/ Iluziile trupurile/ Cu dalta și ciocanul/ Ne înveșmântăm cu/ Groaza existențială/ Și pieile altora/ Le împrumutăm inimile/ Pline de furie și neîncredere/ Căci viețile ne devin estetice/ Doar pe patul de moarte/ Istoria ne prinde din urmă/ Ne bate cuie în mâini/ Și în picioare/ Fixându-ne de peretele bucătăriei/ De care ne frecăm cefele/ Până când se desprind/ Bucăți de piele și păr/ Ce întâlnesc pe gresie/ Sângele ruginiu băltit/ Din care se nasc coșmarurile/ Și toate ființele ce se ascund/ Dincolo de câmpul vizual/ Ne mestecăm minciunile/ Panica și toate fricile/ Așteptăm ghearele rușinii/ Să se-ndrepte către noi/ Dăm cu capul ritualic de perete/ În speranța unei paralizii/ De gânduri și scenarii/ Pierdem corzile vocale/ Pierdem orice urmă de speranță/ Ne obișnuim cu singurătatea/ Ochii hepatici varsă lacrimi/ În timp ce gravitația/ Ne trage de fălci/ Să abandonăm/ Tot ce-am învățat/ Toate crezurile/ Și sentimentele din noi/ Ca pe colecția de amintiri/ Ce ne soarbe esența”.

Așadar, visele macabre ale poetului rămân macabre până la final, ba chiar dantela ce la început le masca ajunge să se rărească până la stadiul în care răul ajunge să se arate în forma lui cea mai hâdă, cea mai urâtă. Desigur, din punct de vedere existențialist, se pot ridica o mulțime de întrebări pornind de la viziunea lui Andrei Cristian Cornea asupra oamenilor, asupra lumii, asupra vieții. Ne putem întreba în primul rând dacă oamenii sunt într-adevăr atât de răi și lumea este într-adevăr atât de „turbată”. Dar nu este locul și nici cadrul optim pentru a dezvolta această dezbatere aici. În speța de față ne interesează dacă, din punct de vedere poetic, volumul se susține, dacă are greutate, mai pe scurt, dacă este sau nu poezie. Iar răspunsul este unul afirmativ. În primul rând pentru că, așa cum am afirmat și în debutul acestei cronici, poetul are grijă ca volumul să fie unitar atât din punct de vedere al conținutului și al temei, cât și din acela al esteticii și stilisticii. Din aceste perspective nu i se poate reproșa nimic, ba dimpotrivă această unitate merită apreciată.

Desigur, vorbim totuși de un volum de debut, fie el și reeditat. Și totodată vorbim despre un poet tânăr, înflăcărat, care se poate lesne lăsa marcat de idealism, de entuziasm, de revoltă și de orice altă formă de manifestare a extazului propriu vârstei tinere. Privite din acest punct de vedere, eventualele sale exagerări devin scuzabile și digerabile. În ceea ce mă privește, aștept cu interes noile sale volume de poezie, lansându-mi totodată de pe acum provocarea de a urmări și analiza progresul sau regresul său poetic. Raportându-mă strict la acest volum, îi ofer lui Andrei Cristian Cornea un vot de încredere, cu speranța că va înțelege că este totodată și un vot de responsabilizare.

 

 

Ploua infernal și noi plângeam, o dată cu actorii, prin mansardă

Cronica spectacolului de teatru 

Acasă, pe cîmpia Armaghedonului - după romanul cu același titlu de Marta Petreu

 

Aseară, 08. 06. 2024, s-a jucat ultima reprezentație a spectacolului, Acasă, pe cîmpia Armaghedonului - după romanul cu același titlu de Marta Petreu, în mansard Muzeului Național al Literaturii Române. În ciuda unei ploi torențiale, de vară, cu tunete și fulgere, care părea că și-a propus tocmai să-i întoarcă pe spectatori din drum, asemenea pe Ana a lui Manole, mansarda MNLR a fost plină, din public nelipsind nici personalități ale vieții culturale românești.

Iar paralela cu balada Meșterului Manole nu a fost nicidecum una întâmplătoare, ci ea merge mai departe. Pentru că, așa cum Ana a fost zidită în edificiul lui Manole, la fel și spectatorii au fost țintuiți în scaune și aș zice chiar în propriile introspecții de forța cu care actorii, Iulia Popescu și Alexandru Pribeagu, au spus povestea Tabitei, un alter-ego al Martei Petreu, pentru că romanul după care s-a făcut dramatizarea, Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, este unul asumat autobiografic. În unele variante ale legendei, după zidire, din sânii Anei a curs lapte; aici, după țintuire, din ochii publicului au curs lacrimi, poate de frustrare, poate de vindecare.

Dar despre ce este vorba în acest roman, respectiv în dramatizarea sa? Despre o temă care, deși foarte comună, rămâne a fi tulburătoare de fiecare dată, atât prin nefirescul ei, precum și prin infinitele variante de manifestare. Este vorba despre relațiile familiale toxice, cu accentul pe relația mamă-fiică. Este vorba despre o fiică, Tabita (nume simbolic cu sonoritate biblică), traumatizată o viață întreagă de o familie total disfuncțională, formată cu forța, așa cum se obișnuia în trecut, în care războiul religios și erotic dintre soți (soțul se „pocăiește”, trecând la Martorii lui Iehova, soția rămâne catolică), se răsfrânge asupra celor trei copii ai lor. Despre o mamă cu reale probleme psihice, care ajunge să-și blesteme atât soțul cât și pe cei trei copii, blesteme care se îndeplinesc până la unul, aducând în familie multă suferință, moarte, durere, frustrare, neputință, psihoză. Despre o fiică care, în ciuda atâtor pătimiri, continuă să își iubească mama, așa cum înțelege ea iubirea. Iar ideea centrală a spectacolului este aceea a nevoii de vindecare a fiicei, care ajunge să facă o formă de terapie inedită vorbind încercând să vorbească foarte mult cu sinele său, să-și pună întrebări existențiale și să caute să-și dea răspunsurile cuvenite, răspunsurile vindecătoare, eliberatoare. 

Din punct de vedere al jocului actoricesc, pot spune că a fost un regal de emoție revărsată de pe scenă în public, de către un joc actoricesc impecabil, cei doi actori jucând totul cu totală dăruire și total profesionalism. Deși rolul Iuliei Popescu, interpreta Tabitei, a fost unul vădit mai solicitant din toate punctele de vedere, rolul lui Alexandru Pribeagu, interpret al vocii interioare a Tabitei, a fost factorul de echilibru, precum și motorul care a pus în mișcare fiecare scenă. 

 Din perspectivă regizorală trebuie spus că a fost un spectacol hibrid, în care jocul tradițional s-a îmbinat cu noile media incluse admirabil în scenă. Au fost jocuri de umbre și proiecții audio-video care au dat spectacolului plus valoare, contribuind din plin la transmiterea mesajului piesei precum și a trăirilor edificatoare.

La final, cei doi actori și implicit întreaga echipă din spatele scenei au fost recompensați de public cu ropote de aplauze care au durat minute în șir. Afară se făcuse senin, dar în mansardă, încă se ploua: cu lacrimi și cu aplauze.

 

Acasă, pe cîmpia Armaghedonului - după romanul cu același titlu de Marta Petreu

Distribuția: Iulia Popescu, Alexandru Pribeagu

Dramatizarea: Mihai Ignat

Scenografia: Maria Nicola

Atmosfera video: Diana Drăgan-Chirilă (editare și videomapping) și Hadrian Gavriluțiu (filmări)

Atmosfera sonoră: Ștefan Nidal

Regia: Andreea Iacob

 

Proiect cultural co-finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional.

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.