Lirism și delir(ism) sau „charokammenos” pe românește

 

Cronica volumului de poeme E timpul să visăm un măcel de Ionel Ciupureanu

(Casa de Editură Max Blecher, 2018)

 

Ionel Ciupureanu (născut în 1957) este de departe unul dintre cei mai originali poeți români contemporani, mai cu seamă pentru că valoarea sa scriitoricească este dublată de cea umană, acesta distingându-se printr-o discreție absolută. A debutat neofical ca textier al formației de muzică punk Terror Art din Craiova, iar ofical în anul 1994 cu volumul de poezie Pacea poetului. Au urmat: Amos (1996), Fălci (1999), Krampack (2002), Adormisem și mă gândeam (2005), Mișcări de insectă (2010), Venea cel care murisem (2014) și E timpul să visăm un măcel (2018), despre care voi vorbi în cele ce urmează.

Dar înainte de a intra în analiza volumului E timpul să visăm un măcel, voi face o scurtă paranteză. În cel mai recent roman al său, Colibri, scriitorul italian, Sandro Veronesi, trece în revistă o serie de cuvinte din cele mai vechi culturi ale lumii, care desemnează fiecare, părintele căruia i-a murit un copil. Astfel, în limbra ebraică, un astfel de părinte este „shakul”, în arabă, „thaakil”, iar în sanscrită, „viloman”. Însă cel mai profund cuvânt pentru a desemna această stare nefirească a lucrurilor este cel din limba greacă, „charokammenos”, care în traducere înseamnă „ars de moarte”. O sintagmă care surprinde foarte bine ceea ce se întâmplă în sufletul unui părinte care trece prin această cruntă experiență: este ars de moarte. Dar ca orice foc care este în egală măsură și fizic și metafizic, și trupesc dar și spiritual, și focul adus de moartea copilului, are atât latura districtivă, de a-l face scrum pe părintele îndoliat, dar și pe aceea de a-l purifica prin suferință, de a-l face să vadă lumea cu alți ochi, mai puri.

De ce am făcut această paranteză? Pentru că și Ionel Ciupureanu este un charokammenos, trecând prin experiența terifiantă de a-și vedea mort unul dintre cei trei fii ai săi, pe Alexandru, căruia îi și dedică in memoriam, volumul acesta.

Nu putem știi dacă toate poemele din acest volum au fost scrise în amintirea fiului pierdut, sau dacă unele dintre acestea au existat înainte de nefericitul eveniment, dar luând în calcul unitatea estetică și stilistică a volumului, este mai plauzibilă prima ipoteză, deși concret, despre moartea lui Ali, cum era el alintat de prieteni și familie, nu se amintește decât într-un singur poem: „pentru fiecare mișcare se aprindeau becuri, pentru fiecare gest refuzat ieri și uitat mâine. visezi că se aprind în zbor din păsări fără ciocuri. băluțe de vânt se refugiară în toate direcțiile, o ceață de cuvinte îți înconjura gura. aș fi vrut să te mai întreb, dar muriseși”.

Este singurul poem în care se vorbește concret despre moarte. În rest, toate celelalte, și aici revin la unitatea stilistică, sunt moduri diferite și totuși identice de a da morții cu tifla, de a o trata cu dispreț, de a nu-i acorda majestatea pe care o pretinde. Cum? Servindu-i o sarabandă de poeme, livrate sub formă de calupuri, de scurte poeme în proză, în care lirismul se împletește la tot pasul cu o formă de delir ultra-conștient, un delir jucat, mimat, menit să bulverseze moartea, doar pentru a-i râde de fapt în față.

 

Un delir ce se manifestă printr-un discurs poetic aflat la limita logicii, dar care, în mod paradoxal, reușește să transmită mult mai multe tocmai prin această decuplare de la ordinea firească a lucrurilor. Astfel, prin jocul de iele al frazării aparent ilogice, se întrevăd mai toate fațetele celui mai puternic sentiment omenesc, dragostea, surprins sub formă de duioșie: „gesturile tale mă urmăreau. de mine n-aveam nevoie, doar de somnul tău, de mișcările tale inconștiente”; de loialitate/fidelitate: „asta-i o maladie și fără tine nu mai e nimic. până îmi piere curajul, e timpul să visăm un măcel. în numele liniștii va fi o furtună, căci nimic nu va mai fi fără tine” sau de dor: „când am văzut că nu mai ești, a început să mă doară capul. sunt plin de absența ta. în vis, imaginile s-au repetat ca să mă convingă. după ce se va termina, voi aștepta. la a nu știu câta imagine am combinat ce era în vis cu ce va fi în realitate. imagini explozive peste frica mea de-a mă trezi. îți voi zice și ce nici n-aș fi putut să-ți zic. și, dacă n-ar fi bicicleta, ar fi și mai rău”.  

Bineînțeles, în volum se regăsesc și poeme în care tendința spre depresie este mai accentuată, în care uitarea de sine capătă valențe negative, în care gândurile negre se adună aidoma norilor de furtună, dar și acestea sunt cât se poate de firești: „de ce să râd dacă nu exist. fără nicio rațiune mai exist. erau și demoni. unii au spus că-s oameni și-i crezurăm. bârfeau natura morții noastre. nesiguranța mi-e pusă la-ncercare. n-am voie să cedez, mi-e frică de femeia mea, de patul meu epileptic. sunt urme de porci pe fereastră”.  

Dar semnul că depresia rămâne totuși undeva în urmă vine din penultimul poem, care este de un cinism și un stoicism ce frizează orice logică, mai ales în cazul unui charokammenos: „aburul cuvintelor, o boală, și-apoi moartea. vorbeai și râdeai. eu sunt el și el nu e nimeni. curioasă și fragilă, nu știu ce-aș putea să-ți ascund. diferența e mică. nu mai pot să simt, nu sunt sigur dacă ți-am spus. groaza e inutilă și frica la fel. nu-ți fac nicio concesie”.

Consider că acest ultim poem citat poate ține foarte bine loc și de concluzii și de încheiere, așa că tot ce voi mai spune este că poetul Ionel Ciupureanu ne-a servit prin intermediul acestui volum, o lecție de poezie dar mai ales o lecție de viață, ba chiar cea mai puternică lecție de viață: cum să-i demonstrezi morții că dragostea este mai puternică decât ea.